de Cynthia, Coreea de Sud

Făceam design grafic pentru biserică și, odată, lidera de echipă m-a desemnat să creez un nou tip de imagine. Pe atunci, dat fiind că nu prea aveam experiență și că nu cunoșteam principiile sau aspectele esențiale ale sarcinii, deși am depus foarte mult efort, rezultatul n-a fost prea grozav. Am mai editat imaginea de câteva ori, fără să văd prea multe îmbunătățiri. Apoi mi s-a părut foarte greu să fac design în acest stil nou. După aceea, când lidera de echipă mi-a spus să mai fac o imagine similară, am fost destul de potrivnică. M-am tot gândit la moduri de a pasa sarcina asta altcuiva și chiar am spus, voit, în fața liderei de echipă, că nu mă pricepeam la un astfel de design. Și-a dat seama ce gândeam și nu mi-a mai repartizat astfel de sarcini. Ulterior, conducătoarea de biserică mi-a cerut, în ultima clipă, să editez o imagine și a pus-o pe lidera de echipă să-mi dea instrucțiuni detaliate. Era o treabă cam urgentă și trebuia să-i modific structura pe baza compoziției originale cât mai repede cu putință și să finisez părțile mai detaliate. Mi s-a părut simplu. Întrucât avea deja forma de bază, câteva ajustări minore ar fi trebuit să fie suficiente. Însă lidera de echipă n-a fost mulțumită de modificările mele și mi-a oferit câteva sugestii despre cum să corectez imaginea editată. Mi s-a părut o bătaie de cap și n-am vrut s-o fac. Am considerat că imaginea era, în principiu, în regulă. Dacă putea fi folosită, era suficient. Chiar era necesar să o modific în detaliu? Avea să fie o risipă de timp și de energie. Așa că am decis să-i spun ce credeam. Dar, spre surprinderea mea, lidera de echipă mi-a trimis acest mesaj: „Nu-ți faci datoria din suflet și nu încerci să obții rezultate bune. Încerci mereu să scapi de bătăi de cap și ești superficială. Cu o astfel de atitudine, cum poți face bine o datorie?” La auzul acestui val de critici, m-am simțit tulburată și nedreptățită. Chiar eram atât de nepricepută? Câteva zile mai târziu, conducătoarea de biserică m-a emondat fiindcă mă dedam la confortul trupului și mă eschivam de la treburi dificile. A spus că voiam să evit bătăile de cap ale designurilor dificile și că nu trudeam la ele, că făceam mereu lucrurile de mântuială în datoria mea și că nu eram demnă de încredere. Auzind-o spunând asta, am fost foarte afectată. Chiar și o soră care mă cunoștea bine a spus direct: „Ca designer, dacă nu te străduiești să creezi un design bun, înseamnă asta că-ți faci datoria?” Cuvintele ei au fost ca un duș rece, care m-a înghețat până în măduva oaselor. Am considerat că, probabil, nu aveam să mai fac nicio datorie. Toți știau ce fel de om eram, așa că nimeni n-avea să mai aibă încredere în mine.

