de Su Xin, China

Părinții mei n-au avut multă educație și nu puteau decât să muncească din greu, așa că au atribuit o mare importanță educației mele și a fratelui meu și au făcut economii la sânge ca să ne trimită la școală. Mama mea spunea adesea că tatăl ei nu o lăsase să meargă la școală, așa că n-a avut de ales decât să fie casnică toată viața, și ne-a zis să nu ajungem ca ea. Era dispusă să sacrifice orice pentru a ne trimite la facultate, ca să putem avea o slujbă bună în viitor. După ce fratele meu a intrat la un liceu de elită, deși o duceam destul de greu acasă, părinții mei tot le cereau altora să-i cumpere fratelui meu tot felul de materiale educaționale și suplimente pentru studiu. Cât despre mine, mi-au lipsit doar câteva puncte ca să intru la liceu, așa că părinții mei au cheltuit peste 7.000 de yuani ca să mă trimită la liceu. După absolvire, am învățat o meserie și mi-am deschis un mic magazin. Văzând atâtea magazine asemănătoare în jurul meu, am simțit multă presiune. M-am gândit că nu era deloc ușor să te afirmi pe piață. Am ajuns să înțeleg oarecum de ce părinții mei erau dispuși să muncească din greu pentru a ne oferi cea mai bună educație. Au făcut-o pentru a ne asigura o poziție mai bună în societate. Consideram că, dacă voi avea copii, voi fi o mamă devotată, voi munci din greu ca să câștig bani și îmi voi cultiva copiii să învețe bine.

După ce m-am căsătorit, am avut o fată și m-am gândit: „Nu o pot lăsa pe fiica mea să piardă startul. De vreme ce am adus-o pe lume, trebuie să-mi îndeplinesc responsabilitatea de mamă, să o cultiv cum se cuvine și să fac tot posibilul să-i bătătoresc calea și să-i planific viitorul. În acest fel, va putea să obțină o slujbă bună și să ducă o viață lipsită de grija nevoilor de bază. Dacă nu îi pregătesc viitorul acum, ar fi un lucru iresponsabil din partea mea, ca mamă.” Când copila mea abia ce învăța să vorbească, îi spuneam povești, îi citeam poezii clasice și o învățam să recunoască literele, ba chiar o puneam să asculte programe de învățare a limbii engleze pentru copii. Fiica mea a început să vorbească devreme și, de la o vârstă fragedă, a putut să citească singură cărți de povești. Văzând cât de isteață era, am avut și mai multă încredere să o cultiv cum se cuvine, gândindu-mă că mă va face mândră ca mamă dacă va avea succes.

Când fiica mea a început grădinița, m-am gândit că educația timpurie era foarte importantă pentru dezvoltarea inteligenței unui copil, așa că i-am ales cu grijă o grădiniță unde se făceau calcule mentale și, ca să mă asigur că fiica mea va avea prestanță și frumusețe fizică, la 5 ani am înscris-o la cursuri de dans. Când era pe cale să înceapă școala primară, am rugat pe cineva să-i caute cea mai bună școală și i-am asigurat un profesor îndrumător cu bune calificări, care i-a predat lecții de calitate. Am muncit din greu ca să câștig bani pentru a o trimite pe fiica mea la școală. Lucram de dimineața până seara și deseori mâncam la ore nepotrivite. Uneori, luam doar o masă pe zi. De fiecare dată când fiica mea venea acasă de la școală, o grăbeam să-și termine temele și apoi le verificam, iar dacă găseam o singură greșeală, o puneam să rezolve încă zece probleme ca pedeapsă. Uneori, când mergeam cu ea pe stradă, vedeam oameni strângând gunoiul și îi spuneam încet: „Dacă nu înveți bine, asta vei ajunge să faci. E ceea ce îți dorești?” Iar ea dezaproba din cap. Ulterior, am descoperit că fiicei mele îi plăcea mult muzica și că, indiferent de cântec, îl putea cânta după numai două ascultări. M-am gândit în sinea mea: „Încă are o voce de copil. Poate că e prea devreme să învețe canto. Hai să o dau mai întâi la un instrument, ca să poată citi notele. Astfel, îi va fi mai ușor dacă vrea să continue cu muzica mai târziu.” Așadar, când a fost în clasa a II-a, am înscris-o la ore de guzheng. La început, din curiozitate, fiica mea a fost de acord să învețe să cânte la guzheng, dar cum stătea în fiecare zi în fața instrumentului, a început să nu mai vrea. Deseori era îmbufnată și mă privea cu lacrimi în ochi, spunând: „Mamă, nu mai vreau să exersez. Vreau să mă joc puțin.” Dar o convingeam să continue să exerseze, iar fiica mea n-avea de ales, decât să continue să o facă printre lacrimi. Și eu m-am simțit prost când am văzut că se simțea tratată nedrept. Mai ales când i-am văzut toate degetele delicate cu pielița de la unghii ruptă, m-am simțit îndurerată și sfâșiată. Și eu voiam să o las pe fiica mea să se joace liber, dar societatea e atât de axată pe realitate și atât de crudă și, fără o educație bună sau aptitudini, cum va răzbi în societate? Toți copiii munceau din greu și nu o puteam lăsa pe fiica mea să lenevească. Dacă nu voia să fie mai târziu pe cea mai joasă treaptă a ierarhiei sociale, trebuia să muncească din greu acum, iar eu trebuia să-mi asum responsabilitatea și să mă asigur că nu rămâne în urmă. Speram doar ca fiica mea să poată înțelege considerentele mele minuțioase de mamă. Ulterior, i-am spus deseori fiicei mele: „Acum, concurența în societate este acerbă, iar dacă educația ta nu e bună și nu ai nicio aptitudine specială, pur și simplu vei fi disprețuită pentru că te situezi pe cea mai joasă treaptă a ierarhiei sociale. Mama vrea să înveți să cânți la guzheng ca să ai mai multe posibilități de angajare în viitor. Poate că nu mă înțelegi acum, dar o vei face când vei crește.” Cu resemnare, fiica mea a spus: „Mamă, poți să nu mă mai bați la cap? Nu am dreptul să fac nicio alegere. Trebuie doar să fac tot ce spui tu.” Când îmi vedeam fiica așa, uneori mă întrebam: „Chiar este bine ceea ce fac?” Pe atunci Îl găsisem deja pe Dumnezeu și o soră a avut și ea părtășie cu mine, spunându-mi că nu ar trebui să fim prea exigenți cu copiii noștri, ci doar să ne facem datoria de părinți. Dacă odraslele noastre vor reuși sau vor avea o carieră bună nu depinde de părinți și totul face parte din orânduielile lui Dumnezeu, iar noi ar trebui să-I încredințăm totul Lui. Simțeam că, în fața concurenței atât de acerbe din societate, dacă o persoană nu are o educație bună sau talente speciale, îi este foarte greu să se afirme. Fiica mea era chiar talentată și, dacă nu aș cultiva-o cum se cuvine, oare nu m-ar blama când va fi mare că sunt iresponsabilă ca mamă? Nu am luat în serios sfatul surorii mele și am continuat să o cultiv pe fiica mea conform planului meu.

