de Xiaomo, China

De când mă știu, o vedeam pe mama având grijă de mama ei în viața ei de zi cu zi. Îi aducea adesea mâncăruri gătite și, din când în când, îmi povestea cum avusese grijă și de părinții tatălui meu când erau bolnavi și țintuiți la pat. M-a învățat și să fiu o persoană filială. La școală, profesorii ne învățau și ei să ne cinstim părinții, pentru că doar purtându-ne astfel am avea conștiință. Dacă oamenii din jurul meu vorbeau despre cineva care nu era filial față de părinți, îi acuzau pe acei oameni de lipsă de conștiință, considerându-i nefiliali. Învățăturile mamei mele, prin cuvânt și exemplu, educația de la școală și remarcile celor din jur, toate m-au făcut să simt că doar cei ce-și cinsteau părinții aveau conștiință. Dacă nu erai filial față de părinți, acesta era un comportament absolut rușinos și erai ocărât și insultat de ceilalți. Când m-am făcut mare, deși m-am căsătorit cu un bărbat care locuia la sute de kilometri depărtare, tot îmi făceam timp să merg s-o vizitez pe mama, să stau de vorbă cu ea și să fac unele treburi casnice pe măsura puterilor mele.

În 2012, am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Ulterior, am plecat de acasă pentru a-mi face datoria, din cauza nevoilor acesteia. Pentru că eram foarte ocupată cu datoria mea la acea vreme, rareori aveam timp să merg s-o vizitez pe mama. La începutul anului 2022, am aflat că mama alunecase în timp ce se plimba și că își rupsese brațul. Am vrut să mă întorc s-o vizitez, dar din cauza pandemiei, toate drumurile erau închise. Eram și destul de ocupată cu datoria mea atunci, iar o întoarcere pentru câteva zile ar fi întârziat lucrarea, așa că nu m-am întors s-o vizitez. Mama mă bătea adesea la cap la telefon că abia dacă mai dădeam pe acasă, iar cumnata mea mă ocăra și ea, spunând: „Toate celelalte fiice se întorc să aibă grijă de mamele lor bolnave. Chiar așa de ocupată poți fi?” și a mai spus câteva lucruri neplăcute. M-am simțit foarte stânjenită și plină de remușcări, gândindu-mă: „Mama e bolnavă și nici măcar nu pot fi lângă ea s-o îngrijesc. Degeaba m-a crescut!” În acea perioadă, starea mea nu era bună și eram destul de pasivă în îndeplinirea datoriei mele. M-am gândit chiar că, dacă aș fi demisă într-o zi, m-aș întoarce să-i arăt mamei pietatea filială cuvenită, ca să-mi compensez datoria față de ea.

În noiembrie 2023, mama avea dureri de picioare și a avut nevoie de spitalizare. La acea vreme, biserica avea nevoie urgentă de un număr de predici bune pentru predicarea Evangheliei. Eram lideră de echipă și foarte ocupată cu lucrarea, așa că nu puteam să vin în vizită acasă s-o îngrijesc. Când am sunat-o pe mama, cumnata m-a ocărât din nou, spunând: „Cât de ocupată ești de nici nu poți veni să ai grijă de mama ta? Dacă fiica ei ar fi prin preajmă ca să discute cu ea, n-ar mai fi așa de singură. Cum să nu vină o fiică acasă când mama ei în vârstă e în spital?” Ascultând cuvintele cumnatei mele, m-am simțit tulburată, ca și cum aș fi fost înjunghiată în inimă. M-am gândit la mama zăcând singură într-un pat de spital, în timp ce eu nu puteam fi lângă ea s-o îngrijesc sau să fac ce ar trebui să facă o fiică. Eram cumplit de nerecunoscătoare! Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă supăram mai tare. Am lăsat-o pe cumnata mea să mă ocărască, în timp ce ochii mi se umpleau de lacrimi. M-am gândit în sinea mea: „Nu i-a fost ușor mamei să mă crească. A avut cea mai mare grijă de mine în fiecare aspect al vieții mele. Dar acum e bolnavă și nu pot fi cu ea. Mama m-a crescut degeaba!” Nu mult după aceea, am primit o altă scrisoare, în care scria că mama avusese un accident grav de mașină. Am fost puțin șocată când am citit scrisoarea. Nu știam cum se simțea mama. Avea deja peste șaptezeci de ani. Putea să îndure? Aveam s-o mai pot vedea vreodată pe mama? Chiar voiam să mă întorc s-o văd. Totuși, în acea perioadă s-a întâmplat să aibă loc o schimbare de personal și eram singura responsabilă de lucrarea echipei. Lucrarea ar fi fost întârziată dacă plecam, dar dacă nu mă întorceam, nu puteam sta liniștită. Inima mi se zbuciuma și nu m-am putut abține să nu plâng. Când m-am gândit la mama zăcând în patul de spital după accidentul de mașină, am simțit că ar fi fost o lipsă