32. Rămâi fidel adevărului, nu emoțiilor

de Jiaming, China

Într-o zi, în iulie 2017, am primit o scrisoare de la conducătoarea bisericii mele. Biserica îi înlătura pe non-credincioși și-mi cerea să evaluez în scris comportamentul fratelui meu. Am fost surprins și un pic neliniștit. Oare urma ca biserica să îl îndepărteze pe fratele meu? Altfel, de ce mi-ar cere să scriu despre comportamentul lui? Știam că nu citea cuvântul lui Dumnezeu, nici nu mergea la adunări în timpul liber, ci, în schimb, ieșea mereu cu prietenii să se distreze, urmând tendințele lumești, fără să afișeze vreun interes față de chestiunile legate de credință. Ba chiar îmi spunea să nu fiu atât de axat pe credință, ci să ies mai mult în lume, ca el. Am încercat să am părtășie cu el despre cuvântul Domnului, dar nu voia să asculte, ba chiar se enerva, spunând: „Ajunge! Nu are sens să-mi zici toate lucrurile astea. Nu-mi pasă!” Apoi, pleca să se culce. Frații și surorile au avut părtășie cu el de multe ori, sfătuindu-l să citească din cuvântul lui Dumnezeu și să meargă la adunări, dar el nu voia să accepte. A spus că era constrângător să creadă în Dumnezeu, că trebuia să găsească mereu timp să participe la adunări și că faptul că se alăturase bisericii nu fusese, de la bun început, alegerea lui – o făcuse doar să-și liniștească mama. Așa era dintotdeauna. Judecând după asta, era într-adevăr un non-credincios și ar fi în conformitate cu principiile dacă ar fi înlăturat din biserică. Dar tot timpul fusesem apropiați. De mici, mereu îmi punea deoparte mâncare în plus când primea ceva bun și-mi dădea jumătate din orice sumă de bani primită de la oameni. Odată, un profesor m-a reținut la școală după terminarea orelor, iar fratele meu s-a supărat atât de mult, încât a plâns. În satul nostru, majoritatea fraților nu erau atât de apropiați ca noi. Gândindu-mă la toate acestea, nu m-am îndurat să scriu despre problemele lui; nu voiam să ne rup legătura. Dacă eram sincer în privința comportamentului său și biserica îl îndepărta, atunci n-avea nicio șansă la mântuire, nu? N-ar fi fost crud și nemilos din partea mea? Dacă ar fi aflat ce scrisesem despre el și nu mi-ar mai fi vorbit niciodată? Am decis să scriu ceva mai pozitiv, menționând că uneori citea cuvântul lui Dumnezeu și că, deși nu mergea la adunări, în inima lui tot credea în Dumnezeu. Asta i-ar fi asigurat un oarecare răgaz. Când conducătoarea ar fi citit-o, probabil ar fi avut mai multă părtășie cu el, iar el poate n-ar fi fost îndepărtat. Și, totuși, dacă nu eram sincer în privința comportamentului său, ar fi însemnat că mințeam și ascundeam adevărul. Asta i-ar fi indus în eroare pe frații și surorile noastre și ar fi perturbat lucrarea bisericii. Pe de o parte era lucrarea bisericii și, pe cealaltă, fratele meu. Nu știam cui să țin partea. Eram foarte supărat și nu mă puteam calma suficient cât să-mi fac datoria. Gândul de a lua pixul și hârtia și de a scrie despre comportamentul lui mi-a golit mintea; nu știam cum să încep. Gândindu-mă la asta, m-am simțit tot mai pierdut, așa că m-am rugat în tăcere: „Dumnezeule, vreau să fiu corect în evaluarea fratelui meu, dar acum sunt constrâns de emoții, așa că nu pot să o fac. Te rog, îndrumă-mă să nu fie condus de emoții în abordarea mea, ci, în schimb, să-Ți urmez cuvântul.”

