de Zhao Liang, China

Într-o zi din septembrie 2009, am mers împreună cu două surori să predicăm Evanghelia unui conducător religios. Conducătorul însă a respins-o și a chemat mai mult de zece membri ai bisericii sale, care ne-au bătut și ne-au dus la postul local de poliție. Eram destul de speriat în momentul acela și mi-era teamă că polițiștii aveau să ne chinuiască. Știam că PCC Îl ura și se împotrivea lui Dumnezeu mai presus de orice și că putea să-i ucidă nepedepsit pe credincioșii pe care-i captura. Mulți frați și surori fuseseră torturați după arestare, iar unii fuseseră chiar uciși în bătaie sau schilodiți. Eram îngrijorat că, având o statură mică, nu voi fi capabil să rezist la tortura polițiștilor, așa că m-am prefăcut că sunt mut. Când m-au întrebat de unde eram, cine era conducătorul bisericii și cine mă trimisese acolo să predic Evanghelia, n-am spus un cuvânt. Apoi m-au obligat să stau ghemuit, dar după ce am stat așa o vreme, picioarele mele n-au mai rezistat, iar eu m-am prăbușit la pământ. Doi polițiști m-au lovit și călcat în picioare la întâmplare și mi-au ordonat să mă ridic și să reiau poziția ghemuită. După ce am mai stat ghemuit o vreme, picioarele au început să mă doară, iar tot corpul mi s-a acoperit de sudoare. Un polițist a spus batjocoritor: „Ei, cum e? Destul de bine, așa-i? Dacă nu-ți dai drumul la gură, o să te obligăm să stai așa ghemuit în continuare.” Celălalt polițist a exclamat cu grosolănie: „Ești unul din ăla căpos, nu-i așa? Presupun că va fi nevoie de metode mai dure. Las că-ți descleștez eu fălcile alea!” După ce a spus asta, mi-a îndesat două sticle de bere în spatele genunchilor și a zis: „Dacă sticlele astea cad, te alegi cu o bătaie.” După o vreme, pur și simplu n-am mai putut sta ghemuit, iar sticlele de bere au căzut zăngănind pe jos. M-au trântit pe podea și au început să mă lovească și să mă calce în picioare cu sălbăticie. Picioarele, spatele, umerii și mijlocul mă dureau insuportabil și m-am făcut ghem, cu inima zdrobită de agonie. Dat fiind că în Constituția Chinei se garantează explicit libertatea religioasă, suntem complet îndreptățiți din punct de vedere legal să credem în Dumnezeu și să predicăm Evanghelia, însă PCC încă ne persecută și ne chinuie fără contenire. Este cu adevărat ticălos! Chiar atunci, mi-am amintit cum fuseseră persecutați discipolii Domnului Isus: Ștefan a fost omorât cu pietre pentru că susținuse calea Domnului, iar Petru a fost întemnițat pentru că predicase Evanghelia și adusese mărturie pentru Dumnezeu, fiind în cele din urmă răstignit cu capul în jos. M-am gândit cum a spus Dumnezeu: „Ferice de cei persecutați din pricina dreptății, căci a lor este Împărăția Cerurilor!” (Matei 5:10). Aceste povestiri m-au îmbărbătat foarte mult; sfinți din toate timpurile suferiseră persecuții enorme pentru că au propovăduit Evanghelia Domnului și chiar fuseseră martirizați pentru Dumnezeu. Ei aduseseră o mărturie măreață și răsunătoare, însă eu devenisem slab și eram în agonie după ce suferisem doar puțină persecuție și chin. Cele prin care trecusem eu nici măcar nu se apropiau de ce trăiseră sfinții din epocile trecute. Avea valoare și sens faptul că eram persecutat și chinuit pentru propovăduirea Evangheliei Împărăției lui Dumnezeu. După ce mi-am dat seama de asta, nu m-am mai simțit îndurerat și am dobândit o credință reînnoită. M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu, cerându-I să-mi dea voința de a îndura suferința, să mă ajute să nu cedez în fața Satanei și să rămân ferm în mărturia mea pentru a-L preaslăvi pe Dumnezeu.

