de Jiayu, China

Într-o zi, în aprilie 2024, am primit o scrisoare de la conducătorii superiori. Scrisoarea menționa că mai multe surori semnalaseră unele probleme în privința mea. Spuneau că nu organizasem nicio adunare pentru ele, că nu mă mobilizam suficient de repede să urmăresc atent lucrarea și să răspund la scrisori și că aveam să întârzii lucrarea. După ce am citit despre problemele pe care le semnalau, nu am putut să mă calmez multă vreme și am tot încercat să aduc contraargumente și să mă justific prin scuze precum: „Nu există niciun motiv obiectiv în spatele acestor lucruri. Surorile acestea au renunțat temporar să mai vină la adunări pentru că locul de adunare nu era sigur. Le-am spus să găsească repede o casă în care să se adune, dar ele nu mi-au răspuns niciodată. Iar în privința celorlalți câțiva frați și a celorlalte câteva surori, nu am mai organizat adunări pentru ei deocamdată pentru că siguranța le este în primejdie. Nu e vina mea că nu s-au putut aduna, de ce mă arată toată lumea pe mine cu degetul? În această perioadă în care nu au avut adunări, le-am trimis scrisori pentru a-i întreba despre stările lor și pentru a avea părtășie cu ei. Nu i-am ignorat. Spun că nu mă mobilizez suficient de repede să urmăresc atent lucrarea și să răspund la scrisori, dar asta e din cauza persecuției și arestărilor PCC. Frații și surorile nu s-au mai putut întâlni la fel de des ca până acum, așa că normal că nu au primit scrisori la fel de repede ca înainte. Nici asta nu ține de mine. Chiar îmi cer prea mult, cu toții. Urmăresc atent tot felul de aspecte ale lucrării în fiecare zi și trebuie să scriu și scrisori pentru a răspunde la întrebările fraților și surorilor. Uneori sunt atât de ocupată, că ajung să lucrez până la două dimineața. Cum aș putea să nu fac lucrare concretă dacă sufăr și plătesc un preț în felul acesta?” La momentul acela, pur și simplu nu puteam accepta așa ceva. A doua zi, conducătorii superiori le-au cerut fraților și surorilor să mă evalueze în scris. Am bănuit că, probabil, conducătorii considerau că nu fac lucrare concretă și că mă vor demite. Când m-am gândit la prețul pe care îl plătisem și la cum mă consumasem, nu am putut să nu aduc contraargumente în sinea mea și să nu mă justific, spunându-mi: „Un conducător fals nu face niciun fel de lucrare, dar eu am muncit întotdeauna, oricât a fost nevoie, și am plătit un preț atât de mare! Ce altceva vreți să fac?” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât deveneam mai demoralizată. Mi-am dat seama că era ceva greșit la starea mea, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, nu m-am putut supune acestei împrejurări astăzi. Nu știu ce lecție ar trebui să învăț și nu Îți înțeleg intenția. Te rog, luminează-mă și îndrumă-mă.”

După aceea, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Cum ar trebui apreciat dacă un conducător își îndeplinește responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor sau dacă este un conducător fals? La un nivel elementar, trebuie să vedem dacă este capabil să facă o lucrare reală, dacă are acest calibru sau nu. Apoi trebuie văzut dacă are povara de a face bine această lucrare. Ignorați cât de frumos sună lucrurile pe care le spune și cât de mult pare să înțeleagă doctrinele și ignorați cât de talentat și înzestrat este atunci când se ocupă de chestiuni externe – aceste lucruri nu sunt importante. Esențial este dacă e capabil să îndeplinească în mod corespunzător elementele fundamentale ale lucrării bisericii, dacă poate rezolva problemele folosind adevărul și dacă poate conduce oamenii în adevărul-realitate. Aceasta este lucrarea fundamentală și esențială. Dacă nu este capabil să facă aceste elemente ale lucrării reale, atunci, indiferent cât de bun îi este calibrul, cât de talentat este sau cât de mult poate îndura greutăți și plăti un preț, el tot este un conducător fals. Unii oameni spun: «Omiteți faptul că nu face nicio lucrare reală acum. Are un calibru bun și este capabil. Dacă se pregătește pentru un timp, va fi capabil să facă lucrare reală. În plus, nu a făcut nimic rău și nu a făcut rele sau nu a provocat perturbări sau tulburări – cum poți spune că este un conducător fals?» Cum putem explica acest lucru? Nu contează cât de talentat ești, ce nivel de calibru și educație ai, câte sloganuri poți striga sau câte cuvinte și doctrine îți sunt la îndemână; indiferent cât de ocupat ești sau cât de epuizat ești într-o zi ori cât de departe ai călătorit, câte biserici vizitezi sau cât de multe riscuri îți asumi și câte suferințe înduri – nimic din toate acestea nu contează. Ceea ce contează este dacă îți faci lucrarea pe baza rânduielilor de lucru, dacă implementezi cu exactitate acele rânduieli; dacă, în