de Yang Mei, China

În 2012, am fost arestată de poliție în timp ce făceam lucrarea de evanghelizare. Poliția m-a interogat dur, întrebându-mă cine erau conducătorii de biserică și unde aveau loc adunările, iar când nu am răspuns, m-au bătut și m-au reținut pentru interogatoriu o lungă perioadă de timp. În cele din urmă, văzând că nu pot obține informațiile pe care le voiau, i-au lăsat pe părinții mei să mă ia acasă și i-au amenințat, spunându-le: „De data asta o lăsăm să plece, dar trebuie să o supravegheați îndeaproape și să nu o mai lăsați să creadă în Dumnezeu. Dacă mai crede și o prindem, va fi condamnată la închisoare și ne vom asigura că veți pierde totul și că familia voastră va fi distrusă!” După aceea, părinții mei au început să se opună credinței mele în Dumnezeu. Le era teamă că voi citi cuvintele lui Dumnezeu, așa că mă urmăreau peste tot și chiar dormeau în camera mea noaptea, nedându-mi nicio ocazie de a mă simți liberă. Nici celelalte rude ale mele nu mă înțelegeau. Bunica mea bătrână a venit la noi acasă, plângând și implorându-mă să nu mai cred în Dumnezeu, temându-se că voi fi arestată și trimisă la închisoare. La rândul său, bunicul meu, cu o expresie sumbră, m-a arătat cu degetul și a întrebat: „De ce crezi în Dumnezeu la o vârstă atât de fragedă? Din cauza credinței în Dumnezeu ai fost arestată și ai cazier, ceea ce nu doar că ne-a adus rușine pe cap, dar a și implicat toată familia noastră! Trebuie să renunți la credință!” Văzând expresia înverșunată a bunicului meu, m-am simțit profund nedreptățită. Am replicat în mintea mea: „A crede în Dumnezeu și a te închina lui Dumnezeu este absolut firesc și justificat și înseamnă să mergi pe calea cea dreaptă. Oamenii buni din toate țările cred în Dumnezeu. De ce nu mă înțelegeți? Oricum mi-ați sta în cale, nu voi renunța la credința mea în Dumnezeu!”

Într-o noapte, mama a dat buzna în camera mea, a îngenuncheat în fața mea și mi-a spus printre lacrimi: „Te rog, nu mai crede în Dumnezeu! Ești singura noastră fiică, iar dacă vei fi arestată din nou și condamnată, nu numai că poliția ne va confisca banii, dar te va și tortura. Dacă ți s-ar întâmpla ceva groaznic, această familie ar fi distrusă!” Am fost de-a dreptul șocată și m-am grăbit să o ajut pe mama să se ridice. Văzând-o pe mama mea cu inima atât de zdrobită, am izbucnit în lacrimi. Nu știam cum să îi răspund. Tatăl meu lucrase departe de casă toată viața mea, iar mama fusese cea care trecuse prin greutățile creșterii mele. Acum, că eram un adult în toată firea, încă nu o răsplătisem pentru că mă crescuse, și iat-o îngenunchind și implorându-mă. Am simțit că nu aveam deloc un comportament filial. Acest gând mi-a slăbit puțin hotărârea: „Când mama mea îngenunchează și mă imploră, dacă nu țin cont deloc de sentimentele ei, n-o voi răni cu adevărat?” M-am simțit foarte tulburată, așa că m-am rugat în tăcere, cerându-I lui Dumnezeu să mă ajute să rămân fermă. După ce m-am rugat, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Trebuie să ai curajul Meu în tine și trebuie să ai principii când te confrunți cu rudele care nu cred. Dar, de dragul Meu, nu trebuie să cedezi în fața niciunei forțe întunecate. Bizuie-te pe înțelepciunea Mea pentru a merge pe calea perfectă; nu permite niciuneia dintre conspirațiile Satanei să preia controlul. Depune toate eforturile pentru a-ți pune inima înaintea Mea, iar Eu te voi alina și îți voi aduce pace și fericire. Nu te strădui să fii într-un fel anume în fața altor oameni; nu este mai valoros și mai important să Mă mulțumești pe Mine? Mulțumindu-Mă pe Mine, nu vei avea și mai multă pace și fericire veșnică de-a lungul vieții?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 10). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au limpezit mintea. La suprafață, părea că mama îngenunchează și mă imploră, dar în spatele acestui lucru se afla uneltirea Satanei. Satana nu voia ca eu să-L urmez pe Dumnezeu și să fiu mântuită și se folosea de mama pentru a mă ispiti și a mă ataca, încercând să mă facă să-L trădez pe Dumnezeu și să ajung în iad alături de el. Nu puteam să cad în plasa Satanei; trebuia să rămân fermă în mărturia mea pentru a-l face de ocară! Acest gând mi-a întărit hotărârea. În problemele cotidiene, o puteam asculta pe mama, dar în probleme de credință, nu puteam. Am devenit hotărâtă să cred în Dumnezeu!