de conștiință prea mare să nu mă întorc. Toată familia m-ar ocărî, iar toți din sat ar spune că sunt nefilială și o nemernică ingrată. Când m-am gândit la asta, n-am mai putut sta locului. După ce mi-am terminat lucrarea din ziua respectivă, am cumpărat un bilet de tren ca să mă întorc s-o vizitez pe mama chiar în acea noapte. Când am ajuns la spital, am văzut că mama nu era în pericol de moarte și, în sfârșit, m-am simțit ușurată. Când oamenii din satul meu au văzut că m-am întors, au zâmbit cu toții și au spus: „Ai venit! Ce bine că te-ai întors! Du-te și ai mare grijă de mama ta! Nu te-am mai văzut de mult. Chiar era timpul să te întorci.” Auzind aceste cuvinte, m-am simțit puțin alinată. În acele zile, am fost foarte ocupată alergând încoace și-ncolo în fiecare zi, iar sentimentul de îndatorare pe care îl aveam față de mama s-a mai diminuat. Totuși, m-am gândit apoi cum datoria mea era întârziată și am avut ceva mustrări de conștiință. Văzând că starea mamei se îmbunătățise oarecum, am luat repede trenul înapoi ca să-mi fac datoria.

După ce m-am întors la locul unde îmi făceam datoria, am început să mă întreb: „De fiecare dată când apare un conflict între a-mi face datoria și a fi filială față de părinți, îmi simt inima sfâșiată și dureroasă. Cu siguranță nu pot să las datoria deoparte și să întârzii lucrarea de fiecare dată. Deci, în ce aspect al adevărului ar trebui să caut să intru?” Mai târziu, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Relația cu părinții este cel mai dificil de gestionat emoțional, dar, de fapt, nu este în totalitate imposibil de gestionat. Oamenii pot trata corect și rațional această chestiune doar pe baza înțelegerii adevărului. Nu începe din perspectiva sentimentelor și nu începe de la percepțiile și perspectivele oamenilor din lume. În schimb, tratează-ți părinții cum se cuvine, conform cuvintelor lui Dumnezeu. Ce rol joacă de fapt părinții, ce înseamnă de fapt copiii pentru părinții lor, ce atitudine ar trebui să aibă copiii față de părinții lor și cum ar trebui să gestioneze și să trateze oamenii relația dintre părinți și copii – oamenii nu ar trebui să trateze aceste lucruri pe baza sentimentelor și nici nu ar trebui să fie influențați de idei și puncte de vedere greșite sau de sentimente dominante; ar trebui să le înțeleagă și să le trateze corect, pe baza cuvintelor lui Dumnezeu. […] Cei mai mulți oameni aleg să plece de acasă pentru a-și îndeplini îndatoririle parțial din cauza circumstanțelor obiective cuprinzătoare, care îi obligă să-și părăsească părinții; nu le pot fi alături părinților lor, ca să aibă grijă de ei și să le țină de urât. Nu este vorba că au ales de bunăvoie să-și părăsească părinții; acesta este motivul obiectiv. În al doilea rând, subiectiv vorbind, pleci să-ți îndeplinești îndatoririle nu pentru a scăpa de responsabilitatea față de părinții tăi, ci datorită chemării lui Dumnezeu. Pentru a coopera cu lucrarea lui Dumnezeu, a-I accepta chemarea și a îndeplini îndatoririle unei ființe create, nu ai avut încotro și ți-ai părăsit părinții; nu le-ai putut rămâne alături pentru a le ține de urât și a avea grijă de ei. Nu i-ai părăsit ca să eviți responsabilitățile, nu-i așa? Să-i părăsești ca să-ți eviți responsabilitățile și să fii nevoit să-i părăsești pentru a răspunde chemării lui Dumnezeu și a-ți îndeplini îndatoririle – aceste lucruri nu au două naturi diferite? (Ba da.) În inima ta, ai atașamente și gânduri emoționale față de părinții tăi; sentimentele tale nu sunt lipsite de conținut. Dacă circumstanțele obiective o permit și ești capabil să le fii alături îndeplinindu-ți, în același timp, îndatoririle, atunci ai fi dispus să le fii alături, având grijă de ei în mod regulat și îndeplinindu-ți responsabilitățile. Dar din cauza circumstanțelor obiective, trebuie să-i părăsești; nu le poți rămâne alături. Nu este vorba că nu vrei să-ți îndeplinești responsabilitățile de copil al lor, ci că nu poți. Nu este acest lucru diferit în natură? (Ba da.) Dacă ai fi plecat de acasă pentru a evita să fii devotat părinților și să-ți îndeplinești responsabilitățile, ar reprezenta o lipsă de devotament și de umanitate. Părinții tăi te-au crescut, dar abia aștepți să-ți întinzi aripile și să pleci repede pe cont