timpul conducerii tale, participi la fiecare lucrare specifică de care ești responsabil și câte probleme reale ai rezolvat efectiv; câte persoane au ajuns să înțeleagă adevărurile-principii datorită conducerii și îndrumării tale și cât de mult a avansat și s-a dezvoltat lucrarea bisericii – ceea ce contează este dacă ai obținut aceste rezultate sau nu. Indiferent de lucrarea specifică în care ești implicat, ceea ce contează este dacă urmărești și conduci lucrarea în mod consecvent, mai degrabă decât să te comporți ca și cum ai fi important și să dai ordine. În plus, contează și dacă ai intrare în viață în timp ce îți faci datoria sau nu, dacă poți trata problemele conform principiilor, dacă ai o mărturie despre punerea adevărului în practică și dacă poți trata și rezolva problemele reale cu care se confruntă aleșii lui Dumnezeu. Acestea și alte lucruri similare sunt toate criterii pentru a evalua dacă un conducător sau lucrător și-a îndeplinit responsabilitățile sau nu. Ați spune că aceste criterii sunt practice? Și juste față de oameni? (Da.) Sunt juste față de toată lumea. Indiferent de nivelul tău de educație, dacă ești tânăr sau bătrân, de câți ani crezi în Dumnezeu, de vechimea ta sau de cât de mult ai citit din cuvântul lui Dumnezeu, nimic din toate acestea nu este important. Ceea ce contează este cât de bine faci lucrarea bisericii după ce ai fost ales drept conducător, cât de eficace și eficient ești în lucrarea ta și dacă fiecare element al lucrării progresează într-un mod organizat și eficient și nu este întârziat. Acestea sunt principalele lucruri care sunt evaluate atunci când se stabilește dacă un conducător sau lucrător și-a îndeplinit bine responsabilitățile sau nu” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (9)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că, atunci când evaluezi dacă un conducător și-a îndeplinit responsabilitățile, important nu este câte greutăți pare să îndure acesta sau cât de multe sacrificii a făcut, ci dacă a făcut lucrare concretă, dacă poate avea părtășie despre adevăr pentru a rezolva probleme, dacă își poate îndeplini îndatoririle conform principiilor și dacă diferitele aspecte ale lucrării bisericii pot progresa într-o manieră normală și sistematică. Dacă nu s-a făcut nicio lucrare concretă în privința diferitelor activități ale bisericii și dacă nu există rezultate, atunci, oricât de multe greutăți pare să îndure cineva și oricât de mare este prețul pe care l-a plătit, tot un conducător fals este. Apoi, am reflectat asupra mea. Am văzut că nu îndeplinisem standardele cerute de Dumnezeu și că păream să fi plătit doar un preț mic și să fi făcut lucrare superficială, iar când apăreau probleme în activitățile mele, nu voiam să îndur greutăți sau să plătesc prețul necesar pentru a le rezolva. De exemplu, să mă asigur că frații și surorile au o viață bisericească normală este o activitate de bază, dar unii frați și unele surori nu aveau un loc sigur unde să se adune. Le-am spus să găsească singuri o casă în care să se adune, dar nu am verificat acest aspect. Alți frați și alte surori își riscau siguranța, dar eu nu mă gândisem cu adevărat cum să rânduiesc lucrurile în acest context specific, nu discutasem problema cu partenera mea și nici nu cerusem îndrumare de la conducătorii superiori despre cum să rânduiesc lucrurile în mod adecvat. Mă gândisem doar că voi aștepta să se îmbunătățească mediul înainte de a face ceva. De fapt, nu făceam lucrare concretă și nu aveam niciun simț al poverii pentru intrarea în viață a fraților și a surorilor. Frații și surorile semnalaseră că nu mă mobilizam suficient de repede să urmăresc atent lucrarea și să răspund la scrisori, iar eu știam că era o problemă cu expedierea corespondenței. De câteva ori, lucrarea a fost întârziată pentru că lucrătorii care se ocupă de chestiuni generale nu au expediat scrisorile suficient de repede, iar aceasta era o problemă care ar fi trebuit rezolvată rapid. Dar când m-am gândit că, pentru a rezolva această problemă, ar fi trebuit să merg la lucrătorii care se ocupă de chestiuni generale, să îi corectez și să am părtășie cu ei pentru rezolvarea dificultăților lor concrete, mi s-a părut o bătaie prea mare de cap și nu m-am mai deranjat, așa că am folosit mediul neprielnic drept scuză și am tot amânat pur și simplu, fără să fac nimic în privința asta. Pusă față în față cu revelarea faptelor și cu expunerea cuvintelor lui Dumnezeu, nu mai aveam niciun fel de motive sau de scuze pentru a mă justifica. Efectiv nu îmi îndeplinisem responsabilitățile de conducătoare, iar frații și surorile nu se înșelau în privința problemelor mele pe care le raportaseră. Dacă eram demisă, aveam să fiu complet dispusă să accept acest lucru.

