de Parfait, Benin

Îi udam pe nou-veniții din biserică de mai bine de un an. Făcându-mi datoria, am început să stăpânesc treptat câteva principii, iar udarea pe care le-o ofeream nou-veniților s-a îmbunătățit și ea. Consideram că aveam o oarecare experiență în această datorie și că puteam să-i ud bine pe nou-veniți, chiar și fără ajutor. Când nou-veniții aveau probleme și dificultăți, îi puteam ajuta să le rezolve căutând adevărul, așadar credeam că știam deja cum să-mi fac datoria bine. Consideram că n-aveam nevoie de nimeni să mă îndrume sau ca alții să-mi supravegheze și să-mi monitorizeze lucrarea. Așadar, nu am acceptat supravegherea și sfatul fraților și surorilor mele și nu am oferit prea multe informații despre situațiile specifice ale nou-veniților pe care îi udam. Doar îmi făceam lucrarea după regulile mele.

Într-o zi, supraveghetoarea, Pheolie, m-a întrebat despre câțiva nou-veniți și despre alte lucruri. De exemplu, cum îi înștiințam despre adunări? De ce cutare soră sau cutare frate nu a participat la adunări? Vorbeam adesea cu nou-veniții ca să le înțeleg stările sau dificultățile? Am fost foarte potrivnic față de aceste întrebări. M-am gândit: „Oare ea crede că-mi fac datoria iresponsabil? Oare nu are încredere în mine?” Am fost foarte sfidător, nu mă puteam abține să nu-mi arăt firea coruptă și voiam s-o ignor pe supraveghetoare. M-a întrebat dacă nou-veniții erau interesați să vină la adunări. Am răspuns superficial, „da”, și nu am explicat niciun detaliu. M-a întrebat cum îi înștiințam pe nou-veniți despre adunări, iar eu i-am spus că le trimiteam mesaje, dar nu am explicat detaliile modului în care îi înștiințam, cu ce dificultăți se confruntau și așa mai departe. Apoi m-a întrebat despre care aspecte ale adevărului aveam părtășie cu nou-veniții, iar eu am spus nerăbdător că știam cum să vorbesc cu ei, dar nu am oferit detalii despre ce spuneam, cum răspundeau ei sau ce întrebări aveau. N-a fost mulțumită de răspunsul meu și a vrut să afle dacă într-adevăr îi sprijineam și îi ajutam pe nou-veniți. Credeam că mă subestima, ca și cum nu știam cum să-mi fac datoria, iar asta m-a făcut să mă simt nelalocul meu. Odată, și-a dat seama că nu țineam cont de sentimentele nou-veniților când vorbeam, așa că a spus: „Trebuie să gândești din perspectiva nou-veniților. Dacă ai fi un nou-venit, ai fi mulțumit de aceste cuvinte? Ai vrea să răspunzi la ele?” Cuvintele ei m-au supărat. Am spus că am înțeles, dar, de fapt, nu am acceptat asta. Nu credeam că era o problemă cu felul în care le vorbeam nou-veniților. În inima mea, mi-am spus: „Știu cum să am părtășie cu acești nou-veniți, așa că voi face lucrurile cum vreau eu.” Altă dată, m-a întrebat cum aveam părtășie de obicei cu nou-veniții, iar eu am spus că prin mesajele pe care le trimiteam. Mi-a cerut să-i sun pe nou-veniți, spunând că apelurile erau mai directe și că facilitau înțelegerea problemelor pe care le aveau și ajutorul oferit. Dar pe atunci eu n-am acceptat asta și am considerat că metoda mea era mai bună. Mă mulțumeam să le trimit mesaje nou-veniților și nu voiam s-o ascult. În discuțiile noastre, nu mai voiam să vorbesc, așa că rămâneam tăcut sau răspundeam succint. Am observat că, dacă cineva voia să discute cu mine despre cum îi udam pe nou-veniți, deveneam foarte negativ și tulburat. Simțeam că râdea de mine, că mă deprecia și că mă credea o persoană care nu știa să-și facă datoria sau nu era demnă de încredere. Credeam că-mi făceam bine datoria, că știam cum să-i ud pe nou-veniți, că aveam propriile metode de verificare a situației lor și că eram mai înzestrat decât supraveghetoarea, așa că nu i-am putut urma sfatul. Deși, verbal, am fost de acord, rareori am practicat conform sfatului ei și am continuat să mă axez pe udarea și părtășia cu nou-veniții așa cum voiam eu.