propriu. Nu vrei să-ți vezi părinții și nu dai atenție când auzi că au întâmpinat vreo dificultate. Chiar dacă ai mijloacele să ajuți, n-o faci; pur și simplu te prefaci că nu auzi și îi lași pe ceilalți să spună orice doresc despre tine – pur și simplu nu vrei să-ți îndeplinești responsabilitățile. Asta înseamnă să nu fii devotat părinților. Însă așa stau lucrurile acum? (Nu.) Mulți oameni și-au părăsit județele, orașele, provinciile sau chiar țările pentru a-și îndeplini îndatoririle; deja sunt departe de orașele lor natale. În plus, nu le este convenabil să-și contacteze familiile din diverse motive. Ocazional, se interesează de situația actuală a părinților lor, de la oamenii care au venit din același oraș natal și se simt ușurați când aud că părinții lor sunt sănătoși și se descurcă bine. De fapt, nu ești lipsit de devotament. Nu e vorba că ai ajuns în punctul în care îți lipsește umanitatea, în care nici măcar nu vrei să ai grijă de părinții tăi sau să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei. Din diverse motive obiective, nu ești capabil să-ți îndeplinești responsabilitatea, așadar nu ești lipsit de devotament” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (16)”]. Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să înțeleg că, atunci când mama era bolnavă și în spital, principalul motiv pentru care m-am simțit nefilială când nu am putut avea grijă de ea la căpătâiul ei a fost că nu aveam o înțelegere curată a ceea ce însemna să fii filial și ce însemna să nu fii. Întotdeauna crezusem că, dacă nu puteam fi alături de părinții mei pentru a avea grijă de ei când erau bolnavi, aceasta însemna că sunt nefilială și lipsită de conștiință. Când membrii familiei mele mă ocărau, simțeam și mai puternic că nu eram filială. Prin urmare, trăiam cu un sentiment de îndatorare și de autoînvinovățire. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles în sfârșit că perspectiva mea era greșită. Dacă cineva este sau nu filial nu se definește pe baza faptului dacă poate fi alături de părinții săi pentru a-i însoți și a avea grijă de ei. De exemplu, unii frați și unele surori vor să fie alături de părinții lor și să fie filiali față de ei, dar au fost forțați să plece de acasă pentru a-și face îndatoririle din cauza persecuției PCC, altfel ar fi riscat să fie arestați și închiși. Deși și-au părăsit orașele natale, inimile lor încă se îngrijorează pentru părinți și vor să-și îndeplinească responsabilitățile față de ei, dar circumstanțele obiective nu le permit. Ei nu pot fi definiți ca fiind nefiliali. Un alt exemplu îl reprezintă ucenicii și apostolii din Epoca Harului. Ei au ales cu hotărâre să plece de acasă pentru a propovădui Evanghelia Domnului Isus. Au traversat oceane pentru a predica Evanghelia peste tot și cu atât mai puțin au putut să stea alături de părinții lor și să aibă grijă de ei. Totuși, ei urmau voia lui Dumnezeu, pentru a permite mai multor oameni să primească mântuirea Lui, iar ceea ce au făcut a fost lucrul cel mai drept și mai plin de semnificație. Ei nu pot fi considerați nefiliali. Nu mă puteam întoarce foarte des s-o vizitez pe mama și să fiu cu ea, nu pentru că nu voiam să-mi îndeplinesc responsabilitățile de fiică, ci pentru că eram ocupată cu îndatoririle mele. Scopul este să pot evalua și selecta predici bune cât mai repede posibil, pentru a ajuta la predicarea Evangheliei și pentru a aduce mai mulți oameni înaintea lui Dumnezeu. Acesta este un lucru valoros și plin de semnificație și nu poate fi descris ca fiind nefilial. Unii copii au capacitatea și energia de a avea grijă de părinții lor, dar ajung să-i disprețuiască atunci când îi văd îmbătrânind și devenind nefolositori și îi ignoră. Aceasta este o adevărată lipsă de conștiință. Este un comportament absolut rușinos. Eram ocupată cu datoria mea și nu aveam timp să am grijă de mama. Acest lucru este de o natură complet diferită față de a nu-ți păsa de părinți chiar și atunci când condițiile o permit; cele două situații nu suportă termen de comparație. Nu priveam lucrurile conform cuvintelor lui Dumnezeu și credeam că sunt nefilială pentru că nu am stat alături de mama ca să am grijă de ea și adesea mă simțeam îndatorată și aveam mustrări de conștiință. Eram atât de zăpăcită!