Apoi am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Unii conducători și lucrători săvârșesc acțiuni evidente care provoacă perturbări și tulburări, înșelându-i pe cei de nivel superior, în timp ce ascund lucruri față de cei de la nivelul inferior sau încălcând rânduielile de lucru, iar acțiunile lor chiar provoacă mari daune lucrării bisericești. Totuși, nu doar că nu reflectă și nu ajung să-și cunoască propriile probleme sau nu-și recunosc faptele rele de tulburare a lucrării bisericești, ci, dimpotrivă, chiar cred că au făcut o treabă bună și vor să caute recunoaștere și recompense, lăudându-se și mărturisind peste tot despre cât de multă lucrare au făcut, câtă suferință au îndurat, câte contribuții au adus în timpul lucrării lor, câți oameni au câștigat prin predicarea Evangheliei în timp ce au lucrat și așa mai departe. Nu recunosc deloc cât de mult rău au făcut sau ce daune mari au provocat lucrării bisericești. Desigur, nici nu se căiesc și se schimbă chiar mai puțin. Spune-Mi, nu sunt astfel de oameni nerușinați și groși de obraz? (Ba da.) Dacă îi întrebi: «Ai îndeplinit lucrarea bisericească în conformitate cu adevărurile-principii? Lucrarea ta este în conformitate cu rânduielile de lucru ale casei lui Dumnezeu?», ei evită subiectul. […] Spune-Mi, au oamenii de acest fel vreun simț al rușinii? Pot măcar să scrie cuvintele «simț al rușinii»? Dacă într-adevăr nu au deloc simțul rușinii, este ceva problematic. Dacă știu clar în inima lor că au făcut ceva rău, dar refuză cu încăpățânare să-l recunoască verbal, nu sunt astfel de oameni foarte intransigenți? Dacă recunosc în inima lor că au făcut ceva rău și pot recunoaște acest lucru și verbal, se consideră totuși că au conștiință – încă au simțul rușinii în sinea lor. Dacă nu doar că refuză să recunoască acest lucru verbal, dar sunt și sfidători în inima lor, împotrivindu-se în permanență și chiar răspândind peste tot afirmații potrivit cărora casa lui Dumnezeu îi tratează nedrept și sunt victime ale ghinionului, atunci problema lor este gravă. Cât de gravă? Nu au deloc conștiință sau rațiune. Conștiința trebuie să includă atât simțul dreptății, cât și bunătatea. Un aspect al simțului dreptății este faptul că oamenii trebuie să aibă simțul rușinii. Doar când cunosc rușinea pot oamenii să fie integri, să aibă simțul dreptății, să iubească lucrurile pozitive și să le susțină. În schimb, dacă nu ai simțul rușinii în conștiința ta și în simțul dreptății și nu cunoști rușinea – și dacă, chiar și după ce faci ceva greșit, nu te simți jenat în privința asta, nu știi să reflectezi asupra ta sau să te urăști, nu simți niciun regret, nu-ți pasă cum te dau alții în vileag, ești neobrăzat și nu simți rușine – atunci conștiința ta ca persoană este problematică și se poate spune, de asemenea, că nu ai conștiință. În acest caz, este greu de spus dacă inima ta este rea sau malefică – este posibil ca inima ta să fie malefică, să fie o inimă de lup; nu pozitivă, ci negativă. Oamenii fără conștiință și fără umanitate sunt demoni. Dacă faci ceva greșit și nu simți deloc rușine, nu simți remușcări sau o senzație de vinovăție și, nu doar că nu reflectezi asupra ta, dar te și cerți, te opui și încerci să te aperi și să te justifici, învăluindu-te în aparențe frumoase, atunci, dacă o evaluezi în raport cu umanitatea standard, umanitatea ta este problematică” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (9)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit foarte rușinată. Nu eram eu oare acest tip de persoană lipsită de rușine pe care o expunea Dumnezeu? Când frații și surorile mi-au raportat problemele, nu am reflectat asupra propriei persoane, ci, în schimb, am recurs imediat la a încerca să mă apăr, spunându-mi cât de mult mă sacrificasem și cât de multă suferință îndurasem. Unii frați și unele surori nu putuseră participa la adunări de luni de zile, iar lucrarea bisericii nu fusese verificată la timp. Toate acestea erau o consecință directă a faptului că nu mă ocupasem de problemele reale la timp. În calitate de conducătoare a bisericii, nu putusem nici măcar să rânduiesc cum se cuvine ca frații și surorile să aibă o viață bisericească normală. Nu făcusem nici măcar lucrurile de bază, dar eu tot îi dădeam înainte că eram nedreptățită, folosind motive obiective pentru a încerca să mă justific și gândindu-mă că deja oferisem atât de mult și că eram mult mai bună decât acei conducători falși care nu fac lucrare concretă. Chiar nu aveam deloc simțul rațiunii! Deși părea că făcusem lucrare întrucâtva și că plătisem un oarecare preț, lucrarea mea era superficială și nu depusesem niciun efort pentru a rezolva problemele reale din biserică. Nu făcusem lucrare concretă deloc și, cu toate acestea, aduceam neîncetat contraargumente și îmi găseam scuze. Chiar nu aveam pic de rușine!