În seara aceea, m-am gândit la tot ce se întâmplase recent și la evaluările pe care mi le făcuseră ceilalți. Am fost foarte supărată și m-am urât fiindcă îi dezamăgisem pe toți. De ce mi-am făcut datoria în felul acela? Am plâns mult. În mâhnirea mea, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Atunci când fac o datorie, oamenii aleg întotdeauna munca ușoară, care nu e obositoare, care nu implică înfruntarea intemperiilor. Acest lucru înseamnă să alegi sarcini ușoare și să te eschivezi de la cele grele și este o manifestare a râvnirii la confortul trupului. Ce altceva? (A se plânge mereu când datoria lor este puțin grea, puțin obositoare, când implică plata unui preț.) (A fi preocupat de mâncare și îmbrăcăminte și de plăcerile trupului.) Toate acestea sunt manifestări ale râvnirii la confortul trupului. Când o astfel de persoană vede că o sarcină este prea laborioasă sau riscantă, i-o vâră pe gât altcuiva; ea însăși face doar lucrare relaxantă și își găsește scuze, spunând că este de calibru slab, că îi lipsește capacitatea de lucru și că nu-și poate asuma această sarcină – când, de fapt, nu o face pentru că râvnește la confortul trupului. […] De asemenea, când face o datorie, se plânge mereu de greutăți și nu vrea să facă niciun efort pentru asta și, imediat ce are puțin timp liber, se odihnește, pălăvrăgește, se relaxează ori se distrează. Iar atunci când se intensifică munca și le întrerupe ritmul și rutina vieții, sunt nefericiți și nemulțumiți de asta. Ei mormăie și se plâng și devin superficiali în îndeplinirea îndatoririlor lor. Aceasta înseamnă râvnirea la confortul trupului, nu-i așa? […] Sunt oamenii care se complac în confortul trupului potriviți pentru a îndeplini o datorie? De îndată ce aduce cineva în discuție subiectul îndeplinirii datoriei sau vorbește despre plata unui preț și despre a suferi greutăți, ei vor clătina din cap continuu. Au prea multe dificultăți, se plâng mereu și sunt plini de negativitate. Astfel de oameni sunt inutili, nu sunt calificați să-și îndeplinească îndatoririle și ar trebui eliminați” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (2)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că a alege doar sarcini simple și ușoare într-o datorie și a-i pune mereu pe alții să facă lucrurile mai complicate și dificile nu ține de intelect sau de calibru. Înseamnă a se deda la confort și a nu fi dispus să plătești un preț. În trecut, când lidera de echipă m-a pus să lucrez la un nou tip de design, mi s-a părut dificil fiindcă abia ce începusem să învăț. Trebuia să sufăr, să plătesc un preț, să chibzuiesc și să revizuiesc de mai multe ori ca să fac o treabă bună. Fără să vreau bătăi de cap, mă retrăsesem și găsisem o scuză ca să pasez sarcina. Voisem doar o lucrare simplă și ușoară. Când conducătoarea de biserică mi-a cerut să editez o imagine, lidera de echipă mi-a dat instrucțiuni detaliate, sperând că o să mă descurc mai bine. Deși am fost de acord, mi s-a părut o bătaie de cap, așa că nu m-am gândit bine la asta și n-am depus eforturi reale, încercând să-mi ușurez situația. Am văzut că, orice sarcină ar fi fost, eram reticentă să fac ceva care necesita efort mental sau fizic intens. Mă preocupa trupul. Am citit în cuvintele lui Dumnezeu: „Astfel de oameni sunt inutili, nu sunt calificați să-și îndeplinească îndatoririle și ar trebui eliminați.” Asta m-a speriat puțin. Când îmi făceam datoria, mă gândeam întotdeauna la trup și mă dedam la confort și nu eram deloc dispusă să sufăr și să plătesc un preț. Mă gândeam doar să fiu scutită de bătăi de cap și să nu-mi obosesc inima sau mintea. Nu exista nicio sinceritate sau loialitate în felul în care-mi făceam datoria. Credeam că dacă-mi puteam termina sarcinile, chiar și de mântuială, era suficient. Nu jucasem un rol pozitiv. În plus, afectasem progresul lucrării. Dacă o țineam așa, fără să mă schimb, mai devreme sau mai târziu, Dumnezeu avea să mă elimine.