Mai târziu, am citit mai multe cuvinte ale lui Dumnezeu: „Din cauza condiționării culturii tradiționale chineze, în noțiunile tradiționale ale chinezilor, ei cred că oamenii ar trebui să respecte pietatea filială față de părinții lor. Cine nu respectă pietatea filială nu este un copil devotat părinților. Aceste idei au fost insuflate oamenilor încă din copilărie și, practic, sunt predate în fiecare gospodărie, precum și în fiecare școală și în societate, în general. Când capul unei persoane a fost umplut cu astfel de lucruri, ea crede că «Pietatea filială este mai importantă decât orice. Dacă nu aș respecta-o, nu aș fi o persoană bună – nu aș fi un copil devotat și aș fi învinuit de societate. Aș fi o persoană lipsită de conștiință.» Este corectă această părere? Oamenii au văzut foarte multe adevăruri exprimate de Dumnezeu – a cerut Dumnezeu ca o persoană să manifeste pietate filială față de părinții săi? Este acesta unul dintre adevărurile pe care credincioșii în Dumnezeu trebuie să le înțeleagă? Nu, nu este. Dumnezeu doar a avut părtășie cu privire la câteva principii. Pe baza cărui principiu cuvintele lui Dumnezeu le cer oamenilor să-i trateze pe ceilalți? Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El: acesta este principiul la care ar trebui să se adere. Dumnezeu îi iubește pe cei care urmăresc adevărul și care-I pot respecta voia; aceștia sunt oamenii pe care și noi ar trebui să-i iubim. Cei care nu pot respecta voia lui Dumnezeu, cei care-L urăsc pe Dumnezeu și se răzvrătesc împotriva Lui – acești oameni sunt detestați de Dumnezeu și ar trebui să-i detestăm și noi. Asta le cere Dumnezeu oamenilor. […] Satana folosește acest fel de cultură tradițională și aceste noțiuni de moralitate pentru a-ți înrobi gândurile, mintea și inima, făcându-te incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu; ai fost stăpânit de aceste lucruri ale Satanei și făcut incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu. Când vrei să practici cuvintele lui Dumnezeu, aceste lucruri provoacă tulburări în tine, te fac să te opui adevărului și cerințelor lui Dumnezeu și te fac incapabil să scapi de jugul culturii tradiționale. După ce te lupți o vreme, faci un compromis: preferi să crezi că noțiunile tradiționale ale moralității sunt corecte și în acord cu adevărul, așa că respingi cuvintele lui Dumnezeu sau te lepezi de ele. Nu accepți cuvintele lui Dumnezeu drept adevărul și nu ți se pare ceva neobișnuit să fii mântuit, simțind că încă trăiești în această lume și poți supraviețui doar bazându-te pe aceste lucruri. Incapabil să înduri condamnarea societății, ai alege mai degrabă să renunți la adevăr și la cuvintele lui Dumnezeu, abandonându-te noțiunilor tradiționale ale moralității și influenței Satanei, preferând să-L ofensezi pe Dumnezeu și să nu practici adevărul. Spune-Mi, nu este deplorabil omul? Nu are el nevoie de mântuirea de la Dumnezeu? Unii oameni cred de mulți ani în Dumnezeu, dar tot nu au discernământ în ceea ce privește chestiunea pietății filiale. Ei chiar nu înțeleg adevărul. Nu pot niciodată să treacă de această barieră a relațiilor lumești; nu au nici curajul, nici credința, cu atât mai puțin hotărârea interioară, deci nu pot să-L iubească pe Dumnezeu și să asculte de El” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Ceea ce expuneau cuvintele lui Dumnezeu era exact starea mea. Din copilărie, îmi fuseseră inoculate idei culturale tradiționale precum „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva”, „O persoană nefilială este mai prejos decât o fiară” și „Tu m-ai crescut când eram mic, iar eu voi avea grijă de tine când vei fi bătrân”. Credeam că, de vreme ce părinții mei mă crescuseră cu mare greutate, dacă nu puteam fi alături de ei când aveau nevoie de