În timpul unei adunări, am citit cuvintele lui Dumnezeu și, în sfârșit, am început să mă înțeleg. Dumnezeu spune: „Există unii oameni care încalcă adesea principiile atunci când acționează și nu acceptă emondarea. Ei știu clar în inimile lor că lucrurile pe care le spun alții sunt în conformitate cu adevărul, dar nu le acceptă. Astfel de oameni sunt atât de aroganți și neprihăniți de sine! De ce spun că sunt aroganți? În refuzul lor de a accepta emondarea, ei sunt sfidători, și nu este sfidarea aroganță? Ei cred că se descurcă bine și nu cred că fac vreo greșeală, ceea ce înseamnă că nu se cunosc pe ei înșiși și sunt aroganți” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Natura arogantă a omului stă la originea împotrivirii sale față de Dumnezeu”). „Oamenii nu ar trebui să considere că sunt perfecți, foarte distinși, foarte nobili, ori foarte diferiți de alții; toate acestea sunt provocate de firea arogantă a omului și de ignoranță. Să te crezi întotdeauna deosebit – acest lucru este cauzat de o fire arogantă; să nu-ți poți accepta niciodată neajunsurile și să nu-ți poți confrunta niciodată greșelile și eșecurile – acest lucru este cauzat de o fire arogantă; să nu le permiți niciodată altora să îți fie superiori sau să fie mai buni decât tine – acest lucru este cauzat de o fire arogantă; să nu permiți niciodată punctelor forte ale altora să le depășească pe ale tale – acest lucru este cauzat de o fire arogantă; să nu le permiți niciodată altora să aibă idei, sugestii și puncte de vedere mai bune decât ale tale, iar când descoperi că alții sunt mai buni decât tine, să devii negativ, să nu vrei să vorbești, să te simți tulburat și abătut și să te superi – toate acestea sunt cauzate de o fire arogantă. O fire arogantă te poate face incapabil să accepți să fii corectat de alții din cauza dorinței de a-ți proteja mândria, incapabil să-ți confrunți neajunsurile și incapabil să-ți accepți eșecurile și greșelile. Mai mult decât atât, când cineva este mai bun decât tine, asta poate face ca ura și invidia să se ivească în inima ta și poți să te simți constrâns și chiar să nu dorești să-ți faci datoria și să devii superficial când o faci. O fire arogantă poate face aceste comportamente și practici să se ivească în tine. Dacă puteți, puțin câte puțin, să intrați mai adânc în toate aceste detalii, să progresați în privința lor și să obțineți o înțelegere a lor; și dacă puteți apoi, treptat, să vă răzvrătiți împotriva acestor gânduri, să vă răzvrătiți împotriva acestor noțiuni, puncte de vedere și chiar comportamente eronate și să încetați să mai fiți constrânși de ele; și dacă, pe parcursul îndeplinirii datoriei voastre, puteți să vă găsiți locul potrivit, să acționați conform principiilor și să faceți datoria pe care puteți și ar trebui s-o faceți, atunci, cu cât vă faceți mai mult datoria, cu atât mai buni veți deveni în aceasta. În acest fel, veți fi intrat în adevărul-realitate. Dacă poți intra în adevărul-realitate, va părea că ai o asemănare umană și oamenii vor spune: «Această persoană se poartă conform poziției sale și își face datoria în mod practic. Ea nu se bazează pe naturalețe, pe impulsivitate sau pe firea sa coruptă satanică pentru a-și face datoria. Ea acționează cu reținere și are o inimă cu frică de Dumnezeu. Există în ea elemente de iubire față de adevăr, iar ea arată manifestări și dezvăluiri de răzvrătire împotriva propriului trup și a propriilor preferințe.» Cât de minunat este să te porți în acest fel! În situațiile în care ceilalți îți menționează neajunsurile, nu doar că poți să le accepți, ci ești optimist, înfruntându-ți neajunsurile și problemele cu stăpânire de sine. Starea ta de spirit este destul de normală, fără extreme, fără impulsivitate. Nu asta înseamnă să ai o asemănare umană? Doar astfel de oameni au