de Elena, Statele Unite

În noiembrie 2020, am început să practic udarea nou-veniților. Nu după mult timp, conducătoarea mi-a cerut să îmi asum responsabilitatea de a găzdui adunările grupului. M-am gândit în sinea mea: „Conducătoarea pare să mă prețuiască, s-ar putea oare să mă cultive? Dacă lucrez cu sârguință, poate voi ajunge să fiu promovată.” Așa că, de fiecare dată când vedeam că cineva din grup punea în discuție o problemă, răspundeam activ. Când vedeam frați și surori noi care nu înțelegeau ceva, îi ajutam cu entuziasm. Ulterior, grupul a trebuit să aleagă doi conducători, iar eu m-am gândit în sinea mea: „Deși nu fac de mult această datorie, sunt considerată o membră importantă a grupului, conducătoarea mi-a alocat din ce în ce mai mulți nou-veniți pentru udat, iar toată lumea are o părere bună despre mine, așa că ar trebui să fiu aleasă conducătoare, nu-i așa?” Dar, spre surprinderea mea, două surori care udau nou-veniții de mai puțin timp decât mine au fost alese conducătoare. Mai mult, când au sosit aceste două surori, eu am fost cea care a avut părtășie cu ele despre principiile legate de îndeplinirea acestei datorii. În ceea ce privește principiile, nu înțelegeau mai mult decât mine, iar în ceea ce privește numărul de persoane udate și rezultatele îndatoririlor, erau cu mult în urma mea. De ce au fost alese ele în locul meu? Ce aveau să creadă frații și surorile despre mine? Aveau să spună că sunt mai ineficientă decât surorile care tocmai sosiseră? Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai ofensată și mai nedreptățită. În următoarele câteva zile, nu m-am putut opri să nu mă gândesc la această problemă, chiar și în timp ce mâncam și dormeam, și nu puteam să-mi liniștesc inima. Simțeam că, indiferent cât de mult făceam sau cât de mult sufeream, nimeni nu observa asta și totul era în zadar. După aceea, deși am continuat să-mi fac datoria, mi-am pierdut motivația. Când vedeam că cineva din grup punea în discuție o problemă, nu mă mai deranjam să răspund. Mă gândeam: „Nu eu sunt conducătoarea, așa că de ce să mă obosesc să vorbesc? Oricum, până la urmă va răspunde cineva.” Când frații și surorile mi-au cerut să găzduiesc o adunare, nu am vrut să o fac. M-am gândit: „Ce rost are? Găzduirea adunărilor nu conferă niciun statut real și nu va face pe nimeni să mă aprecieze. În plus, dacă nu pot să am părtășie despre înțelegerea bazată pe experiențe practice în timpul adunării, toți ar putea crede că nu am adevărurile-realități și m-ar privi de sus. Nu mă voi alege cu nicio recunoștință din asta.” M-am gândit mult la asta, dar chiar nu voiam să îndeplinesc această datorie. Însă simțeam că a refuza datoria ar însemna că nu mă supun, așa că am acceptat-o cu reticență. După aceea, am rămas într-o stare de indiferență, lipsită de entuziasm, și nu am avut niciun simț al poverii față de lucrare. Treptat, îndatoririle mele au ajuns să mi se pară din ce în ce mai dificile, și când nou-veniții întâmpinau dificultăți sau aveau noțiuni despre lucrarea lui Dumnezeu, nu știam cum să am părtășie despre adevăr pentru a rezolva aceste probleme. Din ce în ce mai mulți nou-veniți au încetat să mai participe cu regularitate la adunări, iar eu nu făceam niciun progres privind pătrunderea mea în viață. În fiecare zi, făceam mecanic ceea ce aveam de făcut pentru îndatoririle mele. Când am auzit imnul „A crede în Dumnezeu, dar a nu câștiga viață conduce la pedeapsă”, am simțit o mare neliniște în inimă, ca și cum eu aveam să fiu cea pedepsită dacă o țineam așa, iar inima mea era foarte chinuită.