Când cei de la poliție au văzut că tot nu voiam să vorbesc, mi-au interzis să dorm. Cei doi polițiști mă supravegheau cu rândul și, cum vedeau că închid ochii, mă loveau cu picioarele. Pe la vreo unu dimineața, alți doi polițiști care tocmai intraseră în schimb m-au dus în sala principală a postului de poliție și m-au obligat să mă așez pe jos. Unul dintre ofițeri a strigat cu brutalitate: „Aud că ești tare încăpățânat și nu vrei să ne spui nimic despre credința ta în Dumnezeu. Îmi închipui că va trebui să-ți dau o mică lecție ca să te fac să vorbești!” Spunând asta, m-a trântit cu sălbăticie pe jos și m-a apăsat tare pe cap cu piciorul. A fost foarte dureros când și-a împins piciorul în capul meu și simțeam ca și cum urma să-mi sfărâme capul în bucăți. Celălalt ofițer m-a apăsat pe piept cu piciorul și imediat am simțit că mi se taie respirația, iar durerea era insuportabilă. După asta, m-a călcat tare cu piciorul pe coapse și pe gambe. Sufletul meu era în pură agonie și m-am gândit: „Deși nu sunt o persoană de mare importanță sau cu statut înalt în lumea asta, n-am simțit niciodată până acum umilința de a fi călcat în picioare.” Mă rugam neîncetat lui Dumnezeu, cerându-I să-mi dea tăria de a răbda această suferință și de a rămâne ferm în mărturia mea. După ce m-am rugat, mi-am amintit cum fusese răstignit Domnul Isus: a purtat o coroană de spini, soldații romani L-au batjocorit și au încercat să-L umilească, a fost biciuit până când tot trupul I-a devenit o rană și a fost în cele din urmă pironit cu sălbăticie pe cruce. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu, care spun: „Pe drumul spre Ierusalim, Isus a fost în chinuri, de parcă I s-ar fi răsucit un cuțit în inimă, totuși, nu a avut nici cea mai mică intenție de a da înapoi; a existat întotdeauna o forță puternică ce L-a mânat înainte spre locul unde avea să fie crucificat. În cele din urmă, a fost răstignit și a devenit asemănarea trupului păcătos, ducând la bun sfârșit lucrarea de răscumpărare a omenirii. A depășit toate constrângerile morții și ale Infernului. Înaintea Lui, moartea, iadul și Infernul și-au pierdut puterea și au fost înfrânte de El. A trăit vreme de treizeci și trei de ani, timp în care a făcut mereu tot posibilul pentru a satisface intențiile lui Dumnezeu în conformitate cu lucrarea lui Dumnezeu din acele vremuri, fără a Se gândi vreodată la câștigul sau pierderea personală, și făcând întotdeauna planuri de dragul intențiilor lui Dumnezeu Tatăl” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cum să slujim în concordanță cu intențiile lui Dumnezeu”). M-am gândit cum Domnul Isus este Creatorul și Împăratul universului și cum, în ciuda unui statut atât de măreț și onorabil, El a fost totuși gata să îndure atâta suferință și umilință pentru a răscumpăra omenirea. Prin urmare, ce însemna puțină suferință și umilință pentru un om mizerabil și corupt ca mine, care n-avea mai multă valoare decât o biată furnică? Era o binecuvântare că aveam ocazia să îndur această suferință și să aduc mărturie pentru Dumnezeu, așa că trebuia să mă bucur. Dându-mi seama de asta, am simțit o motivație reînnoită și am avut voința să îndur suferința. După asta, au trecut la o altă formă de tortură. Un polițist a aprins o țigară și mi-a băgat-o în nas, iar apoi mi-a potrivit un pahar pe cap, spunând: „Dacă țigara sau paharul cade pe jos, ai să vezi cum te pun eu la punct!” Când țigara arsese până aproape de nasul meu, am expirat pe nări ca să arunc țigara afară. Imediat ce a văzut țigara căzând pe jos, ofițerul m-a lovit și m-a călcat în picioare, apoi a înșfăcat patru sau cinci pumni de orez în coajă și mi i-a pus pe gât, ridicându-mi gulerul ca orezul decorticat să cadă înăuntru. Am simțit imediat în tot corpul senzația greu de suportat a unor înțepături care îmi provocau mâncărimi. Pe la cinci dimineața, au sosit doi funcționari. Când li s-a spus că nu divulgasem nicio informație, unul dintre ei a scos din geantă o curea și a început să mă lovească sălbatic peste dosul mâinilor, tibii și genunchi cu partea de la cataramă a curelei. Biciuirea mi-a provocat o durere cruntă. După, tot nu voiam să vorbesc; după ce m-au biciuit de mai bine de douăzeci de ori, au renunțat și au plecat.

