Pentru Dumnezeu, omul este ca o jucărie în puterea Lui, ca un tăiețel rulat manual în mâinile Lui – unul care poate fi făcut cât de subțire sau de gros îl dorește Dumnezeu, ca să facă ce Îi place cu el. Este corect spus că omul este, cu adevărat, o jucărie în mâinile lui Dumnezeu, că e ca o pisică persană pe care o doamnă a cumpărat-o din piață. Fără nicio îndoială, el este o jucărie în mâinile lui Dumnezeu – și, astfel, nu a fost nimic fals cu privire la ceea ce știa Petru. Din aceasta, se poate vedea că acțiunile și cuvintele lui Dumnezeu în om sunt realizate cu ușurință și plăcere. El nu Își stoarce creierii sau nu face planuri, după cum își închipuie oamenii; lucrarea pe care o face în om este foarte normală, la fel cum sunt și cuvintele pe care i le spune omului. Când Dumnezeu vorbește, El pare să-și lase limba slobodă, spune orice-I vine în minte, fără reținere. Totuși, după citirea cuvintelor lui Dumnezeu, oamenii sunt complet convinși, incapabili de a scoate o vorbă, fac ochii mari și sunt uluiți. Ce se întâmplă aici? Acest lucru arată bine cât de mare este înțelepciunea lui Dumnezeu. Dacă, după cum își închipuie oamenii, lucrarea lui Dumnezeu în om ar fi trebuit să fie meticulos planificată pentru a fi precisă și corectă, atunci – pentru a duce aceste închipuiri un pas mai departe – înțelepciunea lui Dumnezeu, caracterul Lui minunat și de nepătruns ar fi cuantificabile, ceea ce arată că evaluarea lui Dumnezeu de către oameni este prea scăzută. Pentru că există întotdeauna prostie în acțiunile oamenilor, ei Îl măsoară pe Dumnezeu în același fel. Dumnezeu nu face planuri sau aranjamente pentru lucrarea Lui; în schimb, ea este împlinită, în mod direct, de Duhul lui Dumnezeu – iar principiile după care lucrează Duhul lui Dumnezeu sunt libere și neîngrădite. De parcă Dumnezeu nu dă nicio atenție stărilor omului și vorbește cum dorește – totuși, omul poate, încă, cu greu să se rupă de cuvintele lui Dumnezeu, ceea ce se întâmplă datorită înțelepciunii lui Dumnezeu. Faptele, până la urmă, sunt fapte. Deoarece lucrarea Duhului lui Dumnezeu în toți oamenii este atât de evidentă, acest lucru este suficient ca să arate principiile lucrării lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar trebui să plătească un preț atât de mare în cadrul lucrării Lui în ființele create, nu ar fi acesta un caz de folosire a cherestelei fine pentru ceva neînsemnat? Trebuie ca Dumnezeu să acționeze în persoană? Ar merita? Fiindcă Duhul lui Dumnezeu lucrează de atâta vreme și, totuși, de-a lungul epocilor, Duhul lui Dumnezeu nu a lucrat niciodată în acest fel, nimeni nu a cunoscut vreodată mijloacele și principiile prin care lucrează Dumnezeu, ele nu au fost niciodată clare. Astăzi, ele sunt clare pentru că Duhul lui Dumnezeu le-a dezvăluit personal – iar acest lucru este dincolo de orice îndoială, este arătat, în mod direct, de către Duhul lui Dumnezeu, nu rezumat de către om. De ce să nu faci o excursie în cel de-al treilea Cer și să vezi dacă acest lucru este ceea ce se întâmplă în realitate, să vezi dacă, după ce a făcut toată această lucrare, muncile lui Dumnezeu L-au lăsat epuizat, cu dureri de spate și de picioare sau, mai mult, incapabil de a mânca sau de a dormi; și dacă a trebuit El să citească, din scoarță-n scoarță, o mulțime de materiale bibliografice ca să spună toate aceste cuvinte, dacă există ciorne ale cuvântărilor lui Dumnezeu împrăștiate pe masă și dacă I s-a uscat gura după ce a spus atât de multe. Faptele sunt tocmai contrare: cuvintele de mai sus nu au nimic în comun cu locul unde locuiește Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Am cheltuit mult timp și am plătit un preț mare de dragul omului – dar, în acest moment, dintr-un motiv necunoscut, conștiințele oamenilor rămân mereu incapabile de a-și îndeplini funcția inițială”. Indiferent dacă oamenii au vreun sentiment al mâhnirii lui Dumnezeu, dacă s-ar putea apropia de iubirea lui Dumnezeu fără a se împotrivi conștiinței lor, acest lucru ar fi considerat rațional și rezonabil. Singura temere este că ei nu sunt dispuși să ducă la îndeplinire funcția inițială a conștiinței. Ce spui, este corect acest lucru? Te ajută aceste cuvinte? Speranța Mea este ca voi să aparțineți mai degrabă felului de lucruri care sunt înzestrate cu conștiință, decât să fiți gunoaie fără conștiință. Ce crezi despre aceste cuvinte? Are cineva vreo idee? Oare nu doare să ai un ac înfipt în inimă? Înfige Dumnezeu acul într-un trup nesimțitor? Greșește Dumnezeu, I-a încețoșat bătrânețea vederea? Eu spun că acest lucru e cu neputință! Oricum, aceasta trebuie să fie greșeala omului. De ce nu te duci la spital să arunci o privire? Există, fără îndoială, o problemă cu inima omului; trebuie să fie echipată cu „părți” noi – ce părere ai? Ai face asta?