Mai târziu, văzând atitudinea mea hotărâtă față de credința în Dumnezeu, părinții mei și-au înăsprit supravegherea asupra mea. M-am rugat adesea lui Dumnezeu, cerându-I să-mi deschidă o cale. Mai târziu, o soră mi-a oferit o slujbă la magazinul ei, ceea ce îmi dădea ocazia să citesc cuvintele lui Dumnezeu și să particip la adunări cu frați și surori, așa că am acceptat bucuroasă. Însă, spre surprinderea mea, tatăl meu m-a urmărit în secret. Într-o zi, în timp ce eram la o adunare, tatăl meu m-a sunat pe neașteptate, întrebând unde sunt. Am folosit înțelepciunea și i-am spus că sunt la serviciu, dar el nu m-a crezut și s-a grăbit la magazin. Din fericire, m-am întors la magazin înaintea lui, iar el a plecat doar după ce m-a văzut. Altă dată, când mergeam la o adunare, în timp ce mă apropiam de casa gazdei, am privit înapoi și l-am văzut pe tatăl meu în spatele meu, așa că nu am îndrăznit să particip la adunare și a trebuit să merg acasă. Tatăl meu nu doar că mă urmărea și mă supraveghea când ieșeam din casă, ci mai și intra uneori în camera mea de acasă pentru a verifica dacă nu cumva citeam cuvintele lui Dumnezeu. Într-o noapte, am încuiat ușa dormitorului meu și m-am pitit înăuntru pentru a citi cuvintele lui Dumnezeu, când deodată am auzit lovituri în ușă și m-am speriat foarte tare. Înainte să pot ascunde cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu și să deschid ușa, tatăl meu a spart geamul de la balcon și a năvălit înăuntru. A luat o sticlă de pe măsuța de toaletă și m-a lovit cu ea de nenumărate ori, blestemându-mă în timp ce mă lovea: „Ți-am spus să nu crezi în Dumnezeu! Sub nicio formă nu te voi lăsa să-ți păstrezi această credință!” De asemenea, a strigat blasfemii la adresa lui Dumnezeu. Apoi m-a certat și mama: „Dacă vei continua să crezi în Dumnezeu, tatăl tău și cu mine te vom renega. Să vedem cum o să te descurci atunci!” M-am speriat foarte tare, mi-era teamă că tatăl meu ar putea să mă rănească și că, într-adevăr, m-ar putea da afară din casă, așa că L-am chemat pe Dumnezeu: „Dumnezeule, statura mea este prea mică pentru a depăși această situație. Te rog, călăuzește-mă și ocrotește-mă, și dă-mi credință și putere.” Apoi m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Nu ar trebui să îți fie frică de una și de alta; indiferent cu cât de multe dificultăți și pericole ai putea să te confrunți, ești în stare să rămâi neclintit înaintea Mea, fără să te împiedice nimic, pentru ca voia Mea să poată fi nestingherit îndeplinită. Aceasta este datoria ta […]. Nu te teme; cu sprijinul Meu, cine ți-ar putea bloca vreodată drumul?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 10). Este adevărat, Dumnezeu este sprijinul meu, toate lucrurile și evenimentele sunt în mâinile lui Dumnezeu, iar părinții mei sunt și ei sub controlul lui Dumnezeu. Fără permisiunea lui Dumnezeu, ei nu-mi puteau face nimic. Când părinții mei au văzut că eram hotărâtă să continui să cred în Dumnezeu indiferent ce spuneau ei, s-au înfuriat atât de tare încât mi-au întors spatele și au ieșit val-vârtej.

