52. Demiterea: avertismentul de care aveam nevoie
În 2008, am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Prin citirea cuvântului lui Dumnezeu, întruniri și părtășie, am aflat că, pentru a fi mântuiți și a obține o destinație minunată, nu numai că trebuie să căutăm adevărul, dar trebuie să ne și îndeplinim îndatoririle de ființe create. Așadar, am jurat în sinea mea să caut adevărul și să-mi îndeplinesc datoria. Am observat că anumiți frați și surori, care slujeau drept conducători de biserică sau conducători de grup, aveau adesea părtășie despre cuvântul lui Dumnezeu ca să rezolve probleme în întruniri și erau mereu ocupați cu lucrarea bisericii. Credeam că au primit în mod sigur lauda lui Dumnezeu și că erau căutători ai adevărului de au primit îndatoriri atât de importante, așa că îi admiram profund. Pe de altă parte, consideram că cei care îndeplineau îndatoriri obișnuite, care nu necesitau părtășie pentru rezolvarea problemelor – precum găzduirea fraților și surorilor sau alte chestiuni generale – n-aveau să câștige admirația celorlalți și aveau șanse foarte mici să fie mântuiți în viitor. Ulterior, când am găzduit o conducătoare de biserică, am văzut că avea adesea părtășie despre cuvântul lui Dumnezeu ca să rezolve problemele fraților și surorilor, așa că am crezut că sigur înțelegea o mare parte din adevăr. Când am observat și că liderii superiori aveau adesea întruniri cu ea, ca să ofere părtășie despre cuvântul lui Dumnezeu, am crezut că biserica o cultiva și că avea o șansă foarte bună de a fi mântuită. Plesnind de invidie, dorința mea de a deveni conducătoare a sporit și mi-am jurat că, în viitor, aveam să preiau o datorie importantă.
Ulterior, am devenit conducătoare de grupuri de udare, responsabilă de supravegherea lucrării mai multor grupuri. Eram foarte mulțumită de asta și-mi spuneam: „Dat fiind că am primit o datorie atât de importantă de la conducătoare, trebuie să însemne că posed o parte din realitatea adevărului și că sunt o căutătoare a acestuia. Se pare că, până la urmă, am o șansă la mântuire.” Realizând asta, I-am mulțumit încontinuu lui Dumnezeu. După aceea, în fiecare zi, alergam de colo colo ocupată cu lucrarea bisericii, muncind ca să mă asigur că nou-veniții prindeau rădăcini puternice pe adevărata cale cât mai curând. Însă, întrucât părtășiile mele erau lipsite de intuiție, nu reușeam să obținem rezultate în lucrarea noastră de udare și mulți nou-veniți tot nu participau regulat la întruniri. Am devenit și mai neliniștită când am văzut că majoritatea nou-veniților de care era responsabil alt conducător de grup participau regulat la întruniri și își îndeplineau în mod activ îndatoririle. M-am gândit: „Când va vedea conducătoarea că n-am obținut rezultate bune în datoria mea, oare va crede că nu posed realitatea adevărului și că nu pot face lucrare practică? Dacă sunt demisă, cum voi mai avea ocazia să îndeplinesc o altă datorie la fel de importantă ca aceasta? Oare nu se va termina totul pentru mine dacă voi fi repartizată de conducătoare să mă ocup de niște chestiuni generale mărunte? Nu-i mare lucru dacă frații și surorile nu mă admiră, dar dacă pierd șansa la o destinație și un final minunate, asta e o problemă gravă! Nu merge așa. Trebuie să adun tot personalul de udare și să găsesc o cale de a rezolva problema asta cât de curând posibil!” După aceea, am început să ofer părtășie fiecărei echipe de udare, îndrumându-i să ofere sprijin tuturor nou-veniților care nu participau la întruniri și să-i determine să participe regulat în următoarele două săptămâni. Cu toate astea, nu am avut o părtășie adecvată despre felul în care să rezolvăm, în primul rând, problemele și dificultățile reale pe care le aveam în lucrarea de udare. Ulterior, am auzit că una dintre surori izbucnise în lacrimi, spunând că părtășia mea nu-i oferise o cale de practicare și că se simțea foarte constrânsă de mine. Când a spus asta, nu numai că n-am reflectat asupra mea, ci chiar am continuat să cred că aveam dreptate. După trei luni, grupurile pe care le supravegheam tot nu obțineau rezultate bune, iar eu îmi făceam griji că aveam să fiu demisă de conducătoare. Credeam că, imediat ce aveam să fiu demisă, totul avea să se termine pentru mine. În mod clar, lucrarea lui Dumnezeu se apropia de sfârșit. Dacă eram demisă și alungată, cum puteam obține o destinație și un final favorabile? Mai puteam fi mântuită? Oare anii mei de credință aveau să fie în van? Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă panicam mai tare; nu știam ce trebuia să fac. În cele din urmă, pur și simplu nu am fost potrivită pentru slujba aceea și am fost demisă. Conducătoarea m-a repartizat să găzduiesc frați și surori, pe baza nevoilor curente ale bisericii.