Într-o zi, am citit mai multe din cuvintele lui Dumnezeu: „Unii oameni își fac datoria în mod consecvent și nu par să aibă probleme majore – nu comit fapte rele evidente, nu provoacă perturbări sau tulburări, nu merg pe calea antihriștilor și nu există greșeli majore sau probleme de principiu în îndeplinirea îndatoririlor lor. Și totuși, în doar câțiva ani ajung să fie dezvăluiți fără să-și dea seama: nu acceptă deloc adevărul și sunt neîncrezători. Ce se întâmplă aici? Oamenii nu pot vedea problema cu ei, dar Dumnezeu scrutează cele mai lăuntrice colțuri ale inimilor oamenilor și poate vedea problema. Acești indivizi sunt mereu superficiali și nepocăiți în îndeplinirea îndatoririlor lor. Pe măsură ce timpul trece, ei sunt sortiți să fie dezvăluiți. Ce înseamnă a fi mereu nepocăit? Înseamnă că, deși își îndeplinesc îndatoririle în mod consecvent, au mereu o atitudine eronată față de aceste îndatoriri, o atitudine superficială, și nu-și pun niciodată inima în îndatoririle lor, cu atât mai puțin întreaga inimă. Chiar dacă depun un mic efort, ei doar fac lucrurile de formă și sunt departe de a-și pune toată puterea în îndeplinirea îndatoririlor lor. Fărădelegile lor sunt fără sfârșit. În ochii lui Dumnezeu, acești oameni sunt în mod consecvent nepocăiți și sunt mereu superficiali și nu se schimbă niciodată – adică, nu se leapădă de răul din mâinile lor și nu se pocăiesc înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu vede o atitudine de pocăință în ei sau o schimbare în atitudinea lor. Ei abordează cu persistență îndatoririle și însărcinările date de Dumnezeu cu această atitudine și metodă. Această fire încăpățânată și intransigentă a lor nu se schimbă niciodată. Mai mult, nu s-au simțit niciodată îndatorați lui Dumnezeu și nu au simțit niciodată că superficialitatea lor este o fărădelege și o faptă rea. În inimile lor, nu există niciun simț al îndatorării, nicio vinovăție, nicio mustrare de conștiință și cu atât mai puțin există autocritică. Dacă lucrurile continuă așa, Dumnezeu îi va considera pe acești oameni irecuperabili. Indiferent ce spune Dumnezeu, indiferent câte predici aud acești oameni sau câte doctrine pot rosti, inimile lor nu pot accepta adevărul și nu se schimbă, nici nu se îndreaptă, așa că Dumnezeu spune: «Nu există nicio speranță pentru această persoană. Nimic din ce spun nu-i poate mișca inima și nimic din ce spun nu-l poate face să se întoarcă. Nicio metodă pe care o încerc nu poate produce o schimbare în el. Această persoană nu mai este vrednică să-și facă datoria și nu mai este vrednică să presteze servicii în casa Mea.» De ce spune Dumnezeu acest lucru? Pentru că este în mod consecvent superficială în îndeplinirea datoriei și în lucrarea sa și, indiferent cum este emondată și câtă toleranță și răbdare i se acordă, este zadarnic și nu o poate face să se pocăiască sau să se schimbe cu adevărat, cu atât mai puțin o poate determina să-și facă bine datoria și categoric nu poate porni pe calea urmăririi adevărului, așa că această persoană este irecuperabilă. Când Dumnezeu determină că o persoană este irecuperabilă, va mai continua El să o țină strâns? Nu va face asta. Dumnezeu o va lăsa să plece” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). „Care este standardul după care sunt judecate acțiunile și comportamentul unei persoane drept bune sau rele? Acesta e dacă acea persoană, în gândurile, dezvăluirile și acțiunile sale, deține sau nu mărturia punerii în practică a adevărului și a trăirii adevărului-realitate. Dacă nu ai această realitate sau nu o trăiești, atunci, fără nicio îndoială, ești un răufăcător. Cum îi privește Dumnezeu pe răufăcători? Pentru Dumnezeu, gândurile tale și acțiunile tale exterioare nu aduc mărturie pentru El, nici nu-l umilesc și nu îl înfrâng pe Satana; în schimb, Îl fac de rușine