După plecarea părinților, m-am gândit cum mă bătuse tatăl meu și m-am întristat foarte tare. În toată viața mea, tatăl meu nu mă lovise niciodată, dar doar pentru că eu credeam în Dumnezeu, părinții mei, care mă iubiseră întotdeauna, mă tratau ca pe o dușmancă. Tata mă lovise cu o sticlă, iar mama chiar spusese că nu mă mai vrea. Dacă chiar mă dădeau afară din casă, nu aș mai avea un adăpost și aș fi complet singură, iar atunci unde m-aș fi putut duce? M-am simțit puțin slăbită și m-am gândit cât de greu este să crezi în Dumnezeu în China. M-am întrebat dacă ar trebui, pur și simplu, să cred în inima mea și să nu merg la adunări, astfel încât familia să se poată înțelege din nou și să mă iubească la fel ca înainte. Dar gândul de a nu mai merge la adunări m-a întristat foarte tare, pentru că întâlnirea cu frații și cu surorile și citirea cuvintelor lui Dumnezeu mă ajutaseră să înțeleg unele adevăruri și îmi permiseseră să știu că a crede în Dumnezeu înseamnă a merge pe calea cea dreaptă în viață și că totul în viață vine de la Dumnezeu. Credința în Dumnezeu îmi aducea pace, bucurie și sentimentul de a avea pe cine să mă bazez și mă făcea foarte fericită. Dar era atât de dureros și de sufocant să fiu persecutată de părinții mei, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă îndrume să înțeleg intenția Lui și să-mi dea credință, pentru a depăși această situație. Mai târziu, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Trebuie să suferi greutăți pentru adevăr, trebuie să te sacrifici pentru adevăr, trebuie să înduri umilințe pentru adevăr, și pentru a câștiga mai mult din adevăr trebuie să înduri mai multă suferință. Aceasta este ceea ce ar trebui să faci. Trebuie să nu renunți la adevăr de dragul de a te bucura de o viață de familie armonioasă și nu trebuie să pierzi demnitatea și integritatea de o viață de dragul desfătărilor de moment. Ar trebui să urmărești tot ceea ce este bun și frumos și ar trebui să urmărești o cale în viață care este mai plină de înțeles. Dacă duci o asemenea viață vulgară și nu ai niciun obiectiv de urmărit, nu înseamnă oare irosirea vieții tale? Ce poți câștiga dintr-o asemenea viață? Ar trebui să te lepezi de toate desfătările trupului pentru un singur adevăr și nu ar trebui să renunți la toate adevărurile pentru un pic de desfătare. Oamenii de genul acesta nu au integritate sau demnitate; nu există nicio semnificație în existența lor!” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Citirea cuvintelor lui Dumnezeu mi-a adus claritate în inimă. În China, țara care I se împotrivește cel mai mult lui Dumnezeu, este inevitabil să fii persecutat pentru credința în El. Pentru a-L urma pe Dumnezeu, trebuie să ai credință și voința de a îndura greutăți. Dar după ce suferisem unele greutăți pentru că părinții mei mă băteau, mă certau și mă persecutau adesea, inima mea a fost tulburată și m-am plâns că a crede în Dumnezeu era cu adevărat dureros, și chiar am luat în considerare să nu mai merg la adunări. Eram atât de slabă și de lipsită de coloană vertebrală! Credința în Dumnezeu și închinarea la El sunt absolut firești și justificate, iar lipsa de înțelegere a părinților mei față de mine și persecuția lor împotriva mea erau toate cauzate de Partidul Comunist, care I se împotrivește lui Dumnezeu, arestează creștinii peste tot, răspândește zvonuri nefondate și Îl condamnă pe Dumnezeu. Acest lucru a indus în eroare familia mea non-credincioasă și a făcut-o să mă persecute și să mă împiedice în credința mea la fel ca Partidul. Dar eu am greșit crezând că această suferință fusese cauzată de credința mea în Dumnezeu. Fusesem complet incapabilă de a distinge binele de rău, fusesem oarbă și nechibzuită! M-am gândit cum S-a întrupat Dumnezeu și a venit în China, țara care I se împotrivește cel mai mult, suferind arestări și persecuții din partea regimului său ateu și opoziție și condamnare din partea lumii religioase, dar Dumnezeu a exprimat întotdeauna în tăcere adevărul și a îndurat tot felul de suferințe pentru a mântui omenirea. Totuși, eu mă plângeam de Dumnezeu doar pentru că treceam printr-o mică suferință, dorindu-mi doar să trăiesc o viață confortabilă și ușoară, nefiind dispusă să sufăr sau să înfrunt persecuții pentru a dobândi adevărul în credința mea în Dumnezeu. Îmi lipsea cu adevărat conștiința. De asemenea, m-am gândit