rațiune” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Principiile care ar trebui să ghideze conduita unei persoane”). Înainte, credeam că nu eram arogant, dar, prin expunerea cuvântului lui Dumnezeu, am văzut că eram foarte arogant. Când supraveghetoarea mi-a indicat niște modalități bune de a-i uda pe nou-veniți, eu n-am acceptat deloc asta. Când m-a întrebat despre felul în care îi udam pe nou-veniți, n-am spus nimic sau am răspuns succint, fiindcă n-am vrut să fiu făcut de rușine sau ca alții să-mi vadă deficiențele din udarea nou-veniților. Voiam ca ei să vadă că totul era în regulă cu mine, că nu era nimic în neregulă în datoria mea și că-mi puteam realiza datoria fără supravegherea sau ajutorul celorlalți. Chiar eram prea arogant! În plus, consideram că eram mai înzestrat decât sora care-mi supraveghea lucrarea, că știam cum să îi ud pe nou-veniți, că aveam propriile metode și că funcționau foarte bine, așa că nu eram dispus să-i accept sugestiile. În adâncul inimii, credeam că, dacă-i urmam sfatul, însemna că eram mai puțin priceput decât ea. Asta ar fi stânjenitor. Ce ar crede ceilalți despre mine? Așa că păream să fiu de acord cu sugestiile ei, dar rareori le puneam în practică. Firea mea arogantă mă ținea departe de adevăr, mă împiedica să accept sfaturile altora și mă făcea să mă agăț de propriile păreri. Asta era răzvrătire față de Dumnezeu. După aceea, m-am calmat și m-am gândit la sugestia surorii mele. Am considerat că avea dreptate și că merita să încerc. Așadar, le-am telefonat nou-veniților. Mi s-a părut că la telefon e mai ușor să comunic cu ei, să le înțeleg problemele și să-i ajut prompt. Când i-am pus sfatul în practică și am văzut că lucrarea mea de udare a nou-veniților a devenit mai eficientă, m-am simțit foarte rușinat. În chestiunea asta, am văzut că, deși îmi făceam datoria de mult timp, tot aveam multe neajunsuri. Fără ajutorul și îndrumarea surorii mele, rezultatele lucrării mele nu s-ar fi îmbunătățit. Mi-am dat seama și că nu eram mai bun decât alții și că nu-mi puteam face datoria bine de unul singur.

Într-o zi, supraveghetoarea m-a întrebat despre situația unui nou-venit și de ce nu venise la adunări de mai multe zile. După ce am explicat, mi-a mai pus niște întrebări, vrând să știe mai multe detalii despre felul în care îmi făceam datoria. M-am simțit stingherit și foarte potrivnic. Nu voiam să răspund la niciuna dintre întrebările ei, fiindcă nu voiam să-i accept supravegherea și întrebările despre lucrare. Mi-am dat seama că îmi dezvăluiam din nou firea coruptă, așa că m-am rugat lui Dumnezeu în inima mea să mă lumineze și să mă îndrume ca să învăț să mă supun unor astfel de medii, să-mi recunosc corupția și să accept supravegherea și îndrumarea altora. După aceea, am citit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Antihriștii interzic intervenția, cercetările sau supravegherea celorlalți în orice lucrare fac și această interdicție se manifestă în mai multe moduri. Unul este pur și simplu refuzul. «Nu te mai amesteca, nu mai face cercetări și nu mă mai supraveghea când lucrez. Orice lucrare fac este responsabilitatea mea, știu cum să o fac și nu am nevoie de nimeni să mă gestioneze!» Acesta este un refuz categoric. O altă manifestare este aparența de a fi receptiv, spunând: «Bine, hai să avem părtășie și să vedem cum ar trebui făcută lucrarea», dar, când ceilalți chiar încep să facă cercetări și încearcă să afle mai mult despre lucrarea lor sau când semnalează câteva probleme și fac câteva sugestii, care este atitudinea lor? (Nu sunt receptivi.) Așa e, pur și simplu refuză să accepte, găsesc pretexte și scuze să respingă sugestiile altora, transformă ceea ce este greșit în ceea ce este corect și invers, însă, de fapt, în inimile lor, știu că forțează logica, că rostesc cuvinte bombastice, că lucrurile pe care le spun sunt doar teoretice, că spusele