M-am gândit la momentul în care conducătorii spuseseră că nu acceptam adevărul și am simțit că, de data asta, pentru că le ceruseră fraților și surorilor să mă evalueze în scris, era posibil să fie pe cale să mă demită. Dumnezeu îi mântuiește pe cei care pot accepta adevărul și părea foarte greu pentru cineva ca mine să fie mântuit. Am petrecut următoarele câteva zile lăsându-mă cuprinsă de disperare și lipsită de motivația de a face orice. Mai târziu, am dat peste un fragment din cuvintele lui Dumnezeu care m-a mișcat profund. Dumnezeu Atotputernic spune: „Indiferent ce face Dumnezeu, El vrea ce este mai bun pentru oameni. Indiferent ce situații pregătește sau ce îți cere să faci, El Își dorește întotdeauna să vadă cel mai bun rezultat. Să spunem că treci prin ceva și întâmpini obstacole și eșecuri. Dumnezeu nu-Și dorește să te vadă descurajat când eșuezi, crezi că ești terminat și că ai fost înșfăcat de Satana, apoi să renunți la tine, să nu mai știi încotro să o apuci și să te scufunzi în deznădejde – Dumnezeu nu-Și dorește să vadă acest rezultat. Ce-Și dorește Dumnezeu să vadă? Că, deși este posibil să fi eșuat în această chestiune, ești capabil să cauți adevărul și să reflectezi asupra ta, să găsești motivul eșecului tău, să accepți lecția pe care ai învățat-o din acest eșec, să ți-o amintești în viitor, să știi că este greșit să acționezi în felul acesta și că doar să practici conform cuvintelor lui Dumnezeu este corect și să îți dai seama de următoarele: «Sunt o persoană rea. Am o fire coruptă satanică. Există răzvrătire în mine. Sunt departe de oamenii drepți despre care vorbește Dumnezeu și nu am o inimă cu frică de Dumnezeu.» Tu ai văzut clar acest fapt; ai ajuns să recunoști adevărul chestiunii și, prin această piedică, acest eșec, ai dobândit puțină rațiune și te-ai maturizat. Asta este ceea ce vrea să vadă Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să identificăm natura-esență a lui Pavel”). Cuvintele lui Dumnezeu au fost ca o adiere caldă, ce mi-a alinat inima. Oricum ar lucra Dumnezeu, este întotdeauna bine. Chiar și atunci când Dumnezeu dezvăluie corupția oamenilor, o face în speranța ca ei să se cunoască, să se căiască, să se schimbe și, în final, să se elibereze de firile lor corupte și să fie mântuiți de Dumnezeu. Dumnezeu nu voia să mă vadă atât de negativă și rânduise aceste circumstanțe cu speranța ca eu să caut adevărul pentru a-mi corecta firile corupte. Dumnezeu voia să mă mântuiască, nu să mă elimine. Dacă Dumnezeu nu renunțase la mine, nu o puteam face nici eu. Deși aveam firi corupte, câtă vreme nu renunțam la urmărirea adevărului, puteam spera în continuare că voi fi mântuită de Dumnezeu. Gândindu-mă la asta, am încetat să mai fiu negativă și mi-am dorit să caut adevărul și să îmi rezolv problemele.