cum S-a întrupat Dumnezeu în zilele de pe urmă pentru a exprima adevărul și a mântui omenirea. Aceasta era o ocazie unică în viață și era singura mea șansă de a dobândi adevărul și de a fi mântuită de Dumnezeu. Dacă îmi abandonam credința în Dumnezeu doar pentru a mă bucura de o armonie familială temporară și îmi pierdeam șansa la mântuirea lui Dumnezeu, aveam să regret acest lucru toată viața! Oricât mă iubeau părinții mei, nu mă puteau salva de la dezastru. Numai Dumnezeu îmi este sprijin. Dacă nu credeam în Dumnezeu și nu urmăream adevărul, bucurându-mă doar de confort și de armonia familiei și trăind astfel o viață goală, atunci ce sens ar avea asta? În cele din urmă, aș ajunge doar să urmez calea depravării și a răului pe care merg oamenii profani, aș deveni din ce în ce mai coruptă de Satana și, în cele din urmă, aș fi distrusă împreună cu el. Gândindu-mă la acest lucru, m-am simțit mult mai calmă și am hotărât că, oricum m-ar fi persecutat sau împiedicat părinții mei, Îl voi urma pe Dumnezeu până la capăt!

A doua zi, tatăl meu a venit din nou în camera mea. N-a mai fost atât de dur ca în ziua precedentă și a spus, încruntat: „Sunt unele lucruri pe care nu ți le-am zis înainte. Mi-a fost teamă că te vei supăra. De când ai fost arestată și eliberată, unii săteni spun că din satul nostru s-a ivit o tânără infractoare, iar eu și mama ta nici măcar nu ne mai putem ține capul sus când ieșim. Nu ne-a fost ușor să te creștem, dar, chiar dacă nu te gândești la noi, ar trebui să te gândești la tine! Dacă vei fi arestată din nou pentru credința ta, viața ta se va sfârși!” După ce a spus asta, a plecat. Văzându-l pe tatăl meu plecând cu durerea întipărită pe chip, m-am simțit și eu chinuită. Toată lumea obișnuia să mă considere un copil iubitor și înțelegător, dar acum, după ce fusesem arestată de poliție, oamenii care nu înțeleg faptele s-au gândit că trebuie să fi făcut ceva rău. Părinții mei trebuie să fi îndurat o mulțime de priviri reci și de cuvinte dure în această perioadă. M-am gândit cum mă crescuseră părinții mei, dar eu nu îi făcusem mândri, ci, dimpotrivă, erau arătați cu degetul și priviți cu dispreț din cauza mea. Am simțit că îi dezamăgisem cu adevărat. Mai târziu, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Poate că vă amintiți cu toții aceste cuvinte: «Căci necazul nostru ușor de purtat și temporar, lucrează în noi o greutate veșnică de slavă, dincolo de orice imaginație». Cu toții ați auzit aceste cuvinte înainte, totuși niciunul dintre voi nu a înțeles adevărata lor însemnătate. Astăzi, sunteți profund conștienți de însemnătatea lor reală. Aceste cuvinte vor fi împlinite de Dumnezeu în timpul zilelor de pe urmă și vor fi împlinite în cei care au fost persecutați cu cruzime de marele balaur roșu în ținutul unde stă încolăcit. Marele balaur roșu Îl persecută pe Dumnezeu și este vrăjmașul lui Dumnezeu și deci, în acest ținut, oamenii sunt supuși umilinței și persecuției din cauza credinței lor în Dumnezeu și, ca urmare, aceste cuvinte sunt împlinite în voi, acest grup de oameni” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Este lucrarea lui Dumnezeu la fel de simplă cum și-o imaginează oamenii?”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că nu este greșit să mergi pe calea cea dreaptă în viață crezând în El, dar, pentru că Partidul Comunist I se împotrivește nebunește lui Dumnezeu, arestându-i și persecutându-i pe credincioși, credincioșii din China, această țară atee, suferă multe umilințe și persecuții. Asta nu pentru că ar fi greșit să crezi în Dumnezeu, ci pentru că Partidul Comunist este absolut malefic, făcând rău și aducând suferință fără sfârșit credincioșilor și familiilor acestora. Principalul vinovat pentru toate aceste suferințe era Partidul Comunist, iar eu nu le eram datoare cu nimic părinților mei. Gândindu-mă la asta, am simțit o oarecare eliberare. Contemplând cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles, de asemenea, că, deși suntem umiliți și persecutați în ziua de azi pentru că credem în Dumnezeu, această suferință este temporară. Dumnezeu a folosit această suferință pentru a-mi desăvârși credința, așa că această suferință avea un sens, iar eu trebuia să mă bazez pe Dumnezeu și să continui cu fermitate. Gândindu-mă la asta, am dobândit credință și nu am mai simțit nicio durere sau suferință.