pe Dumnezeu și sunt pline de semnele dezonorării Sale. Nu aduci mărturie pentru Dumnezeu, nu te consumi pentru El și nici nu-ți îndeplinești responsabilitățile și obligațiile de dragul lui Dumnezeu; în schimb, acționezi în interes propriu. Ce înseamnă «în interes propriu»? Mai precis, înseamnă în interesul Satanei. Prin urmare, în final, Dumnezeu va spune: «Plecați de la Mine, voi, cei ce săvârșiți fărădelegea!» În ochii lui Dumnezeu, acțiunile tale nu vor fi văzute ca fapte bune, vor fi considerate fapte rele. Nu numai că nu vor obține aprobarea lui Dumnezeu – vor fi condamnate. Ce speră să câștige cineva dintr-o astfel de credință în Dumnezeu? Oare, până la urmă, nu-i așa că o astfel de credință nu va da niciun rezultat?” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Libertatea și eliberarea pot fi dobândite doar prin alungarea firilor corupte”). Înainte credeam că, deși pasasem proiectele mai grele și mai complicate, nu eram niciodată inactivă și uneori lucram până târziu la un design. Credeam că era suficient să-mi fac datoria astfel. Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că El nu Se uită la cât de mult am lucrat sau la cât efort am depus, ci mai degrabă la atitudinea față de datoria noastră, dacă ținem cont de intenția lui Dumnezeu și dacă deținem mărturia practicării adevărului. Așa decide dacă datoria unui om va dobândi aprobarea Lui. Deși părea că-mi făcusem tot timpul datoria, aveam o atitudine relaxată și superficială față de ea, ținând cont doar de trup și răsfățându-mă. Făceam doar ce-mi era ușor și mă eschivam de la lucrurile grele, fără nicio loialitate sau supunere. A-mi face datoria în felul acesta nici măcar nu întrunea standardele pentru muncă, ci însemna a încerca să-L păcălești și să-L înșeli pe Dumnezeu. M-am gândit la perioada când abia începusem și lidera de echipă mi-a repartizat niște sarcini importante, dar întrucât îmi făceam în permanență datoria de mântuială, fiind atrasă de lucruri ușoare și neținând cont de lucrarea bisericii, ci doar de trupul meu, ea a încetat să-mi mai dea proiecte importante. Am devenit un om pe care nici Dumnezeu, nici alți oameni nu se puteau baza și care nu putea face decât o muncă cu sarcini ușoare. Cu o astfel de atitudine față de datorie, nu pregăteam fapte bune; mai degrabă, adunam fărădelegi. Dacă nu renunțam la acest rău și nu mă pocăiam față de Dumnezeu, El avea să mă disprețuiască și să mă respingă odată ce fărădelegile mele sporeau și atunci aveam să fiu pe deplin dezvăluită și eliminată de El. Atunci mi-am dat seama cât de periculoasă era atitudinea mea față de datorie și m-am speriat puțin. Am conștientizat și că emondarea aceasta era aducerea aminte și avertismentul lui Dumnezeu pentru mine. Eram prea nepăsătoare și înțelegeam greu lucrurile! Dacă ceilalți nu mi-ar fi atras atenția, n-aș fi văzut că atitudinea mea față de datorie Îl dezgusta pe Dumnezeu. Știam că trebuia să-mi schimb imediat această stare greșită, să mă pocăiesc față de Dumnezeu și să nu mai fiu intransigentă și răzvrătită.

Am citit mai multe din cuvintele lui Dumnezeu despre starea mea de a ține cont de trup și de a mă deda confortului. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Indiferent de lucrarea pe care o fac unii oameni sau de datoria pe care o îndeplinesc, nu sunt competenți pentru ea, nu își pot asuma responsabilitatea și nu sunt capabili să îndeplinească niciuna dintre obligațiile sau responsabilitățile pe care s-ar cuveni să le aibă o persoană. Nu sunt ei rebuturi? Mai sunt ei demni de a fi numiți oameni? Cu excepția oamenilor grei de cap, a celor cu handicap mintal și a celor care suferă de dizabilități fizice, există cineva în viață care nu s-ar cuveni să își facă îndatoririle și să își îndeplinească responsabilitățile? Dar o astfel de persoană este întotdeauna