Când conducătoarea mi-a transmis noua sarcină, am fost dărâmată: „Să găzduiesc frați și surori? Chiar sunt atât de nepricepută? Poate că n-am fost cea mai bună la lucrarea de udare, dar nu se poate să fi fost atât de nepricepută încât să primesc sarcina de găzduire. Ce vor crede frații și surorile despre mine?” Când mi-am amintit cum unei surori îi fusese repartizată găzduirea în ultimii șapte ani, fără să mai obțină vreo promovare, am devenit și mai ostilă, crezând că n-aveam nicio șansă să mă fac remarcată într-o datorie atât de obișnuită și că n-aveam să fiu mântuită niciodată. La cât de mult mă sacrificasem, suferisem și câte sacrificii făcusem în anii mei de credincioasă, nu m-am gândit niciodată că aveam să ajung gazdă. La ce mă puteam aștepta în viitor? Acestea fiind spuse, ar fi complet absurd să refuz sarcina, așa că va trebui pur și simplu să ascult. Cu toate astea, am devenit complet pasivă. Când era vorba să găsesc un apartament de închiriat potrivit, îmi simțeam picioarele atât de grele încât abia mergeam. În suferința mea, m-am rugat lui Dumnezeu de mai multe ori: „Sfinte Dumnezeule! Știu că biserica m-a desemnat să găzduiesc frați și surori cu permisiunea Ta, dar pur și simplu nu pot să ascult. Nu sunt dispusă să fac această datorie și mă simt slabă și negativă. O, Dumnezeule! Știu că sunt într-o stare precară, Te rog să mă salvezi! Nu vreau să continui în felul acesta!” După ce am terminat rugăciunea, am citit din cuvântul lui Dumnezeu: „În prezent, majoritatea oamenilor se află în acest fel de stare: pentru a obține binecuvântări, trebuie să mă sacrific pentru Dumnezeu și să plătesc un preț pentru El. Pentru a obține binecuvântări, trebuie să abandonez totul pentru Dumnezeu; trebuie să termin ceea ce El mi-a încredințat și trebuie să îmi îndeplinesc bine datoria. Această stare e dominată de intenția de a obține binecuvântări, ceea ce e un exemplu de a se sacrifica în întregime pentru Dumnezeu cu scopul de a obține recompense de la El și de a câștiga o cunună. Astfel de oameni nu au adevărul în inimile lor și este sigur că înțelegerea lor constă doar din câteva cuvinte și doctrine pe care le etalează oriunde merg. Calea lor este cea a lui Pavel. Credința unor astfel de oameni este un act de trudă constantă și, în adâncul lor, ei simt că, pe cât fac mai mult, cu atât mai mult își vor dovedi loialitatea față de Dumnezeu; că, pe cât fac mai mult, cu atât El va fi negreșit mai mulțumit; și că, pe cât fac mai mult, cu atât mai mult vor merita să li se acorde o cunună înaintea lui Dumnezeu și cu atât mai mari vor fi binecuvântările pe care le vor câștiga. Ei cred că, dacă pot să îndure suferința, să predice și să moară pentru Hristos, dacă își pot sacrifica propriile vieți și dacă pot îndeplini toate îndatoririle pe care Dumnezeu le-a încredințat lor, atunci ei vor fi aceia care câștigă cele mai mari binecuvântări și vor fi siguri că vor primi cununi” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să mergi pe calea lui Petru”). „Un antihrist vede faptul de a fi binecuvântat ca fiind mai măreț decât cerurile, mai măreț decât viața, mai important decât urmărirea adevărului, schimbarea firii sau mântuirea personală și mai important