În după-amiaza celei de-a doua zile, am fost trimis la casa regională de detenție. Un ofițer de la casa de detenție le-a spus pușcăriașilor: „Ăsta-i un credincios care a predicat Evanghelia și nu vrea să ne spună nimic. Oferiți-i «o primire călduroasă» adevărată!” Pușcăriașii m-au înconjurat, privindu-mă amenințător. Erau toți goi până la brâu, iar unii aveau chiar tatuaje, ceea ce m-a făcut să mă simt puțin intimidat. Fusesem deja torturat de ofițerii de la postul de poliție, iar corpul îmi era acoperit de răni. Acum trebuia să rezist unei găști întregi de pușcăriași cu înfățișare de oameni răi și brutali: dacă aceștia ar continua să mă tortureze, ar fi oare capabil trupul meu să facă față maltratării? Dacă n-aș putea îndura chinul și L-aș trăda pe Dumnezeu ca Iuda, blestemat și pedepsit apoi, n-ar fi credința mea în Dumnezeu un eșec total? Mai bine-ar fi să-mi sfărâm capul de zid și să mor, decât să-L trădez pe Dumnezeu. Chiar atunci, mi-am amintit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Unii oameni chiar își doresc să moară când suferă într-o anumită măsură. Aceasta nu este dragoste adevărată pentru Dumnezeu; astfel de oameni sunt lași, nu au perseverență, nu au coloană vertebrală și sunt incompetenți! Dumnezeu este nerăbdător ca omul să-L iubească, dar cu cât omul Îl iubește mai mult, cu atât este mai mare suferința omului și, cu cât omul Îl iubește mai mult, cu atât sunt mai mari încercările omului. […] Astfel, în timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să aduceți mărturie pentru Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și, chiar și la ultima suflare, tot trebuie să fiți loiali lui Dumnezeu și să vă lăsați la mila orchestrării lui Dumnezeu; numai asta înseamnă a-L iubi cu adevărat pe Dumnezeu și doar aceasta e mărturie puternică și răsunătoare” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au ajutat să-mi dau seama că aceia care își doresc să moară când sunt puși în fața unor mari suferințe și necazuri sunt lași, bătaia de joc a Satanei, ei neputând satisface intenția lui Dumnezeu. Înainte de a fi arestat, vorbeam mai tare decât toți despre dragostea față de Dumnezeu, satisfacerea lui Dumnezeu și aducerea de mărturie pentru El. Însă când am fost torturat și am început să sufăr, am devenit negativ și slab și am vrut să mă folosesc de moarte ca să scap de tot: unde era statura mea? Dându-mi seama de asta, m-am simțit nespus de rușinat și de vinovat. M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, indiferent cum mă chinuiesc, mă voi bizui pe Tine mereu și voi rămâne ferm în mărturia mea.”

