de Kylie, France

În 2020, eram responsabilă de lucrarea a două biserici. Uneori, oamenii trebuiau să fie transferați din bisericile noastre pentru a face o datorie în altă parte. La început, am fost fericită să cooperez și făceam rost de oameni imediat. Însă după un timp, mi-am dat seama că era mai greu să-mi duc la bun sfârșit lucrarea când oamenii buni erau transferați altundeva. M-am îngrijorat că performanța mea ar putea avea de suferit, iar conducătorii mă vor demite pentru că nu am obținut rezultate în lucrarea mea, iar demnitatea și statutul meu vor fi în pericol. Ulterior, nu am fost la fel de dispusă și pregătită să ofer oameni.

De curând, observasem că o nouă credincioasă, sora Ranna, avea un calibru bun și era plină de zel în parcursul ei. Ea citea adesea cuvintele lui Dumnezeu, se uita la videoclipuri ale bisericii și îmi punea întotdeauna întrebări despre practicarea adevărului și intrarea în adevărul-realitate. M-am gândit la faptul că biserica noastră avea nevoie de un udător și ar trebui să o plasez în funcția asta imediat. În acest fel, nu numai că aș uda noi credincioși, dar ar arăta și că obțin rezultate în datoria mea, iar liderii ar vedea că sunt cu adevărat capabilă – ar fi un câștig pe toate planurile. Din acest motiv, i-am oferit mult ajutor pentru ca ea să înțeleagă mai multe adevăruri și să poată prelua lucrarea de udare. Nu mă așteptam ca într-o zi un lider să-mi spună că o altă biserică are nevoie de cineva care să preia lucrarea de udare și că voia ca sora Ranna să-și asume această datorie acolo. Când am auzit asta, am fost furioasă și m-am simțit potrivnică acestui lucru, gândindu-mă că acea biserică nu era singura care avea nevoie de oameni. Câteva zile mai târziu, liderul a adus din nou în discuție ideea de a o transfera pe sora Ranna, spunând că are un calibru bun și că poate fi pregătită pentru mai multă responsabilitate. Cu cât auzeam mai mult, cu atât mai tare mă împotriveam și m-am gândit: „Vrei să o iei pur și simplu? Dacă lucrarea bisericii noastre continuă să sufere, voi fi demisă.” După ce mi-am dat seama de acest lucru, am izbucnit, spunând: „Mă gândeam că ar putea să rămână aici și să fie cultivată pentru o poziție de conducere.” De fapt, știam că sunt destul de mulți nou-veniți în cealaltă biserică și că aveau mai multă nevoie de udare. Nu am îndrăznit să spun direct că nu eram dispusă să o las să plece, dar eram plină de furie înăbușită, mă simțeam îngrozitor și, pur și simplu, nu puteam să accept asta. Nu demult, liderul a transferat doi conducători de grup din bisericile noastre, așa că eu cultivasem în mod constant oameni noi și ocupasem locurile vacante și, cel mai important, candidații buni nu erau prea ușor de găsit. Dacă nu aș obține rezultate bune în lucrarea mea, nu aș avea niciodată șansa să ies în evidență, să arăt ce pot face. Am simțit că nu puteam să fac această datorie și am devenit din ce în ce mai nefericită. M-am simțit foarte nedreptățită și nu-mi puteam reține lacrimile. Văzându-mă așa, conducătoarea a avut părtășie cu mine despre voia lui Dumnezeu și principiile bisericii cu privire la rânduirea îndatoririlor, dar mi-a intrat pe-o ureche și a ieșit pe cealaltă. Ulterior, a spus că acționând în acest fel, împiedicam lucrarea bisericii, dar eu nu puteam accepta asta sub nicio formă. M-am gândit: „Dar nu este asta din considerație față de lucrarea bisericii noastre? Dacă crezi că eu stau în cale, atunci fă-o tu. Demite-mă, pur și simplu, ca să nu mai cauzez și alte probleme.” M-am simțit prost când am gândit astfel, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, spunând: „Dumnezeule, pur și simplu nu mă pot supune lucrurilor care se întâmplă acum. Mă simt atât de nedreptățită. Dumnezeule, Te rog, îndrumă-mă ca să pot înțelege ce nu este în regulă cu mine.”