decât a-și îndeplini bine datoria și de a fi o ființă creată care corespunde standardelor. Ei cred că a fi o ființă creată care e conform așteptărilor, își face bine datoria și e mântuită sunt lucruri neînsemnate care nu merită menționate sau remarcate, în timp ce dobândirea binecuvântărilor este singurul lucru din întreaga lor viață ce nu poate fi uitat niciodată. Indiferent ce situație înfruntă, indiferent cât de importantă sau neînsemnată este, ei o pun pe seama faptului că sunt binecuvântați și sunt incredibil de precauți și atenți și-și lasă întotdeauna o cale de scăpare. Așa că, atunci când datoria le este ajustată, dacă e o promovare, un antihrist va crede că are speranță să fie binecuvântat. Dacă este o retrogradare, de la conducător de echipă la asistent de conducător de echipă, de la asistent la membru obișnuit al echipei, ei anticipează că va fi o problemă majoră și că speranța lor de a dobândi binecuvântări este slabă. Ce fel de perspectivă este aceasta? Este una adecvată? Categoric nu. Este o părere absurdă!” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul doisprezece: Vor să se retragă atunci când nu există statut și speranța de a câștiga binecuvântări”). Prin descrierea oferită de cuvântul lui Dumnezeu, am realizat că trăiam și căutam doar ca să câștig binecuvântări. M-am sacrificat pentru Dumnezeu și n-am precupețit niciun efort în a-mi îndeplini datoria doar ca să câștig binecuvântări. Convingerile mele nu se deosebeau de cele ale unui antihrist: credeam că am o șansă bună de a câștiga binecuvântări în calitate de conducătoare, dar dacă aș fi repartizată de la o datorie importantă la o sarcină măruntă, șansele mele de a câștiga binecuvântări ar fi mici. Amintindu-mi de vremea în care am început să cred în Dumnezeu, chiar îi invidiam pe conducători, crezând că toți făceau îndatoriri importante, aveau un calibru bun și căutau adevărul. Credeam că aveau să fie mântuiți și desăvârșiți de Dumnezeu și că, în viitor, sigur aveau să obțină binecuvântări minunate. Cât despre cei care îndeplineau îndatoriri mărunte, credeam că le lipsește realitatea adevărului și că de abia aveau o șansă de a fi mântuiți și de a câștiga binecuvântări. Întrucât gândurile îmi erau dominate de ideea asta, am căutat continuu să devin conducătoare. În calitate de conducătoare de grup, când nu am obținut rezultate în datoria mea, nu am reflectat asupra mea, ci mi-am făcut griji că aveam să fiu demisă. Ca să-mi păstrez funcția și să obțin succese rapide, chiar mi-am folosit autoritatea ca să-i constrâng pe frații și surorile mele. După ce am fost demisă, când biserica m-a desemnat să găzduiesc frați și surori, am fost complet ostilă deciziei. Am devenit negativă și am fost delăsătoare în datoria mea, crezând că perspectivele mele de viitor aveau să fie sumbre după ce am preluat un asemenea rol. Fiecare dintre aceste situații mi-a dezvăluit clar obsesia de a câștiga binecuvântări. Am realizat că eu credeam în Dumnezeu, făceam sacrificii și mă jertfeam doar ca să câștig binecuvântări. Nu mă supusesem lui Dumnezeu și nu-mi făcusem deloc datoria de ființă creată. În datoria mea, aveam o relație pur tranzacțională cu Dumnezeu și mergeam pe calea unui antihrist.