Mai târziu, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „În inimile antihriștilor există doar reputație și statut. Ei cred că, dacă ar fi să-și recunoască greșeala, atunci ar trebui să accepte responsabilitatea, iar atunci statutul și reputația lor ar fi grav compromise. Prin urmare, ei se împotrivesc, afișând atitudinea celor care «neagă până la moarte». Indiferent cum îi expun sau îi disecă oamenii, ei se străduiesc din răsputeri să nege acest lucru. Indiferent dacă negarea lor este voită sau nu, pe scurt, într-o privință, aceste comportamente expun natura-esență a antihristului de a fi scârbit de adevăr și a-l urî. În altă privință, arată cât de mult își prețuiesc antihriștii statutul, reputația și interesele proprii. Între timp, care este atitudinea lor față de lucrarea și interesele bisericii? Una de dispreț și iresponsabilitate. Nu au deloc conștiință și rațiune. Faptul că antihriștii se eschivează de la a-și asuma responsabilitatea demonstrează aceste aspecte? Pe de o parte, faptul că se eschivează de la responsabilitate dovedește natura-esență a acestora de a simți aversiune și ură față de adevăr; în vreme ce, pe de altă parte, arată lipsa lor de conștiință, rațiune și umanitate. Indiferent de cât de mult afectează tulburarea și relele lor intrarea în viață a fraților și a surorilor, nu își fac niciun reproș și nu se pot simți niciodată prost din cauza asta. Ce fel de creatură este asta? Chiar și recunoscându-și o mică parte din greșeală s-ar considera că au un strop de conștiință și rațiune, însă antihriștii nu au nici măcar acea cantitate mică de umanitate. Așadar, ce ați spune că sunt? În esență, antihriștii sunt diavoli. Indiferent cât de mult prejudiciază interesele casei lui Dumnezeu, ei nu văd acest lucru. În inimile lor, nu se simt nici pe departe întristați de asta, și nici nu își fac reproșuri, cu atât mai puțin se simt îndatorați. Indiscutabil, acest lucru nu este ceea ce ar trebui să se vadă la oamenii normali. Sunt diavoli, iar diavolii sunt lipsiți de orice conștiință sau rațiune. Indiferent câte lucruri rele fac și oricât de mari sunt pierderile pe care le provoacă lucrării bisericii, ei refuză vehement să recunoască asta. Cred că, dacă ar recunoaște, ar însemna că au făcut ceva greșit. Se gândesc: «Aș putea face ceva greșit? N-aș face niciodată ceva greșit! Dacă sunt forțat să-mi recunosc greșeala, oare asta nu ar fi o insultă la adresa caracterului meu? Deși am fost implicat în acel incident, nu eu l-am provocat și nu eu am fost principalul responsabil. Mergi și caută pe oricine vrei, dar nu ar trebui să vii să mă cauți pe mine. În orice caz, nu pot recunoaște această greșeală. Nu pot purta această responsabilitate!» Cred că, dacă își vor recunoaște greșeala, vor fi condamnați, vor primi sentința cu moartea și vor fi trimiși jos, în iad, și în iazul de foc și pucioasă. Spuneți-Mi, pot astfel de oameni să accepte adevărul? Poate aștepta cineva căință adevărată de la ei? Indiferent cum au alții părtășie despre adevăr, antihriștii tot i se împotrivesc, i se opun și îl sfidează în adâncul inimilor lor. Chiar și după ce sunt concediați, tot nu-și recunosc greșelile și nu arată nicio manifestare a căinței” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a treia)”]. Dumnezeu expune că, indiferent cât de mult lezează antihriștii interesele casei lui Dumnezeu, atunci când sunt emondați, nu doar că refuză să își recunoască greșelile, ci sunt și potrivnici și revoltați, încercând neîncetat să vină cu contraargumente, să se justifice și chiar să paseze responsabilitatea, fără nicio urmă de vinovăție sau de îndatorare. Din asta, putem vedea că antihriștii sunt, prin natura lor, cu adevărat scârbiți de adevăr și că îl urăsc. Uitându-mă din nou la propriul comportament, am văzut că era exact precum cel al unui antihrist. În mod clar nu făcusem lucrare concretă, dar când surorile au menționat acest lucru, m-am simțit potrivnică și am adus contraargumente, nearătând nici cea mai mică urmă de supunere sau de acceptare. Pentru a-mi proteja reputația și statutul, subliniam neîncetat motivul obiectiv al arestărilor și persecuției PCC ca scuză pentru faptul că nu făcusem lucrare concretă și tot încercam să aduc contraargumente cu un sentiment puternic de neprihănire de sine. În ce fel aveam vreun dram de rațiune? De fapt, frații și surorile îmi raportaseră anterior aceste probleme, dar cum eu nu le luasem în serios, surorile au raportat chestiunea către conducătorii superiori. Însă eu considerasem că surorile aveau așteptări prea mari de la mine. Nu eram oare complet irezonabilă? Dădeam prea multă importanță propriilor interese și nu-mi păsa deloc de lucrarea bisericii sau de intrarea în viață a fraților și a surorilor mele. Eram cu adevărat nedemnă de o datorie atât de importantă.