În timp ce învăța să cânte la guzheng, am înscris-o și la alte cursuri, precum cele de engleză și de scriere. Weekendurile și vacanțele erau cele mai ocupate perioade pentru fiica mea și în fiecare zi părea că aleargă dintr-un loc în altul, terminând un curs și mergând repede la altul. De fiecare dată când vedea copii jucându-se afară, se uita la ei cu jind și cu invidie și spunea: „Mamă, vreau să mă joc afară, cum fac ceilalți copii. N-ar trebui să avem o zi liberă duminica? Dar eu sunt mai ocupată acum decât în zilele de școală. Când pot să pun capăt extenuării și să fac orice vreau?” Am spus cu resemnare: „Știu că ești obosită și că vrei să te relaxezi și să te distrezi, dar în timp ce te-ai juca, alți copii ar munci din greu și ai putea rămâne în urmă. Dacă vrei un viitor bun, trebuie să muncești din greu acum. Încă ești mică și nu înțelegi cât de acerbă e concurența în societate. Vei înțelege când vei crește.” Foloseam tot felul de metode ca s-o încurajez să învețe. Fiica mea a muncit din greu ca să se ridice la înălțimea așteptărilor mele, iar scrierile ei au fost publicate în ziarul local. A învățat să cânte bine la guzheng, a cântat și a participat deseori la concursuri și a cântat deseori și la spectacole de dans. Eram mulțumită de succesul fiicei mele și credeam că eforturile mele erau justificate. Consideram că îmi voi fi îndeplinit responsabilitățile de mamă dacă fiica mea avea să aibă un viitor bun.

Ulterior, a intrat la gimnaziu și am găsit un profesor îndrumător bun care îi asigura un progres rapid. Ca să mă asigur că nu era în urmă cu învățarea, i-am verificat pe toți colegii de clasă cu care interacționa fiica mea, de teamă că asocierea cu colegi mai puțin sârguincioși i-ar putea afecta învățarea. Fiica mea mi s-a plâns deseori: „Sunt ca o pasăre în colivie. Nu am nicio libertate. În fiecare zi doar vin acasă de la școală ca să tocesc. Nu fac decât să învăț și iar să învăț. Mamă, știi cum e să faci asta? Vreau să fiu liberă. Până și peștii din acvariul nostru au mai multă libertate decât mine. Cel puțin, ei pot să înoate în voie în acvariul mare și grozav pe care îl au. Eu nu am nici măcar atâta spațiu.” De fiecare dată când fiica mea se plângea așa, mă simțeam sfâșiată. Știam că era nefericită, dar cu o concurență atât de feroce în societate, ce altceva puteam să fac? Nu puteam decât să încerc să o conving cu răbdare: „Nu e vorba că nu vreau să-ți ofer libertate; doar că, dacă nu muncești din greu acum, cum vei progresa în viață? Încă nu ai intrat în societate, prin urmare, nu înțelegi cât de dură e concurența. Eu am trecut prin asta și o fac spre binele tău.” De fiecare dată când fiica mea auzea asta, rămânea tăcută. Treptat, am observat că fiica mea vorbea tot mai puțin, iar când venea acasă de la școală, pur și simplu se încuia în cameră. Am crezut că poate traversa o perioadă de răzvrătire specifică adolescenței și că va trece cu timpul.

Nu mă așteptam ca, într-o zi, pe când era în clasa a IX-a, conversația noastră să eșueze complet după numai câteva cuvinte. Uneori o vedeam pe fiica mea pe telefon și îi spuneam: „Cursurile tale sunt foarte intense acum și se apropie examenele. Ar trebui să stai mai puțin pe telefon!” Fiica mea a spus: „Nu mă uit decât puțin pe telefon, în timpul pauzei.” Am continuat: „La ce îți folosește să te uiți pe telefon? Doar te încurcă să înveți!” A tăcut o vreme, apoi, brusc, a strigat la mine printre lacrimi: „De ce trebuie să ascult tot ce spui? Te-ai gândit vreodată la asta? Mi-ai oferit vreodată libertate, de când am fost mică până acum? Ai controlat și ai manipulat totul în viața mea. Mi-ai ales școala, mi-ai selectat profesorii îndrumători de școală primară și de gimnaziu, m-ai pus să studiez dans, guzheng, scriere, engleză și tot felul de alte cursuri extrașcolare și trebuie să ascult tot ce spui! Te-ai gândit vreodată la sentimentele mele? Măcar mă iubești? Nu vreau să te văd!” În acea noapte, fiica mea a fugit de acasă. Aproape că m-am prăbușit în acea clipă. Pur și simplu nu puteam înțelege; n-a fost spre binele ei tot ce făcusem pentru ea? De ce nu a înțeles fiica mea ce era în inima mea? Eram moartă de îngrijorare că i s-ar putea întâmpla ceva, așa că i-am sunat pe colegii ei apropiați ca să întreb unde e. Toți mi-au spus că nu știau. Îmi bătea inima în gât. Unde s-ar fi putut duce? Ar fi putut face ceva necugetat? Dacă i s-ar întâmpla ceva, cum aș putea trăi cu mine însămi? Am plâns neputincioasă și m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, copila mea e furioasă și a fugit. Mă tem că i se va întâmpla ceva. Dumnezeule, Te rog, ajută-mă să-mi calmez inima. Știu că Tu ai permis această situație, dar nu înțeleg ce lecție ar trebui să învăț din asta. Te rog, îndrumă-mă să-Ți înțeleg intenția.”

