61. Douăzeci de zile de agonie
Într-o zi din decembrie 2002, pe la 4 după-amiaza, în timp ce stăteam pe marginea drumului dând un telefon, am fost dintr-odată apucat din spate de păr și de brațe și, înainte să pot reacționa, picioarele mi-au fost trase de sub mine. Mi-am pierdut echilibrul și m-am izbit de pământ cu putere. Câțiva oameni m-au țintuit imediat la sol, cu fața lipită de pământ și ambele mâini încătușate la spate. Apoi, m-au ridicat de la sol și m-au târât într-un automobil. Mi-am dat seama că fusesem arestat de poliție. Sălbăticia lor era evidentă și mi-am amintit relatările fraților și surorilor despre tortura brutală de după arestările lor. Eram foarte anxios și îngrozit și mă îngrijoram că nu voi fi capabil să rezist torturii și aveam să devin o iudă. M-am rugat la Dumnezeu pe parcursul întregii călătorii cu mașina, cerându-I să-mi dea credință și putere ca să pot să rămân ferm în mărturie și să nu cedez în fața Satanei.
Polițiștii m-au dus direct la un hotel mic, unde mi-au smuls bluza și încălțările, mi-au scos cureaua și m-au pus să stau desculț pe podeaua rece ca gheața. Erau mulți ofițeri în încăpere și cineva îmi făcea fotografii. Apoi, unul dintre ei a arătat niște filmări cu mine și alt frate la o bancă făcând o depunere și a cerut să știe de unde aveam banii, cui îi erau trimiși și unde locuiau acele persoane. Eram uluit. Mi-am dat seama că acești ofițeri nu mă supravegheaseră și urmăriseră doar de o zi sau două și, cu atât de mulți ofițeri acolo în ziua aceea, puteam să realizez că n-aveau de gând să mă lase să scap ușor. Acest gând mă îngrozea și m-am rugat, în gând, la Dumnezeu în mod repetat. Mi-am amintit câteva dintre cuvintele Sale: „Nu te teme; cu sprijinul Meu, cine ți-ar putea bloca vreodată drumul? Ține minte asta! Nu uita! Tot ceea ce se întâmplă este prin buna Mea intenție și totul este sub observația Mea. Poți să-Mi urmezi cuvântul în tot ce spui și faci? Când încercările de foc vor veni asupra ta, vei îngenunchea și vei striga? Sau vei tremura, incapabil să mergi mai departe?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 10). Nu mai eram atât de neliniștit și nu-mi mai era chiar atât de frică știind că îl am pe Dumnezeu alături demine ca sprijin și știam că Dumnezeu a permis arestarea mea, că El folosea această situație pentru a testa dacă am sau nu credință în El și devotament față de El. Nu trebuia să-L dezamăgesc pe Dumnezeu, ci trebuia să mă bazez pe El ca să rămân ferm în mărturia mea și să-l fac de rușine pe Satana. Am hotărât tacit că, indiferent cum mă tortura poliția, n-aș putea niciodată să dezvălui locul unde se aflau banii bisericii sau să fiu o iudă, chiar dacă ar însemna moartea mea! Când n-am spus nimic, un ofițer mi-a dat câteva lovituri puternice și a cerut să știe cine era conducătorul bisericii noastre, unde erau păstrați banii bisericii și cine era persoana care depunea cu mine acei bani. M-a mai lovit de câteva ori când tot n-am vrut să răspund apoi, când au început să-l doară mâinile, a luat încălțările mele și a folosit tocurile ca să mă lovească cu ele peste gură. Gura a început să mi se umfle în scurt timp, câțiva dinți mi se clătinau și îmi curgea sânge din colțurile gurii. M-au torturat mai bine de o oră până să se lase, într-un sfârșit. Au început să mă supravegheze cu rândul, în perechi, făcându-mă să stau în picioare și nelăsându-mă să dorm deloc. Am stat așa vreme de trei zile și trei nopți în capăt. Abia mai târziu am aflat că aceea era o metodă de tortură numită „epuizarea vulturului”, pe care polițiștii o foloseau adesea în interogări, în cadrul căreia puneau pe cineva să stea treaz încontinuu până îi frângeau spiritul și apoi, când nu mai putea gândi limpede, aceștia îl interogau. Foloseau această tactică pentru a-i face pe oameni să-L trădeze pe Dumnezeu. Aveam dureri insuportabile în întregul corp și eram obosit atât fizic, cât și psihic. Aș fi putut chiar să adorm stând în picioare, dar în momentul în care ațipeam, un ofițer mă pocnea violent, mă lovea cu piciorul foarte tare sau îmi striga brusc în ureche, ca să mă trezesc speriat. Mă simțeam de parcă inima avea să-mi sară din piept. Uneori simțeam că eram lucid și alteori mă simțeam buimac și nu știam ce era real și ce era un vis. Eram în agonie și simțeam că nu mai pot rezista, speriat că, dacă avea să continue, aveam să mă transform într-un imbecil sau un lunatic. M-am rugat la Dumnezeu în inima mea, cerându-I credința și puterea de a rămâne ferm în mărturie pentru El.