Apoi, după ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am dobândit o mai bună înțelegere a naturii și consecințelor refuzului meu de a-mi accepta aversiunea față de adevăr. Dumnezeu Atotputernic spune: „Indiferent ce gândesc, ce spun sau cum văd lucrurile, totdeauna consideră că propriile puncte de vedere și atitudini sunt corecte și că ceea ce spun alții nu e la fel de bun sau de corect precum ceea ce spun ei. Întotdeauna se agață de opiniile lor și, indiferent cine vorbește, nu vor să-l asculte. Chiar dacă ceea ce spune altcineva este corect sau în acord cu adevărul, ei nu vor accepta; doar vor părea că ascultă, dar nu vor adopta realmente ideea, iar când va veni timpul să acționeze, tot vor face lucrurile așa cum doresc, gândindu-se mereu că ceea ce spun ei este corect și rezonabil. […] Ce va spune Dumnezeu când va vedea acest comportament al tău? Va spune: «Ești intransigent! E de înțeles că s-ar putea să te agăți de ideile tale când nu știi că greșești, dar când știi clar că greșești și totuși te agăți de ideile tale și ai prefera să mori, decât să te căiești, nu ești decât un nesăbuit încăpățânat și ai o problemă. Dacă, indiferent cine face o sugestie, întotdeauna adopți o atitudine negativă, de împotrivire față de ea, și nu accepți nici măcar un strop din adevăr, iar inima îți e total potrivnică, închisă și refractară, atunci ești foarte ridicol, ești un om absurd! Ești prea dificil!» În ce sens ești dificil? Ești dificil întrucât ceea ce afișezi nu este o abordare eronată sau un comportament eronat, ci o dezvăluire a firii tale. O dezvăluire a cărei firi? A unei firi în care ești scârbit de adevăr și urăști adevărul. Odată ce ai fost identificat ca persoană care urăște adevărul, în ochii lui Dumnezeu ai o problemă și El te va disprețui, te va respinge și te va ignora. Din punctul de vedere al oamenilor, cel mult ei vor spune: «Firea acestei persoane e rea, este incredibil de încăpățânată, împietrită și arogantă! E greu să te înțelegi cu persoana asta și nu iubește adevărul. N-a acceptat niciodată adevărul și nu-l pune în practică.» Cel mult, toți te vor evalua astfel, dar poate această evaluare să-ți decidă soarta? Evaluarea pe care ți-o fac oamenii nu poate să-ți decidă soarta, dar există un lucru pe care nu trebuie să-l uiți: Dumnezeu examinează atent inimile oamenilor și, în același timp, El le observă fiecare cuvânt și faptă. Dacă Dumnezeu te definește în felul acesta și spune că urăști adevărul, dacă El nu spune doar că firea ta e puțin coruptă sau că ești puțin neascultător, nu e asta o problemă foarte gravă? (Este gravă.) Asta înseamnă necaz, iar necazul acesta nu constă în modul în care te văd oamenii sau cum te evaluează ei, ci în modul în care Dumnezeu vede firea ta coruptă de-a urî adevărul. Cum o vede Dumnezeu, deci? Oare Dumnezeu doar a stabilit că urăști, și nu iubești adevărul, și asta-i tot? Oare e atât de simplu? De unde vine adevărul? Pe cine reprezintă adevărul? (Îl reprezintă pe Dumnezeu.) Reflectați asupra acestui lucru: dacă o persoană urăște adevărul, atunci, din punctul lui Dumnezeu de vedere, cum o va privi El? (Ca fiind dușmanul Său.) Nu e asta o problemă gravă? Când o persoană urăște adevărul, ea Îl urăște pe Dumnezeu!” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai trăind adesea înaintea lui Dumnezeu se poate obține o relație normală cu El”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că să nu accepți niciodată sfaturile și îndrumarea altora înseamnă, de fapt, că nu poți accepta adevărul. Adevărul vine de la Dumnezeu, așadar, în esență, neacceptarea adevărului înseamnă să fii scârbit de adevăr și să-l urăști! M-am gândit la unii dintre antihriștii care fuseseră excluși din biserică. Oricât de mult rău pricinuiseră lucrării bisericii și chiar dacă frații și surorile avuseseră părtășie cu ei despre adevăr sau îi emondaseră, aceștia refuzaseră cu desăvârșire să își recunoască greșelile și chiar avuseseră resentimente față de frații și surorile care îi sfătuiseră. Pentru că nu acceptau adevărul, provocau întotdeauna perturbări și tulburări în îndeplinirea îndatoririlor lor și, în final, au făcut multe fapte rele și au fost excluși din biserică. Apoi m-am gândit la mine însămi. Rapoartele prezentate de frați și de surori despre problemele mele erau reale, iar scopul raportărilor lor era acela de a mă ajuta să rezolv aceste probleme rapid, astfel încât frații și surorile să poată avea o viață bisericească normală, lucrarea bisericii putând astfel progresa lin. Toate acestea erau menite să ocrotească interesele bisericii și reprezentau un lucru pozitiv. Dar eu nu doar că nu acceptasem asta, ci chiar încercasem cu încăpățânare să aduc contraargumente și să-mi găsesc scuze. Deși părea că nu puteam accepta sfatul fraților și surorilor, în realitate, eu nu puteam accepta lucrurile pozitive sau adevărul. Această natură este una a împotrivirii față de Dumnezeu! Mi-am dat seama că atitudinea mea față de adevăr era profund lipsită de respect și că, dacă nu o schimbam, nimeni nu putea ști când m-aș fi împotrivit din nou lui Dumnezeu, aș fi comis din ce în ce mai multe fărădelegi și, în final, aș fi fost eliminată ca un antihrist. Când mi-am dat seama de acest lucru, m-a cuprins teama. Crezusem în Dumnezeu de mulți ani și mâncasem și băusem foarte multe dintre cuvintele lui Dumnezeu, dar trăisem sub imperiul firilor mele satanice și refuzasem să accept sfatul altora. O astfel de atitudine în îndeplinirea datoriei mele stârnește disprețul lui Dumnezeu și chiar dacă mi-aș petrece toată viața crezând în continuare în Dumnezeu în felul acesta, nu aș dobândi niciodată adevărul, iar firile mele corupte nu ar fi niciodată curățite. Am ajuns să simt, din adâncul inimii mele, că dezvăluirea nu însemna eliminare, ci era mântuirea lui Dumnezeu pentru mine. Biserica nu mă demisese, ci îmi dăduse o altă șansă și trebuia să mă pocăiesc rapid.