După rugăciune, am citit acest pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „Toți aceia care își târâie copiii și rudele complet non-credincioase la biserică sunt extrem de egoiști și pur și simplu își arată bunătatea. Acești oameni se concentrează doar la a fi iubitori, indiferent dacă ei cred sau nu și indiferent dacă este sau nu intenția lui Dumnezeu. Unii își aduc soțiile în fața lui Dumnezeu sau își târâie părinții înaintea lui Dumnezeu și, chiar dacă Duhul Sfânt este sau nu de acord cu asta sau lucrează asupra lor, ei continuă orbește să «adopte oameni înzestrați» pentru Dumnezeu. Ce beneficiu poate fi câștigat din oferirea generozității către acești necredincioși? Chiar dacă ei, cărora le lipsește prezența Duhului Sfânt, se străduiesc să Îl urmeze pe Dumnezeu, tot nu pot fi mântuiți așa cum s-ar putea crede. Aceia care pot să primească mântuire nu sunt atât de ușor de obținut. Oamenii care nu au trecut prin lucrarea și încercările Duhului Sfânt și care nu au fost desăvârșiți de Dumnezeul întrupat, nu pot nici în ruptul capului să fie făcuți compleți. De aceea, din momentul în care încep să Îl urmeze convențional pe Dumnezeu, acei oameni sunt lipsiți de prezența Duhului Sfânt. Ținând cont de condițiile și stărilor lor actuale, ei pur și simplu nu pot fi făcuți compleți. Prin urmare, Duhul Sfânt decide să nu consume multă energie asupra lor și nici nu le oferă luminare și nu îi călăuzește în vreun fel; El doar le permite să urmeze și, în cele din urmă, le va dezvălui finalurile – lucrul acesta este suficient(Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). Citind cuvântul lui Dumnezeu, am înțeles că faptul că voiam să spun lucruri frumoase despre fratele meu pentru a-l păstra în biserică și a-i da o șansă la mântuire era propria mea dorință deșartă. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune clar că aceia care nu Îl urmează cu adevărat, dar care cred în El doar cu numele, nu pot fi mântuiți. Dumnezeu îi mântuiește doar pe cei care iubesc și acceptă adevărul. Doar acel fel de om poate să câștige prezența și lucrarea Duhului Sfânt, să înțeleagă și să dobândească adevărul și, în cele din urmă, să fie mântuit de Dumnezeu și să supraviețuiască dezastrelor. În esență, non-credincioșilor le este lehamite de adevăr. Nu pot să accepte niciodată adevărul și, indiferent de cât de mult timp cred, perspectivele, viziunile asupra vieții și valorile lor nu se schimbă niciodată. Sunt exact ca necredincioșii. Dumnezeu nu îi recunoaște și ei nu vor câștiga niciodată luminarea sau îndrumarea Duhului Sfânt. Pot urma până la sfârșit, dar nu-și vor schimba firile vieții – nu pot fi mântuiți. Gândindu-mă la comportamentul fratelui meu, el nu iubea adevărul, ci îi era lehamite de acesta. Prețuia plăcerile lumești, întocmai ca un non-credincios, nu citea cuvântul lui Dumnezeu, nici nu mergea la adunări și cu siguranță nu-și făcea datoria. Ba chiar spunea deseori: „A crede în Dumnezeu este inutil. Nu contează dacă tu crezi sau nu.” Nu asculta de părtășia nimănui și prea multă îl enerva. Judecând după comportamentul general al fratelui meu, era non-credincios, iar Dumnezeu nu l-ar fi recunoscut deloc. N-ar fi câștigat niciodată lucrarea Duhului Sfânt și nu ar fi dobândit înțelegerea adevărului. Oricât de frumos aș fi scris despre el pentru a-l păstra în biserică, n-ar fi fost niciodată mântuit. Cum în acel moment stabilisem deja că era un non-credincios, dacă mă lăsam pradă emoțiilor și îl acopeream ca să rămână în biserică, oare nu încălcam clar principiile? Dacă nu scriam corect și cu acuratețe evaluarea fratelui meu, bazându-mă pe fapte, ci, în schimb, îmi înșelam frații și surorile pentru a păstra în biserică persoană care ar fi trebuit înlăturată, oare nu împiedicam lucrarea bisericii? Dându-mi seama de gravitatea consecințelor, am știut că trebuia să renunț la emoțiile mele, să respect principiile și să ofer bisericii informații precise despre fratele meu – doar asta ar fi urmat voia lui Dumnezeu. Știind asta, am scris evaluarea fratelui meu și i-am înmânat-o conducătoarei, simțind că făcusem, în sfârșit, ceea ce trebuia. În cele din urmă, potrivit principiilor, biserica l-a îndepărtat, iar eu am reușit să accept cu calm acel final. Datorită îndrumării cuvântului lui Dumnezeu, nu am acționat în baza sentimentelor și nu mi-am protejat fratele, ci, în schimb, l-am evaluat corect și obiectiv. I-am fost foarte recunoscător lui Dumnezeu.

