Omul se prăbușește în mijlocul luminii Mele și rămâne de neclintit datorită faptului că Eu îl mântuiesc. Când Eu aduc mântuire întregului univers, omul încearcă să găsească modalități de a pătrunde în curentul recuperării Mele, totuși sunt mulți care sunt îndepărtați fără urmă de acest torent al recuperării; există mulți care sunt înecați și înghițiți de apele torențiale; și, sunt, de asemenea, mulți care rămân neclintiți în mijlocul torentului, care nu și-au pierdut niciodată simțul orientării și care au urmat astfel torentul până astăzi. Eu merg înainte în pas cu omul, dar totuși, omul nu M-a cunoscut niciodată; el cunoaște numai înfățișarea Mea exterioară și hainele pe care Eu le port la exterior, dar nu știe de bogățiile ascunse în Mine. Deși îl aprovizionez pe om și îi dau în fiecare zi, el este mereu incapabil să accepte cu adevărat, mereu incapabil să accepte toate bogățiile date de Mine. Eu pătrund pe deplin corupția omului; pentru Mine, lumea sa interioară este la fel de clară ca reflexia lunii străvezii în apă. Nu tratez omul în mod superficial, nici nu fac ceva de mântuială cu el; este doar faptul că omul nu poate să-și asume responsabilitatea pentru el însuși și, astfel, întreaga omenire a fost dintotdeauna pervertită și chiar și astăzi rămâne incapabilă de a se elibera de asemenea depravare. Biata, jalnica omenire! De ce oare omul Mă iubește, dar este incapabil de a urma intențiile Duhului Meu? Oare nu M-am revelat într-adevăr omenirii? Omenirea nu Mi-a văzut niciodată cu adevărat chipul? Ar putea fi faptul că am arătat prea puțină milă față de omenire? O, rebeli ai întregii omeniri! Ei trebuie să fie striviți sub picioarele Mele, trebuie să dispară în mijlocul mustrării Mele și trebuie, în ziua în care extraordinara Mea lucrare este finalizată, să fie respinși din mijlocul omenirii, astfel încât întreaga omenire să cunoască fața lor urâtă. Faptul că îi este dificil omului să-Mi vadă chipul sau să-Mi audă glasul este din cauză că întreaga lume este prea tulbure și vociferarea ei este prea zgomotoasă și astfel omul este prea leneș să-Mi caute chipul și să încerce să-Mi înțeleagă inima. Nu este aceasta cauza corupției omului? Nu este aceasta cauza pentru care omul este în nevoie? Întreaga omenire s-a aflat întotdeauna în aprovizionarea Mea; dacă nu ar fi așa, dacă n-aș fi milostiv, cine ar fi supraviețuit până astăzi? Bogățiile din Mine sunt fără egal, totuși toate dezastrele sunt, de asemenea, ținute în mâinile Mele – și cine este capabil să scape din dezastru ori de câte ori are chef? Oare rugăciunile omului sau plânsul din inima lui îi permit să facă astfel? Omul nu s-a rugat niciodată cu adevărat Mie și, astfel, în întreaga omenire, nimeni nu și-a trăit vreodată întreaga viață în mijlocul luminii adevărate; oamenii trăiesc doar într-o lumină care pâlpâie sporadic, ba apărând, ba dispărând. Aceasta este ceea ce a dus astăzi la neajunsurile omenirii.

Toată lumea așteaptă cu nerăbdare, gata să se facă luntre și punte pentru a obține ceva de la Mine și, astfel, potrivit cu psihologia omului, îi fac promisiuni pentru a inspira dragostea adevărată în el. Este oare cu adevărat dragostea reală a omului cea care îi dă putere? Este oare loialitatea omului față de Mine cea care a mișcat Duhul Meu în cer? Cerul nu a fost niciodată impresionat câtuși de puțin de acțiunile omului, iar dacă tratamentul Meu față de om ar fi bazat pe fiecare acțiune a lui, atunci întreaga omenire ar trăi în mijlocul mustrării Mele. Am văzut mulți oameni cu lacrimi care le curgeau pe obraji și am văzut mulți oameni care își ofereau inimile în schimbul bogățiilor Mele. În ciuda unei astfel de „pioșenii”, nu am dat niciodată fără motiv omului tot ce am Eu ca urmare a dorințelor lui grabnice, pentru că omul nu a fost niciodată dornic să se dedice cu bucurie înaintea Mea. Am smuls măștile tuturor oamenilor și am aruncat aceste măști în iazul de foc și, ca urmare, presupusa loialitate și rugămințile omului nu au rămas niciodată neclintite în fața Mea. Omul este ca un nor pe cer: când vântul vâjâie, el se teme de puterea forței acestuia și, astfel, plutește în grabă după el, profund înfricoșat că va fi lovit pentru răzvrătirea lui. Nu este aceasta fața urâtă a omului? Nu este aceasta așa-numita supunere a omului? Nu sunt acestea „sentimentul adevărat” și sinceritatea mimată a omului? Mulți oameni refuză să fie convinși de toate afirmațiile care ies din gura Mea și mulți nu acceptă evaluarea Mea și, prin urmare, cuvintele și acțiunile lor le dezvăluie intenția de a Mă trăda. Este ceea ce spun Eu contrar vechii naturi a omului? Nu am dat Eu omului o definiție potrivită, conform cu „legile naturii”? Omul nu Mi se supune cu adevărat; dacă M-ar căuta cu adevărat, nu ar trebui să spun atât de multe. Omul este un gunoi fără valoare și trebuie să folosesc mustrarea Mea ca să-l forțez tot înainte; dacă nu aș face astfel, cum – chiar dacă promisiunile pe care i le dau sunt suficiente pentru bucuria lui – ar putea fi mișcată inima lui? Omul a trăit mereu în mijlocul luptei dureroase timp de mulți ani; se poate spune că el a trăit mereu în disperare. Ca urmare, el a rămas chinuit până la demoralizare, cu duhul obosit și lipsit de vlagă și, astfel, el nu acceptă cu bucurie bogățiile pe care Eu i le dau. Chiar și astăzi, nimeni nu poate accepta de la Mine toată dulceața duhului. Oamenii doar rămân săraci și așteaptă ziua de pe urmă.