Dumnezeu spune: „Mă uit la fețele lor urâte și la stările lor ciudate și plec, încă o dată, de lângă om. În aceste împrejurări, oamenii rămân lipsiți de înțelegere și, încă o dată, iau înapoi lucrurile pe care li le-am refuzat, așteptând întoarcerea Mea”. De ce, în timpul acestei noi „ere tehnologice” Dumnezeu încă mai vorbește despre căruțe trase de boi? De ce? Oare pentru că lui Dumnezeu Îi place să cicălească? Pierde Dumnezeu vremea, fiindcă nu are nimic mai bun de făcut? Este Dumnezeu ca omul, care-și petrece timpul trândăvind după ce s-a îndopat cu mâncare? Este de vreun folos repetarea, iar și iar, a acestor cuvinte? Am spus că oamenii sunt mizerabili, că trebuie mereu să-i apuci de urechi ca să ajungi până la ei. După ce li s-au spus astăzi cuvintele, ei le vor uita imediat, mâine – parcă ar suferi de amnezie. Astfel, cazul nu e că unele cuvinte nu au fost spuse, ci că ele nu au fost puse în aplicare de oameni. Dacă ceva este spus doar o dată sau de două ori, oamenii rămân neștiutori – trebuie spus de trei ori, acesta este numărul minim. Există chiar unii „bătrâni” cărora trebuie să li-l spui de zece până la douăzeci de ori. În acest fel, același lucru este spus, iar și iar, în feluri diferite, ca să vezi dacă oamenii s-au schimbat sau nu. Ați lucrat, cu adevărat, în acest fel? Nu vreau să-i intimidez pe oameni, dar ei toți Îl tratează pe Dumnezeu într-un mod superficial; ei știu, toți, să ia mai multe suplimente alimentare, dar nu se simt neliniștiți din cauza lui Dumnezeu – oare asta înseamnă să-L slujești pe Dumnezeu? Asta înseamnă să-L iubești pe Dumnezeu? Nu-i de mirare că-și petrec toată ziua fără nici cea mai mică grijă, leneși și pasivi. Dar, chiar și așa, unii oameni tot nu sunt mulțumiți și își creează propriile mâhniri. Poate că sunt cam aspru, dar acest lucru este ceea ce se cunoaște drept a fi prea sentimental față de sine! E Dumnezeu cel care te face să te simți mâhnit? Nu este acesta un caz de aducere a suferinței asupra? Nu este niciunul dintre harurile lui Dumnezeu calificat pentru a fi sursa fericirii tale? În toate privințele, nu ai fost atent la intențiile lui Dumnezeu și ai fost negativ, bolnăvicios și abătut – de ce e așa? Este intenția lui Dumnezeu să te facă să trăiești în trup? Nu cunoști intenția lui Dumnezeu, ești tulburat în inima ta, bodogănești și te plângi, și-ți petreci întreaga zi fiind indispus, iar trupul tău pătimește durere și chin – asta e ceea ce meriți! Ceri ca alții să-L laude pe Dumnezeu în mijlocul mustrării, ca ei să iasă la lumină din mustrare și să nu fie constrânși de ea – totuși, tu ai căzut în ea și nu poți scăpa. E nevoie de ani pentru a rivaliza cu acest „spirit de sacrificiu de sine” ca al lui Dong Cunrui. Când predici cuvinte și doctrine, nu te simți rușinat? Te cunoști pe tine însuți? Te-ai lepădat de tine însuți? Îl iubești, cu adevărat, pe Dumnezeu? Ți-ai lăsat la o parte perspectivele și soarta? Nu-i de mirare că Dumnezeu spune că oamenii sunt cei nemaipomeniți și de nepătruns. Cine ar fi crezut că există în om atât de multe „comori” ce trebuie să fie încă dezgropate? Astăzi, privirea lor este de-ajuns pentru „a deschide ochii” – oamenii sunt atât de „fantastici”! Parcă aș fi un copil care nu poate să socotească. Nici azi nu am înțeles câți oameni Îl iubesc, cu adevărat, pe Dumnezeu. Nu-Mi pot aminti niciodată numărul lor – și astfel, din cauza „lipsei Mele de loialitate”, când vine vremea să dai socoteală dinaintea lui Dumnezeu, Eu sunt întotdeauna cu mâinile goale, incapabil de a face cum aș vrea, Îi sunt mereu datornic lui Dumnezeu. Ca rezultat, când dau socoteală, sunt mereu „certat” de Dumnezeu. Nu știu de ce sunt oamenii atât de cruzi, făcându-Mă să sufăr tot timpul din această cauză. Oamenii folosesc acest prilej ca să se strâmbe de râs, cu adevărat nu sunt prietenii Mei. Când Mă aflu în necaz, nu-Mi dau niciun ajutor, ci râd, dinadins, de Mine – nu au, într-adevăr, nicio conștiință!