mine pentru a le răsplăti bunătatea de a mă fi crescut, nu aș fi avut conștiință și aș fi fost ocărâtă și insultată de oamenii din jurul meu. Fusesem profund otrăvită și înrobită de aceste idei culturale tradiționale. Când mama și-a rupt brațul, m-am simțit îndatorată față de ea pentru că nu puteam fi alături de ea s-o îngrijesc din cauza pandemiei și a faptului că eram ocupată cu datoria mea. Când și cumnata a început să mă ocărască, am crezut și mai puternic că eram nefilială și chiar așteptam cu nerăbdare ca într-o zi să mi se reatribuie datoria ca să mă pot întoarce și să fiu filială față de ea. Când mama a fost internată din cauza durerilor de picioare, eram prea ocupată cu datoria mea ca să fiu alături de ea și s-o îngrijesc. Oricât mă ocăra cumnata, nu scoteam un cuvânt de împotrivire, crezând că era vina mea că mama se simțea singură și că nu aveam conștiință. Deși, în aparență, nu m-am întors s-o îngrijesc, inima îmi era tulburată, așa că nu mi-o puteam dedica datoriei mele, iar lucrarea de predicare a fost și ea afectată. Mai târziu, când mama a avut accidentul de mașină, deși știam că fratele și cumnata mea erau acolo să aibă grijă de ea și că întoarcerea mea pentru a o îngriji mi-ar fi împiedicat datoria, m-am îngrijorat că, dacă nu m-aș fi întors, aș fi fost și mai îndatorată față de ea și mi-era și teamă că oamenii m-ar fi numit o nemernică ingrată și o fiică nefilială. Nu puteam face față presiunii acestor bârfe și, pentru a-i împiedica pe oamenii din jurul meu să mă critice pe la spate și să mă condamne, mi-am lăsat deoparte îndatoririle și m-am dus acasă s-o vizitez pe mama, ceea ce a dus la întârzierea lucrării. Deși am primit laude din partea altora, mi-am abandonat datoria. Comportamentul meu însemna că cedez. A fost o trădare a lui Dumnezeu. Eram o persoană nedemnă de încredere, care stârnea dezgustul lui Dumnezeu! Când am înțeles asta, m-am simțit foarte inconfortabil. Fusesem înrobită prea strâns de cultura tradițională satanică și de noțiunile de moralitate, astfel încât am devenit incapabilă să deosebesc binele de rău. Motivul pentru care nu m-am întors să am grijă de mama era că eram ocupată cu datoria mea și nu voiam să întârzii lucrarea. Acesta era un lucru pozitiv. Însemna că sunt loială datoriei mele, nu că sunt nefilială. Totuși, când cumnata m-a ocărât, nu am avut ce să răspund și m-am simțit plină de mustrare de sine și îndatorată. Am crezut că eram nefilială și că era vina mea. Eram pe deplin conștientă că Dumnezeu le cere oamenilor să se țină de datoria lor, dar tot mi-am abandonat datoria pentru a mă întoarce și a avea grijă de mama, întârziind lucrarea. Aceasta a fost o manifestare reală a lipsei de conștiință. Totuși, când sătenii m-au aprobat, tot m-am simțit alinată. Nu m-am simțit îndatorată față de Dumnezeu pentru întârzierea lucrării, ci, dimpotrivă, am simțit că îmi îndeplinisem datoria de fiică și că eram o persoană cu conștiință. Chiar nu știam ce e bine și ce e rău! Nu prețuiam deloc datoria mea și nu aveam deloc loialitate față de Dumnezeu. În schimb, am pus pe primul loc „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva” și, când a apărut un conflict între a-mi face datoria și a fi filială față de părinți, am ales să întârzii lucrarea pentru a-mi satisface sentimentele trupești. Eram cu adevărat prea egoistă! Am conștientizat profund că Satana folosește aceste idei culturale tradiționale pentru a-i corupe și a-i înrobi pe oameni, făcându-mă să-mi pun părinții în centrul tuturor lucrurilor, să-i consider cei mai importanți și chiar să-L trădez pe Dumnezeu pentru a avea grijă de ei și a le fi filială. Dacă aș fi continuat să trăiesc după ideile culturale tradiționale satanice, cu siguranță aș fi fost eliminată de Dumnezeu în cele din urmă.