După rugăciune, am reflectat asupra motivului pentru care, atunci când liderul trebuia să facă schimbări normale, altor oameni le convenea, dar eu aveam o problemă. Trebuia doar să mă lupt cu ea și să o rețin, mă împotriveam din toată inima. Și am acționat așa nu doar o dată sau de două ori. De ce mi-era atât de greu să mă supun? Atunci mi-am adus aminte de aceste cuvinte de la Dumnezeu: „O datorie nu este activitatea ta, nu e cariera sau lucrarea ta proprie; este lucrarea lui Dumnezeu. Lucrarea lui Dumnezeu necesită cooperarea ta, ceea ce dă naștere datoriei tale. Partea din lucrarea lui Dumnezeu la care trebuie să coopereze omul este datoria acestuia. Datoria este o porțiune din lucrarea lui Dumnezeu – nu e cariera ta, nici treaba ta casnică, nici o treabă personală a ta în viață. Fie că datoria ta e să te ocupi de chestiuni externe sau interne, fie că implică muncă mentală sau fizică, aceasta este datoria pe care ar trebui să o îndeplinești, este lucrarea bisericii, ea formează o parte din planul de gestionare al lui Dumnezeu și este însărcinarea pe care ți-a dat-o Dumnezeu. Nu este treaba ta personală. Deci, atunci, cum ar trebui să-ți tratezi datoria? Cel puțin, nu trebuie să-ți îndeplinești datoria în orice fel îți place ție, nu trebuie să acționezi în mod nesăbuit” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin căutarea principiilor adevărului putem să ne îndeplinim datoria cum se cuvine”). „Mai exact, ce este datoria? Este o însărcinare încredințată de Dumnezeu oamenilor, face parte din lucrarea casei lui Dumnezeu și reprezintă o responsabilitate și o obligație care ar trebui să fie asumate de fiecare dintre aleșii lui Dumnezeu. Este datoria cariera ta? Este o chestiune personală de familie? Este corect să spunem că, odată ce ți s-a dat o datorie, aceasta devine treaba ta personală? Categoric, lucrurile nu stau așa. Prin urmare, cum ar trebui să-ți îndeplinești datoria? Acționând în acord cu cerințele, cuvintele și standardele lui Dumnezeu și comportându-te pe baza adevărurilor-principii, iar nu pe baza dorințelor omenești subiective. Unii oameni spun: «Odată ce mi s-a dat o datorie, nu este treaba mea personală? Datoria mea este răspunderea mea și lucrurile de care răspund nu reprezintă oare treburile mele personale? Dacă îmi voi face datoria ca pe o treabă personală, nu înseamnă asta că o voi face cum se cuvine? Aș face-o bine dacă nu aș trata-o ca fiind treaba mea personală?» Sunt aceste cuvinte corecte sau greșite? Sunt greșite; sunt în contradicție cu adevărul. Datoria nu reprezintă afacerea ta personală, este treaba lui Dumnezeu, face parte din lucrarea lui Dumnezeu și trebuie să procedezi după cum îți cere Dumnezeu; doar îndeplinindu-ți datoria cu o inimă supusă lui Dumnezeu te poți ridica la nivelul standardului. Dacă îți vei îndeplini mereu datoria conform propriilor noțiuni și închipuiri și conform propriilor înclinații, atunci nu vei îndeplini niciodată standardul. Dacă doar îți îndeplinești datoria așa cum dorești, asta nu înseamnă a ți-o îndeplini, întrucât ceea ce faci nu se află în sfera de gestionare a lui Dumnezeu, nu reprezintă lucrarea casei lui Dumnezeu; în schimb, îți conduci propria operațiune, îți duci la bun sfârșit propriile sarcini și, prin urmare, nu este un lucru pomenit de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin căutarea principiilor adevărului putem să ne îndeplinim datoria cum se cuvine”). Am meditat la cuvintele lui