alunecoasă, leneșă și nu dorește să își îndeplinească responsabilitățile; implicația este că nu dorește să fie o ființă umană în adevăratul sens al cuvântului. Dumnezeu i-a dat șansa de a fi o ființă umană, i-a dat calibru și daruri, însă ea nu le poate folosi pentru a-și face datoria. Nu face nimic, ci dorește să se bucure de distracții la tot pasul. Este o astfel de persoană potrivită pentru a fi numită ființă umană? Indiferent ce lucrare îi este dată – fie că este importantă sau obișnuită, dificilă sau simplă – întotdeauna este superficială, alunecoasă și leneșă. Atunci când apar probleme, încearcă să arunce responsabilitatea pentru acestea asupra altora, neasumându-și nicio responsabilitate, și dorește să continue să-și trăiască viața parazitară. Nu este oare un rebut inutil?” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. „Ce fel de oameni sunt inutili? Oamenii confuzi, oamenii care își pierd zilele aiurea. Oamenii de acest fel nu sunt responsabili în nimic din ceea ce fac și nici nu iau acel lucru în serios; transformă totul într-un dezastru. Nu iau în seamă cuvintele tale, indiferent de modul în care ai părtășie despre adevăr. Ei cred: «Voi face totul de mântuială dacă vreau. N-ai decât să spui ce vrei! În orice caz, în prezent, îmi fac datoria și am ce mânca, iar asta este de ajuns. Măcar nu trebuie să fiu un cerșetor. Dacă într-o zi nu voi avea ce să mănânc, mă voi gândi atunci la asta. Cerul va lăsa mereu omului o cale de ieșire. Spui că nu am conștiință sau rațiune și că sunt confuz – ei bine, și ce dacă? Nu am încălcat legea. Cel mult, îmi lipsește puțin caracterul, dar acest lucru nu reprezintă o pierdere pentru mine. Atât timp cât am de mâncare, e în regulă.» Ce părere ai despre această perspectivă? Îți spun, oamenii confuzi de acest fel, care își pierd zilele aiurea, sunt cu toții sortiți să fie eliminați și nu pot, sub nicio formă, să obțină mântuirea. Toți cei care cred în Dumnezeu de câțiva ani, dar niciodată nu au acceptat nicio parte din adevăr și nu au mărturii bazate pe experiență vor fi eliminați. Niciunul nu va supraviețui. Gunoaiele și cei buni de nimic sunt cu toții niște paraziți și sunt sortiți să fie eliminați. În cazul în care conducătorii și lucrătorii sunt doar niște paraziți, cu atât mai mult trebuie să fie demiși și eliminați. Oamenii confuzi ca aceștia vor încă să fie conducători și lucrători; nu sunt vrednici de acest lucru! Ei nu fac nicio lucrare reală și totuși vor să fie conducători. Într-adevăr, n-au pic de rușine!” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. Expunerea aspră de la Dumnezeu m-a făcut să conștientizez că, dacă o persoană este mereu superficială într-o datorie, fără să-și asume vreo răspundere, înseamnă că este ca un gunoi. Dacă nu pune suflet în nimic, dacă mereu trage chiulul, plutind în derivă prin viață, fără să-și îndeplinească îndatoririle cum trebuie sau să deprindă abilități noi, atunci este inutilă. Am reflectat și am văzut că așa eram eu în datoria mea. Indiferent ce sarcină primeam, nu voiam să mă gândesc prea mult la ea, să sufăr sau să mă străduiesc să fiu eficientă în datoria mea. Eram mulțumită doar să par ocupată și să nu fiu inactivă. Oare nu iroseam timpul făcându-mi datoria în felul acela? Mi-am dat seama și că, de când eram mică, mereu invidiasem oamenii din familii înstărite, care nu aveau nicio grijă pe lume, puteau călători și avea o viață confortabilă și ușoară. Tânjeam să am și eu o astfel de viață! Consideram că, de vreme ce noi, oamenii, trăim doar câteva decenii, dacă nu ne simțim bine, oare nu-i o viață trăită în van? Când am crescut, am văzut că toți ceilalți trudeau pentru bani, așa că am pornit o afacere. Dar tot n-am vrut să consum prea multă energie și mereu eram captivată de emisiuni TV și de romane. Nu m-am preocupat prea mult de afacerea