lor nu sunt la fel de practice precum cele ale altor oameni. Și totuși, pentru a-și proteja statutul și pe deplin conștienți că se înșală și ceilalți au dreptate, tot transformă ce e corect din partea celorlalți oameni în ceva greșit și ce e greșit din partea lor în ceva corect. Continuă să facă acest lucru, nepermițând introducerea sau implementarea lucrurilor care sunt corecte și în conformitate cu adevărul în locul în care se află ei. […] Care este obiectivul lor? Să nu accepte intervenția, cercetările sau supravegherea altora și să-i facă pe frați și pe surori să creadă că felul în care acționează este justificat, corect, conform aranjamentelor de lucru ale casei lui Dumnezeu și conform principiilor de acțiune și că, în calitate de conducători, respectă principiile. În realitate, doar câțiva oameni din biserică înțeleg adevărul; majoritatea sunt fără îndoială incapabili să discearnă, nu pot vedea adevărata față a acestui antihrist și, în mod firesc, sunt induși în eroare de acesta” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul opt: Ar vrea ca alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea a doua)”]. „Când Satana acționează, nu permite intervenția nimănui altcuiva, vrea să aibă ultimul cuvânt în tot ce face și să controleze totul, și nimeni nu poate supraveghea sau pune vreo întrebare. Dacă cineva se amestecă sau intervine, acest lucru este chiar mai puțin admisibil. Așa acționează un antihrist; indiferent ce face, nimeni nu are voie să pună vreo întrebare și, indiferent cum operează în culise, nimeni nu are voie să intervină. Acesta este comportamentul unui antihrist. Acționează astfel pentru că, pe de o parte, are o fire extrem de arogantă și, pe de altă parte, îi lipsește rațiunea extrem de mult. Îi lipsește complet supunerea și nu permite nimănui să-i supravegheze ori să-i inspecteze lucrarea. Acestea sunt cu adevărat acțiunile unui demon, care sunt complet diferite de cele ale unei persoane normale. Oricine face o lucrare are nevoie de cooperarea celorlalți, are nevoie de sprijinul, sugestiile și cooperarea altor oameni și, chiar dacă este cineva care supraveghează sau urmărește, acesta nu este un lucru rău, este necesar. Dacă într-o parte a lucrării survin greșeli și sunt identificate de oamenii care urmăresc și corectate prompt, evitând pierderi în lucrare, nu este acesta un mare ajutor? Și astfel, când oamenii deștepți fac ceva, le place ca alți oameni să-i supravegheze, să-i observe și să pună întrebări despre lucrare. Dacă, din întâmplare, chiar survine o greșeală și acești oameni o pot semnala, iar greșeala poate fi rectificată prompt, nu este acesta un rezultat mult dorit? Nimănui din această lume nu-i este inutil ajutorul altora. Doar oamenilor cu autism sau depresie le place să fie pe cont propriu și să nu intre în contact, nici să comunice cu alți oameni. Când oamenii suferă de autism sau depresie, nu mai sunt normali. Nu se mai pot controla pe ei înșiși. Dacă mintea și rațiunea oamenilor sunt normale, dar ei pur și simplu nu vor să comunice cu alții și nu vor ca alți oameni să știe ce fac, vor să facă lucrurile în secret, în privat, să acționeze în culise și nu ascultă de nimic din ce spun toți ceilalți, atunci astfel de oameni sunt antihriști, nu? Ei sunt antihriști” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul opt: Ar vrea ca alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea a doua)”]. Am simțit că aceste cuvinte erau judecata lui Dumnezeu pentru mine. Mi-am dat seama că mă purtam cum expusese Dumnezeu. Mi-era foarte greu să accept sfatul și supravegherea altora în datoria mea. Chiar și când aveam dificultăți, nu le-am expus niciodată și nu i-am anunțat pe ceilalți, fiindcă am considerat că, de vreme ce mi se dăduse această datorie, eram responsabil, aveam ultimul cuvânt și o puteam face în felul meu. Consideram