Dumnezeu și mi-am dat seama că o datorie nu este o carieră și că este însărcinarea dată de Dumnezeu oamenilor. Prin urmare, ar trebui să fie îndeplinită conform cerințelor lui Dumnezeu. Nu ar trebui să fac, pur și simplu, ceea ce vreau, pe baza dorințelor și planurilor personale. Dacă aș fi făcut-o, ar fi putut părea că lucrez foarte mult, dar asta nu ar fi însemnat îndeplinirea unei datorii; ar fi însemnat să-mi conduc propria întreprindere și să mă împotrivesc lui Dumnezeu. Amintindu-mi de comportamentul meu ori de câte ori mi se ceruse să ofer oameni, eram îngrijorată că, dacă renunțam la membrii bisericii care erau cei mai eficienți în îndeplinirea îndatoririlor, atunci bisericile noastre nu ar obține rezultate bune și mi-aș putea pierde funcția. Pentru a-mi proteja reputația și statutul, nu am vrut să ofer oameni. Știam, în teorie, că datoria mea îmi fusese dată de Dumnezeu și asta era responsabilitatea mea, dar, în practică, am tratat-o ca pe propria mea afacere, ca pe propriul loc de muncă. Din moment ce mi se dăduse acea sarcină, m-am gândit că era treaba mea, așa că eu aveam ultimul cuvânt. Eram dispusă să ajut să ofer oameni numai dacă nu avea un impact asupra rezultatelor lucrării mele, dar în momentul în care ar fi avut, cu siguranță aș fi pus piciorul în prag și n-aș fi lăsat pe nimeni să plece. Prin urmare, când am aflat că sora Ranna urma să fie transferată, am avut inima zdrobită și nu am vrut să o las să plece. M-am simțit incredibil de nedreptățită și chiar am vrut să fac o criză, să nu-mi mai fac datoria. Cum se putea numi asta că îndeplineam o datorie? În mod clar, perturbam și împiedicam lucrarea bisericii. Nu am luat în considerare imaginea de ansamblu în timp ce îmi îndeplineam datoria și nici nu susțineam interesele bisericii, ci făceam un plan pentru mine, folosindu-mi datoria ca pe o șansă de a lucra pentru propria reputație și propriul statut. Nu-mi conduceam eu propria operațiune? Oricât de mult aș lucra, Dumnezeu nu va comemora niciodată un astfel de comportament. Ar trebui să cooperez cu entuziasm ori de câte ori o biserică avea nevoie de cineva. Nu puteam să mă gândesc doar la interesele personale.

La o adunare de a doua zi, un lider a menționat că este treaba conducătorilor bisericii să ude frații și surorile, în timp ce cultivă oamenii, astfel încât toți să poată îndeplini o datorie care li se potrivește. Auzind asta, parcă m-aș fi trezit dintr-un vis. Avea dreptate. Era parte din treaba mea să-i ud pe frați și pe surori și să-i ajut să-și găsească datoria potrivită. Dar când o altă biserică avea nevoie de cineva, la suprafață nu îndrăzneam să refuz, totuși în inima mea mă luptam cu asta, venind cu tot felul de scuze ca să nu fac transferul. În felul acesta, nu-mi făceam datoria. Nu-mi îndeplineam responsabilitățile acelui rol și chiar l-am învinuit pe lider pentru că m-a pus într-o poziție dificilă. Nici n-am reflectat asupra mea, în schimb, am stat, pur și simplu, în calea lucrării bisericii. Oare genul acesta de comportament nu stătea intenționat în calea lucrurilor, așa cum spusese acea soră? Mi-am amintit că, atunci când am preluat datoria, am vrut doar să-mi aduc umila contribuție la lucrarea Evangheliei. Dar acum devenisem un obstacol, o piatră de poticnire. La gândul acesta am simțit un oarecare regret și mi-am spus că data viitoare trebuie să practic adevărul, că nu se putea să-mi pese doar de mine într-un mod atât de egoist și josnic.