mea și nu mi-a păsat dacă făceam sau nu bani. Până la sfârșitul anului, nu numai că nu câștigasem nimic, dar pierdusem bani. Însă nici asta nu m-a mâhnit prea tare și m-am alinat, considerând că niște pierderi nu contau atât timp cât era mâncare pe masă. Perspectiva mea asupra vieții era: „Bea azi vinul de azi și fă-ți mâine griji pentru ziua de mâine” și „Viața este scurtă, așa că bucură-te de ea cât poți.” Dat fiind că fusesem influențată de aceste gânduri satanice, nu m-am ocupat cum trebuie de îndatoririle mele și nu m-am străduit să progresez. Nu aveam un țel în viață. Am trăit după aceste gânduri și după ce am devenit credincioasă. Consideram că a fi mereu relaxată în datoria mea, a nu mă obosi, a nu gândi prea mult sau a nu mă stresa erau moduri grozave de a trăi. Dar, de fapt, nu puteam face față niciunui fel de lucrare. Nu eram deloc utilă, eram ca un gunoi. Cu cât reflectam mai mult la purtarea mea, cu atât mai surprinsă eram. Oare nu eram exact tipul de parazit dat în vileag de Dumnezeu? Ca să mântuiască omenirea, Dumnezeu nu numai că Și-a exprimat cuvintele și ne-a furnizat adevărul și viața, dar ne-a oferit și toate lucrurile necesare ca să supraviețuim și ne-a permis să ne bucurăm de abundența lor. El are grijă de noi și ne ocrotește, împiedicându-ne să cădem în capcanele Satanei. Însă eu am fost nepăsătoare și iresponsabilă. Nu am știut să răsplătesc iubirea lui Dumnezeu în datoria mea și, în schimb, am devenit un parazit leneș. Otrăvită și influențată de această gândire satanică, am căutat doar plăcerile și răsfățurile trupului. Nu m-am gândit niciodată cu seriozitate la lucruri potrivite sau cum să-mi fac bine datoria ca să-L mulțumesc pe Dumnezeu. La gândul acela, am simțit greață și dezgust față de mine însămi, precum și dispreț. Am simțit că fusesem cu adevărat prea profund coruptă de Satana. Îmi pierdusem complet conștiința și rațiunea și devenisem foarte amorțită. Am văzut și cum Satana folosește aceste gânduri ca să paralizeze oamenii și să ne facă tot mai depravați. În final, devenim gunoaie, cadavre ambulante fără suflet. Am regretat profund că nu-mi făcusem corespunzător datoria, că nu făcusem nimic ca să-L alin pe Dumnezeu. M-am simțit foarte îndatorată față de El și m-am rugat: „Dumnezeule, am fost profund coruptă de Satana. Dacă nu m-ai fi dezvăluit, n-aș fi văzut niciodată cât de gravă e problema mea. Am fost iresponsabilă în datoria mea și mi-a lipsit umanitatea, bucurându-mă de atât de mult din harul Tău, dar neștiind niciodată să-Ți răsplătesc iubirea. Am fost un parazit. Mă voi răzvrăti împotriva trupului și mă voi pocăi față de Tine, voi căuta adevărul în mod conștient și-mi voi face datoria conform cerințelor Tale.”

Mai târziu, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Întrucât ești o persoană, ar trebui să te gândești bine care sunt responsabilitățile unei persoane. Nu este nevoie să fie menționate responsabilitățile pe care non-credincioșii le stimează cel mai mult, ca de exemplu să ai devotament filial, să ai grijă de părinții tăi și să-ți faci un nume pentru familia ta. Toate acestea sunt deșarte și lipsite de orice semnificație reală. Care este responsabilitatea minimă pe care ar trebui să o îndeplinească o persoană? Cel mai realist lucru este maniera în care îți faci bine datoria astăzi. Să fii mulțumit doar cu a face lucrurile mecanic nu înseamnă că-ți îndeplinești responsabilitățile și a rosti doar cuvinte și doctrine nu înseamnă că-ți îndeplinești responsabilitățile. Numai practicarea adevărului și îndeplinirea lucrurilor în conformitate cu principiile înseamnă să-ți îndeplinești responsabilitățile. Numai atunci când maniera în care practici adevărul a fost eficientă și de folos oamenilor, îți vei fi îndeplinit cu adevărat responsabilitatea. Indiferent de datoria pe care o faci, numai