Într-o dimineață, doi ofițeri au venit să mă chestioneze. Au spus: „Nu te gândi că poți, pur și simplu, să treci prin asta cu ușurință tăcând din gură. Odată ce te afli aici, trebuie să răspunzi neapărat clar la întrebările noastre! Ca să-ți spun adevărul, te urmărim de câteva luni. Am folosit un sistem de localizare prin satelit să te prindem și îți știm toate mișcările. Spunându-ți să mărturisești, îți oferim o oportunitate. Ai mai multe cartele SIM diferite și contacte în câteva locuri diferite. Probabil ești un conducător, nu-i așa?” Apoi au scos un registru al apelurilor mele care avea mai mult de un metru lungime și mi-au cerut să le spun ce am discutat cu fiecare. Eram șocat; dacă poliția știa deja atât de multe despre mine și mă credea un conducător, cine știe cum avea să mă tortureze de acum încolo! Stătusem fără să dorm timp de patru sau cinci zile și deja simțeam că nu mai puteam rezista prea mult. Auzisem în trecut că, dacă nu dormi șapte sau opt zile la rând, poți muri subit. Mă întrebam dacă aveam să mor acolo în cazul în care continuau să mă priveze de somn. Simțindu-mă cam slăbit, am spus repede o rugăciune: „Dumnezeule, trupul îmi este slăbit și mi-e teamă că nu voi fi capabil să rezist acestui lucru, dar nu vreau să Te trădez sau să-i dau în vileag pe frații și pe surorile mele. Te rog, dă-mi credință și putere.” După rugăciune, câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu mi-au venit în minte: „Credința este ca un pod dintr-un singur buștean: cei care se agață în mod abject de viață vor avea dificultăți în a-l traversa, dar cei care sunt gata să se sacrifice pot să-l traverseze siguri pe picioare și fără griji. Dacă oamenii au gânduri sfioase și pline de frică, asta se datorează faptului că Satana i-a păcălit, de teamă că vom traversa podul credinței pentru a pătrunde în Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 6). Cuvintele Sale m-au trezit; nu sunt viața și moartea mea în mâinile lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu nu permite ca eu să mor, Satana nu-mi poate face nimic. Îmi lipsea credința în Dumnezeu; eram temător și slab pentru că mă agățam abject de viață. Gândul la asta m-a calmat puțin și nu mi-a mai fost atât de frică. Văzând că eu continui să tac, unul dintre ofițeri mi-a tras un pumn în cap. Vedeam stele verzi și întregul meu corp a amorțit, de parcă primisem un electroșoc. Eram cât pe ce să cad. Un alt ofițer a luat un umeraș de lemn și mi l-a împins puternic în bărbie. În durerea de nesuportat, i-am întrebat: „Ce legi încalcă credința mea în Dumnezeu? Constituția națională stipulează clar că oamenii au libertate de credință. Pe ce bază mă bateți până la un pas de moarte? Există vreo lege în această țară?” Unul dintre ei a spus: „Lege în această țară? Ce este legea? Este Partidul Comunist! Acum, că ești în mâinile noastre, dacă nu ne spui ce vrem să știm, nici să nu te gândești că scapi cu viață.” Eram îngrețoșat și furios să văd cât de sălbatici și nerușinați erau și nu le-am mai răspuns.