Starea mea a devenit atât de gravă încât am simțit că nu mai pot rezista. Așa că mi-am deschis sufletul și am vorbit cu conducătoarea despre starea mea. Conducătoarea mi-a citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „În urmărirea voastră, aveți prea multe noțiuni individuale, speranțe și așteptări. Lucrarea actuală este pentru a emonda dorința voastră de statut și dorințele voastre extravagante. Speranțele, statutul și noțiunile sunt toate reprezentări clasice ale firii satanice. […] Acum sunteți adepți și ați înțeles oarecum acest stadiu al lucrării. Cu toate acestea, încă nu ați lăsat la o parte dorința de statut. Când statutul vostru este înalt, urmăriți bine, dar, când statutul vostru este umil, nu mai urmăriți. Beneficiile statutului sunt întotdeauna în mintea voastră. De ce majoritatea oamenilor nu pot ieși singuri din negativitate? Răspunsul nu e oare, invariabil, din cauza perspectivelor sumbre? […] Cu cât căutați mai mult în acest fel, cu atât mai puțin veți culege. Cu cât este mai mare dorința unei persoane de statut, cu atât mai serios va trebui să fie emondată și cu atât mai mult va trebui să fie supusă unei rafinări deosebite. Astfel de oameni sunt lipsiți de valoare! Aceștia trebuie să fie emondați și judecați în mod adecvat, pentru ca ei să renunțe complet la aceste lucruri. Dacă veți continua astfel până la sfârșit, nu veți culege nimic. Cei care nu urmăresc viața, nu pot fi transformați, iar cei care nu sunt însetați după dreptate nu pot dobândi adevărul. Tu nu te concentrezi pe a urmări transformarea personală și intrarea, ci te concentrezi în schimb asupra dorințelor extravagante și a lucrurilor care îți îngrădesc dragostea față de Dumnezeu și te împiedică să te apropii de El. Te pot transforma acele lucruri? Te pot aduce în Împărăție?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „De ce nu ești dispus să fii un contrast?”). După ce mi-a citit cuvintele lui Dumnezeu, conducătoarea mi-a reamintit: „Cu cât acordăm mai multă importanță statutului, cu atât mai mult Dumnezeu rânduiește situații pentru a ne dezvălui și a ne emonda, iar astfel reușim să recunoaștem că părerile noastre despre urmărirea statutului sunt greșite și să le schimbăm la timp. Te-ai gândit de ce frații și surorile nu te-au ales pe tine să fii conducătoarea grupului? Care sunt problemele tale, mai exact? Când nu ai fost aleasă conducătoare de grup, ți-ai pierdut motivația de a-ți face datoria. Nu se vede de aici că urmărești statutul? Întotdeauna urmărești statutul și faci lucrurile de dragul aparențelor. Chiar dacă ți se acordă un statut, poți să faci bine lucrarea?” Cu ajutorul conducătoarei, am început să reflectez asupra mea în lumina cuvintelor lui Dumnezeu. Când am început să fac această datorie, conducătoarea mă punea adesea să găzduiesc adunări și mi se alocau tot mai mulți nou-veniți pentru udare. Simțeam că sunt prețuită și văzută ca o persoană promovată și cultivată, iar atunci am fost foarte motivată în îndeplinirea datoriei mele. Fie că era vorba de părtășia din timpul adunărilor sau de udarea nou-veniților, aveam un puternic simț al poverii. Dar mai târziu, două surori care udau de mai puțin timp decât mine nou-veniții au fost alese conducătoare de grup, iar eu m-am simțit descurajată. Am simțit că le prețuia conducătoarea și că frații și surorile le priveau cu respect și le admirau, în timp ce eu nici măcar nu conta dacă eram în grup, iar astfel, motivația mea de a-mi face datoria a dispărut brusc și nu mi-a mai păsat de problemele din grup. Când frații și surorile m-au ales tocmai pe mine să găzduiesc adunările, m-am gândit că această datorie este nesemnificativă și că nu-mi va permite să câștig admirația și prețuirea celorlalți, așa că am îndeplinit superficial această datorie. În acel moment mi-am dat seama că starea mea era exact cea expusă de Dumnezeu: „Când statutul vostru este înalt, urmăriți bine, dar, când statutul vostru este umil, nu mai urmăriți. Beneficiile statutului sunt întotdeauna în mintea voastră.” Ceea ce urmăream eu erau reputația și statutul.