când perseverezi în a acționa conform adevărurilor-principii în toate lucrurile, îți vei fi îndeplinit cu adevărat responsabilitatea. A face ceva mecanic după maniera umană de a face lucrurile înseamnă să fii superficial; numai respectarea adevărurilor-principii înseamnă să-ți faci datoria și să-ți îndeplinești responsabilitatea cum se cuvine. Iar când îți îndeplinești responsabilitatea, nu este aceasta o manifestare a loialității? Este manifestarea loialității față de datoria ta. Numai când ai acest simț al responsabilității, această hotărâre și dorință și această manifestare a loialității față de propria datorie, Dumnezeu te va privi cu simpatie și te va aproba. Dacă tu n-ai nici măcar acest simț al responsabilității, Dumnezeu te va trata ca pe un leneș, un neghiob și te va disprețui. […] Ce așteptări are Dumnezeu de la o persoană căreia i-a atribuit o anumită sarcină în biserică? În primul rând, Dumnezeu speră că este sârguincioasă și responsabilă, că acordă o mare importanță sarcinii și o gestionează în consecință, îndeplinind-o bine. În al doilea rând, Dumnezeu speră că este o persoană demnă de încredere, că oricât de mult timp trece și indiferent de modul în care se schimbă mediul ei, simțul ei de răspundere nu se clatină, iar caracterul ei face față testului. Dacă este o persoană de încredere, Dumnezeu va fi liniștit. El nu va mai supraveghea sau monitoriza această chestiune pentru că, în sinea Lui, Dumnezeu are încredere în ea. Când Dumnezeu îi dă această sarcină, ea o va duce cu siguranță la bun sfârșit, fără nicio gafă. Când Dumnezeu le încredințează oamenilor o sarcină, nu reprezintă aceasta dorința Lui? (Ba da.) Apoi, odată ce înțelegi intenția lui Dumnezeu, ar trebui să știi în inima ta cum să îndeplinești cerințele lui Dumnezeu, să găsești simpatie în ochii lui Dumnezeu și să-L faci pe Dumnezeu să aibă încredere în tine. Dacă îți poți vedea clar performanța și comportamentul propriu, precum și atitudinea cu care îți abordezi datoria, dacă ai cunoaștere de sine și știi ce ești, nu este atunci irezonabil să ceri ca Dumnezeu să te privească în mod favorabil și să-ți arate har sau să-ți acorde un tratament special? (Ba da, este.) Chiar și tu te desconsideri, chiar și tu te disprețuiești, așa că nu are sens să ceri ca Dumnezeu să te privească cu simpatie. Ca atare, dacă vrei ca Dumnezeu să te privească în mod favorabil, ar trebui ca măcar ceilalți să poată avea încredere în tine. Dacă vrei ca ceilalți să aibă încredere în tine, să te privească în mod favorabil, să aibă o părere bună despre tine, atunci trebuie cel puțin să fii demn, responsabil, fidel cuvântului dat și demn de încredere. Și apoi, înaintea lui Dumnezeu, trebuie să fii harnic, responsabil și loial – atunci vei fi îndeplinit în mare parte cerințele lui Dumnezeu de la tine. Atunci va exista speranța să obții aprobarea lui Dumnezeu, nu-i așa? (Da, așa e.)” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am aflat că fiecare om are propriile responsabilități și obligații și că, pentru a trăi cu demnitate și însemnătate, cheia e să ne putem îndeplini responsabilitățile din îndatoririle noastre și să tratăm fiecare sarcină încredințată de Dumnezeu cu seriozitate și atenție. N-ar trebui să avem nevoie de îndemnurile și de aducerile aminte constante ale celorlalți, ci să avem simțul răspunderii. Oricum ar ieși lucrurile, important este în ce mod pune un om suflet în ceea ce face. Doar cei cu o astfel de atitudine au integritate și demnitate și sunt oameni pe care se poate conta, iar Dumnezeu Își va aminti de faptele lor. Să înțeleg intenția lui Dumnezeu a fost edificator pentru mine și mi-a oferit o cale de practică. Ulterior, în datoria mea, mi-am amintit adesea să fiu mai atentă, să caut adevărurile-principii și să mă străduiesc să fac lucrurile cât de bine puteam.