Mulți oameni doresc să Mă iubească cu adevărat, dar, deoarece inimile lor nu le aparțin, ei nu au niciun control asupra lor înșiși. Mulți oameni Mă iubesc cu adevărat pe măsură ce experimentează încercările date de Mine, dar sunt incapabili să priceapă că Eu exist cu adevărat și Mă iubesc doar în deșertăciune și nu datorită existenței Mele reale. Mulți oameni își aștern inimile înaintea Mea, iar apoi nu le dau nicio atenție și, astfel, Satana le înhață inimile ori de câte ori are ocazia, iar apoi Mă părăsesc. Mulți oameni Mă iubesc cu adevărat atunci când le furnizez cuvintele Mele, totuși ei nu-Mi prețuiesc cuvintele în duhurile lor, ci le folosesc întâmplător ca proprietate publică și le aruncă înapoi de unde provin ori de câte ori au chef. Toți oamenii Mă caută în mijlocul durerii și ridică privirea spre Mine în toiul încercărilor; pe timp de pace se bucură de Mine, pe când în primejdie Mă tăgăduiesc, când sunt ocupați, uită de Mine, iar în timpul lor liber, depun câteva eforturi superficiale ca să Mă trateze. Și totuși niciodată nu M-a iubit nimeni de-a lungul întregii sale vieți. Îmi doresc ca oamenii să fie sinceri înaintea Mea. Nu le cer să-Mi dea nimic, ci doar ca toți să Mă ia în serios, ca, în loc să Mă lingușească și să Mă înșele, să-Mi permită să obțin în schimb sinceritatea lor. Luminarea Mea, iluminarea Mea și sângele inimii Mele se răspândesc printre toți oamenii, totuși astfel și adevăratul fapt al fiecărei acțiuni a omului se răspândește printre toți oamenii, precum și înșelăciunea lor față de Mine. Este ca și cum ingredientele înșelăciunii omului l-ar fi însoțit încă din pântece, de parcă ar fi avut aceste abilități speciale de înșelătorie de la naștere. În plus, el nu s-a dat niciodată de gol; nimeni nu a deslușit vreodată sursa acestor abilități de înșelătorie. Ca urmare, omul trăiește în mijlocul înșelăciunii fără a-și da seama și este ca și când s-ar ierta pe sine, ca și cum ar fi rânduielile lui Dumnezeu mai degrabă decât înșelăciunea lui intenționată față de Mine. Nu este aceasta tocmai sursa înșelăciunii omului față de Mine? Nu este acesta uneltirea lui? Niciodată n-am fost dezorientat de dulcegăriile false ale omului, pentru că Mi-am dat seama de substanța lui cu mult timp în urmă. Cine știe cât de multă necurățenie este în sângele lui și cât de multă din otrava Satanei este în măduva lui? Cresc pe zi ce trece și omul devine obișnuit cu acestea, fără să simtă deloc chinurile provocate de Satana și, astfel, nu îi trece prin minte să afle „arta unei existențe sănătoase”.

Când omul este depărtat de Mine și când Mă testează, Mă ascund de el printre nori. Ca urmare, el nu este capabil să găsească nicio urmă a Mea și trăiește numai prin mâna celor răi, făcând tot ce îi cer aceștia. Când omul este aproape de Mine, Mă arăt lui și nu-Mi ascund chipul de el și, în acest moment, omul Îmi vede înfățișarea binevoitoare. El își vine brusc în simțiri și în el apare în mod natural dragostea față de Mine. În inima lui, simte dintr-o dată o dulceață incomparabilă și se întreabă cum a putut să nu fi știut despre existența Mea în univers. Astfel, omul Îmi percepe mai bine frumusețea și, mai mult, marea Mea valoare. Ca urmare, el dorește să nu Mă mai părăsească niciodată, Mă vede ca pe lumina supraviețuirii sale și, profund temător de faptul că îl voi părăsi, Mă îmbrățișează strâns. Nu sunt mișcat de râvna omului, dar îi acord „milă” datorită dragostei sale. În acel moment, omul trăiește de îndată în mijlocul încercărilor date de Mine. Chipul Meu dispare din inima lui și el simte imediat că viața lui este pustie și gândurile sale se îndreaptă spre scăpare. În acest moment, inima omului este descoperită. El nu Mă îmbrățișează datorită firii Mele, dar cere să-l protejez datorită dragostei Mele. Cu toate acestea, când dragostea Mea îi dă omului o ripostă, el se răzgândește imediat; el își rupe legământul cu Mine și se îndepărtează de judecata Mea, nefiind dispus să privească din nou înfățișarea Mea binevoitoare și, astfel, el își schimbă punctul de vedere asupra Mea și spune că nu l-am mântuit niciodată pe om. Oare dragostea adevărată nu implică nimic altceva decât milă? Oare omul Mă iubește doar dacă trăiește sub lumina Mea strălucitoare? El se uită înapoi la ziua de ieri și trăiește în ziua de astăzi – nu este oare aceasta condiția omului? Veți fi voi, cu adevărat, astfel și mâine? Ceea ce vreau este ca omul să tânjească după Mine chiar în adâncurile inimii sale, nu o dorință de a Mă mulțumi cu lucruri exterioare.

21 martie 1992