că știam cum să-mi fac datoria și că nu aveam nevoie de un supraveghetor și nici de cineva care să mă monitorizeze sau să-mi dea sfaturi. Am considerat sfatul altora drept o expunere a deficiențelor mele sau punerea la îndoială a abilităților mele, așa că n-am vrut să-l ascult. Acum am văzut că asta a fost aroganță și nesăbuință. Aceasta nu este rațiunea pe care cineva cu umanitate normală ar trebui s-o aibă. Natura mea arogantă m-a făcut să nu ascult de nimeni și să nu accept niciodată supravegherea și sfatul altora. Voiam să am mereu ultimul cuvânt și să-i ud pe nou-veniți cum voiam eu. Înainte, doar verificam în felul meu situația cu nou-veniții, adică trimiteam pur și simplu mesaje și îi sunam rareori. Când unii nou-veniți nu-mi răspundeau timp de câteva zile, deveneam indiferent față de ei și continuam să mă întâlnesc cu nou-veniții care voiau să comunice cu mine. Drept urmare, câțiva nou-veniți n-au putut fi udați la timp, iar unii chiar au abandonat grupul de adunare. Acțiunile mele nu erau cele ale unui antihrist? Antihriștilor nu le place să fie supravegheați și nu urmează niciodată sfatul altora. Ei vor să controleze totul singuri, să facă lucrurile în felul lor sau conform părerilor lor, nu ascultă de nimeni și nu colaborează cu alții ca să-și facă bine lucrarea. Am văzut că mergeam pe calea unui antihrist și m-am speriat. Din cuvântul lui Dumnezeu, am aflat și că fiecare are propriile neajunsuri și deficiențe, așa că avem nevoie de sfatul și de ajutorul celorlalți. Trebuie să colaborăm cu oamenii ca să ne îndeplinim bine îndatoririle. Supraveghetoarea mă ajuta monitorizându-mi lucrarea și dându-mi sugestii. Am văzut și că era folositor să le pun în practică, dar nu am vrut să le accept și, astfel, am prejudiciat lucrarea bisericii. Asta era o chestiune foarte gravă.

După aceea, am citit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Când cineva te supraveghează sau te observă puțin, ori încearcă să te înțeleagă la un nivel profund, încercând să aibă o discuție sinceră cu tine și să afle care a fost starea ta în acest răstimp și chiar, uneori, când atitudinea sa este puțin mai dură, te emondează și te disciplinează puțin și îți aduce câteva reproșuri, toate acestea sunt pentru că are o atitudine conștiincioasă și responsabilă față de lucrarea casei lui Dumnezeu. Nu ar trebui să ai niciun gând negativ și nu ar trebui să reacționezi cu emoții negative. Ce înseamnă dacă poți accepta când alții te supraveghează, te observă și încearcă să te înțeleagă? Înseamnă că, în inima ta, accepți scrutarea de către Dumnezeu. Dacă nu accepți supravegherea, observarea și încercările oamenilor de a te înțelege și chiar le respingi, ești capabil să accepți scrutarea din partea lui Dumnezeu? Scrutarea din partea lui Dumnezeu este mai detaliată, aprofundată și mai corectă decât atunci când oamenii încearcă să te înțeleagă; cerințele lui Dumnezeu sunt mult mai specifice, exigente și profunde. Dacă nici măcar nu poți accepta să fii supravegheat de aleșii lui Dumnezeu, oare nu sunt afirmațiile tale că poți accepta scrutarea de către Dumnezeu niște cuvinte goale? Pentru ca tu să poți accepta scrutarea și examinarea de către Dumnezeu, trebuie să accepți mai întâi să fii supravegheat de casa lui Dumnezeu, de conducători și de lucrători sau de frați și surori” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (7)”]. „Dacă ai o inimă cu frică de Dumnezeu, atunci vei fi capabil, în mod natural, să accepți scrutarea lui Dumnezeu. Dar trebuie să înveți să accepți supravegherea aleșilor Lui, ceea ce presupune să fii deschis la minte și mărinimos. Dacă vezi pe cineva supraveghindu-te, inspectându-ți lucrarea sau verificându-te fără știința ta și dacă devii impulsiv, tratezi această persoană ca pe un dușman și o disprețuiești, ba chiar o ataci și o tratezi ca pe un șarpe în iarbă, ca