Apoi, în iulie 2021, conducătoarea bisericii mi-a cerut să scriu o evaluare despre mama mea. M-am gândit la faptul că, în ultima vreme, nu împărtășea Evanghelia potrivit principiilor, ceea ce mai că a făcut ca niște frați și surori să fie arestați. Când alții îi atrăgeau atenția asupra problemei, nu voia să accepte, contestând la infinit ce se întâmplase de fapt. După asta, frații și surorile nu au îndrăznit să mai aducă în discuție niciuna dintre problemele ei. De fapt, nu era prima dată când mama mea provocase probleme. O dată, în timpul unei adunări, un conducător i-a cerut altei sore să citească din cuvântul lui Dumnezeu, și nu mamei mele. Mama a început să spună că acel conducător o oprima și că era unul fals. O soră a observat câtă zarvă făcea și a rugat-o să nu ridice tonul și să fie conștientă de mediu. Mama mea a acuzat-o pe acea soră că încerca să-i găsească defecte și i-a zis să nu se mai întoarcă data viitoare. Ea se certa la infinit pentru orice lucru mărunt și era o instigatoare la adunări. Devenise deja o tulburare pentru viața bisericească. Frații și surorile avuseseră părtășie cu ea și o emondaseră de multe ori, sperând că avea să mediteze și să se pocăiască, dar ea nu acepta. Ba chiar distorsiona faptele, spunând că, pentru orice mic lucru geșit zicea, oamenii făceau mare caz. Nu accepta adevărul. Potrivit principiilor, o persoană cu un astfel de comportament ar trebui izolată pentru a reflecta asupra sa, pentru a o împiedica să perturbe și să afecteze adunările fraților și surorilor. Știam că ar trebui să scriu cu acuratețe despre comportamentul eicât mai curând posibil, pentru biserică, însă apoi m-am gândit la cât de mult ura să-și știrbească imaginea și la cât de exploziv era temperamentul ei. Avea tendința să întoarcă spatele oricui o critica. Dacă ar ști că scrisesem despre problemele ei, ar fi capabilă să accepte? N-ar fi umilitor pentru ea dacă ar afla că am spus acele lucruri despre ea? Oare s-ar deprima și ar renunța la credința ei? Cu gandul la asta, m-am tot supărat și m-am gândit la toate modurile în care îmi arătase iubirea și grija ei în trecut. Odată, când eram mic și am făcut febră mare în miezul nopții, m-a dus în spate până la medicul dintr-un sat vecin. Febra era atât de mare încât medicul s-a temut prea mult să mă consulte, așa că, în aceeași noapte, m-a cărat și mai departe, până la spitalul din oraș. M-a ajutat întotdeauna cu tot ce a ținut de viața mea, gândindu-se la fiecare mic detaliu. Mi-a dat naștere și m-a crescut, mi-a împărtășit Evanghelia, m-a adus înaintea lui Dumnezeu și m-a sprijinit în datoria mea. A fost atât de bună cu mine – dacă aș fi dat-o în vileag, nu ar fi fost o cruzime? Nu ar fi fost dureros pentru ea? Dacă ar fi aflat ceilalți că eu însumi expusesem felul în care perturba viața bisericească, m-ar fi criticat pentru că eram prea necruțător și fără inimă față de propria mamă? Ar fi spus că eram un fiu netrebnic și nerecunoscător? Știam că mama mea nu era cineva care accepta adevărul, dar fusese foarte grijulie cu mine. La urma urmei, era mama mea. Așadar, deși conducătorul mă tot presa să-i scriu evaluarea, am continuat să amân acest lucru. În trecut, fusesem o familie de credincioși. Cântam imnuri și ne rugam împreună, citeam cuvântul lui Dumnezeu și vorbeam despre ce simțeam. A fost o perioadă foarte fericită și, uneori, acele amintiri îmi reveneau în minte. Dar acum, fratele meu fusese înlăturat și era posibil ca mama să fie izolată astfel încât să se poată dedica meditației asupra propriei persoane. Eram nefericit și nu știam cum să fac față situației. N-aveam chef să-mi fac datoria și nu simțeam nicio povară să caut adevărul ca să-mi ajut frații și surorile cu problemele lor. La adunări, făceam pur și simplu totul mecanic, distras și incapabil să am părtășie despre niciun subiect. Nu făceam decât să mă târâi de la o zi la alta, suferind cu adevărat. Știam că nu eram într-o stare bună, așa că am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat, cerându-I să mă îndrume să ies din negativitatea mea, astfel încât să nu mă împiedic de emoții.