Odată, când vorbeam cu o soră despre planul unei imagini, a menționat că trebuia să folosim stilurile occidentale ca referințe și să o facem impresionantă. Când a spus „impresionantă”, m-am gândit că avea să fie dificil și, deși știam că stilurile occidentale arătau bine, să facem tot felul de efecte decorative ar fi fost complicat. Alte surori făcuseră mereu acele tipuri de design în trecut, dar eu nu mă pricepeam prea bine la ele. Mi-ar fi fost foarte greu să le fac să iasă bine și ar fi necesitat mult timp și energie. Am ezitat și am vrut să refuz, să pun o altă soră să le facă, dar apoi m-am gândit la un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu pe care îl mai citisem: „Să presupunem că biserica rânduiește o treabă pentru tine, iar tu spui: «[…] Orice slujbă îmi încredințează biserica, o voi prelua cu toată inima și puterea mea. Dacă există ceva ce nu înțeleg sau se ivește o problemă, mă voi ruga lui Dumnezeu, voi căuta adevărul, voi rezolva problemele potrivit adevărurilor-principii și voi face bine slujba. Oricare ar fi datoria mea, voi folosi tot ce am pentru a o face bine și pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Pentru orice pot realiza, voi face tot posibilul să preiau responsabilitatea pe care ar trebui să o port și, cel puțin, nu mă voi împotrivi conștiinței și rațiunii mele, nu voi fi superficial, șiret și leneș și nici nu mă voi deda la roadele muncii altora. Nimic din ce voi face nu va fi sub standardul conștiinței.» Acesta este standardul minim pentru conduita personală, iar cel care își face datoria în acest fel se poate califica drept o persoană care are conștiință și rațiune. Trebuie cel puțin să ai conștiința curată în realizarea datoriei tale și trebuie să fii cel puțin vrednic de cele trei mese pe zi ale tale și să nu fii un parazit. Acest lucru se numește a avea un simț al responsabilității. Indiferent dacă ai un calibru bun sau slab și dacă înțelegi sau nu adevărul, în orice caz, trebuie să ai această atitudine: «Deoarece mi s-a dat să fac această lucrare, trebuie să o tratez cu seriozitate, trebuie să o transform în preocuparea mea și trebuie să-mi folosesc toată inima și toată puterea pentru a o face bine. În ceea ce privește posibilitatea de a o face perfect, nu pot să-mi permit să ofer o garanție, dar atitudinea mea este că mă voi strădui să o realizez bine și, cu siguranță, nu voi fi superficial în acest sens. Dacă apare o problemă cu lucrarea, ar trebui să-mi asum responsabilitatea și să mă asigur că învăț ceva din asta și-mi fac bine datoria.» Aceasta este atitudinea corectă” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. M-am gândit cât de iresponsabilă fusesem în datoria mea. Mereu făceam lucrurile de mântuială și multe fapte care-L dezgustau pe Dumnezeu. De data asta nu puteam să țin cont de trup și să mă dedau la confort, ci trebuia să țin cont de intenția lui Dumnezeu și să-mi asum responsabilitatea pentru datoria mea. Am hotărât în sinea mea că, oricât de multe puteam realiza, mai întâi trebuia să mă supun și să trudesc. Cel mai important era să fac tot ce-mi stătea în putință. Cu aceste gânduri, am simțit că aveam o direcție. Am chibzuit la principiile lucrării noastre și am compilat niște materiale de referință, iar apoi am făcut mai multe versiuni și le-am trimis altor surori ca să-mi dea sugestii. După câteva revizuiri, imaginea a fost gata, în sfârșit. Când am practicat în felul acela, m-am simțit împăcată în inima mea și mai pragmatică decât înainte.

Ulterior, m-am axat pe autoreflecție și pe răzvrătirea împotriva trupului în datoria mea. M-am asigurat că mă gândesc mai mult la lucrurile mărunte din viața mea, la sarcinile pe care mi le repartiza biserica și la felul în care să-mi fac mai bine datoria. De fapt, asta nu m-a obosit, ci m-a făcut să mă simt împlinită. Chiar e minunat să te porți într-un asemenea mod! Deși, uneori, tot vreau să țin cont de trup și să mă răsfăț, îmi cunosc mai bine corupția decât înainte. Odată ce-mi dau seama că este dezvăluită, mă voi ruga imediat și-I voi cere lui Dumnezeu să mă ajute să mă răzvrătesc împotriva trupului și să mă disciplineze dacă sunt din nou superficială, înșelătoare și iresponsabilă. Cu timpul, am putut să port o povară în datoria mea și am fost dispusă să fac față responsabilităților mele și să-mi îndeplinesc datoria. Aceasta e singura cale de a trăi cu integritate, demnitate și pace lăuntrică.