Ulterior, am găsit câteva cuvinte ale lui Dumnezeu: „În casa lui Dumnezeu, se menționează constant acceptarea însărcinării date de Dumnezeu și îndeplinirea corectă a datoriei. Cum ia naștere datoria? În general vorbind, aceasta se naște ca rezultat al lucrării de gestionare a lui Dumnezeu prin care aduce omenirii mântuirea; vorbind precis, pe măsură ce lucrarea de gestionare a lui Dumnezeu se desfășoară în rândul omenirii, apare o lucrare care necesită ca oamenii să coopereze și să o ducă la bun sfârșit. Acest fapt a dat naștere unor responsabilități și misiuni pe care oamenii să le îndeplinească, iar aceste responsabilități și misiuni sunt îndatoririle pe care Dumnezeu le dă omenirii. În casa lui Dumnezeu, diferitele sarcini care necesită cooperarea oamenilor sunt îndatoririle pe care ar trebui să le realizeze. Așadar, există diferențe între îndatoriri în ceea ce privește faptul de a fi mai bune și mai rele, mărețe și modeste, sau mari și mici? Astfel de diferențe nu există; atât timp cât o chestiune are legătură cu lucrarea de gestionare a lui Dumnezeu, este o cerință a casei Lui și este cerută de răspândirea Evangheliei lui Dumnezeu, atunci este datoria unei persoane. Acestea sunt originea și definiția datoriei” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ce înseamnă îndeplinirea adecvată a datoriei?”). „Ca o ființă creată să poată îndeplini datoria unei creaturi a lui Dumnezeu, să-L poată mulțumi pe Creator, este cel mai frumos lucru din omenire și e ceva ce ar trebui să fie răspândit ca o poveste care să fie lăudată de toți oamenii. Orice lucru încredințează Creatorul ființelor create ar trebui să fie acceptat necondiționat de acestea; pentru omenire, aceasta este o chestiune care ține atât de fericire, cât și de privilegiu, iar pentru toți aceia care îndeplinesc datoria unei ființe create, nimic nu e mai frumos sau demn de comemorare – este ceva pozitiv. Iar în ceea ce privește modul în care Creatorul îi tratează pe cei care pot îndeplini datoria unei ființe create și ceea ce le promite El, aceasta e o chestiune pentru Creator; nu e treaba omenirii create. Ca să vorbim puțin mai clar și mai simplu, asta depinde de Dumnezeu, iar oamenii nu au dreptul să intervină. Vei obține orice îți dă Dumnezeu, iar dacă El nu îți dă nimic, atunci nu poți spune nimic despre asta. Când o ființă creată acceptă însărcinarea dată de Dumnezeu și cooperează cu Creatorul pentru a-și îndeplini datoria și a face ceea ce poate, aceasta nu este o tranzacție sau un târg; oamenii nu ar trebui să încerce să dea la schimb expresii ale atitudinilor sau ale acțiunilor și comportamentelor lor pentru a câștiga vreo promisiune sau vreo binecuvântare de la Dumnezeu. Când Creatorul vă încredințează această lucrare, e corect și cuvenit ca, drept ființe create, să acceptați această datorie și însărcinare. Există vreun aspect tranzacțional în asta? (Nu.) În ceea ce-L privește pe Creator, El e dispus să vă încredințeze fiecăruia dintre voi îndatoririle pe care se cuvine să le îndeplinească oamenii; iar din partea omenirii create, oamenii ar trebui să accepte cu bucurie această datorie, tratând-o drept obligația vieții lor, drept valoarea pe care ar trebui să o trăiască în această viață. Nu există nicio tranzacție aici, acesta nu e un schimb echivalent, cu atât mai puțin implică vreo recompensă sau alte afirmații pe care și le închipuie oamenii. Acesta nu e sub nicio formă un negoț, nu e vorba despre a da la schimb pentru altceva prețul pe care îl plătesc oamenii sau munca asiduă pe care o depun atunci când își îndeplinesc datoria. Dumnezeu nu a spus acest lucru niciodată și nu ar trebui să fie înțeles în felul acesta de om” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a șaptea)”]. Datorită cuvântului lui Dumnezeu, am realizat că îndatoririle sunt sarcini încredințate oamenilor de către Dumnezeu. Biserica