Am continuat să cuget. Întotdeauna crezusem că nu-i fusese ușor mamei să mă crească și că, dacă nu putea obține nimic în schimb de la mine, atunci mă crescuse degeaba. Prin urmare, am vrut mereu să-i răsplătesc bunătatea de a mă fi crescut. Era corect punctul meu de vedere? Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „În lumea non-credincioasă, există o zicală: «Ciorile își răsplătesc mamele hrănindu-le, iar mieii îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor.» Mai există și zicala: «O persoană nefilială este mai prejos decât o fiară.» Ce grandios sună aceste zicale! De fapt, fenomenele pe care prima zicală le menționează, ciorile care își răsplătesc mamele hrănindu-le și mieii care îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor, chiar există, acestea sunt realități. Totuși, sunt doar fenomene din lumea viețuitoarelor. Sunt doar un tip de lege pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru diverse viețuitoare. Toate felurile de viețuitoare, inclusiv oamenii, respectă această lege, iar acest lucru demonstrează și mai mult că toate viețuitoarele sunt create de Dumnezeu. Niciuna dintre ele nu poate încălca această lege și nu o poate transcende. Chiar și carnivorele relativ feroce, precum leii și tigrii, își hrănesc puii și nu îi mușcă înainte să ajungă la maturitate. Acesta este un instinct animalic. Indiferent ce specie sunt, că sunt feroce sau bune și blânde, toate animalele au acest instinct. Tot felul de creaturi, inclusiv oamenii, pot continua să se reproducă și să supraviețuiască doar dacă respectă acest instinct și această lege. Dacă nu ar respecta această lege sau dacă nu ar avea această lege și acest instinct, nu ar fi capabile să se reproducă și să supraviețuiască. Lanțul biologic nu ar exista, și nici lumea. Nu este adevărat? (Ba da.) Ciorile care își răsplătesc mamele hrănindu-le și mieii care îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor demonstrează tocmai faptul că lumea viețuitoarelor respectă acest fel de lege. Toate felurile de viețuitoare au acest instinct. Odată ce puii se nasc, femelele sau masculii speciei au grijă de ei și îi hrănesc până la maturitate. Toate felurile de viețuitoare pot să-și îndeplinească responsabilitățile și obligațiile față de puii lor, crescând conștiincios și cu grijă următoarea generație. Acest lucru ar trebui să fie cu atât mai mult valabil pentru oameni. Omenirea îi numește pe oameni animale superioare – dacă nu pot respecta această lege și le lipsește acest instinct, atunci oamenii sunt mai răi decât animalele, nu-i așa? Prin urmare, indiferent cât de multă grijă au avut părinții de tine și cât de mult și-au îndeplinit responsabilitatea față de tine când te-au crescut, au făcut doar ce se cuvine să facă în sfera abilităților unei ființe umane create – a fost instinctul lor. […] Toate felurile de viețuitoare și de animale au aceste instincte și legi și le respectă foarte bine, ducându-le la perfecție. Acesta este un lucru pe care nicio persoană nu-l poate distruge. Există, de asemenea, câteva animale speciale, precum tigrii și leii. Când aceste animale ajung la maturitate, își părăsesc părinții, iar unii masculi chiar devin rivali, mușcând, concurând și luptând dacă este necesar. Acest lucru este normal, este o lege. Ele nu sunt atente la sentimente și nu trăiesc sub imperiul sentimentelor, cum o fac oamenii, dorind mereu să răsplătească bunătatea pe care părinții le-au arătat-o crescându-i, făcându-și întotdeauna griji că, dacă nu arată pietate filială părinților, alți oameni îi vor condamna, mustra și critica pe la spate. Aceste idei nu există în lumea animalelor. De ce zic oamenii astfel de lucruri? Pentru că, în societate și în grupurile de oameni, există diverse idei și opinii generale care sunt incorecte. După ce oamenii au fost influențați, măcinați și stricați de aceste lucruri, în ei vor apărea diferite moduri de a interpreta și de a gestiona relația părinte-copil și, în cele din urmă, își vor trata părinții ca pe creditorii lor – creditori pe care nu vor fi capabili să-i răsplătească toată viața lor. Chiar există niște oameni care, după moartea părinților, se simt vinovați toată viața pentru că nu au reușit să răsplătească bunătatea părinților lor, din cauză că odată au făcut ceva care nu i-a făcut fericiți pe părinții lor sau nu a mers așa cum au vrut părinții lor. Spune-Mi, nu este o exagerare? Oamenii trăiesc sub imperiul sentimentelor lor, așa că nu pot fi invadați și tulburați decât de diverse idei care derivă din aceste sentimente” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. „Din