Peste trei sau patru zile, fiica mea mi-a transmis că nu vrea să se întoarcă acasă și că eram ultima persoană pe care voia să o vadă. Auzind asta, m-am simțit ca înjunghiată în inimă și lacrimile mi-au inundat fața. Mereu mă considerasem o mamă responsabilă și devotată și, de când se născuse fiica mea, planificasem totul pentru ea, vrând să crească fără probleme și să aibă o slujbă bună în viitor. Dar după tot ce făcusem pentru ea, nu primisem în schimb decât faptul că mă evita și mă ura. Am simțit că eșuasem cu totul ca mamă. Deseori plângeam pe ascuns și, în momentele mele cele mai neajutorate, îmi vărsam durerea interioară și confuzia înaintea lui Dumnezeu. În acel moment, am citit cele mai recente cuvinte ale lui Dumnezeu, în care are părtășie despre cele șase cotituri din viața omului, și acestea mi-au ridicat instantaneu piatra de pe inimă. Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „În afară de naștere și de creșterea copilului, responsabilitatea părinților în viața copiilor lor este doar de a le asigura un mediu în care să crească și atât, pentru că nimic cu excepția predestinării Creatorului nu afectează soarta unei persoane. Nimeni nu poate controla ce fel de viitor va avea cineva; este predeterminat cu mult timp înainte și nici măcar părinții cuiva nu îi pot schimba destinul. În ceea ce privește destinul, fiecare este independent și fiecare are propriul său destin. Deci părinții niciunei persoane nu îi pot împiedica acesteia destinul în viață, nici nu o pot îmboldi câtuși de puțin când vine vorba de rolul pe care îl joacă în viață. Se poate spune că familia în care cineva este menit să se nască și mediul în care acea persoană crește nu sunt altceva decât precondiții pentru îndeplinirea misiunii sale în viață. Acestea nu determină în niciun fel soarta persoanei în viață sau genul de destin în care acea persoană își îndeplinește misiunea. Și astfel, părinții niciunei persoane nu o pot asista pe aceasta la îndeplinirea misiunii sale în viață, și, de asemenea, nicio rudă nu poate ajuta pe cineva să-și asume rolul în viață. Cum își îndeplinește cineva misiunea și în ce fel de mediu de trai își joacă rolul sunt determinate în întregime de soarta pe care o are în viață. Cu alte cuvinte, nicio altă condiție obiectivă nu poate influența misiunea unei persoane, care este predestinată de către Creator. Toți oamenii se maturizează în mediile personale în care cresc; apoi treptat, pas cu pas, își stabilesc propriile drumuri în viață și își împlinesc destinele planificate pentru ei de către Creator. În mod firesc, involuntar, intră în marea imensă a omenirii și își asumă propriile poziții în viață, unde încep să-și îndeplinească responsabilitățile de ființe create de dragul predestinării Creatorului, de dragul suveranității Lui” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). „Când cineva își părăsește părinții și devine independent, condițiile sociale cu care se confruntă și genul de muncă sau carieră disponibil pentru acea persoană sunt amândouă hotărâte de soartă și nu au nimic de-a face cu părinții acelei persoane. Unii oameni își aleg o specializare bună la facultate și ajung să-și găsească o slujbă satisfăcătoare după absolvire, făcând un prim pas triumfător în călătoria vieții lor. Unii oameni învață și stăpânesc multe deprinderi diferite și, totuși, nu-și găsesc niciodată o slujbă care să li se potrivească, nici nu-și găsesc un post, cu atât mai puțin nu reușesc să aibă o carieră; la începutul călătoriei vieții lor se trezesc contracarați în orice moment, împresurați de necazuri, cu perspective deprimante și vieți nesigure. Unii oameni se dedică silitori studiilor lor, totuși ratează la limită fiecare șansă de a primi educație universitară; par a fi meniți să nu atingă niciodată succesul, cea dintâi aspirație în călătoria vieții lor risipindu-se ca un abur. Neștiind dacă drumul dinaintea lor este neted sau pietros, ei simt pentru prima dată cât de plin de variabile este destinul omenesc și, ca atare, privesc viața cu așteptări și groază. Unii oameni, în ciuda faptului că nu sunt foarte educați, scriu cărți și obțin o oarecare faimă; alții, deși aproape complet analfabeți, câștigă bani în afaceri și sunt, prin urmare, în stare să se întrețină. […] Indiferent de diferențele de abilități, inteligență și voință, oamenii sunt cu toții egali în fața destinului, care nu face deosebire între cei măreți și cei mărunți, cei superiori și cei inferiori, cei elevați și cei mediocri. Ce ocupație își alege cineva, din ce își câștigă existența și câtă avere acumulează în viață nu sunt lucruri decise de părinții acelei persoane, de talentele sale, de eforturile sau de ambițiile sale, ci sunt predestinate de către Creator” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că responsabilitățile părinților includ nașterea și creșterea copiilor. Însă în ceea ce privește soarta și cariera copiilor sau dacă vor fi săraci sau bogați, acestea nu sunt lucruri pe care părinții