La ordinele venite din partea poliției, pușcăriașul care era șef a cerut să știe care erau numele și adresa mea. El a mârâit cu răutate: „Ești un credincios și un prizonier politic, așa că fărădelegile tale sunt chiar mai grave decât ale unui ucigaș. Dacă nu vorbești, așteaptă numai să vezi ce o să-ți fac!” Însă eu tot n-am rostit nicio vorbă. Văzând că n-aveam nicio intenție să vorbesc, s-a ridicat în picioare și mi-a răsucit brațele, în timp ce alți doi pușcăriași mă apăsau pe glezne. Apoi, alți patru sau cinci pușcăriași au început să mă lovească pe rând cu pumnul în gambe și coapse. Fiecare pumn era însoțit de o durere insuportabilă și am simțit că n-aș fi în stare să mai îndur mult. M-am gândit în sinea mea: „Oare voi fi torturat până mor de pușcăriașii ăștia?” Îl rugam necontenit pe Dumnezeu să mă apere și să-mi dea putere să ravagiul acestor demoni. După ce m-am rugat, m-am gândit cum a spus Domnul Isus: „Nu vă temeți de cei ce omoară trupul, dar care nu pot omorî sufletul! Ci temeți-vă mai degrabă de Cel Ce poate să distrugă și sufletul, și trupul, în Gheenă” (Matei 10:28). Într-adevăr, acești demoni chiar erau feroce, însă ei nu puteau să-mi distrugă și să-mi chinuiască decât trupul, nu îmi puteau ucide sufletul. În plus, moartea trupului nu este o moarte adevărată. Să fiu persecutat și ucis de PCC pentru că aduceam mărturie pentru Dumnezeu însemna să fiu persecutat pentru dreptate, iar Dumnezeu aprobă asemenea fapte. Mi-am amintit un imn: „Cu îndemnarea lui Dumnezeu în inima mea, nu voi îngenunchea niciodată în fața Satanei. Chiar dacă mi se va tăia capul și îmi va curge sânge, coloana vertebrală a oamenilor lui Dumnezeu nu va putea fi îndoită. Voi aduce mărturie răsunătoare pentru Dumnezeu și îi voi umili pe diavoli și pe Satana. Durerea și greutățile sunt predestinate de Dumnezeu și voi fi loial și mă voi supune Lui până la moarte. Nu-L voi mai face niciodată pe Dumnezeu să plângă sau să Se îngrijoreze. Îmi voi oferi iubirea și loialitatea lui Dumnezeu și-mi voi duce la capăt misiunea de a-L slăvi” (Urmați Mielul și cântați cântări noi, Îmi doresc să văd ziua în care Dumnezeu dobândește slava). Cum cugetam la versurile imnului, voința de a îndura orice suferință și de a rămâne ferm în mărturia mea pentru Dumnezeu a crescut în mine. După bătaia primită, picioarele mi-erau acoperite de vânătăi negre și verzi și erau umflate tare. Cea mai mică atingere îmi sporea durerea. Din cauza rănirilor grave pe care le suferiseră mușchii picioarelor, nu puteam sta pe vine, așa că trebuia să mă așez pe marginea WC-ului turcesc atunci când mergeam la toaletă. Bătăile brutale din partea pușcăriașilor au devenit ceva obișnuit. Unul dintre deținuți, care făcuse box profesionist, mă folosea ca sac de box pentru a-și exersa loviturile cu pumnul și cu palma și îmi aplica adesea lovituri cu latul palmei peste gât. De fiecare dată când își lua avânt și mă lovea cu latul palmei peste gât, mă apuca amețeala. Era de asemenea un pușcăriaș cu o înfățișare extrem de fioroasă care m-a țintuit de pat, m-a apucat violent de gât cu amândouă mâinile și m-a sugrumat până aproape să mă omoare când a văzut că nu vreau să divulg nicio informație despre credința mea în Dumnezeu, indiferent cum eram torturat. Uneori, pușcăriașul-șef și lacheii lui înfășurau fosfor de la chibrituri în ghemotoace de vată și apoi îmi înghesuiau ghemotoacele între degetele de la mâini și de la picioare și le dădeau foc. Asta îmi ardea degetele de la mâini și picioare și îmi provoca o durere cruntă. Pușcăriașul-șef mă călca apoi intenționat pe degetele arse de la picioare până când din răni începea să se prelingă sânge. De fiecare dată când pușcăriașii mă chinuiau și mă răneau, Îl chemam pe Dumnezeu și mă rugam Lui, cerându-I să-mi dea putere. Numai prin îndrumarea lui Dumnezeu am putut îndura chinul repetat al demonilor.