Într-o zi, doi ofițeri mi-au spus amenințător: „Avem metodele noastre să te facem să deschizi gura. E doar o chestiune de timp. Refuzul de a vorbi poate conduce doar la mai multă suferință. Deci, ești un vultur dur? Știi cum sunt extenuați vulturii? Trebuie să ai răbdare dar, când îi vine vremea, acel vultur va fi amabil și ascultător…” Până-n acel moment, fusesem deja torturat până în punctul în care nu mai eram foarte lucid și nu știam câte zile mai puteam rezista. Tot ce puteam să fac era să încerc să mă forțez să rămân vigilent și să fac tot ce pot ca să-mi păstrez luciditatea. Am continuat să mă rog și să-L strig pe Dumnezeu iar și iar. Mi-am amintit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Lucrarea Mea în mijlocul grupului de oameni din zilele de pe urmă este o acțiune fără precedent și, de aceea, toți oamenii trebuie să îndure ultima dificultate pentru Mine, astfel încât gloria Mea să umple întregul cosmos. Înțelegeți voia Mea? Acesta este ultimul lucru pe care i-l cer omului, adică, sper ca toți oamenii să-Mi poată fi mărturie puternică și răsunătoare în fața marelui balaur roșu, să se poată da pe ei înșiși pentru Mine pentru o ultimă oară și să-Mi îndeplinească cerințele într-o ultimă dată. Puteți face voi cu adevărat acest lucru? În trecut, ați fost incapabili să-Mi mulțumiți inima – puteți rupe acest tipar la final? Le ofer oamenilor șansa să reflecteze, îi las să chibzuiască bine înainte să-Mi dea un răspuns – este greșit să fac acest lucru? Aștept răspunsul omului, aștept «scrisoarea de răspuns» – aveți credința să Îmi îndepliniți cerințele?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 34). Cuvintele lui Dumnezeu m-au ajutat să înțeleg că El îi permitea marelui balaur roșu să mă aresteze și să mă persecute pentru a-mi desăvârși credința și devotamentul. El îmi oferea, totodată, o șansă de a rămâne ferm în mărturia mea pentru Dumnezeu în fața Satanei. Dumnezeu îmi analiza atent fiecare cuvânt și acțiune; trebuia să mă bazez pe Dumnezeu și să rămân ferm. Acest gând mi-a revigorat credința și puterea și m-am simțit mult mai lucid, nu la fel de adormit și mult mai energic. Cei doi ofițeri care stăteau deoparte comentau unul altuia: „Tipul acesta este incredibil. Continuă să aibă atât de multă energie după toate aceste zile fără somn, dar o duzină dintre noi suntem complet extenuați.” Am știut că asta se datora milei și protecției lui Dumnezeu pentru mine și I-am mulțumit din inimă.
După aceea, m-au obligat să stau ghemuit. După șapte zile și nopți fără somn și aproape deloc mâncare, de unde aș găsi puterea pentru asta? N-a durat mult până când n-am mai putut rezista și am căzut. M-au ridicat înapoi să mai stau ceva timp în acea poziție. Realmente secătuit de putere, am căzut de două ori și n-am mai putut menține o genuflexiune după aceea. Apoi mi-au ordonat să îngenunchez în fața lor. Eram înfuriat și m-am gândit în sinea mea: „Îngenunchez doar ca să-L venerez pe Dumnezeu și n-am de gând, sub nicio formă, să îngenunchez în fața voastră, demonilor!” Când am refuzat ferm, doi dintre ei m-au prins cu furie de brațe și m-au lovit peste gambe pentru a mă forța să îngenunchez. Tot nu voiam s-o fac, așa că m-au călcat pe gambe apăsând foarte tare. Mă durea atât de tare încât tot corpul a început să-mi transpire. Am simțit că moartea ar fi fost mai bună decât asta. M-au torturat așa aproximativ o oră, lăsându-mi gambele albastre-verzui și umflate și, multă vreme după aceea, am șchiopătat.
În a opta zi, tot nu m-au lăsat să dorm. Mă simțeam în ceață, aveam febră mare și urechile îmi țiuiau. Nu puteam auzi nimic clar și vedeam dublu – leșinam dacă trecea un singur minut fără să fiu lovit. Afară încă ningea, dar polițiștii m-au proptit în baie și mi-au stropit capul cu apă rece ca gheața. În clipa în care mi-au dat drumul, m-am prăbușit, pur și simplu, pe podea. Eram lucid pentru o clipă și confuz în următoarea. Eram în pragul unei căderi nervoase și îmi atinsesem și limitele fizice. Gândul că nu aveam idee când se vor încheia acele zile îngrozitoare mi-a slăbit spiritul și nici nu voiam să mănânc.
În seara celei de-a noua zile, a venit cineva care părea a fi un fel de conducător A arătat spre un pat și a spus: „Tot ceea ce trebuie să faci este să-mi spui de unde erau banii aceia, unde este bărbatul care a făcut acel depozit cu tine și cine e conducătorul. Cu un singur cuvânt din partea mea, vei putea să faci duș și să dormi, apoi te vom lăsa să mergi acasă.” Eram extenuat fizic până la limita absolută și căzusem deja la pământ de câteva ori. Simțeam că aș putea muri în orice clipă dacă nu dormeam puțin. M-am gândit, în sinea mea: „Poate aș putea spune ceva ce nu este foarte important? Dacă asta continuă, atunci chiar dacă nu sunt omorât în bătaie, voi muri de la extenuare și de la lipsa somnului!” Dar atunci mi-am dat seama imediat că asta m-ar face o iudă. Am spus repede o rugăciune în gând: „Dumnezeule! Nu mai pot suporta. Te rog, dă-mi credință și putere. Vreau să rămân ferm în mărturia mea și să-l fac de rușine pe Satana.” În timp ce mă rugam, mi-am amintit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu: „În timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să fiți mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și, chiar și la ultima suflare, tot trebuie să fiți credincioși lui Dumnezeu și la mila lui Dumnezeu; numai asta înseamnă a-L iubi cu adevărat pe Dumnezeu și doar aceasta e mărturie puternică și răsunătoare” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au amintit că acesta era exact momentul când trebuia să rămân ferm în mărturia mea pentru El și asta presupune să fiu capabil să sufăr și să arăt devoțiune față de El. Dar eu nu voiam să sufăr și mă gândeam chiar să dau în vileag interesele bisericii cu scopul de a-mi păstra propria viață. Eram atât de egoist și ticălos; cum putea să însemne asta că aveam vreo urmă de umanitate? În ce fel era asta mărturie? Acest gând mi-a redat credința și puterea. Știam că, chiar dacă asta ar fi însemnat să-mi dau viața, trebuia să rămân ferm în mărturia mea și să-L mulțumesc pe Dumnezeu. Prin urmare, am tăcut. Văzând asta, acel bărbat cu aer de conducător le-a spus ofițerilor care mă supravegheau: „Stați cu ochii pe el. Nu are voie să doarmă până nu vorbește.” Apoi s-a întors pe călcâie și a plecat.