afară, se pare că părinții au dat naștere vieții tale trupești și ei sunt cei care ți-au dat viață. Dar din perspectiva lui Dumnezeu și din rădăcina problemei, viața trupească nu ți-a fost dată de părinții tăi, pentru că oamenii nu pot crea viață. Mai simplu spus, nicio persoană nu poate crea răsuflarea omului. Motivul pentru care trupul fiecărei persoane este capabil să devină o persoană este pentru că are acea suflare. Viața omului constă în această suflare și este semnul unei persoane vii. Oamenii au această suflare și această viață, iar sursa și originea acestor lucruri nu sunt părinții lor. Doar că oamenii au apărut fiindcă părinții le-au dat viață – la rădăcină, Dumnezeu este Cel care dă oamenilor aceste lucruri. Prin urmare, părinții nu sunt stăpânii vieții tale, Stăpânul vieții tale este Dumnezeu. El a creat omenirea, a creat viețile omenirii și i-a dat acesteia suflarea vieții, care este originea vieții omului. Prin urmare, este ușor de înțeles că «Părinții nu sunt stăpânii vieții tale»? Suflarea nu ți-a fost dată de părinții tăi și cu atât mai puțin ceea ce urmează nu-ți este dat de părinți. Dumnezeu veghează și guvernează fiecare zi a vieții tale. Părinții tăi nu pot decide cum va decurge fiecare zi a vieții tale, dacă va fi fericită și va merge ca pe roate, cu cine te vei întâlni sau în ce mediu vei trăi în fiecare zi. Pur și simplu Dumnezeu are grijă de tine prin intermediul părinților tăi – ei sunt doar oamenii pe care El i-a trimis să aibă grijă de tine. Când te-ai născut, nu părinții tăi au fost cei care ți-au dat viață, așadar ei au fost cei care ți-au dat viața care ți-a permis să trăiești până acum? Tot nu. Originea vieții tale este tot Dumnezeu și nu părinții tăi” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că mama a putut să aibă grijă de mine și să mă crească doar datorită suveranității și prestabilirii lui Dumnezeu. Deși trupul meu s-a născut din mama mea și părinții mei au fost cei care m-au crescut, astfel încât la suprafață părea că meritul le aparținea lor, toate acestea s-au întâmplat doar datorită suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu. Suflarea din plămânii mei este dată de Dumnezeu; dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat această suflare, atunci oricât de atent ar fi încercat părinții mei să mă crească, ar fi fost în zadar. Mai mult, creșterea generației următoare este o lege pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru toate ființele vii. Toate ființele vii se pot înmulți și pot supraviețui doar existând conform legilor stabilite de Dumnezeu. Nu există deloc conceptul de a răsplăti bunătatea în asta. Este exact ca atunci când o pasăre adultă cară insecte în cioc pentru a-și hrăni puii până când aceștia sunt capabili să părăsească cuibul și să supraviețuiască singuri. Pasărea adultă nu are nevoie de nicio răsplată de la puii săi. La fel, Dumnezeu le-a dat și oamenilor acest instinct. Când mama m-a crescut până la maturitate, ea doar își îndeplinea responsabilitatea. Nu era vorba de vreo bunătate și nu există o răsplată a acesteia. Totuși, fusesem condiționată și îndoctrinată de cultura tradițională satanică și o consideram pe mama mea binefăcătoarea mea. Credeam că mă crescuse cu mare greutate și că acum, când era bolnavă și internată după accidentul de mașină, trebuia să-i răsplătesc bunătatea de a mă fi crescut și să-i fiu filială alături, nepăsându-mi nici măcar dacă datoria mea era întârziată. Dumnezeu, însă, mi-a dăruit viața, a rânduit ca părinții mei să aibă grijă de mine și m-a onorat permițându-mi să vin înaintea Lui pentru a mă bucura de udarea cuvintelor Sale, să înțeleg unele adevăruri, să am ocazia de a-mi face datoria și să pot urmări o schimbare a firii mele prin îndeplinirea datoriei mele pentru a obține mântuirea lui Dumnezeu. Ar trebui să răsplătesc cu sârguință bunătatea lui Dumnezeu. Totuși, mi-am împiedicat datoria pentru a răsplăti bunătatea unei persoane. Aceasta a fost o adevărată lipsă de conștiință și chiar am fost o nemernică ingrată! Acum am înțeles că, chiar dacă sunt prea ocupată cu datoria mea ca să am grijă de mama și sunt criticată și condamnată de cei din jurul meu, nu contează. Condamnarea lor nu este în concordanță cu adevărul și nici nu poate determina nimic. Cu atât mai puțin poate determina finalul sau destinația unei persoane. Doar o persoană care ascultă cuvintele lui Dumnezeu, acționează conform cuvintelor lui Dumnezeu și se ține de îndatoririle încredințate de Dumnezeu este o persoană care are cu adevărat conștiință; doar acest fel de persoană poate obține aprobarea lui Dumnezeu.