Am început să caut o cale de practică și mi-am amintit de un fragment din cuvintele lui Dumnezeu, așa că l-am căutat ca să-l citesc. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dacă vrei să-L urmezi pe Dumnezeu și să-ți îndeplinești bine datoria, trebuie mai întâi să eviți să fii impulsiv atunci când lucrurile nu merg așa cum vrei. Calmează-te mai întâi și fii tăcut înaintea lui Dumnezeu și, în inima ta, roagă-te Lui și caută-L. Nu fi încăpățânat; supune-te mai întâi. Numai cu o astfel de mentalitate poți oferi problemelor soluții mai bune. Dacă poți să perseverezi în a trăi înaintea lui Dumnezeu și, orice ți s-ar întâmpla, poți să te rogi Lui și să-L cauți și să înfrunți acel lucru cu mentalitatea unui om supus, atunci nu contează câte dezvăluiri ale firii tale corupte există, și nici ce fărădelegi ai comis în trecut – ele pot fi înlăturate atât timp cât cauți adevărul. Indiferent ce încercări se vor abate asupra ta, vei putea rămâne ferm. Atâta vreme cât ai mentalitatea corectă, ești în stare să accepți adevărul și să te supui lui Dumnezeu în conformitate cu cerințele Sale, atunci ești pe deplin capabil să pui adevărul în practică. Deși câteodată se poate să fii puțin răzvrătit și potrivnic și uneori expui un raționament defensiv și nu te poți supune, dacă poți să te rogi lui Dumnezeu și să-ți schimbi starea răzvrătită, atunci poți accepta adevărul. După ce faci acest lucru, gândește-te la motivul pentru care o asemenea răzvrătire și împotrivire s-au născut în tine. Găsește motivul, apoi caută adevărul pentru a-l rezolva, iar acel aspect al firii tale corupte poate fi purificat. După mai multe reveniri în urma unor astfel de poticniri și căderi, până când vei putea pune adevărul în practică, firea ta coruptă va fi înlăturată treptat. Și, atunci, adevărul va domni înlăuntrul tău și va deveni viața ta și nu vei mai întâlni obstacole în calea practicării adevărului. Vei deveni capabil să te supui cu adevărat lui Dumnezeu și vei trăi adevărul-realitate” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cuvintele lui Dumnezeu spun clar care este calea de practică. Esențialul este să ai o inimă care acceptă adevărul atunci când te confrunți cu lucruri. Indiferent cât de rezonabili am considera că suntem la momentul respectiv, nu ar trebui să ne afișăm raționamentul defensiv. În schimb, ar trebui să ne liniștim inimile înaintea lui Dumnezeu, să ne rugăm și să căutăm îndrumarea Lui. Doar atunci vom putea primi îndrumarea Duhului Sfânt. În același timp, ar trebui să reflectăm asupra problemelor noastre și să căutăm adevărurile corespunzătoare pentru a le rezolva, iar după ce ne-am înțeles firile corupte, inimile noastre vor putea accepta adevărul și se vor putea supune. Ar trebui să practic conform căii oferite de Dumnezeu.