Câteva zile mai târziu, liderul a trimis un mesaj prin care mi-a cerut să transfer câțiva membri ai echipei la o altă biserică. Am fost absolut calmă când am citit acel mesaj și am văzut că această împrejurare a venit la mine ca o șansă pentru ca eu să practic adevărul. Dar când evaluam membrii echipei, am simțit o oarecare ezitare și m-am întrebat dacă chiar trebuie să le las pe cele mai bune două surori din echipă să plece sau poate aș putea transfera două care nu erau la fel de bune. La acel gând, mi-am dat seama că eram egoistă și repetam aceeași greșeală. Apoi am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Inimile oamenilor care sunt înșelători și răi sunt pline de propriile ambiții, planuri și uneltiri. Sunt aceste lucruri ușor de lăsat deoparte? (Nu.) Ce ar trebui să faci dacă, totuși, îți dorești să-ți îndeplinești cum se cuvine datoria, dar nu poți lăsa aceste lucruri deoparte? Există o cale aici: natura a ceea ce faci trebuie să-ți fie clară. Dacă un lucru are legătură cu interesele casei lui Dumnezeu și este de o mare importanță, atunci nu trebuie să amâni, să faci greșeli, să dăunezi intereselor casei lui Dumnezeu sau să tulburi lucrarea casei lui Dumnezeu. Acesta este principiul pe care trebuie să-l urmezi în îndeplinirea datoriei tale. Dacă vrei să eviți să lezezi interesele casei lui Dumnezeu, mai întâi trebuie să-ți lași deoparte ambițiile și dorințele; interesele tale trebuie să fie oarecum compromise, trebuie lăsate deoparte, și ar fi mai bine să înduri câteva greutăți decât să ofensezi firea lui Dumnezeu, ceea ce ar reprezenta o limită ce nu trebuie încălcată. Dacă strici lucrarea bisericii pentru a-ți satisface vanitatea și ambițiile jalnice, care va fi consecința finală în ceea ce te privește? Vei fi înlocuit și, poate, alungat. Vei fi provocat firea lui Dumnezeu și s-ar putea să nu mai ai șanse să fii mântuit. Numărul de șanse pe care Dumnezeu le oferă oamenilor este limitat. Câte șanse au oamenii să fie testați de Dumnezeu? Acest lucru este determinat în funcție de esența lor. Dacă exploatezi la maximum oportunitățile care ți se oferă, dacă poți să renunți la mândria și vanitatea ta și să pui pe primul loc buna îndeplinire a lucrării bisericii, atunci ai mentalitatea potrivită” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin căutarea principiilor adevărului putem să ne îndeplinim datoria cum se cuvine”). Citind aceasta, mi-am dat seama că, măcar atât trebuia să fac, să nu afectez sau să împiedic lucrarea bisericii, chiar dacă demnitatea și beneficiul meu personal aveau de suferit. Anterior, mă îngrijorasem mereu că, dacă cei mai buni membri ai bisericii ar fi transferați, lucrarea bisericilor noastre ar avea de suferit și eu aș fi demisă. Dar cine ar fi demis pe motiv că susține interesele bisericii și că îi pasă de voia lui Dumnezeu? Nimeni. Pe de altă parte, cineva care este egoist și josnic, care refuză să renunțe la membrii buni ai bisericii, afectând lucrarea bisericii și interesele acesteia, ar fi cel care trebuie demis și alungat. Și chiar dacă aș păstra acele surori, asta nu înseamnă că bisericile noastre s-ar descurca neapărat bine. Dacă motivele mele erau greșite și eu îmi protejam propriul renume și funcția, atunci nu aș dobândi lucrarea Duhului Sfânt, prin urmare, cum aș putea obține rezultate bune în datoria mea fără îndrumarea lui Dumnezeu? Aceste gânduri mi-au liniștit oarecum mintea și I-am spus lui Dumnezeu în inima mea: „Dumnezeule, vreau să practic adevărul, să Te mulțumesc și să nu-mi mai protejez renumele și statutul.” După aceea, am oferit celeilalte biserici doi membri ai echipei cu cea mai bună performanță. Odată ce am pus asta în practică, m-am simțit realmente împăcată. Mi-a plăcut să fiu genul acesta de persoană.