le repartizează îndatoriri oamenilor în funcție de nevoia actuală a bisericii, precum și pe baza calibrului și talentelor fiecărei persoane. Fiecare datorie e importantă, fiindcă fiecare joacă un rol în răspândirea lucrării din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu și în mărturia pentru aceasta. Nicio datorie nu este mai importantă decât alta. Fiecare este indispensabilă lucrării bisericii. Ca atare, ar trebui să-mi accept necondiționat datoria și s-o fac cât pot eu de bine. Acestea sunt conștiința și rațiunea pe care ar trebui să le aibă o ființă creată. Dumnezeu îmi acordase șansa de a-mi face datoria, ca să pot să caut adevărul în vreme ce o îndeplineam, să experimentez cuvântul și lucrarea lui Dumnezeu, să-mi recunosc și să-mi înlătur firea coruptă și, în cele din urmă, să ajung să-L venerez pe Dumnezeu și să mă supun Lui, fără să fiu încătușată și devastată de firea mea satanică. Totuși, nu am înțeles voia lui Dumnezeu, clasificând îndatoririle drept mai bune și mai proaste și privindu-mi propria datorie ca pe un mijloc de a câștiga binecuvântări. Am încercat să-L înșel și să-L folosesc pe Dumnezeu, visând să câștig binecuvântări drept răsplată pentru că-mi făceam datoria. Ce egoistă și josnică am fost! Am văzut clar că, dacă nu-mi corectam perspectiva greșită despre ceea ce trebuia să urmăresc și nu-mi înlăturam firea coruptă, atunci oricât de importantă era datoria mea sau oricât de mult mă sacrificam și jertfeam, n-aveam să câștig niciodată lauda lui Dumnezeu și, în cele din urmă, aveam să fiu alungată și pedepsită. Recunoscând toate astea, am realizat în ce stare precară mă aflam și am fost gata să-mi îndrept intențiile și să-mi fac bine datoria.
Ulterior, am citit următoarele pasaje din cuvântul lui Dumnezeu: „Nu există o corelare între datoria omului și faptul dacă este binecuvântat sau blestemat. Datoria este ceea ce omul se cuvine să îndeplinească; reprezintă vocația sa de la ceruri și nu ar trebui să depindă de recompensă, condiții sau motive. Doar atunci el își face datoria. A fi binecuvântați este când cineva este desăvârșit și se bucură de binecuvântările lui Dumnezeu după ce a experimentat judecata. A fi blestemați este când firea cuiva nu se schimbă după ce a experimentat mustrarea și judecata, adică atunci când nu experimentează desăvârșirea, ci este pedepsit. Dar, indiferent dacă sunt binecuvântate sau blestemate, ființele create ar trebui să-și facă datoria, să facă ceea ce se cuvine să facă și ceea ce sunt capabile să facă; acesta este minimul pe care o persoană, o persoană care-L caută pe Dumnezeu, ar trebui să-l facă. Nu ar trebui să-ți faci datoria doar pentru a fi binecuvântat și nu ar trebui să refuzi să acționezi din teama de a fi blestemat. Permiteți-Mi să vă spun acest lucru: îndeplinirea datoriei proprii este ceea ce omul se cuvine să facă, iar dacă nu este capabil să-și facă datoria, atunci asta este răzvrătirea lui” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Diferența dintre lucrarea de slujire a lui Dumnezeu întrupat și datoria omului”). „Eu decid destinația fiecărei persoane nu pe baza vârstei, a vechimii, a cantității de suferință, și cu atât mai puțin pe baza gradului în care provoacă milă, ci ținând cont de faptul că posedă sau nu adevărul. Nu există nicio altă alegere în afara acesteia. Voi trebuie să realizați că toți cei care nu urmează voia lui Dumnezeu vor fi pedepsiți. Este un adevăr care nu poate fi schimbat” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta”). Cuvântul lui Dumnezeu m-a învățat că datoria pe care o îndeplinești nu are nicio legătură cu faptul dacă vei dobândi binecuvântări sau vei întâmpina nenorociri. O datorie este o însărcinare de la Dumnezeu, este responsabilitatea omului. Este predestinat de Ceruri și recunoscut de pământ că omul ar trebui să-și facă datoria. Cheia mântuirii