Într-o zi de la sfârșitul lui noiembrie, am fost interogat a patra oară de către biroul procuraturii, însă tot am refuzat să vorbesc. Un ofițer i-a spus pușcăriașului-șef: „Nu vrea să ne spună nimic, iar procuratura a început să se cam sature. Trebuie să scoți cu orice preț ceva de la el.” După asta, pușcăriașul-șef a ordonat altor patru sau cinci deținuți să mă dezbrace complet, apoi a dat foc unui vas din plastic și mi-a picurat pe piele plastic topit fierbinte. Fiecare picătură mă făcea să mă zvârcolesc de durere; durerea era atât de cumplită, încât n-am putut s-o îndur. M-am zbătut din răsputeri să mă eliberez, însă mă țineau țintuit la pământ, ca să nu pot să mă mișc. În inima mea, Îl strigam întruna pe Dumnezeu, spunând: „O, Dumnezeule, nu mai pot îndura! Te rog, ocrotește-mă! Dă-mi putere și voința de a răbda această suferință, ca să nu cedez în fața Satanei și ca să rămân ferm în mărturia mea pentru Tine până la moarte!” Din nou, m-am gândit cum fusese Domnul Isus pironit de viu pe cruce de către soldații romani și cum sângele s-a scurs încet din trupu-I până la ultima picătură. În ciuda măreției și onorabilității Lui, Dumnezeu care Se află în înalt S-a întrupat și a îndurat pe pământ suferințe cumplite pentru a mântui omenirea. Dumnezeu era nevinovat și nu merita o astfel de suferință, însă El a îndurat totul în tăcere pentru a-l mântui pe om. Dat fiind că eu nu eram decât un om corupt, să îndur această puțină suferință chiar nu era mare lucru. În China, unde Dumnezeu este văzut drept dușman, e greu să eviți suferința de pe urma persecuției, dacă vrei să Îl urmezi pe Dumnezeu și să obții adevărul și viața. Însă este valoros și plin de sens să suferi, întrucât asta se face pentru a dobândi adevărul și a fi mântuit. Acest chin feroce mi-a permis să văd limpede esența urâtoare de adevăr, disprețuitoare de Dumnezeu și ticăloasă a PCC. Cei din PCC se împotrivesc lui Dumnezeu, îi rănesc pe oameni cu cruzime și nu sunt nimic mai mult decât duhuri rele și demoni. Dându-mi seama de toate acestea, am ajuns să urăsc și mai mult marele balaur roșu; cu cât mă persecuta mai mult, cu atât mă bizuiam mai mult pe Dumnezeu pentru a rămâne ferm în mărturia mea și pentru a-l umili! M-am luptat cu durerea și cumva am reușit să îndur până la capăt acest supliciu. În noaptea aceea, în timp ce pușcăriașii dormeau, mi-am cercetat rănile: coapsele și gambele mi-erau pline de vânătăi. Pieptul mi-era ars, iar pielea era sângerândă și sfâșiată. Întregul trup mi-era acoperit de arsuri. M-am gândit în sinea mea: „M-au adus deja în halul ăsta. Voi putea rezista oare, dacă mă torturează la fel și mâine?” M-am cutremurat gândindu-mă la ce durere cumplită mă aștepta și am simțit cum capul stă să-mi explodeze. Simțeam că situația depășise deja limita pe care trupul meu putea s-o îndure și că eram în pragul prăbușirii. M-am rugat grabnic lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, inima mi-e plină de teamă și nu cred că mai pot îndura mult asta! Dă-mi, Te rog, puterea de a rămâne ferm!” După ce m-am rugat, mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu, care spun: „Credința este ca un pod dintr-un singur buștean: cei care se agață de viață și se tem de moarte vor avea dificultăți în a-l traversa, dar cei care sunt gata să-și dea viața pot să-l traverseze cu pas sigur și fără griji. Dacă oamenii au gânduri sfioase și pline de frică, acest lucru este din cauza faptului că Satana i-a păcălit; el se teme că vom traversa podul credinței pentru a pătrunde în Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 6). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat o cale de urmat; numai bizuindu-mă pe credință și punându-mi viața în joc puteam să trec prin asta cu pas sigur și fără îngrijorare. Să trăiesc cu lașitate și frică nu însemna oare să cad pradă, pur și simplu, urzelii Satanei? M-am rugat lui Dumnezeu, nemaivrând să trăiesc în frică și să fiu bătaia de joc a Satanei. Eram gata să mă abandonez în mâinile Sale și aveam să rămân ferm în mărturia mea și să-l umilesc pe Satana, chiar dacă asta însemna să fiu omorât în bătaie. Am simțit ușurare și aveam credința să înfrunt orice avea să-mi aducă viitorul. Chiar atunci, mi-am amintit de un imn intitulat „Ridicarea în mijlocul întunericului și opresiunii”: „Persecuția crudă a marelui balaur roșu m-a făcut să văd adevărata față a Satanei. Prin numeroase încercări și necazuri, am ajuns să văd înțelepciunea și atotputernicia lui Dumnezeu. Înțelegând adevărul și dobândind credință, cum m-aș putea mulțumi să nu-L urmez pe Dumnezeu? Îl urăsc profund pe Satana și-l urăsc și mai mult pe marele balaur roșu. Acest ținut unde domnesc regii-demoni este un iad pe pământ. Satana mă pândește la fiecare pas; nu există niciun loc sigur în care să mă adăpostesc. A crede în Dumnezeu și a te închina Lui este absolut firesc și justificat. Alegând să-L iubesc pe Dumnezeu, voi fi loial până la capăt. Satana și regii-demoni sunt extrem de cruzi, cu adevărat nerușinați și detestabili. Văd clar chipul demonic al Satanei, iar inima mea Îl iubește pe Hristos și mai mult. Nu voi duce niciodată o existență josnică, îngenunchind în fața Satanei și trădându-L pe Dumnezeu. Voi îndura toate greutățile și durerea și voi rezista în nopțile întunecate. Pentru a aduce mângâiere inimii lui Dumnezeu, voi aduce o mărturie victorioasă” (Urmați Mielul și cântați cântări noi). Imnul acesta vorbea inimii mele, iar cu cât îl cântam mai mult, cu atât mă simțeam mai îmbărbătat. Abia după ce am fost persecutat cu sălbăticie de către PCC am văzut limpede esența sa potrivnică lui Dumnezeu, crudă și demonică. În calitate de credincioși ai lui Dumnezeu, noi urmăm calea dreaptă a vieții, predicând Evanghelia, aducând mărturie pentru Dumnezeu și permițându-le altora să primească mântuirea Lui. Acesta este un act just, totuși PCC îi arestează și îi persecută cu frenezie pe credincioși, torturându-i pe cei pe care-i capturează până îi aduc în pragul morții, pentru a-i face să-L trădeze pe Dumnezeu și pentru a îndeplini scopul PCC de a exercita puterea și a-și menține pentru totdeauna controlul asupra oamenilor. PCC nu este nimic mai mult decât o adunătură de demoni care-L urăsc pe Dumnezeu și adevărul! După ce am înțeles cât de dezgustător și de diabolic este de fapt PCC, l-am urât din toată inima, l-am abandonat și m-am hotărât să nu-i mai cedez niciodată!