După acea experiență, am crezut că mă schimbasem puțin, dar spre surprinderea mea, curând, am fost complet dezvăluită din nou. Într-o zi, un lider a spus că vrea să-i ofer mai mult personal de udare, pentru că aveam destul de mulți nou-veniți bilingvi la bisericile noastre. Dacă ar fi așa, atunci ar trebui să renunț la aproape toți cei care erau bilingvi și aveau un calibru bun. În acel moment, am început din nou să-mi fac griji cu privire la demnitatea și funcția mea. Dacă acești oameni plecau, mă temeam că lucrarea de evanghelizare a bisericilor noastre putea fi, mai mult ca sigur, afectată. În acea seară, liderul mi-a trimis un mesaj ca să verifice situația. Am simțit multă împotrivire în suflet. Pentru fiecare nume pe care l-a adus în discuție, am dat doar răspunsuri dintr-un singur cuvânt: „Sigur”, „Bine”. Când a cerut detalii, nu am vrut să spun nimic. M-am gândit: „De la bun început, nu am vrut nicio clipă să renunț la acești oameni, dar tu continui să pui întrebări. Ne secătuiești bisericile de oameni care pot îndeplini o datorie. Cum ar trebui să-mi fac treaba?” Am fost cu adevărat potrivnică și nu m-am putut supune.

Mai târziu, la o adunare, am văzut un videoclip cu o recitare din cuvintele lui Dumnezeu, care m-a ajutat să-mi înțeleg corupția. Dumnezeu Atotputernic spune: „Esența egoismului și ticăloșiei antihriștilor este evidentă; manifestările lor de acest fel sunt deosebit de proeminente. Biserica le încredințează o parte din lucrare, iar dacă aceasta le aduce renume și beneficii și le permite să-și arate chipul, sunt foarte interesați și dispuși să o accepte. Dacă este o muncă neapreciată sau care implică ofensarea oamenilor sau care nu le va permite să-și arate chipul sau care nu aduce niciun beneficiu pentru statutul sau reputația lor, nu au niciun interes și nu o vor accepta, de parcă această lucrare nu ar avea nimic de-a face cu ei și nu ar fi lucrarea pe care s-ar cuveni să o facă. Când întâmpină dificultăți, nu există nicio șansă ca ei să caute adevărul pentru a le rezolva, cu atât mai puțin să încerce să vadă imaginea de ansamblu și să acorde vreo atenție lucrării bisericii. De exemplu, în sfera lucrării casei lui Dumnezeu, pe baza nevoilor lucrării generale, pot exista unele transferuri de personal. În cazul în care câțiva oameni sunt transferați dintr-o biserică, care ar fi modul rațional prin care conducătorii acelei biserici să trateze problema? Care este problema, dacă ei sunt preocupați doar de interesele propriei biserici, mai degrabă decât de interesele generale și dacă nu sunt deloc dispuși să transfere oameni? De ce, în calitate de conducători de biserică, nu se pot supune rânduielilor generale ale casei lui Dumnezeu? Este o astfel de persoană atentă la voia lui Dumnezeu? Este atentă la imaginea de ansamblu a lucrării? Dacă nu se gândește la lucrarea casei lui Dumnezeu ca întreg, ci doar la interesele propriei biserici, nu este ea foarte egoistă și disprețuitoare? Conducătorii de biserică ar trebui să se supună necondiționat suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu, precum și rânduielilor și coordonării centralizate ale casei lui Dumnezeu. Acest lucru este în concordanță cu adevărurile-principii. Atunci când lucrarea casei lui Dumnezeu o cere, indiferent despre cine ar fi vorba, fiecare ar trebui să se supună coordonării și rânduielilor casei lui Dumnezeu și nu ar trebui să fie controlat de niciun conducător sau lucrător individual, de parcă ar aparține acestuia sau de parcă ar fi supus deciziilor lui. Supunerea aleșilor lui Dumnezeu față de rânduielile centralizate ale casei lui Dumnezeu este absolut firească și justificată și nu poate fi sfidată de nimeni. Cu excepția cazului în care un conducător sau un lucrător individual face un transfer irațional care nu este în conformitate cu principiul – caz în care acest lucru poate fi neascultat – toți aleșii lui Dumnezeu ar trebui să se supună și niciun conducător sau lucrător nu are dreptul sau vreun motiv