În vara anului 2013, după ce tocmai mă întorsesem acasă de la serviciu, mama mea a spus, neliniștită: „Au sunat de la secția de poliție și au spus că vor să te vadă.” M-am speriat foarte tare când am auzit asta, neștiind ce vrea poliția de la mine, așa că m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu, cerându-I să-mi dea înțelepciune, ca să pot vedea dincolo de uneltirile Satanei și să rămân fermă în mărturia mea. La secția de poliție, poliția mi-a pus câteva întrebări despre biserică și mi-a cerut, de asemenea, să scriu cuvinte de blasfemie împotriva lui Dumnezeu. Știam că blasfemia împotriva lui Dumnezeu este un păcat de neiertat în această viață și în lumea care va veni și că a scrie acest lucru ar însemna să-L trădez pe Dumnezeu, așa că am refuzat cu hotărâre să fac asta. Tatăl meu, văzând că refuzam să scriu ceea ce mi se cerea, s-a înfuriat atât de tare încât s-a înroșit la față și le-a spus polițiștilor: „Dacă continuă să se agațe de credința ei, atunci luați-o de aici!” Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Nu mă așteptasem ca tatăl meu să se alieze cu poliția pentru a mă forța să renunț la credința mea, îndemnându-i chiar pe polițiști să mă aresteze. Nu mai era tatăl pe care îl cunoșteam! Mai târziu, văzând că refuz să scriu, poliția m-a lăsat să plec acasă și mi-a spus să depun o garanție de apostazie în trei zile. După ce m-am întors acasă, gândul că tatăl meu voise să mă predea poliției m-a făcut să mă simt foarte rece pe dinăuntru. M-am gândit la două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă un om se înfurie și izbucnește de mânie când Dumnezeu este menționat, L-a văzut oare pe Dumnezeu? Știe cine este Dumnezeu? Nu știe cine este Dumnezeu, nu crede în El, iar Dumnezeu nu i-a vorbit. Dumnezeu nu l-a tulburat niciodată, deci de ce ar fi mânios? Am putea spune că această persoană este ticăloasă? Tendințele lumești, mâncatul, băutul, căutarea plăcerilor și goana după celebrități – niciunul dintre aceste lucruri nu l-ar deranja pe un astfel de om. Cu toate acestea, la simpla menționare a cuvântului «Dumnezeu» sau a adevărului cuvintelor lui Dumnezeu, se înfurie. Oare asta nu înseamnă că ai o natură ticăloasă? Lucrul acesta este suficient să demonstreze că asta e natura ticăloasă a omului” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul V”). „Nu există nicio legătură între un soț care crede și o soție non-credincioasă și nu există nicio legătură între copiii care cred și părinții non-credincioși; aceste două tipuri de oameni sunt cu totul incompatibile. Înainte de a intra în odihnă, o persoană are rude fizice, dar odată ce va intra în odihnă, această persoană nu va mai avea rude fizice despre care să vorbească” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). Cuvintele lui Dumnezeu expun că, dacă o persoană nu Îl cunoaște pe Dumnezeu sau nu a crezut niciodată în El, dar se înfurie și se umple de ură la auzul cuvântului „Dumnezeu”, înseamnă că natura acestei persoane este rea și că se opune lui Dumnezeu. Am reflectat asupra faptului că tatăl meu avusese întotdeauna o atitudine plină de ură față de credința mea și că, de fiecare dată când mă vedea mergând la adunări sau citind cuvintele lui Dumnezeu, strângea din dinți