Mai târziu, am citit încă un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Pentru antihriști, reputația și statutul sunt viața lor și scopul lor de-o viață. În tot ceea ce fac, primul lor gând este: «Ce se va întâmpla cu statutul meu? Și cu reputația mea? Oare această acțiune îmi va da o reputație bună? Îmi va ridica statutul în mintea oamenilor?» Acesta e primul lucru la care se gândesc, ceea ce e o dovadă amplă că au firea și esența antihriștilor; de aceea iau lucrurile în considerare în acest fel. […] Cu toate că și antihriștii cred în Dumnezeu, ei văd urmărirea reputației și a statutului ca echivalând cu credința în Dumnezeu și îi acordă aceeași importanță. Cu alte cuvinte, în timp ce merg pe calea credinței în Dumnezeu, ei își și urmăresc propria reputație și propriul statut. Se poate spune că, în inimile lor, antihriștii consideră urmărirea adevărului în credința lor în Dumnezeu ca fiind căutarea reputației și a statutului; căutarea reputației și a statutului e și căutarea adevărului, iar a câștiga reputație și statut înseamnă a câștiga adevărul și viața. Dacă simt că nu au reputație, câștiguri sau statut, că nimeni nu-i admiră, nu-i stimează sau nu-i urmează, sunt foarte dezamăgiți, consideră că nu are rost să creadă în Dumnezeu, că acest lucru nu are nicio valoare și își spun în sinea lor: «Este o astfel de credință în dumnezeu un eșec? Este lipsită de speranță?» Ei chibzuiesc adesea la astfel de lucruri în inimile lor, plănuiesc cum își pot face un loc în casa lui Dumnezeu, cum pot avea o reputație înaltă în biserică, astfel încât oamenii să-i asculte când vorbesc, să-i sprijine când acționează și să-i urmeze oriunde merg; astfel încât ei să aibă ultimul cuvânt în biserică și faimă, câștig și statut – chiar se concentrează la astfel de lucruri în inimile lor. Acestea sunt lucrurile pe care le urmăresc asemenea oameni” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a treia)”]. Cuvintele lui Dumnezeu expun pe deplin adevărata stare și condiție a antihriștilor, care urmăresc reputația și statutul. Am văzut că, la fel ca un antihrist, pusesem mare preț pe reputație și pe statut, dorind mereu să ocup o poziție printre alții, dorind mereu să fiu prețuită și admirată de alții, sperând că oamenilor le va păsa și că vor asculta ceea ce spun, simțind că numai așa aș putea avea un sentiment de prezență și ar putea să aibă valoare viața mea. Simțeam că, dacă nu am statut și nu pot câștiga admirația și prețuirea celorlalți, atunci tot ceea ce făceam era lipsit de sens. Deși părea că credeam în Dumnezeu și că îmi făceam datoria, în realitate, nu făceam aceste lucruri pentru a căuta adevărul, nici pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu sau pentru a ține cont de intențiile lui Dumnezeu. Îmi tratam datoria ca pe un instrument pentru a obține un statut și mă interesa doar dacă aveam o poziție printre alții și dacă puteam fi admirată și prețuită de alții. Nu am luat deloc în considerare cerințele sau așteptările lui Dumnezeu pentru mine în această datorie și nici cum ar trebui să-L mulțumesc pe Dumnezeu. Când nu am primit admirația celorlalți în datoria mea, am devenit chiar negativă, neglijentă și plină de nemulțumiri. Mi-am dat seama că viziunea mea asupra urmăririi era ca aceea a unui antihrist și că prețuiam reputația și statutul mai presus de orice. Biserica îmi oferise posibilitatea de a-mi face datoria în speranța că voi urmări adevărul în datoria mea și că mă voi elibera de firea mea coruptă pentru a primi mântuirea lui Dumnezeu. Dar eu nu deosebeam binele