Mai târziu, am citit cuvântul lui Dumnezeu: „Ce chestiuni sunt legate de emoții? Numărul unu este cum îți evaluezi propria familie, cum reacționezi la lucrurile pe care le fac. «Lucrurile pe care le fac» includ situațiile în care perturbă și tulbură lucrarea bisericii, în care judecă oamenii pe la spate, fac lucrurile necredincioșilor și așa mai departe. Ai putea fi imparțial față de aceste lucruri pe care le face familia ta? Dacă ți s-ar cere să-ți evaluezi familia în scris, ai face-o în mod obiectiv și corect, lăsându-ți deoparte emoțiile? Acest lucru are legătură cu modul în care ar trebui să-ți privești membrii familiei. Și ești sentimental față de cei cu care te înțelegi sau care te-au mai ajutat? Ai fi obiectiv, imparțial și precis în privința acțiunilor și comportamentului lor? I-ai raporta sau expune dacă ai descoperit că perturbă și tulbură lucrarea bisericii?[Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (2)”]. „Să spunem, de exemplu, că rudele sau părinții tăi sunt credincioși în Dumnezeu și, din cauza faptelor rele, a tulburărilor create sau a neacceptării adevărului, ei sunt îndepărtați. Totuși, tu nu ai discernământ în ceea ce-i privește, nu știi de ce au fost îndepărtați, ești deosebit de supărat și te plângi mereu că nu are iubire casa lui Dumnezeu și că nu este corectă față de oameni. Ar trebui să te rogi lui Dumnezeu și să cauți adevărul, apoi să evaluezi exact, pe baza cuvintelor lui Dumnezeu, ce fel de oameni sunt aceste rude. Dacă realmente înțelegi adevărul, vei fi capabil să-i definești cu precizie și, vei vedea că tot ce face Dumnezeu este corect și că este un Dumnezeu drept. Atunci, nu vei avea nicio nemulțumire, vei fi capabil să te supui rânduielilor lui Dumnezeu și nu vei încerca să-ți aperi rudele sau părinții. Aici, ideea nu este să rupi legăturile de rudenie, ci doar să definești ce fel de oameni sunt și să procedezi astfel încât să ai discernământ în ceea ce-i privește și să afli motivul pentru care au fost eliminați. Dacă aceste lucruri sunt cu adevărat clare în inima ta și punctele tale de vedere sunt corecte și în conformitate cu adevărul, atunci vei putea sta de aceeași parte cu Dumnezeu, iar punctele tale de vedere asupra chestiunii vor fi pe deplin compatibile cu cuvintele lui Dumnezeu. Dacă nu ești capabil să accepți adevărul și să privești oamenii conform cuvintelor lui Dumnezeu și ești încă de partea relațiilor și perspectivelor trupești când îi privești pe oameni, atunci nu vei fi niciodată capabil să te lepezi de această relație trupească și îi vei trata în continuare pe acești oameni ca pe rudele tale, mai apropiați chiar decât frații și surorile tale din biserică, situație în care va exista o contradicție între cuvintele lui Dumnezeu și punctele tale de vedere în ceea ce privește familia ta în această chestiune – chiar un conflict și, în astfel de circumstanțe, ți-ar fi imposibil să stai de partea lui Dumnezeu și ai avea noțiuni și neînțelegeri cu privire la Dumnezeu. Prin urmare, dacă oamenii vor să ajungă să fie compatibili cu Dumnezeu, în primul rând, viziunile lor asupra lucrurilor trebuie să fie conforme cuvintelor lui Dumnezeu; ei trebuie să fie capabili să privească oamenii și lucrurile pe baza cuvintelor lui Dumnezeu, să accepte că aceste cuvinte ale lui Dumnezeu sunt adevărul și să poată lăsa deoparte noțiunile tradiționale ale omului. Indiferent de persoana sau problema cu care te confrunți, trebuie să poți menține aceleași perspective și viziuni ca Dumnezeu, iar acestea trebuie să fie în armonie cu adevărul. Astfel, perspectivele tale și felul în care îi abordezi pe oameni nu vor fi ostile față de Dumnezeu, iar tu vei putea să I te supui și să fii compatibil cu El. Astfel de oameni nu s-ar mai putea împotrivi vreodată lui Dumnezeu; ei sunt exact oamenii pe care Dumnezeu Își dorește să-i câștige(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să identificăm natura-esență a lui Pavel”). Cuvântul lui Dumnezeu m-a ajutat să înțeleg că nu putem evalua lucrurile sau oamenii dintr-o perspectivă emoțională. Trebuie să rămânem fideli adevărului din cuvântul lui Dumnezeu pentru a discerne natura cuiva și ce fel de persoană este. Acesta este modul adecvat de a evalua pe cineva, asigurându-ne că nu cădem pradă emoțiilor. Mereu analizam situația mamei dintr-o perspectivă emoțională, gândindu-mă că mi-a dat naștere și m-a iubit și îngrijit. Lucrul acesta a făcut să-mi fie greu să iau stiloul și să scriu o evaluare sinceră. Dar Dumnezeu spune să avem discernământ asupra oamenilor pe baza naturii și esenței lor; a putea să le discernem esența și natura e singura cale de a ne elibera de emoții și de a-i trata corect, potrivit principiilor. Ce fel de om era, de fapt, mama mea? Era entuziasmată și grijulie față de ceilalți în viața ei de zi cu zi, dar asta înseamnă că era inimoasă. A avut mare grijă de mine, dar asta înseamnă doar că și-a îndeplinit responsabilitatea de mamă. Totuși, prin natură, era arogantă și nu accepta adevărul deloc. Devenise critică și potrivnică oricui îi evidenția problemele sau o trata și se bosumfla din cauza asta. Când era grav, intra în conflicte cu alții și îi necăjea la nesfârșit, ceea ce îi constrângea pe ceilalți. Pe baza comportamentului său, dacă ea continua să meargă la adunări cu frații și surorile, sigur avea să perturbe viața bisericească și să întârzie intrarea celorlalți în viață. Dacă ar fi fost izolată ca să reflecteze asupra ei, conform principiilor, toți ar fi putut să aibă din nou adunări cuvenite și acea rânduială ar fi fost un avertisment pentru ea. Dacă ar fi reflectat cu adevărat asupra ei și ar fi învățat despre ea, ar fi fost benefic pentru viața ei. Dar dacă s-ar fi împotrivit acestui lucru și l-ar fi respins, sau chiar și-ar fi abandonat credința, ar fi fost dată în vileag și alungată. Atunci i-aș fi văzut mai clar natura și esența și nu aș mai fi avut niciun motiv să încerc să o păstrez în biserică. În acel moment, am înțeles voia lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat această situație sperând ca eu să dobândesc discernământ și să învăț să văd natura și esența oamenilor conform cuvântului Său, ca să pot să renunț la emoții în ceea ce fac și să-i tratez pe oameni conform principiului.