Chiar a doua zi, când a văzut cât mi-era de sfârtecată carnea de pe piept de la atâtea arsuri, pușcăriașul-șef s-a îngrijorat puțin și le-a spus celorlalți pușcăriași: „Nu-l mai putem tortura. Dacă îl omorâm, vom fi învinuiți și ni se vor prelungi sentințele.” Când am auzit asta, am simțit că Dumnezeu îmi oferise o cale de scăpare și I-am mulțumit în tăcere. Până la urmă, poliția n-a reușit să găsească nicio dovadă care să mă incrimineze, însă a insistat să mă pună sub acuzare pentru „tulburarea ordinii sociale”, pentru care am fost condamnat la 75 de zile de închisoare.

Am îndurat suferințe și persecuții crude din cauza PCC, însă cuvintele lui Dumnezeu m-au luminat și îndrumat la fiecare pas, umplându-mă de credință și putere și ajutându-mă să rămân ferm de-a lungul acestor necazuri. Fără ocrotirea lui Dumnezeu și îndrumarea cuvintelor Lui, aceia ar fi putut oricând să mă tortureze până m-ar fi ucis. În același timp, am ajuns să văd cum Dumnezeu conduce și domnește suveran peste toate lucrurile. Indiferent cât de răuvoitor și dezlănțuit este Satana, el nu este decât adversarul învins al lui Dumnezeu. Exact cum spun cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic: „Chiar dacă Satana este «extrem de puternic», oricât de insolent și ambițios este, oricât de mare îi este abilitatea de a provoca pagube, oricât de cuprinzătoare sunt abilitățile lui de corupere și ademenire a omului, oricât de istețe sunt păcălelile și uneltirile cu care îl intimidează pe om și oricât de variate sunt formele sale de existență, nu a fost niciodată capabil să creeze o singură ființă vie, nu a fost niciodată capabil să stabilească legi sau reguli pentru existența tuturor lucrurilor sau să stăpânească vreun obiect și să dețină suveranitate asupra lui, fie el însuflețit sau neînsuflețit. În cosmos și pe bolta cerească, nu există o singură persoană sau lucru care să fie creat de el sau să existe datorită lui; nu există o singură persoană sau lucru care să fie sub suveranitatea lui ori guvernat de el. Dimpotrivă, nu doar că trebuie să existe sub stăpânirea lui Dumnezeu, dar trebuie și să asculte de toate poruncile și ordinele lui Dumnezeu. Fără permisiunea lui Dumnezeu, Satana nu poate să atingă cu ușurință nici măcar un strop de apă sau un grăunte de nisip de pe pământ; fără permisiunea lui Dumnezeu, Satana nu poate nici măcar să se pună cu furnicile de pe pământ, ca să nu mai vorbim de omenire, care a fost creată de Dumnezeu. În ochii lui Dumnezeu, Satana este inferior crinilor de pe munte, păsărilor ce zboară în aer, peștilor din mare și viermilor de pe pământ. Rolul acestuia între toate lucrurile este să slujească tuturor lucrurilor, să slujească omenirii și să slujească lucrării lui Dumnezeu și planului Său de gestionare. Indiferent de cât de răuvoitoare îi este natura sau cât de ticăloasă îi este esența, singurul lucru pe care îl poate face este să își îndeplinească ascultător funcția: să presteze un serviciu pentru Dumnezeu – slujind bine drept contrast. Aceasta este substanța și poziția inițială a Satanei. Esența sa nu are nicio legătură cu viața, cu puterea sau cu autoritatea; este doar o jucărie în mâinile lui Dumnezeu, doar un instrument pe care Dumnezeu îl folosește pentru servicii!” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul I”).