este să căutăm adevărul, să-l obținem și să ne schimbăm firea. N-are nicio legătură cu datoria pe care o facem. A îndeplini o datorie importantă și a avea statut înalt nu înseamnă că ai realitatea adevărului. Dacă nu cauți adevărul, nu-ți schimbi firea și chiar faci troc cu Dumnezeu ca să câștigi binecuvântări, Îl înșeli, Îl folosești și perturbi lucrarea bisericii, atunci vei fi expus și alungat, fără să fii vreodată mântuit de Dumnezeu. Chiar dacă ți s-a încredințat o datorie care pare măruntă, atâta vreme cât te străduiești, cauți adevărul și obții schimbarea firii, vei fi mântuit. M-am gândit la diverșii conducători falși care fuseseră expuși și demiși. Ei îndeplineau îndatoriri importante, mergeau la întruniri și aveau părtășie, se sacrificau, îndurau suferințe și erau admirați de toți frații și surorile. Dar nu căutau adevărul, doar le ofereau oamenilor cunoștințe doctrinare. Nu practicau și nu experimentau deloc cuvântul lui Dumnezeu; se sacrificau și se jertfeau doar ca să câștige binecuvântări și să-și apere statutul și renumele. Deși credeau în Dumnezeu de ani buni, tot nu s-au cunoscut pe ei înșiși și nu și-au schimbat firile și, drept urmare, au mers pe calea greșită și au fost demiși. Am realizat că era absurd și în contradicție cu cuvântul lui Dumnezeu să cred că cei care au îndurat suferințe, s-au sacrificat, au avut un statut înalt și au îndeplinit îndatoriri importante aveau să fie mântuiți și răsplătiți cu o destinație și un final minunate, în vreme ce aceia care au făcut îndatoriri obișnuite, mărunte aveau șanse mici la mântuire sau la binecuvântări. M-am gândit la Pavel, care avea o funcție înaltă în biserică, a răspândit pretutindeni Evanghelia, a îndurat suferințe groaznice și a câștigat admirația și respectul tuturor, inclusiv ale lumii religioase moderne, care îl vede drept un model de la care să învățăm. Totuși Pavel nu a căutat niciodată adevărul, cu atât mai puțin s-a străduit să-și schimbe firea și s-a sacrificat doar ca să câștige binecuvântări și o coroană. A mers pe calea împotrivirii față de Dumnezeu și, în cele din urmă, a fost pedepsit de El. Prin comparație, lucrarea lui Petru n-a fost la fel de impresionantă la suprafață precum cea a lui Pavel, dar el a căutat adevărul și iubirea de Dumnezeu în datoria lui, a dat importanță cunoașterii de sine și cunoașterii lui Dumnezeu prin felul în care El l-a judecat și l-a mustrat. În cele din urmă, a fost răstignit cu capul în jos pentru Dumnezeu, obținând supunerea și iubirea față de Dumnezeu până la moarte, iar prin asta a fost desăvârșit de El. Dumnezeu e sfânt și drept. El nu-i va aduce în Împărăție pe cei care fac troc cu El, Îl înșală și I se împotrivesc și cu atât mai puțin le va permite să rămână celor care sunt de felul Satanei, care sunt plini de firi corupte. Numai cei care urmăresc adevărul și transformarea firii și care, în cele din urmă, obțin adevărul, se supun lui Dumnezeu și-I urmează voia pot intra în Împărăția lui Dumnezeu. După ce am realizat asta, m-am simțit mult mai liberă și am fost gata să mă supun lui Dumnezeu și să găzduiesc frații și surorile cât puteam eu de bine. Cu toate astea, tocmai când mă pregăteam să încep găzduirea, am primit un mesaj de la conducătoare, în care spunea că m-a repartizat să ud nou-veniții din altă biserică. Când am primit mesajul, nu m-am putut abține să nu-I mulțumesc lui Dumnezeu. M-am rugat, spunându-I că eram gata să-mi dau toată silința și să caut adevărul, să mă axez pe schimbarea firii mele și, cu sârguință, să-mi duc datoria la bun sfârșit.
Astăzi am început să-mi recunosc dorința de binecuvântări și relația mea tranzacțională cu Dumnezeu. Văd cât de egoistă și demnă de dispreț am fost și sunt dispusă să mă supun și să-mi fac cu seriozitate datoria de ființă creată. Toate acestea se datorează mântuirii lui Dumnezeu și Îi mulțumesc din suflet!