După asta, am citit alt pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „Cine este Satana, cine sunt demonii și cine sunt dușmanii lui Dumnezeu, dacă nu cei ce se împotrivesc și care nu cred în Dumnezeu? Nu sunt ei acei oameni care sunt răzvrătiți împotriva lui Dumnezeu? Nu sunt aceia care pretind că au credință și, totuși, sunt lipsiți de adevăr? Nu sunt ei aceia care doar caută să obțină binecuvântări, în timp ce nu sunt în stare să fie martori pentru Dumnezeu? Tu tot te amesteci cu acei demoni astăzi și îi tratezi cu conștiință și iubire, dar, în cazul acesta, nu ai intenții bune față de Satana? Nu complotezi cu demonii? Dacă oamenii au ajuns până în acest punct și sunt încă incapabili să distingă între bine și rău și continuă orbește să fie iubitori și miloși fără nicio dorință de a căuta intențiile lui Dumnezeu și fără a fi capabili în vreun fel de a considera intențiile lui Dumnezeu ca pe ale lor, atunci sfârșiturile lor vor fi cu atât mai jalnice. Cine nu crede în Dumnezeul întrupat este un dușman al lui Dumnezeu. Dacă tu poți să acorzi importanță conștiinței și iubirii față de un dușman, nu îți lipsește un simț al dreptății? Dacă tu ești compatibil cu aceia pe care Eu îi detest și îi dezaprob, și tot îi iubești sau ai sentimente personale față de ei, atunci nu ești tu răzvrătit? Nu te împotrivești intenționat lui Dumnezeu? Are o astfel de persoană adevărul? Dacă oamenii acordă importanță conștiinței față de dușmani, iubirii pentru demoni și îndurării față de Satana, atunci nu întrerup ei în mod intenționat lucrarea lui Dumnezeu?(Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). Cuvântul Său dezvăluia starea mea exactă. Știam că mama mea credea în Dumnezeu de mulți ani, dar nu accepta adevărul, iar când ceilalți încercau s-o ajute cu problemele ei, să o emondeze și să o trateze, nu putea accepta asta de la Dumnezeu. Contesta tot timpul orice lucru mărunt și perturba viața bisericească, slujind ca lacheu al Satanei. Dar eu n-am luat atitudine și n-am dat-o în vileag, ci doar am continuat să ascund lucrurile și s-o protejez. Credeam că era cinstit să nu o dau în vileag sau să nu scriu o evaluare sinceră. De fapt, dădeam dovadă de iubire și conștiință pentru Satana, fără să mă gândesc la lucrarea bisericii sau dacă intrarea în viață a fraților și surorilor mele ar fi putut avea de suferit. Eram de partea Satanei și vorbeam în numele lui. Nu asta numea Dumnezeu: „te împotrivești intenționat lui Dumnezeu”? Iubirea mea era lipsită de principii și nu deosebeam binele de rău – era o iubire confuză. O protejam pe mama mea, permițându-i să tot perturbe viața bisericească. Aveam un rol în răul ei. Acționând astfel, nu îi răneam pe ceilalți și pe mine? Eram orbit, paralizat de emoțiile mele. Conducătorul m-a îndemnat de multe ori să scriu o evaluare a mamei mele, dar eu am tot amânat-o, întârziind lucrarea bisericii. Dându-mi seama de asta, inima mea a fost mistuită de vină. Nu știam de ce nu mă puteam abține să nu fiu constrâns de emoții în fața acestei situații. Care era adevărata problemă? Am venit înaintea lui Dumnezeu să mă rog și să caut, cerându-I să mă îndrume să-mi înțeleg problemele.