În după-amiaza celei de-a zecea zile, polițiștii au arestat câteva surori. Voiau să le interogheze separat și, din moment ce nu aveau destui oameni să mă supravegheze, în acea noapte am reușit, în sfârșit, să dorm. În dimineața următoare, un căpitan de poliție supranumit Cai a spus: „Am fost acasă la tine. Mama ta îmbătrânește și nu are o stare de sănătate grozavă, plus că trebuie să aibă grijă de cei doi copii ai tăi. Viața lor este foarte grea. Soția ta nu este acasă, copiii tăi sunt mici și au nevoie de îngrijirea părinților lor și le este foarte dor de tine. Lucrurile sunt cu adevărat dure pentru familia ta. Ne-am gândit să-ți mai dăm o șansă și ai face bine să profiți de ea. Ieri am mai adus câțiva oameni, așa că spune-mi, pur și simplu, care dintre ei este conducătorul, cine ține banii și unde locuiesc și te voi elibera imediat. Vei putea să mergi acasă și să te alături familiei tale, iar noi te putem ajuta să-ți găsești un loc de muncă bun în zonă ca să poți avea grijă de ei.” Nu mi-am putut reține lacrimile când l-am auzit spunând asta și eram îndurerat, simțindu-mă slăbit. Mama și copiii mei sufereau și eu n-aveam nicio posibilitate de a-i ajuta. Simțeam că îi dezamăgeam cu adevărat. În acel moment, mi-am dat seama că mă aflam în starea greșită, așa că m-am rugat repede la Dumnezeu și I-am cerut să mă îndrume și să vegheze asupra inimii mele. Mi-am amintit aceste cuvintele ale lui Dumnezeu: „Poporul Meu ar trebui să fie întotdeauna în alertă împotriva uneltirilor viclene ale Satanei, păzind poarta casei Mele pentru Mine […] ca să evite să cadă în capcana Satanei, moment în care ar fi prea târziu pentru regrete” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 3). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au reamintit că aceasta era una dintre ispitele Satanei. Satana se folosea de persoanele dragi mie mele ca să mă ispitească să-L trădez pe Dumnezeu și să-i vând pe frații și surori, pentru ca poliția să poată fura banii bisericii și să-i rănească pe aleșii Lui. Nu puteam să cedez șiretlicului Satanei și n-aveam de gând să-i vând vreodată și să duc o existență rușinoasă. La scurt timp după aceea, au adus surorile, una câte una, ca eu să le identific, punându-le să se rotească ușor, la 360 de grade ca să le pot vedea clar. Cu coada ochiului, îi puteam vedea pe cei trei ofițeri analizându-mi expresiile feței, așa că m-am rugat la Dumnezeu, cerându-I să vegheze asupra mea ca să nu le trădez. Eram foarte calm și, la fiecare, m-am uitat lipsit de expresie și am dat ușor din cap. Căpitanul Cai m-a plesnit furios și a strigat: „Nu cred că nu cunoști nici măcar una dintre ele. Ce-ai zice să mai primești încă 10 zile de tratament pentru vulturi, apoi să vedem dacă te comporți frumos?” Apoi au continuat să mă bombardeze cu întrebări despre locul în care erau ținuți banii bisericii și despre cine era conducătorul bisericii. Nu eram dispus să vorbesc, așa că au continuat să mă tortureze zi și noapte, nelăsându-mă să dorm deloc. Unul dintre ei mă pălmuia, îmi dădea cu piciorul în gambe, îmi trăgea foarte tare părul de pe tâmple sau striga cu ambele mâini căuș în jurul urechilor mele ori de câte ori ațipeam. Izbucneau în râs de fiecare dată când îmi vedeau expresia îngrozită și îndurerată a feței când eram trezit cu brutalitate. Eram nefericit și nu știam câtă vreme mai puteam rezista acelei morți vii. Mai ales când mi-am amintit că polițiștii au spus că nu exista o limită de timp pentru „extenuarea vulturului” și că se termina când persoana mărturisea, m-am simțit și mai slăbit.