Mai târziu, am citit mai multe cuvinte ale lui Dumnezeu și am găsit o cale de practică pentru momentele când apar conflicte între a-mi face datoria și a fi filială față de părinți. Dumnezeu spune: „Indiferent dacă părinții te numesc un ingrat nepăsător, cel puțin îți faci datoria de ființă creată înaintea Creatorului. Cât timp nu ești un ingrat nepăsător în ochii lui Dumnezeu, este suficient. Nu contează ce spun oamenii. Ce zic părinții tăi despre tine nu este neapărat adevărat și ce afirmă nu este folositor. Trebuie să iei cuvintele lui Dumnezeu drept fundament. Dacă Dumnezeu spune că ești o ființă creată care corespunde standardului, atunci nu contează dacă oamenii te numesc un ingrat fără inimă; oricum te-ar insulta alții, nu îți va afecta finalul. Doar că vei fi afectat de aceste insulte din cauza efectului conștiinței tale sau când nu înțelegi adevărul și statura ta este mică; îți vor afecta starea de spirit, făcându-te să te simți abătut. Dar când vii înaintea lui Dumnezeu să cauți adevărul și poți trata aceste chestiuni conform cuvintelor lui Dumnezeu, toate aceste probleme vor fi rezolvate și nu vei mai fi afectat de ele. Atunci, nu a fost rezolvată problema răsplătirii bunătății părinților? Înțelegi această chestiune? (Da.) Ce fapt trebuie să înțeleagă oamenii aici? Este responsabilitatea părinților tăi să te crească. Ei ți-au dat viață, așa că au o responsabilitate și o obligație să te crească. Crescându-te până la maturitate, își îndeplinesc responsabilitatea și obligația. Nu le datorezi nimic, așa că nu este nevoie să-i recompensezi. De vreme ce nu trebuie să-i recompensezi – asta arată clar că părinții nu sunt creditorii tăi și nu trebuie să faci nimic pentru ei, ca să le răsplătești bunătatea. În cazul în care circumstanțele îți permit să îndeplinești o parte din responsabilitatea față de ei, atunci fă-o. Dacă mediul și circumstanțele tale obiective nu-ți permit să-ți îndeplinești obligația față de ei, atunci nu e nevoie să te gândești prea mult la asta și nu ar trebui să crezi că le ești îndatorat, pentru că părinții nu sunt creditorii tăi. Nu contează dacă dai dovadă de pietate filială față de părinții tăi sau dacă îți îndeplinești responsabilitatea față de ei, tu doar îți asumi perspectiva unui copil și îți îndeplinești o parte din responsabilitatea față de cei care, cândva, ți-au dat viață și te-au crescut. Cu siguranță însă nu poți face acest lucru din perspectiva recompensării lor sau din perspectiva potrivit căreia «Părinții sunt binefăcătorii tăi și trebuie să-i recompensezi, trebuie să le răsplătești bunătatea»” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au făcut inima mult mai limpede și mai luminoasă. Trebuie să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu în ce privește pietatea filială față de părinți. Dacă o permit condițiile, atunci, ca fiică, ar trebui să-mi îndeplinesc responsabilitățile și să am grijă de ei în viața lor, atât cât pot. Dacă nu o permit condițiile obiective, atunci ar trebui să mă țin mai întâi de datoria mea, să nu mă îngrijorez prea mult de ce cred alții și să nu fiu constrânsă de aceste opinii, nici să nu las ca îndeplinirea datoriei mele să fie afectată. În această lume, nu am doar identitatea de fiică. Sunt și o ființă creată, iar întreaga mea ființă vine de la Dumnezeu. Îndeplinirea datoriei de ființă creată este misiunea mea și să o îndeplinesc este ceva absolut firesc și justificat. Dacă nu am timp să fiu filială față de părinți din cauza îndeplinirii datoriei mele, Dumnezeu nu mă va condamna. Lucrul pe care ar trebui să mă concentrez cel mai mult acum este să-mi fac bine datoria, selectând predici valoroase cât mai repede posibil pentru a soluționa problemele potențialilor destinatari ai Evangheliei și pentru a permite mai multor oameni să se întoarcă la Dumnezeu.

Ulterior, eram prea ocupată cu datoria mea pentru a mă întoarce și a avea grijă de mama și uneori mă îngrijoram de recuperarea sănătății mamei mele. Totuși, m-am gândit apoi că și ea era în mâinile lui Dumnezeu și că ar trebui să mă supun orchestrării și rânduielilor Sale. Nu m-am mai simțit inconfortabil și nu m-am mai simțit îndatorată față de mama. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat o înțelegere corectă a ceea ce înseamnă să fii filial și ce înseamnă să nu fii și am dobândit, de asemenea, un oarecare discernământ cu privire la modul în care Satana folosește cultura tradițională pentru a-i înrobi pe oameni. Am găsit și calea de a-mi trata corect părinții, ceea ce mi-a eliberat puțin inima. Slavă lui Dumnezeu!