să încerce să controleze pe cineva. Ați spune că există vreo lucrare care nu este lucrarea casei lui Dumnezeu? Există vreo lucrare care să nu implice extinderea Evangheliei Împărăției lui Dumnezeu? Toată este lucrarea casei lui Dumnezeu, fiecare lucrare este egală și nu există «al tău» și «al meu». […] Aleșii lui Dumnezeu ar trebui să fie alocați central de către casa lui Dumnezeu. Acest lucru nu are nimic de-a face cu niciun conducător, șef de echipă sau individ. Fiecare trebuie să acționeze conform principiului; aceasta este regula casei lui Dumnezeu. Când antihriștii nu acționează conform principiilor casei lui Dumnezeu, când uneltesc în mod constant de dragul statutului și intereselor lor și îi fac pe frații și surorile de calibru bun să-i slujească pentru a-și consolida puterea și statutul, nu este acest lucru egoist și ticălos? Din exterior, ținând alături de ei oameni de calibru bun și nepermițându-le să fie transferați de casa lui Dumnezeu dau impresia că s-ar gândi la lucrarea bisericii, dar, de fapt, ei se gândesc doar la puterea și statutul lor și deloc la lucrarea bisericii. Le este teamă că vor face prost lucrarea bisericii, vor fi înlocuiți și își vor pierde statutul. Când antihriștii nu se gândesc la lucrarea mai amplă a casei lui Dumnezeu, când se gândesc doar la propriul statut și îl protejează fără nicio remușcare cu privire la costul pentru interesele casei lui Dumnezeu și când își apără statutul și interesele în detrimentul lucrării bisericii, acest lucru este egoist și ticălos. Când se confruntă cu o astfel de situație, cel puțin trebuie să gândească în conștiința lor: «Acești oameni sunt toți ai casei lui Dumnezeu, nu sunt proprietatea mea personală. Și eu sunt membru al casei lui Dumnezeu. Ce drept am eu să opresc casa lui Dumnezeu din a transfera oameni? Ar trebui să iau în considerare interesele generale ale casei lui Dumnezeu, în loc să mă concentrez doar asupra lucrării din sfera propriilor responsabilități.» Acestea sunt gândurile care ar trebui să se regăsească la oamenii care au conștiință și rațiune și rațiunea pe care ar trebui să o aibă cei care cred în Dumnezeu. Casa lui Dumnezeu se implică în lucrarea generală, iar bisericile în lucrarea parțială. Prin urmare, atunci când casa lui Dumnezeu are o nevoie deosebită din partea bisericii, cel mai important pentru conducători și lucrători este să respecte rânduielile casei lui Dumnezeu. Conducătorii falși și antihriștii nu au o astfel de conștiință și rațiune. Toți sunt egoiști, se gândesc doar la ei înșiși și nu se gândesc la lucrarea bisericii. Ei iau în considerare numai beneficiile din fața ochilor, nu iau în considerare lucrarea mai amplă a casei lui Dumnezeu și, prin urmare, sunt absolut incapabili să se supună rânduielilor casei lui Dumnezeu. Sunt extrem de egoiști și ticăloși! În casa lui Dumnezeu, ei sunt chiar suficient de îndrăzneți pentru a fi obstructivi și chiar îndrăznesc să-și consolideze poziția; aceștia sunt oamenii cei mai lipsiți de umanitate, sunt oameni răi. Acesta este genul de oameni pe care îl reprezintă antihriștii. Ei se raportează întotdeauna la lucrarea bisericii, la frați și surori și chiar la toate bunurile casei lui Dumnezeu care se încadrează în sfera responsabilității lor ca la proprietatea lor privată. Depinde de ei cum sunt aceste lucruri distribuite, transferate și folosite, iar casa lui Dumnezeu nu are voie să se amestece. Odată ce sunt în mâinile lor, parcă sunt în posesia Satanei, nimeni nu are voie să se atingă de ele. Ei sunt cei mai tari, cei mai mari și oricine intră pe teritoriul lor trebuie să se supună ordinelor și rânduielilor date de ei și să primească indicații de la ei. Aceasta este manifestarea egoismului și a ticăloșiei din caracterul antihristului” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Anexa patru: Rezumând caracterul antihriștilor și esența firii lor (Partea întâi)”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dezvăluit propria stare. Dorința