Până în a douăzecea zi de tortură, am văzut că nu era niciun semn că polițiștii s-ar opri, dar eu îmi atinsesem deja limita fizică. De fiecare dată când cădeam pe podea, n-aveam nici măcar puterea de a mă ridica sau de a-mi deschide ochii. Capacitatea mea de conștientizare devenea din ce în ce mai neclară și chiar și respirația îmi era îngreunată. Simțeam că aș putea muri în orice moment și eram realmente speriat. Am auzit un ofițer strigând: „Nu contează dacă îi omorâm în bătaie pe înrăiții ca tine! Vă putem îngropa oriunde și nimeni nu va ști vreodată.” M-am prăbușit complet când am auzit asta. Ce-ar face mama, soția și copiii mei dacă eu aș fi omorât în bătaie? Mama era bătrână și avea probleme cu inima și tensiune arterială mare. Dacă muream, n-ar fi acesta sfârșitul pentru ea? Și cât de mult ar răni-o acest lucru pe soția mea? Copiii mei erau încă atât de tineri; cum aveau ei să se descurce? N-am îndrăznit să mă gândesc în continuare la asta. Mi s-a pus un nod în gât și lacrimile au început să-mi curgă pe față. Chiar când durerea și slăbiciunea mea atingeau un anumit punct, am auzit un ofițer spunând: „Doar spune-ne unde ai stat și vom închide acest caz! Altminteri, n-o vom putea face. Nu vrem să stăm treji până târziu și să suferim alături de tine în fiecare zi.” M-am gândit în sinea mea: „Dacă nu le spun nimic în noaptea asta, chiar nu cred că o voi putea depăși cu bine. Poate aș putea spune ceva care să nu aibă urmări. Sora mai în vârstă care mă găzduia este doar o credincioasă de rând și deține foarte puține informații despre biserică. Să recunosc că am stat acasă la ea n-ar trebui să facă un rău veritabil bisericii. În plus, au trecut deja 20 de zile de la arestarea mea, așa că toate acele cărți din casa ei care conțin cuvintele lui Dumnezeu trebuie să fi fost deja mutate. Dacă nu pot găsi nicio dovadă a credinței ei, nu ar face nimic unei femei în vârstă, nu-i așa?” Nu m-am rugat la Dumnezeu după ce mi-a venit acest gând, apoi, când polițiștii mi-au arătat o schiță a zonei din jurul casei gazdei mele, le-am spus care dintre ele era. Imediat ce cuvintele mi-au ieșit pe gură, am devenit în totalitate lucid, complet treaz și am simțit brusc un adevărat întuneric în inima mea. Mi-am dat seama că fusesem o iudă și ofensasem firea lui Dumnezeu. Eram îngrozit și înmărmurit, sfâșiat de vină și regret. Cum am putut să fiu o iudă și s-o dau de gol pe acea soră? Atunci unul dintre polițiști a întrebat: „Care este casa în care sunt ținuți banii? Cine este conducătorul? Unde sunt tipărite copiile cuvintelor lui Dumnezeu?” Unul dintre ei mi-a tras un picior când n-am mai vrut să le spun nimic altceva. Însă, în punctul acela, durerea fizică nu conta. Durerea din inima mea era de o sută de ori mai rea decât durerea din trupul meu. Era de parcă fusesem înjunghiat în inimă și-mi doream cu disperare să pot da timpul înapoi și să-mi retrag cuvintele, dar era prea târziu. Mă simțeam de parcă-mi pierdusem sufletul și n-am mai scos niciun sunet. Văzând că nu vor mai primi nicio informație de la mine, m-au transferat într-o casă de detenție.