cu ură, îi luceau ochii de furie și chiar Îl blasfemia pe Dumnezeu. Pentru a-mi împiedica credința, mă supraveghea adesea ca pe o infractoare, urmărindu-mă și monitorizându-mă, fără să-mi lase nicio libertate, iar când a aflat că citeam cuvintele lui Dumnezeu în camera mea, parcă și-a pierdut mințile, a spart geamul ca să dea buzna înăuntru și să mă lovească. Pentru a mă forța să Îl trădez pe Dumnezeu, el chiar a propus activ ca poliția să mă aresteze, fără să arate că îi pasă dacă trăiesc sau mor ori că simte vreo afecțiune paternă. Am înțeles astfel că natura-esență a lui era una care I se împotrivea lui Dumnezeu și Îl ura pe Dumnezeu. Dumnezeu spune că credincioșii și non-credincioșii sunt două tipuri distincte de oameni, iar acest lucru este chiar adevărat! Eu Îl urmam pe Dumnezeu și urmăream adevărul, mergând pe calea cea dreaptă în viață, în timp ce părinții mei nu credeau în Dumnezeu și urmau Partidul Comunist pentru a mă persecuta. Deși eram rude de sânge, nu mergeam pe aceeași cale și eram fundamental incompatibili. Prin experimentarea acestor lucruri, am dobândit un anumit discernământ cu privire la esența părinților mei și am reușit să renunț la unele dintre atașamentele mele emoționale față de ei. Mai târziu, pentru că secția de poliție insista să semnez o garanție de apostazie, am plecat de acasă și m-am ascuns.

Apoi s-a întâmplat altceva, care m-a făcut să văd mai clar esența părinților mei. Într-o noapte, când am trecut prin satul nostru în timp ce îmi îndeplineam îndatoririle, m-am întors acasă să iau niște lucruri, iar părinții mei, văzându-mă înapoi, m-au îndemnat din nou să nu mai cred în Dumnezeu. Tatăl meu a spus: „Te-am crescut cu speranța că ne vei sprijini când vom fi bătrâni, dar acum, că mergi la adunări în fiecare zi, se pare că nu ne putem baza pe tine.” La început, nu le-am răspuns, dar, spre uimirea mea, tatăl meu a început brusc să se pălmuiască, lovindu-se în timp ce îmi cerea să nu mai cred în Dumnezeu, până când a început să îi curgă sânge din nas. Eram înmărmurită. Nu mă așteptam deloc ca tatăl meu să recurgă la asemenea metode pentru a mă forța să renunț la credința mea în Dumnezeu. Mama plângea și ea și mă îndemna. M-am simțit foarte îndurerată și nu mi-am putut stăpâni lacrimile, gândindu-mă: „Tatăl meu se va răni grav dacă va continua să se lovească? La urma urmei, el este tatăl meu și nu pot să mă uit cum se rănește singur, fără să fac nimic, dar nici nu pot fi de acord să nu mai cred în Dumnezeu. Ce să fac?” În momentul acela, m-am gândit la un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Poporul Meu ar trebui să fie întotdeauna în alertă împotriva uneltirilor viclene ale Satanei, păzind poarta casei Mele pentru Mine; ar trebui să fie capabili să se sprijine unii pe alții și să se aprovizioneze unii pe alții, ca să evite să cadă în capcana Satanei, moment în care ar fi prea târziu pentru regrete” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 3). Cuvintele lui Dumnezeu m-au ajutat să înțeleg că autovătămarea tatălui meu avea ca scop să mă împiedice să cred în Dumnezeu, ceea ce era o uneltire a Satanei. Așa că nu am făcut compromisuri cu ei. Văzând că eram neclintită, părinții mei n-au mai spus nimic în cele din urmă.