de rău, iar după ce am muncit puțin și am câștigat ceva capital, am vrut să preiau conducerea grupului și să fiu admirată, dar când dorința mea de statut nu a fost îndeplinită, nu am mai vrut nici măcar să-mi fac datoria. Ba chiar m-am folosit de datoria mea pentru a-mi descărca frustrarea. Nu am vrut să abordez problemele din grup și nu am luat deloc în considerare interesele bisericii. Nu mă opuneam eu în mod vădit lui Dumnezeu? De la început și până la sfârșit, îmi folosisem datoria pentru a-mi satisface ambiția și dorința de a fi admirată de alții. În ce fel aveam eu umanitate sau rațiune? Antihriștii nu urmăresc adevărul și nu au deloc o inimă cu frică de Dumnezeu. Ei își protejează doar reputația și statutul personal, nu și lucrarea bisericii, și nu au umanitate. În ce fel se deosebea comportamentul meu de cel al unui antihrist? Când m-am gândit la asta, m-a cam cuprins teama și am simțit că starea mea era cu adevărat periculoasă.

Mai târziu, am reflectat asupra dorinței mele constante de a fi promovată, întrebându-mă: „Care sunt, efectiv, principiile bisericii pentru promovarea și cultivarea oamenilor?” Într-o zi, la o adunare, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Care sunt standardele necesare pentru supraveghetorii diverselor elemente ale lucrării? Există trei standarde principale. În primul rând, aceștia trebuie să aibă capacitatea de a înțelege adevărul. Numai cei care pot înțelege adevărul în mod pur, fără distorsiuni, și pot trage concluzii sunt oameni cu un calibru bun. Oamenii de calibru bun trebuie măcar să aibă înțelegere spirituală și să fie capabili să mănânce și să bea în mod independent cuvintele lui Dumnezeu. Pe măsură ce mănâncă și beau cuvintele lui Dumnezeu, ei trebuie să fie capabili să accepte în mod independent judecata, mustrarea și emondarea cuvintelor lui Dumnezeu și să caute adevărul pentru a-și înlătura noțiunile și închipuirile și denaturarea propriei voințe, precum și firile lor corupte – dacă ating acest standard, înseamnă că știu cum să experimenteze lucrarea lui Dumnezeu, iar acest lucru reprezintă o manifestare a calibrului bun. În al doilea rând, trebuie să poarte o povară pentru lucrarea bisericii. Oamenii care poartă cu adevărat o povară nu au doar entuziasm, ei au o experiență de viață adevărată, înțeleg unele adevăruri și pot vedea unele probleme așa cum sunt de fapt. Văd că în lucrarea bisericii și a aleșilor lui Dumnezeu există multe dificultăți și probleme care trebuie să fie rezolvate. Văd acest lucru cu ochii lor și, în inimile lor, se îngrijorează – asta înseamnă să porți o povară pentru lucrarea bisericii. Dacă cineva este pur și simplu de calibru bun și capabil să înțeleagă adevărul, dar este leneș, râvnește la confortul trupesc, nu este dispus să facă lucrare reală și face o mică lucrare doar atunci când Cel de mai sus îi dă un termen-limită pentru finalizarea ei, când nu poate scăpa fără să o facă, atunci aceasta este o persoană care nu poartă nicio povară. Oamenii care nu poartă nicio povară sunt oameni care nu urmăresc adevărul, oameni fără simțul dreptății și oameni buni de nimic care își petrec toată ziua îndopându-se, fără să se gândească serios la nimic. În al treilea rând, ei trebuie să aibă capacitate de lucru. Ce înseamnă «capacitate de lucru»? Simplu spus, înseamnă nu numai că pot repartiza lucrări și le pot da oamenilor instrucțiuni, dar pot, de asemenea, identifica și rezolva probleme – asta înseamnă să ai capacitate de lucru. În plus, ei au nevoie și de aptitudini organizatorice. Persoanele cu