Am citit un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu, care m-a ajutat să mă înțeleg și mai mult. Cuvintele lui Dumnezeu spuneau: „Pe baza cărui principiu cuvintele lui Dumnezeu le cer oamenilor să-i trateze pe ceilalți? Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El: acesta este principiul la care ar trebui să se adere. Dumnezeu îi iubește pe cei care urmăresc adevărul și care-I pot respecta voia; aceștia sunt oamenii pe care și noi ar trebui să-i iubim. Cei care nu pot urma voia lui Dumnezeu, cei care-L urăsc pe Dumnezeu și se răzvrătesc împotriva Lui – acești oameni sunt detestați de Dumnezeu și ar trebui să-i detestăm și noi. Asta le cere Dumnezeu oamenilor. […] Dacă o persoană este o ființă care Îl tăgăduiește pe Dumnezeu și I se împotrivește, care este blestemată de Dumnezeu, dar este un părinte sau o rudă de-a ta și, din câte știi tu, nu pare să fie o persoană rea și te tratează bine, atunci s-ar putea să te trezești incapabil să urăști acea persoană și chiar să păstrezi strâns legătura, iar relația voastră să rămână neschimbată. Te va tulbura să auzi că Dumnezeu urăște astfel de oameni și nu ești capabil să fii de partea lui Dumnezeu și să-i respingi fără milă. Ești tot timpul constrâns de sentimente și nu poți renunța pe deplin la ei. Care este motivul acestui lucru? Se întâmplă pentru că sentimentele tale sunt prea puternice și te împiedică să practici adevărul. Acea persoană este bună cu tine, așa că nu poți să o urăști. Ai putea să o urăști numai dacă te-ar răni. Ar fi acea ură în acord cu adevărurile-principii? De asemenea, ești constrâns de noțiuni tradiționale, crezând că este un părinte sau o rudă, așa că, dacă o urăști, vei fi disprețuit de societate și ponegrit de opinia publică, condamnat ca fiind lipsit de sentimente filiale, de conștiință, ca nefiind nici măcar uman. Crezi că vei îndura condamnarea și pedeapsa divină. Chiar dacă vrei să o urăști, conștiința ta nu te va lăsa. De ce funcționează conștiința ta în acest mod? Fiindcă un mod de gândire ți-a fost imprimat încă din copilărie, prin moștenirea familiei tale, prin educația pe care ți-au dat-o părinții și prin îndoctrinarea culturii tradiționale. Acest mod de gândire este foarte adânc înrădăcinat în inima ta și te face să crezi, în mod greșit, că pietatea filială este absolut firească și justificată și că orice este moștenit de la strămoșii tăi este întotdeauna bun. Ai învățat mai întâi acest mod de gândire și el rămâne dominant, creând un mare obstacol și o mare tulburare în credința ta și în acceptarea adevărului, făcându-te incapabil să pui cuvintele lui Dumnezeu în practică și să iubești ce iubește Dumnezeu, să urăști ce urăște Dumnezeu. În inima ta știi că viața ta a venit de la Dumnezeu, nu de la părinții tăi, și știi, de asemenea, că părinții tăi nu numai că nu cred în Dumnezeu, ci I se împotrivesc, că Dumnezeu îi urăște și că ar trebui să I te supui, să stai de partea Sa, dar pur și simplu nu te poți decide să-i urăști, chiar dacă vrei asta. Nu poți să faci acel pas, nu poți să-ți oțelești inima și nu poți să practici adevărul. Care este sursa acestui lucru? Satana folosește acest fel de cultură tradițională și aceste noțiuni de moralitate pentru a-ți înrobi gândurile, mintea și inima, făcându-te incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu; ai fost stăpânit de aceste lucruri ale Satanei și făcut incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu. Când vrei să practici cuvintele lui Dumnezeu, aceste lucruri provoacă tulburări în tine, te fac să te opui adevărului și cerințelor lui Dumnezeu și te fac incapabil să scapi de jugul culturii tradiționale. După ce te lupți o vreme, faci un compromis: preferi să crezi că noțiunile tradiționale ale moralității sunt corecte și în acord cu adevărul, așa că respingi cuvintele lui Dumnezeu sau te lepezi de ele. Nu accepți cuvintele lui Dumnezeu drept adevărul și nu ți se pare ceva neobișnuit să fii mântuit, simțind că încă trăiești în această lume și poți supraviețui doar bazându-te pe acești oameni. Incapabil să înduri acuzațiile societății, ai alege mai degrabă să renunți la adevăr și la cuvintele lui Dumnezeu, abandonându-te noțiunilor tradiționale ale moralității și influenței Satanei, preferând să-L ofensezi pe Dumnezeu și să nu practici adevărul. Nu este deplorabil omul? Nu are el nevoie de mântuirea de la Dumnezeu?(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Am înțeles din cuvântul lui Dumnezeu că El ne cere să iubim ce iubește El și să urăm ce urăște El. Și Domnul Isus a spus odată: „Cine este mama Mea și cine sunt frații Mei? […] Căci oricine respectă voia Tatălui Meu, Care este în ceruri, acela Îmi e frate, soră și mamă(Matei 12:48, 50). Dumnezeu îi iubește pe cei care caută adevărul și sunt capabili să-l accepte. Aceștia sunt singurul tip oameni cărora ar trebui să le spun frați și surori; singurii pe care ar trebui să-i iubesc și ajut din iubire. Cei care disprețuiesc adevărul și nu-l practică niciodată sunt toți non-credincioși, nu frați și surori. Chiar dacă sunt părinții sau rudele noastre, ar trebui să-i deosebim și să-i dăm în vileag, potrivit principiilor adevărului. Asta nu înseamnă că nu ar trebui să fim filiali față de părinții noștri sau că nu ne va păsa de ei în viitor, ci că ar trebui să-i tratăm rațional și corect, conform naturii și esenței lor. Totuși „Sângele apă nu se face” și „Omul nu este neînsuflețit; cum poate el să fie lipsit de emoții?” erau otrăvuri satanice în care eram cufundat. Nu eram principial în modul în care tratam oamenii și-mi protejam mereu familia și-i țineam partea, în baza emoțiilor. Când scriam evaluarea fratelui meu, știam că se dezvăluise deja ca fiind non-credincios și că ar trebui înlăturat din biserică, dar m-am lăsat pradă emoțiilor mele și n-am vrut să scriu adevărul. Am vrut să tăinuiesc faptele și să-mi înșel frații și surorile. Când conducătorul mi-a cerut să scriu evaluarea mamei, știam că ea perturba viața bisericească și că ar trebui să scriu o evaluare exactă și obiectivă, ca să-l ajut pe conducător să o dea în vileag și să o constrângă. Dar gândindu-mă la ea ca la mama mea și la cât de bună a fost cu mine, m-am temut că, dacă aș scrie cinstit despre comportamentul ei, m-aș simți mereu vinovat și n-aș putea trăi cu asta. M-am temut și să nu creadă ceilalți că eram necruțător și cu sânge rece. Plin de îndoieli și anxietate, am tot amânat să scriu. Am văzut că aceste otrăvuri satanice erau adânc înrădăcinate în inima mea, legându-mă de emoțiile mele. Mă făceau să fiu neprincipial în modul în care-i abordam pe ceilalți și mă împiedicau să sprijin lucrarea bisericii. Eram de partea Satanei, răzvrătindu-mă și împotrivindu-mă lui Dumnezeu. Realitatea era că mama și fratele meu erau non-credincioși și că era drept să le dau în vileag comportamentul. Însemna să protejez lucrarea bisericii și să respect cerințele lui Dumnezeu. Însemna să iubesc ce iubește Dumnezeu și să urăsc ce urăște El și era o mărturie a practicării adevărului. Dar eu am văzut practicarea adevărului și expunerea Satanei ca pe ceva negativ; credeam că era un lucru nemilos, lipsit de scrupule și trădător. Ce confuz eram! Confundam negrul cu albul, binele cu răul. Eram constrâns de emoțiile mele și mistuit de negativitate din cauza acestui lucru, lipsit de motivația de a-mi face datoria. Fără îndrumarea și luminarea oportună a lui Dumnezeu, emoțiile mele m-ar fi terminat. Faptul că am trăit condus de emoțiile mele era să fie sfârșitul meu. Chiar mă jucam cu focul.