În casa de detenție, chiar în fața tuturor, un ofițer de corecție m-a pus să mă dezbrac complet pentru o examinare și mi-a făcut fotografii. Nu-mi spălasem fața și dinții de 20 de zile și efectiv duhneam. Și, pe vreme de iarnă, cu temperaturi în jur de minus 10 grade Celsius, nu-mi dădeau apă caldă, lăsându-mă să mă spăl doar cu apă rece. Având în vedere că eram epuizat până în pragul prăbușirii și n-aveam nici măcar putere să vorbesc, ofițerul de corecție mi-a dat cu violență un picior în piept când a crezut că am răspuns prea încet în timpul apelului nominal. M-a durut atât de tare încât am simțit că organele interne îmi erau deplasate și mi-a trebuit ceva timp să-mi recapăt suflarea. M-au pus, de asemenea, să recit regulile casei de detenție și trebuia să șterg podelele și să curăț toaletele drept pedeapsă atunci când nu le puteam recita corect. Mâinile îmi erau pline de crăpături și sângerau foarte repede și, în fiecare noapte, trebuia să mă dau jos din pat să stau de veghe timp de două ore. Puteam îndura toată acea durere fizică, dar de când o dădusem în vileag pe sora aceea, îmi petreceam zilele mistuit de vinovăție, simțind că Îi sunt dator lui Dumnezeu și îi sunt îndatorat ei. Nu mă puteam ierta. Ea nu ținuse cont de propria ei siguranță ca să mă ia la ea, dar eu o dădusem în vileag ca să mă protejez. N-aveam pic de umanitate! Aceste cuvinte ale lui Dumnezeu au fost deosebit de dureroase pentru mine: „Față de cei care nu Mi-au arătat niciun strop de credință în vremuri de necaz nu voi mai fi milostiv, pentru că îndurarea Mea se întinde doar până aici. În plus, nu am nicio slăbiciune pentru cineva care M-a trădat odată, cu atât mai puțin Îmi place să Mă asociez cu cei care vând interesele prietenilor lor. Aceasta este firea Mea, indiferent de cine ar putea fi persoana. Trebuie să vă spun: oricine Îmi va frânge inima, nu va primi de la Mine îndurare a doua oară, și oricine Mi-a fost credincios va rămâne în inima Mea pentru totdeauna” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta”). Cuvintele lui Dumnezeu erau asemeni unui cuțit în inimă și mi-au făcut conștiința să se simtă și mai acuzată, de parcă nu aveam demnitate să dau ochii cu Dumnezeu. Știam bine că firea lui Dumnezeu este sfântă și dreaptă și nu tolerează nicio ofensă umană, că El îi disprețuiește pe cei care se protejează pe ei înșiși în detrimentul fraților și surorilor și care vor doar să-și salveze pielea. O dădusem în vileag, devenind o iudă nerușinată. Acest lucru era incredibil de dureros pentru Dumnezeu și era absolut abominabil pentru El. Să mă gândesc la asta era de parcă inima-mi era ruptă în bucăți și n-am putut dormi toată noaptea. Eram cuprins de durere și vinovăție.
Căpitanul Cai a mai venit de două ori la casa de detenție ca să mă interogheze despre locul în care se aflau banii bisericii și despre persoanele cu care împărtășisem Evanghelia. Odată, a adus fotografii cu două surori ca eu să le identific și m-a avertizat că, dacă nu spuneam adevărul, se va asigura că voi ajunge la închisoare. Înainte, voisem doar să-mi salvez viața, așa că o vândusem pe acea soră și am rănit, cu adevărat, inima lui Dumnezeu. Să fiu pedepsit și trimis în iad nu ar fi o exagerare. De această dată, chiar dacă aș primi o condamnare pe viață, chiar de-ar fi să mor, nu voi mai dezvălui nicio altă informație. Așa că am spus fără ezitare: „Nu le cunosc!” Atunci, căpitanul Cai a spus accentuat: „Uită-te bine! Gândește-te puțin, apoi răspunde.” Am repetat hotărât: „Nu le cunosc!” Văzându-mi determinarea, un alt ofițer mi-a dat două palme puternice, lăsându-mi chipul arzând de durere. Însă de această dată m-am simțit complet împăcat.
Mai târziu, am reflectat asupra motivelor eșecului meu. Parțial a fost din cauză că eram prea prins de sentimentele mele, așa că atunci când polițiștii m-au torturat și mi-au amenințat viața, n-am putut renunța la mamă, copii, sau soție, de teamă că nu aveau să fie capabili să continue fără mine dacă eu muream, nereușind să reziste acelei nenorociri. Îl trădasem pe Dumnezeu și o dădusem în vileag pe acea soră pentru sentimentele mele trupești, devenind un trădător, o iudă nerușinată. Chiar îmi lipsea orice urmă de umanitate! De fapt, destinele celor din familia mea erau toate în mâinile lui Dumnezeu și El hotărâse deja de cât chin și câtă durere vor avea parte în viețile lor. Chiar dacă nu muream și le puteam sta alături, n-aveam nicio modalitate de a schimba cât de mult le era sortit să sufere. Nu văzusem asta, ci eram ținut pe loc de sentimentele mele. Acest lucru era într-adevăr nesăbuit. Un alt aspect al eșecului meu a fost acela că eu nu înțelegeam întru totul semnificația morții. Nu suportam să mă despart de viață, ceea ce însemna că nu aveam nici pe departe credință veritabilă în Dumnezeu. În a douăzecea zi de tortură prin extenuare, conștiința îmi era încețoșată, mă chinuiam să respir și simțeam că puteam să mor în orice clipă. Eram realmente speriat, temându-mă că-mi sunase ceasul. M-am gândit la toți acei sfinți de-a lungul epocilor care lucraseră pentru a răspândi Evanghelia Domnului. Unii au fost omorâți cu pietre, unii au fost decapitați și alții au fost răstigniți. Cu toții au fost persecutați de dragul dreptății, iar morțile lor au fost toate mărturii de triumfare în fața Satanei, de rușinare a Satanei și au fost comemorate de Dumnezeu. Trupurile lor au murit, dar sufletele lor sunt în mâinile lui Dumnezeu. M-am gândit la Domnul Isus spunând: „Oricine vrea să-și salveze viața o va pierde, dar cel ce-și pierde viața pentru Mine o va găsi” (Matei 16:25). Fusesem arestat și torturat din cauza credinței mele. Asta însemna că sufeream persecuția pentru o cauză dreaptă. Dacă polițiștii chiar mă schilodeau sau mă omorau în bătaie, acela ar fi fost un lucru glorios. Să mă gândesc la asta mi-a oferit un real sentiment de ușurare și am hotărât că, oricât aș suferi după aceea, chiar dacă trebuia să-mi dau viața, voi rămâne ferm în mărturia mea pentru Dumnezeu, îmi voi ispăși fărădelegea trecută și, în niciun caz, nu voi continua să trăiesc într-o asemenea dizgrație.