aptitudini organizatorice sunt deosebit de pricepute în a aduce oamenii împreună, în a organiza și a rândui lucrarea și în a rezolva probleme, iar atunci când rânduiesc lucrarea și rezolvă probleme, îi pot convinge pe deplin pe oameni și îi pot face să asculte – asta înseamnă să ai aptitudini organizatorice. Cei care au cu adevărat capacitate de lucru pot îndeplini sarcini specifice rânduite de casa lui Dumnezeu și pot face acest lucru rapid și fără ezitare, fără nicio neglijență, și, mai mult, pot face bine diversele sarcini. Acestea sunt cele trei standarde ale casei lui Dumnezeu pentru cultivarea conducătorilor și lucrătorilor. Dacă cineva îndeplinește aceste trei standarde, atunci este o persoană rară, talentată și trebuie promovată, cultivată și instruită imediat, iar după ce practică pentru o perioadă de timp, poate apoi să preia lucrarea” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (5)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că, în casa lui Dumnezeu, promovarea și cultivarea oamenilor nu se bazează pe cine își face îndatoririle de mai mult timp sau cine a suferit cel mai mult și nici pe cine are cea mai apropiată relație cu conducătorii. Cei mai importanți factori sunt dacă o persoană urmărește adevărul, modul în care își tratează îndatoririle și dacă poate lua în considerare intențiile lui Dumnezeu și dacă poate face lucrare concretă. Privindu-mă retrospectiv în lumina cerințelor lui Dumnezeu, am văzut că nu depuneam efort în urmărirea adevărului și că îmi petreceam zilele cu inima plină de urmărirea statutului. Când nu am obținut statutul, am trăit în negativitate, iar viața mea nu a progresat vreme îndelungată. Acest unic aspect era suficient pentru a demonstra că nu îndeplineam criteriile pentru a fi promovată. De asemenea, deși păream ocupată cu îndatoririle mele, în realitate, nu aveam un adevărat simț al poverii și mă concentram pe lucrare doar de dragul aparențelor; când au apărut probleme sau dificultăți, nu m-am concentrat pe căutarea adevărurilor-principii și, deseori, nici nu am fost atentă să rezum și să reflectez asupra acestor lucruri. De multe ori, făceam lucruri doar când eram îndemnată, iar abia când conducătoarea îmi semnala problemele și avea părtășie cu mine despre principii, reușeam să le rezolv și să corectez abaterile. De asemenea, ori de câte ori lucrarea se aglomera, aveam tendința de a deveni agitată și nu puteam distinge între ceea ce era urgent și ceea ce nu era. Luând în considerare acest lucru, am văzut că aveam atât de multe neajunsuri și că faptul că biserica nu mă promovase era rezultatul unei evaluări bazate în întregime pe principii. Nu mi-am recunoscut deloc adevărata statură și mi-a lipsit cu adevărat conștiința de sine. În realitate, dacă aș fi aleasă conducătoare de grup, deși asta mi-ar aduce un sentiment de prestigiu, aș fi complet incapabilă să fac lucrarea concretă a unei conducătoare de grup, iar dacă s-ar întâmpla asta, nu numai că le-aș face rău fraților și surorilor, dar aș întârzia și lucrarea bisericii. Cele două surori care fuseseră promovate își abordau îndatoririle într-un mod mai pragmatic și se concentrau pe reflecție și pe sintetizarea problemelor și a abaterilor care apăreau în lucrarea lor. În timpul adunărilor, le auzeam adesea vorbind despre corupția pe care o dezvăluiau în îndeplinirea îndatoririlor lor și despre domeniile în care erau deficitare. Ele sintetizau și reflectau asupra motivelor eșecurilor lor și vorbeau despre cum căutaseră adevărul pentru a înțelege intenția lui Dumnezeu și cum se