pe un trădător, tânjind ca ea să dispară, atunci asta este o problemă. Nu este extrem de abject? Prin urmare, care este diferența dintre tine și un rege-diavol? Înseamnă asta a-i trata pe oameni corect? Dacă tu acționezi într-un mod deschis și integru, este oare de temut faptul că oamenii te verifică? Dacă ți-e teamă, înseamnă că ascunzi ceva. Dacă știi în inima ta că ai o problemă, atunci ar trebui să accepți judecata și mustrarea lui Dumnezeu. Acest lucru arată că ai rațiune. Dacă știi că ai o problemă, dar nu permiți nimănui să te supravegheze, să-ți inspecteze lucrarea sau să-ți investigheze problema, atunci ești foarte lipsit de rațiune, ești o persoană care se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu și I se împotrivește și, în acest caz, problema ta este chiar mai gravă. Dacă aleșii lui Dumnezeu discern că ești o persoană rea sau un neîncrezător, atunci consecințele vor fi chiar și mai supărătoare – vei fi înlăturat și eliminat. Astfel, cei care sunt capabili să accepte ca alții să-i supravegheze, să-i inspecteze și să-i verifice sunt cei mai înzestrați cu rațiune; ei au lărgime de spirit și umanitate normală. Când descoperi că abordarea ta este greșită sau că dezvălui o fire coruptă, dacă ești capabil să te deschizi și să comunici cu oamenii, acest lucru îi va ajuta pe cei din jurul tău să te supravegheze. Este cu siguranță necesar să accepți supravegherea, dar lucrul principal este să te rogi lui Dumnezeu, să te bizui pe El și să te examinezi constant. Mai ales când ai luat-o pe o cale greșită sau ai făcut ceva greșit, sau când ești pe punctul de a acționa într-o manieră arbitrară și dictatorială, iar cineva din jurul tău îți atrage atenția și te alertează, trebuie să accepți asta și să te grăbești să reflectezi asupra ta, să-ți recunoști greșeala și să o corectezi. Acest lucru te poate împiedica să pășești pe calea antihriștilor. Dacă există cineva care te ajută și te avertizează astfel, nu ești protejat fără să știi? Pentru tine, aceasta este o formă de protecție” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Îndeplinirea adecvată a datoriei necesită o cooperare armonioasă”). Cuvântul lui Dumnezeu clarifică importanța și beneficiile de a accepta supravegherea din partea altora. Înainte, chiar nu înțelegeam beneficiile de a fi supravegheat, lucru care m-a făcut să mă împotrivesc celor care mă supravegheau. Credeam că încercau să-mi controleze lucrarea sau că mă disprețuiau. În mintea mea, dacă cineva venea la mine să mă întrebe despre lucrare, era ca și cum credea că eram iresponsabil, lipsit de inițiativă și de capacitate de lucru, că nu-mi puteam face bine datoria sau la fel de bine ca alții. Așa că mă împotriveam foarte mult supravegherii din partea altora. Însă, din cuvântul lui Dumnezeu, am văzut că părerea mea era greșită și că nu era conform adevărului. Aveam niște neajunsuri în lucrarea mea și aveam nevoie de ajutorul fraților și surorilor mele ca să devin mai bun, dar am refuzat să accept supravegherea. Astfel, oare mi-aș putea îndrepta vreodată greșelile din lucrare și mi-aș putea face lucrarea mai bine? Era foarte important ca frații și surorile mele să întrebe despre lucrarea mea, fiindcă ei duceau o povară pentru lucrare și-și făceau datoria. N-ar trebui să am o atitudine de tăcere și de respingere. Ar trebui să mă destăinui și să le spun despre dificultățile mele și despre situația reală din lucrarea mea. Asta ar fi mai bine pentru lucrarea bisericii. Acceptând supravegherea, îmi pot vedea deficiențele și pot reflecta să văd dacă-mi fac datoria conform principiilor. Acum am înțeles intenția lui Dumnezeu. Faptul că alții îmi supraveghează și-mi verifică adesea lucrarea mă poate împiedica să acționez după bunul meu plac și, astfel, să tulbur și să perturb lucrarea bisericii. Asta chiar este protecția lui Dumnezeu pentru mine.