A sosit finalul lunii ianuarie 2003 și se împliniseră aproape două luni de la arestarea mea. Slăbisem mai bine de 13 kilograme și, când îi lăsau pe deținuți afară să ia o gură de aer, puteam face doar puține ture în jurul curții înainte de a rămâne fără suflu. Eram într-o stare foarte fragilă și oficialitățile se temeau că aveam să mor pe mâinile lor, așa că mi-au dat, în cele din urmă, o condamnare de numai 18 luni care putea fi ispășită în afara închisorii. După eliberarea mea, mi s-a cerut să sun la Biroul de Securitate Publică de două ori pe lună și să raportez locul unde mă aflam și, la fiecare trei luni, să le raportez ideologia mea. După ce am ajuns acasă, toți necredincioșii din rândul familiei și prietenilor mei s-au aliat împotriva mea și m-au certat. M-am simțit realmente îngrozitor. În închisoare, fusesem torturat de marele balaur roșu până în pragul morții, iar acum că eram din nou acasă, trebuia să tolerez neînțelegerile familiei mele. Tot ce puteam să fac era să tac și să înghit. Am descoperit mai târziu că, după arestarea mea, polițiștii au mers să-mi percheziționeze casa și-mi înșelaseră familia, spunând lucruri precum faptul că fusesem implicat în acțiuni frauduloase pentru a face bani. Eram furios. Poliția mă arestase și mă torturase, m-a făcut să devin o iudă și să vând o soră și chiar a născocit minciuni pentru a stârni necazuri și pentru a-mi face familia să mă respingă. Uram acei demoni din Partidul Comunist cu toată ființa mea!
Nu a trecut mult până când poliția a fost din nou pe urmele mele, așa că a trebuit să fug. Am devenit unul dintre fugarii căutați de PCC. A trebuit să-mi iau tot soiul de slujbe mărunte, folosind nume false și neavând nicio cale de întoarcere acasă. Am pierdut, totodată, legătura cu biserica. Să fiu urmărit de poliție, respins de familia mea și incapabil să trăiesc măcar o viață bisericească era extrem de dureros pentru mine. Incidentul în care am fost o iudă și am vândut-o pe acea soră îl simțeam în mod deosebit ca pe un semn distinctiv pe fruntea mea. Mă simțeam constant ca și cum aș fi comis un păcat de neiertat, de parcă traseul credinței mele ajunsese deja la final și că nu mai aveam nicio șansă la mântuire. Aceste gânduri m-au lăsat în agonie și simțindu-mă firav.