mea de a-i păstra pe frați și surori sub controlul meu și de a nu-i preda altor biserici a fost egoistă și josnică, și manifestam firea unui antihrist. În tot acest timp, m-am simțit realmente potrivnică și silită ori de câte ori liderul dorea să transfere pe cineva din bisericile noastre. Chiar am izbucnit, am făcut crize și m-am simțit atât de nedreptățită încât am început să plâng. Nu am fost de acord cu asta până când liderul nu a avut părtășie pentru a mă ajuta să-mi schimb gândirea și mi-a spus câteva lucruri frumoase. Eram precum conducătorul suprem pe care l-a dezvăluit Dumnezeu, dorind să am un cuvânt de spus asupra transferurilor de la bisericile de care eram responsabilă. Când era nevoie de oameni, puteau pleca dacă așa spuneam eu, dar fără permisiunea mea nimeni nu putea să-i atingă. Nimeni nu putea acționa fără un semn de aprobare din partea mea. Țineam bisericile ferm sub controlul meu, ținând totul sub comanda mea. Nu Hristos era la conducerea bisericilor – eu eram. Era de parcă nou-veniții care fuseseră cultivați îmi aparțineau. Am vrut să folosesc ceea ce au dobândit în datoria lor pentru a-mi consolida propria poziție. Eram atât de nerușinată! Nu eram eu pe calea unui antihrist care se împotrivește lui Dumnezeu? Această situație m-a făcut să mă gândesc și la pastorii și prezbiterii din lumea religioasă. Ei știu că Biserica lui Dumnezeu Atotputernic este martoră că Domnul S-a întors și a exprimat multe adevăruri, dar se tem că congregațiile lor Îl vor urma pe Dumnezeu Atotputernic odată ce vor vedea aceste adevăruri și ei își vor pierde statutul, reputația și mijloacele de trai, așa că fac tot ce le stă în putință pentru a-i feri pe credincioși de adevărata cale. Ei susțin de-a dreptul că oile sunt ale lor și nu le vor lăsa să audă glasul lui Dumnezeu și să-L urmeze. Ei tratează credincioșii ca pe proprietatea lor privată, controlându-i îndeaproape și luptând cu Dumnezeu pentru ei. Acei pastori și prezbiteri sunt slujitorii răi, antihriștii expuși în zilele de pe urmă. În ce fel au fost acțiunile mele diferite în esența lor față de acei pastori și prezbiteri? Îi controlam pe ceilalți pentru a-mi proteja demnitatea și funcția. Știam că, dacă nu mă căiesc, voi sfârși blestemată și pedepsită de Dumnezeu laolaltă cu antihriștii. Aleșii lui Dumnezeu Îi aparțin Lui, nu oricărei ființe umane. Orice persoană de care este nevoie pentru o datorie în alte biserici poate fi transferată după necesități. Nu aveam niciun drept să țin pe nimeni în bisericile pe care le gestionam. Când liderii aranjează lucrarea și transferă oameni, îmi cer părerea din respect, precum și pentru o cooperare mai ușoară. În realitate, chiar și transferul direct al cuiva fără consimțământul meu ar fi justificat. Nu aveam niciun drept să țin oamenii sub controlul meu. Știam că nu pot continua să trăiesc într-o manieră atât de egoistă. Dumnezeu îmi dăduse viață, așa că de ce luptam pentru mine? Poate că nu pot aduce o mare contribuție bisericii, dar cel puțin nu ar trebui să mă amestec. Trebuia să fac mai mult în beneficiul lucrării bisericii. După aceea, ori de câte ori a fost necesar, am ajutat în mod proactiv cu transferurile și am încetat să mă gândesc la renumele și funcția proprie.

Mai târziu, o soră pe care o transferasem la o altă biserică mi-a trimis un mesaj, spunând că ea și alți frați și surori au obținut atât de multe din lucrarea lor de răspândire a Evangheliei acolo. M-am simțit atât bucuroasă, cât și rușinată. Motivul pentru care m-am simțit nespus de bucuroasă era că și-au putut aduce aportul în răspândirea Evangheliei Împărăției. Însă ceea ce m-a făcut să mă simt rușinată a fost că, dacă aș fi oferit de bunăvoie oameni fără a sta în cale, atunci ar fi putut fi instruiți mai devreme. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu, pentru că nu mai voiam să mai trăiesc după firea mea coruptă, ci în schimb, să ofer candidați buni, să contribui la lucrarea de evanghelizare și să-mi îndeplinesc datoria.