Mai târziu, am reflectat mai mult asupra mea, dându-mi seama că reticența mea de-a scrie despre mama izvora dintr-o altă concepție greșită, și anume că a o da în vileag ar fi fost nemilos din partea mea, căci ea m-a crescut cu multă blândețe. Am citit un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu care mi-a schimbat perspectiva asupra acestui lucru. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dumnezeu a creat această lume și a adus în ea omul, o ființă vie căreia El i-a dăruit viață. Mai departe, omul a ajuns să aibă părinți și rude și nu a mai fost singur. Încă de când omul a zărit prima oară această lume materială, a fost menit să existe sub predestinarea lui Dumnezeu. Suflarea vieții de la Dumnezeu susține fiecare ființă vie în parte pe parcursul creșterii sale și până la maturitate. În acest proces, nimeni nu simte că omul crește sub îngrijirea lui Dumnezeu; mai degrabă, el consideră că omul face asta sub dragostea grijulie a părinților săi și că este propriul său instinct al vieții cel care îi dirijează creșterea. Acest lucru e cauzat de faptul că omul nu știe cine i-a dăruit viața sau de unde a venit aceasta, cu atât mai puțin felul în care instinctul vieții creează miracole. El știe doar că hrana este baza pe care viața sa continuă, că perseverența este sursa existenței sale și că acele credințe din mintea lui sunt capitalul de care depinde supraviețuirea lui. Cu privire la harul și aprovizionarea lui Dumnezeu, omul e total uituc, și astfel el își irosește viața oferită lui de Dumnezeu… Nimeni din această omenire, de care Dumnezeu are grijă zi și noapte, nu ia hotărârea de a I se închina. Dumnezeu doar continuă, așa cum a plănuit, să lucreze asupra omului, de la care El nu are nicio așteptare. El face acest lucru în speranța că, într-o zi, omul se va trezi din visul lui și va realiza brusc valoarea și semnificația vieții, prețul pe care Dumnezeu l-a plătit pentru tot ce i-a dat și bunăvoința sârguincioasă cu care Dumnezeu așteaptă ca omul să se reîntoarcă la El(Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este sursa vieții omului”). Din cuvântul lui Dumnezeu, am aflat că, din afară, părea că mama mea mi-a dat naștere și m-a crescut și că ea a fost cea care a avut grijă de mine în viață. Totuși, în realitate, sursa vieții umane este Dumnezeu și toate lucrurile de care mă bucurasem mi-au fost dăruite de El. Dumnezeu mi-a dat viață și mi-a rânduit o familie și o casă. Tot rânduielile lui Dumnezeu au fost cele care mi-au permis să-I aud glasul și să vin înaintea Lui. Ar trebui să-I mulțumesc lui Dumnezeu și să practic adevărul în toate lucrurile care mi se întâmplă pentru a-I răsplăti iubirea. N-ar trebui să fiu de partea familiei mele și să acționez pentru Satana, împiedicând lucrarea bisericii. Dându-mi seama de asta, m-am trezit la realitate. Trebuia să vin înaintea lui Dumnezeu ca să mă pocăiesc și nu mai puteam să-mi urmez emoțiile. După aceea, am descris cu acuratețe comportamentul mamei mele, perturbator pentru viața bisericii.