Am restabilit legătura cu biserica în mai 2008 și am preluat din nou o datorie. Apoi, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Fiecare persoană care s-a supus cuceririi cuvintelor lui Dumnezeu va avea numeroase șanse pentru mântuire; mântuirea fiecăruia dintre acești oameni de către Dumnezeu va arăta cea mai mare îngăduință a Sa. Cu alte cuvinte, li se va arăta toleranța supremă. Atât timp cât oamenii se întorc de pe calea greșită și câtă vreme se pot căi, Dumnezeu le va da ocazii să obțină mântuirea Lui” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ar trebui să lăsați deoparte binecuvântările statutului și să înțelegeți voia lui Dumnezeu de a aduce mântuirea omului”). „Modul în care Dumnezeu Se ocupă de fiecare persoană se bazează pe situațiile reale și pe circumstanțele și mediul acelei persoane la momentul respectiv, precum și pe acțiunile și comportamentul acelei persoane și pe natura-esență a acesteia. Dumnezeu nu va nedreptăți niciodată pe nimeni. Aceasta este o parte a dreptății lui Dumnezeu. De exemplu, Eva a fost sedusă de șarpe să mănânce fructul din pomul cunoașterii binelui și răului, dar Iahve nu i-a reproșat spunând: «Ți-am spus să nu-l mănânci, așa că de ce ai făcut-o oricum? Ar fi trebuit să ai discernământ; ar fi trebuit să știi că șarpele a vorbit doar pentru a te seduce.» Iahve nu a dojenit-o pe Eva în felul acesta. Întrucât oamenii sunt creația lui Dumnezeu, El știe care sunt instinctele lor și de ce sunt capabile acele instincte, în ce măsură se pot controla oamenii și cât de departe pot merge. Dumnezeu știe toate acestea destul de clar. Tratamentul lui Dumnezeu față de o persoană nu reprezintă un lucru atât de simplu pe cât își imaginează oamenii. Când atitudinea Lui față de o persoană este una de dezgust sau repulsie sau când vine vorba de ceea ce spune această persoană într-un anumit context, El are o bună înțelegere a stărilor acesteia. Acest lucru se datorează faptului că Dumnezeu cercetează atent inima și esența omului. Oamenii se gândesc mereu: «Dumnezeu are doar divinitatea Sa. El este drept și nu acceptă nicio ofensă din partea omului. El nu ia în considerare dificultățile omului și nu Se pune în locul oamenilor. Dacă cineva I se împotrivește lui Dumnezeu, El îl va pedepsi.» Lucrurile nu stau deloc așa. Dacă așa înțelege cineva dreptatea lui Dumnezeu, lucrarea Lui și tratamentul Său față de oameni, se înșală grav. Hotărârea lui Dumnezeu cu privire la finalul fiecărei persoane nu se bazează pe noțiunile și închipuirile omului, ci pe firea dreaptă a lui Dumnezeu. El va răsplăti fiecare persoană în funcție de ceea ce a făcut aceasta. Dumnezeu este drept și, mai devreme sau mai târziu, El va avea grijă ca toți oamenii să fie convinși pe deplin” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Citirea acestor cuvinte de la Dumnezeu m-a mișcat până în punctul în care nu mi-am mai putut reține lacrimile. Eram ca un copil care comisese un rău teribil și nu îndrăznea să se întoarcă acasă și, în sfârșit, s-a întors în brațele mamei sale după ani de pribegie prin lume. Am putut simți cu adevărat bunăvoința esenței lui Dumnezeu. O vândusem pe sora aceea și Îl trădasem pe Dumnezeu, așa că meritam o pedeapsă, dar Dumnezeu nu m-a tratat conform fărădelegii mele. Mi-a dat o șansă să mă căiesc. Puteam vedea că firea lui Dumnezeu nu conține doar judecată și mânie, ci și milă și toleranță. Dumnezeu este extrem de principial în tratamentul Său față de oameni. El nu-i cataloghează în funcție de fărădelegile lor de moment, ci conform naturii lor, a contextului acțiunilor lor și după statura lor de la acel moment. Dacă cineva e trădător din pricina slăbiciunii umane, dar nu-L neagă sau nu-L trădează pe Dumnezeu din inima lui, iar după aceea încă se mai poate căi în fața lui Dumnezeu, El mai poate încă să-l ierte și să-i acorde o nouă șansă. Am văzut cât de dreaptă este firea lui Dumnezeu. Dumnezeu urăște firea coruptă și trădările omenirii, dar tot face tot posibilul să ne mântuiască. Asta m-a făcut să fiu plin de recunoștință față de Dumnezeu și m-am simțit chiar și mai îndatorat Lui. Îl rănisem mult prea tare pe Dumnezeu și realmente voiam să-mi trag palme. Am hotărât că, indiferent de finalul meu, aveam să prețuiesc această șansă de la Dumnezeu, să caut adevărul și să-mi îndeplinesc datoria pentru a-I răsplăti iubirea.
După ce am fost supus torturii brutale a PCC, i-am văzut esența demonică și fața diabolică de a-L urî pe Dumnezeu și de a se împotrivi Lui, până la capăt. Îl urăsc pe Satana mai mult ca oricând! De asemenea, am experimentat personal că lucrarea lui Dumnezeu de a mântui omenirea este atât de practică și de înțeleaptă — El a folosit marele balaur roșu pentru a-mi desăvârși credința și devotamentul, permițându-mi să dobândesc o anumită înțelegere a firii drepte a lui Dumnezeu și să văd autoritatea și puterea cuvintelor Sale. Această întreagă experiență mi-a arătat că greutățile și încercările sunt binecuvântarea lui Dumnezeu pentru mine și sunt, totodată, iubirea și mântuirea din partea Lui! Indiferent cu ce fel de opresiune sau adversitate m-aș putea confrunta în viitor, sunt ferm hotărât să-L urmez pe Dumnezeu până la capăt!