Mai târziu, am citit încă un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „De ce sunt copiii ascultători față de părinții lor? De ce părinții își adoră copiii? Ce gen de intenții nutresc, de fapt, oamenii? Oare intenția lor nu e de a-și satisface propriile planuri și dorințe egoiste? Chiar își doresc să acționeze de dragului planului de gestionare al lui Dumnezeu? Oare chiar acționează de dragul lucrării lui Dumnezeu? Este intenția lor să îndeplinească îndatoririle unei ființe create?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că dragostea părinților pentru copiii lor este condusă de propriile lor dorințe egoiste. După ce am fost arestată pentru că am crezut în Dumnezeu, părinții mei au simțit că i-am făcut de rușine și s-au temut că poliția le va face probleme. Așa că au folosit diverse metode pentru a împiedica credința mea în Dumnezeu, recurgând chiar la autovătămare pentru a mă constrânge. Mi-am dat seama că dragostea lor pentru mine nu era autentică. Dragostea părinților este impură, este pentru interesele lor personale. Dacă îi ascultam și renunțam la credința mea în Dumnezeu, cum aș mai fi fost mântuită? Nu mă iubeau; mă răneau! Nu mai puteam fi constrânsă de afecțiune. Oricum au încercat părinții mei să mă împiedice sau să mă persecute, am hotărât să-L urmez pe Dumnezeu până la capăt.

Mai târziu, când mi-l aminteam pe tatăl meu pălmuindu-se, încă mai simțeam o oarecare tulburare și slăbiciune. Am citit că cuvintele lui Dumnezeu spun: „Tinerii ar trebui să aibă perseverența de a continua pe drumul adevărului pe care l-au ales acum – să-și împlinească dorința de a-și consuma întreaga viață pentru Mine. Nu ar trebui să trăiască fără adevăr, nici să ascundă ipocrizie și nedreptate – ar trebui să rămână fermi pe poziția corectă. Ei nu ar trebui doar să fie în derivă, ci ar trebui să aibă spiritul de a îndrăzni să facă sacrificii și să lupte pentru dreptate și adevăr. Oamenii tineri ar trebui să aibă curajul de a nu ceda în fața opresiunii forțelor întunericului și de a transforma semnificația existenței lor” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvinte pentru cei tineri și cei vârstnici”). Din cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că eu, ca ființă creată, trebuia să cred în Dumnezeu, să-L urmez și să-mi fac datoria. În felul acesta, viața are valoare și sens. Dacă aș urmări confortul temporar de dragul armoniei familiale și mi-aș pierde șansa de a urmări adevărul și de a fi mântuită de Dumnezeu, nu mi-aș trăi viața degeaba? Din moment ce am ales să cred în Dumnezeu, nu ar trebui să fiu constrânsă de nimeni și de nimic și ar trebui să continui cu fermitate. Acestea sunt hotărârea și perseverența pe care ar trebui să le aibă o persoană tânără. M-am gândit la Petru, ai cărui părinți l-au împiedicat să creadă în Dumnezeu, dar Petru avea un simț al dreptății și făcea clar diferența între ceea ce iubea și ceea ce ura. El nu s-a lăsat constrâns de părinții săi necredincioși și L-a urmat cu hotărâre pe Domnul Isus. Urmându-L pe Domnul, el a trăit experiența judecății lui Dumnezeu, a mustrării, a încercărilor și a rafinării, viața-fire i s-a schimbat, iar în cele din urmă a fost răstignit cu capul în jos ca mărturie pentru Dumnezeu. Viața lui Petru a fost cu adevărat cea mai plină de sens. Deși eram departe de exemplul lui Petru, eram dispusă să îi calc pe urme nelăsându-mă constrânsă de nimeni și de nimic, urmărind adevărul și trăind o viață plină de sens. După ce am înțeles intenția lui Dumnezeu, mi-am simțit inima complet eliberată. Nu mai simțeam disconfort din cauza atitudinii părinților mei față de mine și voiam doar să-mi fac bine datoria pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Mai târziu, când părinții mei au văzut că eram hotărâtă să cred în Dumnezeu și că, într-adevăr, nu aveau cum să mă împiedice, nu m-au mai deranjat. Acum merg mereu la adunări la biserică și îmi fac datoria și îmi simt inima foarte liniștită și în pace!