Într-o zi, în iunie, sora Lin Wei, care era responsabilă pentru lucrarea de evanghelizare, mi-a scris să-mi spună că, în urmă cu două săptămâni, mă întrebase despre lucrarea de evanghelizare a bisericii, dar că eu nu îi dădusem niciun feedback. Văzând problemele semnalate de Lin Wei, am simțit o oarecare împotrivire și, fără să fi terminat măcar de citit scrisoarea, nu am putut să mă abțin să nu aduc contraargumente în inima mea, gândindu-mă: „Am urmărit lucrarea de evanghelizare, dar predicatorii de evanghelizare nu mi-au oferit detalii în răspunsul lor, așa că nu aveam cum să îți dau un feedback. După cum o spui, face să pară că nu am verificat lucrarea!” La finalul scrisorii, Lin Wei mi-a împărtășit experiențele ei pentru a mă îndruma să trec în revistă abaterile din îndatoririle mele și să mă axez pe a învăța lecții, astfel încât să îmi pot face bine îndatoririle. În acel moment, mi-am dat seama că firea pe care tocmai o dezvăluisem era în continuare una a contraargumentării, a găsirii de scuze și a neacceptării adevărului. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, astăzi, când sora mi-a semnalat problemele mele, am vrut în continuare să încerc să aduc contraargumente și să mă justific. Te rog, îndrumă-mă să încep dintr-un punct al acceptării și apoi să reflectez asupra mea prin această împrejurare.” După ce m-am rugat, mi-am amintit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Trebuie să ai mai întâi o atitudine de acceptare a adevărului atunci când ți se întâmplă unele lucruri. A nu avea acest tip de atitudine este ca și cum nu ai avea un vas care să primească o comoară, lăsându-te astfel în imposibilitatea de a dobândi adevărul” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Mi-am dat seama că, în fața acestei împrejurări, puteam să învăț o lecție doar supunându-mă mai întâi. Apoi am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Așadar ce este, mai exact, o atitudine supusă? În primul rând, trebuie să ai o atitudine pozitivă: când ești emondat, nu analizezi binele și răul din prima – trebuie doar să accepți, cu o inimă supusă. De exemplu, cineva ar putea spune că ai făcut ceva greșit. Deși nu înțelegi în inima ta și nu știi ce ai făcut greșit, accepți totuși acest lucru. Acceptarea este în primul rând o atitudine pozitivă. În plus, există o atitudine ușor negativă, și anume cea de a păstra tăcerea și de a nu arăta nicio împotrivire. Ce fel de comportamente implică acest lucru? Nu îți argumentezi raționamentul, nu te aperi și nu-ți găsești scuze obiective. Dacă-ți găsești mereu scuze și motive și arunci responsabilitatea pe umerii altor oameni, este aceasta împotrivire? E o fire de răzvrătire. Nu ar trebui să respingi, să te împotrivești sau să-ți argumentezi raționamentul. Chiar dacă raționamentul tău este corect, este acesta adevărul? Sunt o scuză obiectivă a omului, nu adevărul. Nu ești întrebat despre scuzele obiective – de ce s-a întâmplat acest lucru sau cum a avut loc – în schimb, ți se spune că natura acelei acțiuni nu a fost conformă cu adevărul. Dacă vei avea cunoaștere la acest nivel, chiar vei putea să accepți și să nu te împotrivești” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cele cinci condiții care trebuie îndeplinite pentru a porni pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu trasează clar o cale de practică. Nu ar trebui să încep prin a analiza ce este corect și ce este greșit atunci când mă confrunt cu o împrejurare. Deși nu înțelegeam încă unde greșisem, trebuia să accept mai întâi problemele pe care mi le semnalase sora mea și să reflectez asupra mea. Nu ar fi trebuit să încerc să aduc în discuție motive obiective, întrucât, chiar dacă justificările mele erau corecte, ele nu reprezentau adevărul. Odată ce am avut o mentalitate supusă, inima mea a început să se liniștească. Apoi, am început să parcurg corespondența recentă cu predicatorii de evanghelizare, pentru a vedea care era, de fapt, sursa problemei. Am descoperit că, în cazul unora, le cerusem detalii o singură dată, iar dacă nu îmi răspunseseră, nu îi mai verificasem ulterior; alții îmi răspunseseră, dar fără detalii. De fapt, în privința acestor chestiuni, ar fi trebuit să cer detaliile în scris și să îi ofer un feedback lui Lin Wei cât mai curând cu putință, dar pentru că eu nu verificasem lucrarea și nu știam cum mergeau lucrurile, nu putusem să fac acest lucru. Drept urmare, Lin Wei nu ne-a putut ajuta să corectăm abaterile sau să rezolvăm problemele la timp. Progresul lent al lucrării de evanghelizare era într-adevăr responsabilitatea mea. Cuvintele lui Dumnezeu au fost cele care m-au ajutat să îmi conștientizez problemele și am fost cu adevărat capabilă să accept îndrumarea și ajutorul lui Lin Wei din toată inima. După aceea, am avut părtășie cu predicatorii de evanghelizare, cerându-le să îmi ofere un feedback clar asupra lucrării de evanghelizare, astfel încât să putem corecta prompt abaterile și să ne asigurăm că îndatoririle noastre au rezultate bune. Când apăreau probleme și dificultăți în lucrarea de evanghelizare, îi ofeream prompt feedback lui Lin Wei și căutam soluții împreună cu ea. În același timp, am început și să monitorizez cu conștiinciozitate lucrarea în mod regulat și să mă asigur că este implementată corespunzător. Slavă lui Dumnezeu! Cuvintele lui Dumnezeu au adus această schimbare în mine.