bazaseră pe Dumnezeu pentru a rezolva dificultățile când se confruntau cu dificultăți, negativism și eșecuri. Am văzut cum se concentrau să reflecteze asupra propriei persoane bazându-se pe cuvintele lui Dumnezeu în timp ce își făceau îndatoririle și să caute intențiile lui Dumnezeu. Am văzut, de asemenea, că depuneau efort în ceea ce privește principiile și, deși nu îndeplineau de mult timp îndatoririle, aveau lucrarea și îndrumarea Duhului Sfânt, iar după ceva timp făcuseră progrese mari. În acest moment, am înțeles că, în fața acestei revelații, intenția lui Dumnezeu a fost să mă ajute să mă cunosc pe mine însămi, astfel încât să-mi pot corecta la timp părerile greșite despre urmărire și să mă concentrez pe urmărirea adevărului, ca să pot să progresez și să mă schimb. Conștientizând aceste lucruri, nu am mai înțeles greșit lucrurile și nu m-am mai împotrivit, ci am dorit doar să caut adevărul și să reflectez mai mult asupra mea prin intermediul unei astfel de situații.

Mai târziu, am reflectat din nou. Am văzut că, de data aceasta, când nu am fost promovată, am căzut în negativism pentru că aveam o perspectivă greșită. Mi-am imaginat că promovarea oamenilor de către biserică seamănă cu promovarea lumească a funcționarilor și am crezut că a fi promovat înseamnă a avea statut, așa că, atunci când nu am fost promovată, am devenit negativă și slabă, nevrând să fac nimic. Mai târziu, am citit cuvintele lui Dumnezeu și am înțeles ceva mai mult despre scopul și semnificația promovării și ale cultivării oamenilor de către biserică. Dumnezeu spune: „Care sunt cerințele casei lui Dumnezeu pentru diferitele persoane talentate care sunt promovate și cultivate? Pentru a fi promovate și cultivate de casa lui Dumnezeu, acestea trebuie măcar să fie oameni care au conștiință și rațiune, care pot accepta adevărul, oameni care își fac datoria cu loialitate și care se pot supune orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu și, cel puțin, trebuie să fie capabile să accepte și să se supună atunci când se confruntă cu emondarea. Efectul care trebuie obținut de oamenii care trec prin cultivare și instruire în casa lui Dumnezeu nu este acela că pot deveni oficialități sau șefi, sau că pot conduce haita, și nu este acela că pot să-i sfătuiască pe oameni cu privire la modul lor de gândire și, desigur, cu atât mai puțin nu este acela că au abilități profesionale mai bune sau un nivel mai ridicat de educație, sau o reputație mai bună, sau că pot fi menționați în aceeași suflare cu cei renumiți în lume pentru abilitățile lor profesionale sau pentru isprăvile lor politice. Mai degrabă, efectul care trebuie obținut este acela că înțeleg adevărul și trăiesc cuvintele lui Dumnezeu și că sunt oameni care se tem de Dumnezeu și se feresc de rău. Pe măsură ce se instruiesc, ei sunt capabili să înțeleagă adevărul, să priceapă adevărurile-principii și să știe mai bine ce înseamnă mai exact credința în Dumnezeu și cum să-L urmeze pe Dumnezeu – acest lucru este extrem de benefic pentru cei care urmăresc adevărul ca să dobândească desăvârșirea. Acestea sunt efectul și standardul pe care casa lui Dumnezeu dorește să le atingă în promovarea și cultivarea oamenilor talentați de toate tipurile și reprezintă, totodată, cea mai mare recoltă culeasă de cei care sunt promovați și folosiți” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (5)”]. „Toți suntem egali înaintea adevărului. Cei care sunt promovați și cultivați nu sunt cu mult mai buni decât ceilalți. Toți au experimentat lucrarea lui Dumnezeu cam pentru aceeași perioadă de timp. Cei care nu au fost promovați sau cultivați ar trebui, de asemenea, să urmărească adevărul în timp ce își îndeplinesc îndatoririle. Nimeni nu-i poate priva pe alții de dreptul de a urmări adevărul. Unii oameni sunt mai dornici când caută adevărul și au un anumit calibru, așa că sunt promovați și cultivați. Acest lucru se datorează nevoilor lucrării casei lui Dumnezeu. Prin urmare, de ce are casa lui Dumnezeu astfel de principii pentru promovarea și folosirea oamenilor? Întrucât există diferențe în calibrul și caracterul oamenilor și fiecare persoană alege o cale diferită, acest lucru duce la finaluri diferite în credința oamenilor în Dumnezeu. Cei care urmăresc adevărul sunt mântuiți și devin oameni ai Împărăției, în timp ce aceia care nu acceptă deloc adevărul, care nu sunt loiali în îndeplinirea datoriei lor, sunt eliminați. Casa lui Dumnezeu cultivă și folosește oamenii în funcție de măsura în care urmăresc adevărul și în care sunt loiali în îndeplinirea datoriei lor. Există o distincție în ierarhia diferiților oameni în casa lui Dumnezeu? Deocamdată, nu există nicio ierarhie în ceea ce privește pozițiile, valoarea, statutul sau reputația diferiților oameni. Cel puțin în perioada în care Dumnezeu lucrează pentru a-i mântui și îndruma pe oameni, nu există nicio diferență între rangurile, pozițiile, valoarea sau statutul diferiților oameni. Singurele lucruri care diferă le constituie împărțirea lucrării și rolurile îndatoririlor îndeplinite. Desigur, în această perioadă, unii oameni, ca excepție, sunt promovați și cultivați să îndeplinească unele sarcini speciale, în timp ce unii oameni nu primesc astfel de oportunități din diverse motive, precum probleme cu calibrul sau mediul lor familial. Dar oare nu îi mântuiește Dumnezeu pe cei care nu au primit astfel de oportunități? Nu așa stau lucrurile. Valoarea și poziția lor sunt inferioare față de ale celorlalți? Nu. Toți sunt egali în fața adevărului, toți au ocazia de a urmări și dobândi adevărul, iar Dumnezeu îi tratează pe toți corect și rezonabil. În ce moment există distincții notabile în ceea ce privește posturile, valoarea și statutul oamenilor? Atunci când oamenii ajung la capătul căii lor, iar lucrarea lui Dumnezeu se încheie și se ajunge la o concluzie cu privire la atitudinile și punctele de vedere de care fiecare persoană a dat dovadă în procesul de urmărire a mântuirii și în timp ce își făceau datoria, precum și cu privire la diferitele lor manifestări și atitudini față de Dumnezeu – adică atunci când există o evidență completă în caietul lui Dumnezeu – în acel moment, dat fiind că finalurile și destinațiile oamenilor vor fi diferite, vor exista, de asemenea, distincții în ceea ce privește valoarea, posturile și statutul lor. Abia atunci toate aceste lucruri vor putea fi întrevăzute și determinate aproximativ, în vreme ce acum toată lumea este la fel” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (5)”]. Citind cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că, în casa lui Dumnezeu, oamenii nu sunt promovați și cultivați așa cum se face în lumea non-credincioasă, unde oamenii sunt numiți oficiali și își creează un renume. Casa lui Dumnezeu promovează oamenii pentru a le oferi mai multe șanse de instruire. Dumnezeu speră că, în îndatoririle lor, oamenii pot să înțeleagă adevărul, să acționeze conform principiilor, să ajungă la cunoaștere și la supunere față de Dumnezeu și să știe, în cele din urmă, cum să își îndeplinească îndatoririle pentru a satisface intențiile lui Dumnezeu. În casa lui Dumnezeu nu există diferențe de statut, indiferent de îndatoriri, iar cel mai important lucru este dobândirea adevărului. M-am gândit la numeroasele neajunsuri pe care le-am dezvăluit în timpul lucrării mele de udare a nou-veniților. Uneori, când nou-veniții exprimau unele noțiuni sau întrebări, nu știam cum să le răspund, dar, căutând adevărul și meditând la cuvintele lui Dumnezeu, am dobândit o înțelegere mai clară a unor adevăruri și am dezvoltat mai multă dragoste și răbdare față de frații și de surorile mele. Toate acestea au fost câștiguri obținute în cursul udării nou-veniților. M-am gândit din nou cum m-au ales frații și surorile pentru a găzdui adunări. Deși nu aș câștiga admirația celorlalți în acest fel, acest lucru m-ar încuraja să mă gândesc mai mult la adevăr, să mă apropii mai mult de Dumnezeu și să depun efort în urmărirea adevărului. Reflectând asupra acestui lucru, m-am simțit profund mișcată și plină de regret. Am regretat că nu știusem ce era bine pentru mine, că nu aveam conștiință de sine și că nu înțelegeam deloc intențiile minuțioase ale lui Dumnezeu. Ceea ce m-a impresionat a fost că, în ciuda faptului că eram atât de răzvrătită și de lipsită de rațiune, Dumnezeu și-a folosit cuvintele pentru a mă lumina și a mă îndruma să înțeleg intenția Lui, astfel încât să nu mai merg pe calea greșită. Inima mi s-a umplut de recunoștință față de Dumnezeu și am hotărât să nu mai urmăresc renumele, câștigul sau statutul. Eram dispusă să mă pocăiesc.

Mai târziu, am început să mă concentrez pe căutarea adevărului în îndatoririle mele și, fără să-mi dau seama, am dobândit o anumită luminare și iluminare și am ajuns să înțeleg anumite principii, și am dobândit o cale de practică. La adunări, nu mă mai gândeam cum să am o părtășie care să îi facă pe oameni să aibă o părere bună despre mine, ci, în schimb, mă concentram să meditez la cuvintele lui Dumnezeu pentru a înțelege intențiile Lui, reflectând asupra mea prin cuvintele lui Dumnezeu. Astfel, am reușit să îmi văd mai clar firea coruptă și calea greșită pe care o apucasem. Practicând astfel, m-am simțit mult mai aproape de Dumnezeu. Mai târziu, o soră care nu-și făcuse datoria de mult timp a fost promovată în grup și, deși inima mea era încă oarecum tulburată, am fost capabilă să văd corect acest lucru și să nu fiu constrânsă de statut, pentru că știam că îmi lipseau prea multe în ceea ce privește adevărul. Nu aveam nevoie de admirația celorlalți, ci să înțeleg mai mult adevărul, să-mi ud bine frații și surorile și să-mi îndeplinesc îndatoririle. Mi-am spus: „Chiar dacă nu voi fi promovată niciodată, tot mă voi supune lui Dumnezeu, voi sta la locul meu, voi urmări fără ezitare adevărul și îmi voi face bine îndatoririle.” Nu mă așteptam deloc ca, nu după mult timp, să fiu aleasă supraveghetoare a lucrării de udare. Când s-a întâmplat asta, nu m-am bucurat de dobândirea statutului, ci am văzut acest lucru ca pe o responsabilitate. Îmi lipseau multe, iar firea mea coruptă era încă foarte gravă, și eram îngrijorată că vechile mele probleme aveau să reapară și că aș dezamăgi intenția lui Dumnezeu, așa că m-am rugat adesea lui Dumnezeu, cerându-I să mă îndrume și să mă ocrotească. Mai târziu, când îmi îndeplineam îndatoririle, mi-am dezvoltat întrucâtva o inimă cu frică de Dumnezeu și am început să acord mai multă atenție îndatoririlor mele și să mă gândesc mai mult la ele. Faptul că am putut avea această înțelegere și obține această schimbare s-a datorat cuvintelor lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!