le pot schimba. Soarta pe care i-a predestinat-o Dumnezeu unei persoane este așa cum este și nimeni nu poate schimba acest lucru. Nu am înțeles suveranitatea lui Dumnezeu și am crezut că, de vreme ce concurența societății este atât de acerbă, o persoană trebuie să aibă educație sau o aptitudine pentru a se afirma în societate, altfel se va pricopsi cu traiul unei vieți grele, și că nu-mi voi fi îndeplinit responsabilitatea de mamă dacă nu mi-am cultivat fiica în mod corespunzător. Fiindcă am rămas fidelă acestei opinii greșite, am început să-i planific viitorul când era foarte mică. I-am ales cea mai bună grădiniță și am înscris-o la cursuri pentru diverse aptitudini și, în vreme ce alți copii se jucau afară, fiica mea alerga de la un curs la altul. La o vârstă fragedă, era deja împovărată și își trăia viața ca un robot. A fost împinsă pas cu pas de planul pe care i-l stabilisem eu, iar asta a făcut-o să piardă bucuria copilăriei care i se cuvenea. Fiindcă lucram din zori și până-n seară ca să câștig bani, mult timp am mâncat neregulat, iar asta mi-a cauzat probleme la stomac. Nu numai că am suferit în tăcere, dar mi-am și împins fiica să fugă de acasă. Toate acestea au fost din cauza eșecului meu de a înțelege suveranitatea lui Dumnezeu. Deși credeam în Dumnezeu, am crezut în suveranitatea lui doar cu numele și, în realitate, nu credeam cu adevărat în cuvintele lui Dumnezeu și nu vedeam oamenii sau lucrurile ori nu acționam sau nu mă purtam conform cerințelor lui Dumnezeu, epuizându-mă atât pe mine, cât și pe copilul meu și suferind atât fizic, cât și psihic. Nu am reflectat niciodată dacă modul meu de a-mi educa fiica era de fapt corect. Chiar putea să schimbe viitorul copilului meu? Când m-am gândit la trecut, notele mele nu erau chiar așa de proaste la școală și am crezut că voi putea să merg la o universitate cu profil pedagogic și să-mi asigur o slujbă statornică pe viitor, dar, în mod neașteptat, am picat examenul de admitere la facultate și nu am intrat nicăieri. După absolvirea liceului, am învățat o meserie și, inițial, aveam în plan să deschid o fabrică de îmbrăcăminte, dar industria textilă nu mergea bine, așa că a trebuit să-mi schimb orientarea profesională și am deschis un coafor. Mă gândeam să mă extind, dar, din varii motive, am renunțat. Progresiv, ajunsesem unde eram și nimic nu se întâmplase conform planurilor mele. Nu mi-am putut schimba nici măcar propria soartă, așadar, cum aș putea-o schimba pe cea a fiicei mele? Soarta ei fusese deja predestinată de Dumnezeu când ea s-a născut, iar ce fel de slujbă va avea în viitor și dacă va trăi o viață bună, toate fuseseră predestinate de Dumnezeu. Indiferent cât de bine planificam sau cât de multilateral o cultivam și o educam, nu puteam să-i schimb soarta. N-am recunoscut suveranitatea lui Dumnezeu sau orânduielile Lui și am crezut că puteam să schimb soarta ei prin propriul meu efort de a o cultiva și educa. Am fost cu adevărat jalnică și ignorantă. Tot ce am făcut pentru fiica mea părea corect la prima vedere și îi planificam viitorul, dar, de fapt, ceea ce făceam a depășit responsabilitățile unui părinte. Acționam în opoziție cu suveranitatea și cu rânduielile lui Dumnezeu!

Apoi am citit cuvintele Lui: „Unde va merge cineva, ce va face, cu cine sau cu ce se va întâlni, ce va spune și ce i se va întâmpla în timpul fiecărei zile – pot oamenii prezice oricare dintre aceste lucruri? Se poate spune că oamenii nu doar că nu pot anticipa toate aceste întâmplări, ci, mai mult, nu pot controla cum se desfășoară aceste lucruri. În viața de zi cu zi a oamenilor, aceste evenimente neprevăzute se întâmplă tot timpul, sunt situații obișnuite. Apariția acestor «treburi banale ale vieții de zi cu zi», precum și mijloacele și legile dezvoltării lor sunt mementouri constante pentru omenire că nimic nu se petrece la întâmplare și că procesul dezvoltării fiecărui eveniment și inevitabilitatea fiecărui eveniment nu pot fi modificate de voința omenească. Apariția fiecărui eveniment transmite o dojană a Creatorului pentru omenire și, de asemenea, mesajul că ființele umane nu își pot controla propriile destine. În același timp, reprezintă, de asemenea, o combatere a ambiției și dorinței omenirii de a spera inutil să-și ia soarta în propriile mâini. Această combatere este ca o palmă puternică peste față care lovește omenirea în mod repetat, forțându-i pe oameni să reflecteze la cine are, mai exact, suveranitate asupra destinului lor și îl controlează. Și, pe măsură ce ambițiile și dorințele lor sunt zdrobite și spulberate constant, oamenii nu pot, de asemenea, să nu se conformeze subconștient rânduielilor sorții și să nu accepte realitatea, voia Cerului și suveranitatea Creatorului” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). „Tragedia omului nu este faptul că el caută o viață fericită, că urmărește faima și averea și că se luptă împotriva propriului destin prin ceață, ci faptul că, după ce a văzut existența Creatorului, după ce a aflat că Acesta deține suveranitatea asupra destinului omenesc, tot nu se poate întoarce de pe calea cea greșită, nu-și poate trage picioarele afară din mâl, ci își împietrește inima și persistă în greșelile lui. Ar prefera să se zvârcolească în noroi în continuare, concurând cu încăpățânare cu suveranitatea Creatorului, opunându-i rezistență până la capăt, totul fără cea mai mică fărâmă de pocăință. Doar când zace zdrobit și însângerat se hotărăște în sfârșit să renunțe și să se întoarcă. Aceasta este adevărata tragedie a omului. Așa că spun: cei care aleg să se supună sunt înțelepți, iar cei care aleg să se lupte și să fugă sunt, într-adevăr, nesăbuiți” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am început să reflectez asupra mea. Privind în urmă la modul în care îmi cultivasem fiica, am crezut mereu că, atât timp cât îi planificam viitorul și duceam la îndeplinire acel plan, va reuși cu siguranță în cariera ei. După ce L-am găsit pe Dumnezeu, frații și surorile au avut părtășie cu mine despre faptul că viitorul unui copil este rânduit de Dumnezeu, că părinții nu pot controla asta și că ar trebui să ne supunem orchestrărilor și rânduielilor Sale. Dar tot am rămas fidelă opiniilor mele, crezând că reușita fiicei mele în carieră depindea de munca ei asiduă. Oamenii din lume nu cred în suveranitatea lui Dumnezeu și consideră că destinul unei persoane este în mâinile ei. Ei cred că omul se poate ridica deasupra celorlalți doar îndurând greutăți și se împotrivesc orbește orânduielilor și suveranității Creatorului. Deși credeam în Dumnezeu, nu credeam în suveranitatea Lui asupra sorții umane și aveam aceleași perspective ca non-credincioșii, vrând să schimb soarta fiicei mele prin efortul uman. În ce fel eram o credincioasă? Opiniile mele erau exact ca ale neîncrezătorilor. Eram cu adevărat nevrednică să trăiesc înaintea lui Dumnezeu! Eram foarte conștientă că Dumnezeu este Domnul întregii creații, că este suveran peste toate lucrurile și le controlează, dar de dragul propriilor mele dorințe egoiste, am vrut cu încăpățânare să scap de suveranitatea lui Dumnezeu și să schimb viitorul fiicei mele. Acest lucru ne-a adus multă durere și ne-a rănit atât pe mine, cât și pe ea, ba mai mult, asta însemna împotrivire față de orânduielile lui Dumnezeu. Dându-mi seama de acest lucru, n-am mai vrut să mă împotrivesc suveranității lui Dumnezeu și am devenit dispusă să-mi încredințez fiica în mâinile Lui; indiferent dacă se descurcă bine sau rău cu studiile sale, voi fi dispusă să mă supun. După ce m-am rugat, mi-am simțit inima mai împăcată.

La scurt timp după aceea, fiica mea s-a întors. Mi-a spus că lucrează la un restaurant. Văzând că fiica mea slăbise, am întrebat-o cu tristețe: „Ai de gând să pleci din nou?” Fiica mea a aprobat din cap, înghițindu-și lacrimile. M-am controlat să-mi înăbuș lacrimile și am spus: „E foarte greu în lume. De ce nu vii acasă?” Fiica mea a plâns și a spus: „Nu am nicio libertate aici.” Răspunsul fiicei mele m-a străpuns ca lama unui cuțit și am simțit că mi se rupe inima. Nu era totul din cauză că am presat-o eu? Mi-am privat copilul de libertate și de fericire până în punctul în care prefera să plece și să sufere, decât să se întoarcă acasă. În ce fel am fost o mamă devotată? Nu mi-am mai putut înăbuși lacrimile și mi-am îmbrățișat fiica, plângând incontrolabil. Și fiica mea a plâns amarnic, iar eu am spus: „Am greșit. N-am fost o mamă bună; n-ar fi trebuit să te presez atât de mult. Te-am privat de toată libertatea acasă și ți-am pricinuit atât de multă durere. Te rog să te întorci acasă. Nu te voi mai presa să studiezi toate lucrurile pe care le-ai studiat.” După ce s-a întors fiica mea, n-am mai presat-o să studieze ca înainte. Am lăsat-o să se dezvolte natural și m-am concentrat mai mult asupra grijii față de nevoile ei zilnice și față de viața de zi cu zi și am vorbit cu ea despre credință. Treptat, fiica mea a vorbit mai mult și a devenit mult mai veselă, iar casa s-a umplut de râsete. Într-o zi, fiica mea a spus: „Mamă, te-ai schimbat; nu mă mai presezi să studiez ca înainte.” Am spus: „Această mică schimbare a mea se datorează îndrumării cuvântului lui Dumnezeu. Din cuvântul Lui, am ajuns să înțeleg că responsabilitatea mea este să te cresc în mod sănătos și să-ți ofer educația cuvenită în gândire. Dacă vei reuși pe plan academic sau dacă te vei afirma în societate pe viitor, totul e rânduit și predestinat de Dumnezeu. Am greșit când te-am presat înainte. Ne-a provocat amândurora atât de multă durere, dar nu-ți face griji, nu te voi mai presa.” Am plâns și eu, și fiica mea. Ulterior, ea s-a înscris la o școală profesională și a fost tot timpul printre cei mai buni elevi la examene. Mă suna aproape în fiecare seară, spunându-mi tot ce se întâmplase la școală în acea zi, iar relația noastră a devenit ca aceea dintre două prietene. În inima mea, am simțit cu adevărat cât de bine e să practici conform cuvintelor lui Dumnezeu.

Ulterior, am citit mai mult din cuvântul lui Dumnezeu și am discernut într-o oarecare măsură dacă așteptările de la fiica mea fuseseră raționale. Dumnezeu Atotputernic spune: „Toți părinții au anumite așteptări de la copiii lor. Fie că sunt mari sau mici, din viitorul apropiat sau îndepărtat, aceste așteptări sunt o atitudine pe care o au părinții față de comportamentul, acțiunile sau viețile copiilor sau față de modul în care îi abordează copiii, cât și un tip de cerință specifică. Din perspectiva copiilor lor, aceste cerințe specifice sunt lucruri pe care se cuvine să le facă deoarece, pe baza noțiunilor tradiționale, copiii nu se pot împotrivi ordinelor părinților lor – în caz contrar, sunt lipsiți de sentimente filiale. În consecință, mulți oameni poartă poveri mari și grele în această privință. Deci n-ar trebui ca oamenii să înțeleagă dacă așteptările specifice pe care le au părinții de la urmașii lor sunt rezonabile sau nu, dacă părinții lor ar trebui să aibă aceste așteptări, precum și care dintre aceste așteptări sunt rezonabile, care sunt irezonabile, care sunt legitime și care sunt forțate și nelegitime? Mai mult, există adevăruri-principii ce se cuvine să fie înțelese și respectate de oameni când vine vorba de modul în care ar trebui să abordeze așteptările părinților, cum ar trebui să le accepte sau să le respingă și atitudinea și perspectiva din care ar trebui să privească și să abordeze aceste așteptări. Când aceste lucruri nu au fost rezolvate, părinții poartă deseori aceste tipuri de poveri, crezând că este responsabilitatea și obligația lor să aibă așteptări de la copiii și urmașii lor și că, firește, există chiar mai multe așteptări pe care se cuvine să le aibă. Au impresia că, dacă n-ar avea așteptări de la urmașii lor, ar fi echivalent cu a nu-și îndeplini responsabilitățile sau obligațiile față de urmașii lor și cu a nu face ceea ce se cuvine să facă părinții. Cred că acest lucru i-ar face părinți răi, care nu-și îndeplinesc responsabilitățile. Prin urmare, când e vorba de așteptările pe care le au de la urmașii lor, oamenii creează involuntar diverse cerințe pentru copiii lor. Au diferite cerințe pentru diferiți copii, la momente și în circumstanțe diferite. Întrucât au acest tip de opinie și povară în privința copiilor lor, părinții merg și fac lucrurile ce se cuvine să fie făcute pe baza acestor reguli nescrise, indiferent dacă ele sunt corecte sau greșite. Părinții au cerințe de la copiii lor în timp ce tratează aceste abordări ca pe un tip de obligație și de responsabilitate și, totodată, le impun copiilor, obligându-i pe aceștia să le îndeplinească” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. „Indiferent cât de mari sunt așteptările părinților de la copiii lor și cât de corecte și adecvate ar putea părinții să creadă că sunt aceste așteptări, atât timp cât contrazic adevărul că Dumnezeu este suveran peste destinul uman, aceste așteptări sunt ceva la care oamenii ar trebui să renunțe. Se poate spune că acesta este și un lucru negativ; nu este nici adecvat, nici pozitiv. Se împotrivește responsabilităților părintești și depășește sfera acelor responsabilități, constituind așteptări și cerințe nerealiste, contrare umanității. […] Unele acțiuni și conduite anormale, precum și unele comportamente extreme afișate de părinți față de copiii lor care nu sunt încă adulți, conduc la tot soiul de influențe și presiuni negative asupra copiilor, distrugând bunăstarea fizică, psihică și spirituală a copiilor mici. Aceste lucruri arată că faptele părinților sunt neadecvate și nepotrivite. Acestea sunt gânduri și acțiuni la care oamenii care urmăresc adevărul ar trebui să renunțe, deoarece, din perspectiva umanității, sunt o modalitate crudă și inumană de a distruge bunăstarea fizică și psihică a unui copil” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. Dumnezeu expune că, atunci când părinții își tratează așteptările și cerințele iraționale de la copiii lor ca pe responsabilități și obligații pe care trebuie să le îndeplinească pentru aceștia și apoi îi forțează pe copii să se ridice la înălțimea lor, acest lucru le face rău copiilor și îi distruge. Am reflectat asupra mea. Din copilărie, văzusem cât de mult s-au sacrificat părinții mei pentru a se asigura că vom avea slujbe bune în viitor și i-am admirat cu adevărat, am crezut că erau devotați și m-am gândit că voi face la fel ca ei atunci când voi avea copii și că voi fi o mamă responsabilă și bună. După ce s-a născut fiica mea, m-am gândit că, de vreme ce era atât de mică, ea nu cunoștea realitatea dură și brutalitatea concurenței sociale și că trebuia să-i planific viitorul și să-i bătătoresc calea care o aștepta, fiindcă eu trecusem prin asta, și, chiar dacă asta presupunea o oarecare suferință sau extenuare, trebuia să fiu econoamă, să strâng bani și să fac tot ce pot ca să o educ și să o cultiv, astfel încât să poată fi multitalentată și să aibă un viitor strălucit. Am crezut că acestea erau responsabilitatea și obligația mea de mamă. Mi-am urmat planul de-a o educa și cultiva pe fiica mea, înscriind-o la diferite cursuri extrașcolare, ba chiar verificându-i interacțiunile cu colegii de clasă, ca să nu rămână în urmă cu învățarea. Deseori i-am dat sfaturi din experiența mea și, chiar și atunci când fiica mea se plângea că era obosită și că nu avea libertate, încercam să o înduplec și să o conving să treacă peste această greutate temporară. Niciodată nu m-am gândit că ar fi ceva greșit în asta. Credeam că făceam asta spre binele ei și că eram responsabilă de ea. Nici atunci când frații și surorile au avut părtășie cu mine, nu m-am răzgândit și nu m-am gândit deloc la sentimentele fiicei mele. Nu m-am gândit că era un copil sau la lucrurile de care avea nevoie la vârsta ei și doar mi-am impus așteptările pe care le aveam de la ea, încărcându-i inima și mintea fragedă cu presiune, constrângeri și durere enormă. Nu îmi îndeplineam prin asta responsabilitățile sau obligațiile de mamă, iar acțiunile mele erau în întregime bazate pe așteptări umane iraționale. Mi-am tratat toate așteptările ca pe responsabilitatea unei mame și mi-am forțat fiica până în punctul de-a fugi de acasă. Așa-numita mea „responsabilitate” ne-a adus durere atât mie, cât și fiicei mele.

Într-o zi, o soră cu care eram parteneră m-a întrebat: „Mereu ai crezut că a-ți cultiva fiica înseamnă a-ți îndeplini responsabilitatea de mamă, dar nu ai lăsat-o niciodată să facă ce îi place și, în schimb, i-ai cerut să se ridice la înălțimea așteptărilor tale. Nu este un fel de fire coruptă în spatele acestui lucru?” Am pus această întrebare înaintea lui Dumnezeu, prin rugăciune, și am citit cuvintele Lui: „Pe ce se bazează aceste așteptări părintești? De unde provin? Provin din societate și din lume. Scopul tuturor acestor așteptări părintești este de a le permite copiilor să se adapteze la această lume și societate, de a evita să fie eliminați de lume sau de societate și de a-și găsi un loc în societate, de a obține un loc de muncă sigur, de a avea o familie stabilă și un viitor stabil, așa că părinții au diverse așteptări subiective de la urmașii lor. De exemplu, în prezent, este la modă să fii inginer IT. Unii spun: «Copilul meu va fi inginer IT când va fi mare. Va putea câștiga mulți bani în acest domeniu, având un computer la el toată ziua și făcând inginerie informatică. Mă va pune și pe mine într-o lumină bună!» În aceste circumstanțe, în care copiii nu au niciun fel de idee despre nimic, părinții le hotărăsc viitorul. Nu este greșit? (Ba da.) Părinții își pun speranțele în copiii lor bazându-se în întregime pe modul adulților de a vedea lucrurile, precum și pe opiniile, perspectivele și preferințele adulților despre lucrurile din lume. Nu este ceva subiectiv? (Ba da.) Dacă ar fi să te exprimi politicos, ai putea spune că este subiectiv, dar cum este de fapt? Care este o altă interpretare a acestei subiectivități? Nu este egoism? Nu este constrângere? (Ba da.) Îți place o slujbă sau alta și o anumită carieră, îți place să fii stimat, să duci o viață strălucitoare, să lucrezi ca demnitar sau să fii bogat în societate, așa că îți obligi copiii să facă și ei acele lucruri, să fie și ei asemenea persoane și să meargă pe acel tip de cale, dar le va plăcea să trăiască în acel mediu și să lucreze în acel domeniu în viitor? Sunt potriviți pentru asta? Care sunt destinele lor? Care sunt rânduielile și hotărârile lui Dumnezeu în privința lor? Știi aceste lucruri? Unii spun: «Nu-mi pasă de acele lucruri, ceea ce contează sunt lucrurile care îmi plac mie, părintele lor. Îmi pun speranțele în ei pe baza preferințelor mele.» Nu este extrem de egoist? (Ba da.) Este atât de egoist! Ca să ne exprimăm frumos, este foarte subiectiv, înseamnă că iau singuri toate deciziile, dar cum este în realitate? Este foarte egoist! Acești părinți nu iau în considerare calibrul sau talentele copiilor lor, nu le pasă de rânduielile pe care le are Dumnezeu pentru destinul și viața fiecărei persoane. Nu iau în considerare aceste lucruri, doar își impun propriile preferințe, intenții și planuri asupra copiilor lor prin gândirea lor nerealistă. Unii oameni spun: «Trebuie să-i impun copilului meu aceste lucruri. E prea mic să le înțeleagă și când va ajunge să le înțeleagă, va fi prea târziu.» Oare așa stau lucrurile? (Nu.) Dacă e într-adevăr prea târziu, asta e soarta lui, nu este responsabilitatea părinților săi. Dacă le impui copiilor tăi lucrurile pe care le înțelegi, le vor înțelege mai repede doar pentru că le înțelegi tu? (Nu.) Nu există nicio legătură între modul în care își educă părinții copiii și momentul în care acei copii ajung să înțeleagă chestiuni precum ce tip de cale să aleagă în viață, ce tip de carieră să aleagă și cum vor fi viețile lor. Ei au propriile căi, propriul ritm și propriile legi. […] Îți supui copiii la acea presiune încă de când sunt mici, ca să sufere mai puțin în viitor, iar ei trebuie să o suporte de la o vârstă la care încă nu înțeleg nimic – nu le faci astfel rău copiilor tăi? Chiar faci asta pentru binele lor? E mai bine să nu înțeleagă aceste lucruri, căci vor putea trăi câțiva ani într-un mod confortabil, fericit, pur și necomplicat. Dacă ar înțelege acele lucruri de timpuriu, ar fi o binecuvântare sau o nenorocire? (Ar fi o nenorocire.) Da, ar fi o nenorocire” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că așteptările iraționale pe care le au părinții de la copiii lor sunt influențate de tendințe rele și de societate și că toate aceste lucruri sunt de la Satana. Exact ca în cazul meu, eu am avut puțină educație și nicio aptitudine specială și de-abia îmi câștigam traiul în societate prin eforturile mele, în vreme ce aceia cu educație înaltă sau cu aptitudini speciale suferă mai puțin și pot duce o viață lipsită de grija nevoilor de bază, folosindu-și creierul și vorbirea. Am fost influențată de filosofii satanice amăgitoare și înșelătoare: „A urmări altceva e neînsemnat, cărțile le excelează pe toate”, „Cunoștințele îți pot schimba soarta” și „Cei ce trudesc cu mintea îi guvernează pe alții, iar cei ce trudesc cu mâinile sunt guvernați de ceilalți.” Am crezut că doar cunoașterea și aptitudinile speciale ar putea să schimbe soarta cuiva și să ducă la o viață bună, prin urmare, bazându-mă pe experiența mea, mi-am luat răspunderea de a face planuri pentru tânăra mea fiică, forțând-o să-și însușească aptitudini și cunoștințe, fără să mă gândesc deloc dacă erau lucruri care îi plăceau fiicei mele. M-am concentrat exclusiv asupra cultivării ei ca să devină o persoană talentată și remarcabilă. Satana folosește aceste filosofii pentru a-i induce în eroare pe oameni, făcându-mă să cred în mod greșit că numai cunoașterea ar putea schimba soarta cuiva, și nu m-am putut gândi la altceva decât la modul în care să-mi cultiv fiica, pentru a-i schimba soarta. Privind în urmă, mi-am dat seama că ceea ce am făcut nu avea nicio însemnătate reală, că Dumnezeu predestinase deja ce va deveni fiica mea și că nimeni nu poate să schimbe asta. N-am avut niciun discernământ față de metodele corupte sau intențiile răuvoitoare ale Satanei și am forțat-o intenționat pe fiica mea să acționeze cum doream. Drept rezultat, la o vârstă atât de fragedă, ea a suportat atât de multă presiune și durere, iar copilăria ei odinioară inocentă și lipsită de griji a fost distrusă de egoismul meu. Nu îi făceam rău copilului meu? La prima vedere, părea că mă gândesc la viitorul fiicei mele, dar în realitate, îi impuneam preferințele și dorințele mele, totul de dragul propriilor mele dorințe egoiste și pentru a mă acoperi de glorie. Am fost cu adevărat egoistă! De-abia suport să mă gândesc; dacă nu m-ar fi îndrumat cuvintele lui Dumnezeu, ce s-ar fi întâmplat cu fiica mea dacă aș fi continuat să o îngrădesc și să o suprim? Dându-mi seama de asta, I-am mulțumit sincer lui Dumnezeu pentru că m-a luminat și m-a îndrumat, permițându-mi să-mi înțeleg puțin mai bine firea coruptă.

Am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „Disecând esența așteptărilor părinților de la copiii lor, putem vedea că acestea sunt egoiste, contrare umanității și că, în plus, nu au nicio legătură cu responsabilitățile părinților. Când le impun copiilor diverse așteptări și cerințe, părinții nu-și îndeplinesc responsabilitățile. Deci, care sunt «responsabilitățile» lor? Responsabilitățile de bază pe care se cuvine să le îndeplinească părinții sunt să-și învețe copiii să vorbească, instruindu-i să fie mărinimoși și să nu fie oameni răi și îndrumându-i într-o direcție pozitivă. Acestea sunt cele mai importante responsabilități ale lor. În plus, ar trebui să-și sprijine copiii în studierea oricărui tip de cunoștințe, talente și altele asemenea care li se potrivesc, în funcție de vârsta lor, de cât de mult pot asimila și de calibrul și interesele lor. Părinții ușor mai buni își vor ajuta copiii să înțeleagă faptul că oamenii sunt creați de Dumnezeu și că El există în acest univers, îndrumându-i să se roage și să citească din cuvintele lui Dumnezeu, spunându-le unele povești din Biblie și sperând că Îl vor urma pe Dumnezeu și își vor realiza datoria de ființă creată după ce vor crește, în loc să urmărească tendințe lumești, să devină blocați în diverse relații interpersonale complicate și să fie distruși de diferitele tendințe ale acestei lumi și societăți. Responsabilitățile care se cuvine să fie îndeplinite de părinți nu au nicio legătură cu așteptările lor. Responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinească în rolul lor de părinți sunt de a le oferi copiilor îndrumări pozitive și sprijin adecvat înainte ca aceștia să devină adulți, precum și să se îngrijească prompt de ei în viețile lor trupești în ceea ce privește mâncarea, îmbrăcămintea, locuința sau momentele în care se îmbolnăvesc” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au indicat o cale de practică, iar acum știam să-mi tratez cum se cuvine copiii. Părinții ar trebui să asigure o creștere și o educație adecvate, conform nevoilor copilului la diferite vârste. Când sunt mici, copiii au nevoie ca părinții lor să-i învețe cum să se poarte, cum să aibă gânduri umane normale, cum să fie persoane amabile, iar părinții lor trebuie să aibă grijă de sănătatea lor, ca aceștia să poată deveni adulți într-un mod sănătos. Părinții nu ar trebui să le impună gânduri greșite, presiuni și poveri și, când este posibil, le pot spune cum a creat Dumnezeu cerul, pământul și toate lucrurile, cum lucrează El ca să-i conducă și să-i mântuiască pe oameni, și pot să-i îndrume să creadă în Dumnezeu și să le ofere o orientare și o îndrumare pozitivă. Și acestea sunt responsabilitatea și obligația unui părinte. Acum, fiica mea nu lucrează într-un domeniu legat de specializarea ei, iar sora mea mai mare mi-a cerut să o conving pe fiica mea să-și găsească o slujbă bazată pe specializarea ei, dar eu știu că orice slujbă are fiica mea, Dumnezeu a rânduit-o deja. Pot să îi dau sfaturi fiicei mele, dar este liberă să aleagă cum dorește. Apoi i-am împărtășit fiicei mele gândurile pe care le aveam. Fiica mea a spus: „Îmi place slujba mea actuală.” Am spus: „Dacă spui asta, îți respect alegerea.” A fost o conversație ușor de purtat cu ea și nu a existat nicio constrângere sau presiune. Am ajuns să experimentez că practicarea conform cuvintelor lui Dumnezeu este cu adevărat eliberatoare. Slavă lui Dumnezeu pentru îndrumarea Lui!