Am citit un alt pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „Spuneți-Mi, există cineva care să fie desăvârșit? Chiar dacă cineva este foarte puternic și este capabil și talentat, tot nu este desăvârșit. Acesta este un fapt. Oamenii trebuie să aibă această înțelegere și este atitudinea corectă pe care oamenii ar trebui să o aibă față de propriile puncte forte și merite și față de propriile slăbiciuni; este raționalitatea pe care oamenii ar trebui să o aibă. Dacă ai această raționalitate, îți poți trata corect propriile puncte forte și slăbiciuni, precum și pe cele ale celorlalți, și în acest fel vei putea coopera armonios cu alții. Dacă înțelegi acest aspect al adevărului și poți intra în acest aspect al adevărului-realitate, atunci poți să te înțelegi amiabil cu frații și surorile și să te folosești de punctele lor forte pentru a-ți compensa slăbiciunile. În acest fel, indiferent ce datorie îndeplinești sau ce faci, vei deveni din ce în ce mai bun în ceea ce faci și vei avea binecuvântarea lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Prin cuvântul lui Dumnezeu, am înțeles că fiecare are calitățile și defectele sale și că nu există oameni perfecți pe lume. Indiferent cât de puternici sunt oamenii, ei tot au neajunsuri și au nevoie de ajutorul celorlalți. Orice datorie facem în biserică e inseparabilă de ajutorul și de colaborarea celorlalți. Am fost atât de profund corupți de Satana încât mereu acționăm după firile noastre corupte, așa că avem nevoie ca frații și surorile noastre să ne avertizeze și să ne supravegheze, ca să evităm să deviem de la principii și să ne reducem greșelile. Când ceilalți au venit la mine să înțeleagă problemele din lucrarea mea, ar fi trebuit să folosesc ocazia ca să devin mai bun și să învăț din punctele lor forte ca să-mi compensez slăbiciunile. Asta m-ar fi ajutat și pe mine, și lucrarea bisericii. Am văzut clar că nu eram mai bun decât nimeni, inclusiv decât sora care-mi supraveghea lucrarea. Ar trebui să accept îndrumarea și sfatul celorlalți, să-mi îndrept abaterile și greșelile și să îndrăznesc să-mi dezvălui slăbiciunile și să caut ajutorul celorlalți. Asta înseamnă să fii o persoană cu rațiune și umanitate normale. După aceea, am început să accept sfatul surorii mele și, atunci când îmi punea întrebări sau voia să afle despre orice aspect al situațiilor nou-veniților, discutam deschis și îi povesteam în detaliu. Practicând astfel, am devenit mai eficient în datoria mea.

Într-o zi, sora mea m-a întrebat despre situația nou-veniților. I-am răspuns la întrebări fără rezerve și i-am dat detalii despre motivele participării neregulate la adunări a unora dintre nou-veniți. Ea mi-a amintit despre niște idei cheie, iar eu le-am notat și le-am pus în practică. Am văzut că era foarte bine să urmez sfatul altora. Deși, uneori, când îmi semnala neajunsurile, eu nu puteam accepta imediat asta, am înțeles că o făcea ca să mă ajute, așa că n-ar trebui să fiu negativ și potrivnic. Trebuia să vin înaintea lui Dumnezeu să mă rog și să caut, lucru benefic atât pentru mine, cât și pentru lucrarea bisericii. Responsabilitatea mea e să-i ud bine pe nou-veniți și să-i ajut să pună bazele pe adevărata cale și sunt dispus să accept supravegherea din partea altora și să-mi fac bine datoria.