O lună mai târziu, am fost ales conducător de biserică. Am aflat că unii membri ai bisericii încă nu deslușiseră întru totul comportamentul mamei mele. M-am gândit: „Ar trebui să le spun despre modul în care mama mea a perturbat viața bisericească, astfel încât ei să poată învăța să o discearnă și să o trateze conform principiilor adevărului.” Dar chiar când să o fac, m-am simțit contrariat. Dacă în timpul părtășiei frații și surorile ar fi dobândit, într-adevăr, discernământ asupra comportamentului mamei mele, oare ar fi abandonat-o? Oare asta ar fi supărat-o pe mama? Am simțit că nu mă lasă inima să spun ceva. Mi-am dat seama că iar eram constrâns de emoții și mi-am amintit cuvântul lui Dumnezeu, pe care-l citisem înainte, și anume că ar trebui să iubesc ce iubește El și să urăsc ce urăște El. Mama mea provocase probleme în viața bisericească, iar Dumnezeu urăște asta. Nu puteam să continuu să o protejez din afecțiune. Era responsabilitatea mea să expun și să analizez situația, potrivit principiilor adevărului, ca frații și surorile să poată dobândi discernământ. Așadar, am avut părtășie în mod detaliat despre felul în care perturbase mama mea viața bisericească, iar ceilalți au dobândit puțin discernământ și au învățat câteva lecții. Majoritatea au fost de acord că ar trebui să fie izolată ca să reflecteze asupra ei. După ce am pus acest lucru în practică, m-am simțit relaxat și împăcat. Îi mulțumesc lui Dumnezeu din adâncul inimii pentru îndrumarea și luminarea din cuvântul Lui care m-au ajutat să înțeleg adevărul, să găsesc principiile de practică și să înțeleg cum să-mi tratez membrii familiei. Fără asta, aș fi și acum constrâns de emoții, făcând lucruri ca să mă împotrivesc lui Dumnezeu. Aceste experiențe mi-au arătat că, în ceea ce privește tratarea oamenilor și gestionarea situațiilor din biserică, totul trebuie făcut conform principiilor adevărului. Doar acest lucru este în acord cu voia lui Dumnezeu. Este singura cale de te simți liber și de a dobândi un sentiment de pace interioară. Slavă Ție, Dumnezeule!

Anterior: 31. Nu am nevoie de supravegherea dumneavoastră

Înainte: 35. De ce am fost atât de arogantă?

Ești norocos! Apasă pe butonul de Messenger pentru a ne contacta, ceea ce te va ajuta să ai ocazia de a întâmpina pe Domnul și de a obține binecuvântarea lui Dumnezeu în 2024!

Conținut similar

68. Protecția lui Dumnezeu

de You Xin, Coreea de SudDumnezeu Atotputernic spune: „Oamenii nu își pot schimba singuri firea; ei trebuie să fie supuşi judecății,...

29. Pocăința unui ofițer

de Zhen Xin, ChinaDumnezeu Atotputernic spune: „De la crearea lumii și până acum, tot ce a făcut Dumnezeu în lucrarea Lui este iubire, fără...

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte