de Cecily Japonia

La începutul anului 2022, eram responsabilă de lucrarea mai multor biserici. Într-o zi, câțiva dintre noi discutam despre lucrare, când fratele Michael a menționat că o biserică o alesese pe sora Clara drept conducătoare. De îndată ce am auzit acest nume, inima mi-a sărit din piept și m-am gândit: „Când a fost conducătoare înainte, nu putea colabora armonios cu frații și cu surorile și se întrecea mereu pentru faimă și câștig, chiar excluzându-i pe cei cu păreri diferite, făcându-le rău fraților și surorilor, iar, în cele din urmă, a fost demisă din cauză că urma calea unui antihrist. Ar fi putut ea să-și recunoască fărădelegile din trecut? Dacă nu s-a pocăit, nu ar fi potrivit ca ea să fie aleasă din nou conducătoare.” Dar apoi m-am gândit: „Această biserică este în primul rând responsabilitatea lui Michael. Dacă îmi exprim îngrijorările, va crede că încerc să-i îngreunez situația? Acest lucru ar face dificilă colaborarea pe viitor. Nu contează, oricum eu nu o cunosc chiar atât de bine pe Clara și nu ar ști Michael mai bine decât mine dacă ea se cunoaște cu adevărat pe sine? Mai bine nu aduc situația în discuție.” De teamă să nu-i jignesc pe alții, am ales să tac. Alți frați și surori din echipa noastră au mai spus: „Deși părerile oamenilor despre Clara sunt oarecum amestecate, o putem lăsa să se instruiască o vreme și să vedem cum merg lucrurile, iar dacă nu este potrivită, o putem demite.” Am văzut că toată lumea credea că Clara era potrivită și că eu eram singura cu o părere diferită, așa că nu am vrut să spun nimic, gândindu-mă: „Nu sunt familiarizată cu situația actuală a Clarei. Dacă ea s-a pocăit cu adevărat, vor crede toți că judec prea repede și că am o umanitate slabă? Las-o baltă, mai bine nu spun nimic.”

Într-o seară, o soră m-a întrebat: „Și-a recunoscut Clara fărădelegile? Îndeplinește condițiile pentru a fi conducătoare? Nu știu ce principii folosești pentru a o judeca.” Avalanșa de întrebări m-a luat prin surprindere, însă am știut, cu siguranță, că era intenția lui Dumnezeu. Sora a continuat: „Când a fost conducătoare înainte, Clara s-a întrecut pentru faimă și câștig, perturbând și tulburând grav lucrarea bisericii, iar în timpul adunărilor, părtășia ei nu a arătat nicio auto-reflecție. Sunt îngrijorată că, dacă acum a fost aleasă din nou drept conducătoare, își va relua vechile obiceiuri, ceea ce ar face rău lucrării bisericii. Nu ar trebui să ne uităm mai atent la comportamentul ei?” Când am auzit îngrijorările surorii, m-am simțit neliniștită. Adevărul era că aveam aceleași îngrijorări, dar îmi era teamă că Michael va crede că încerc să-i îngreunez situația și, din moment ce ceilalți frați și surori fuseseră cu toții de acord, nu voiam să jignesc pe nimeni, așa că am făcut la fel ca toți ceilalți. Eram atât de superficială și de iresponsabilă într-o chestiune atât de importantă precum alegerea unei conducătoare! Acest gând m-a făcut să mă simt profund vinovată. În noaptea aceea, m-am răsucit de pe o parte pe alta și, pur și simplu, nu am putut dormi. În dimineața următoare, am vorbit cu câțiva dintre frații și surorile din echipa noastră despre această problemă. După ce a auzit acest lucru, Michael a analizat mai amănunțit situația, căutând pe cineva în cunoștință de cauză. În cele din urmă, toată lumea a fost de acord că Clara nu-și recunoscuse fărădelegile și că, din moment ce nu a acceptat adevărul, nu era potrivită pentru a fi conducătoare, așa că Clara a fost demisă. După aceea, am simțit un sentiment și mai puternic de răspundere și de vinovăție, gândindu-mă: „Cu privire la această chestiune, alegerea Clarei drept conducătoare, în mod evident, aveam o altă părere, dar nu am exprimat-o și, pur și simplu, am fost de acord cu toți ceilalți. Am fost cu adevărat iresponsabilă!” Am citit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Unii oameni fac pe placul celorlalți, nu îi raportează și nu îi dau în vileag pe alții atunci când îi văd că fac lucruri rele. Sunt amabili și ușor de influențat. Ascultă de niște conducători falși și antihriști care tulbură lucrarea bisericii, nu jignesc pe nimeni și fac mereu compromisuri, neînclinându-se nici la dreapta, nici la stânga. La suprafață, par a avea umanitate – nu întrec măsura și au ceva conștiință și rațiune – dar, de cele mai multe ori, tac și nu își exprimă ideile. Ce crezi despre astfel de oameni? Nu sunt ei mieroși și înșelători? Tocmai așa sunt oamenii înșelători. Când se întâmplă ceva, se poate ca ei să nu vorbească sau să nu-și exprime vreo părere cu ușurință, ci să rămână mereu tăcuți. Asta nu înseamnă că sunt rezonabili; dimpotrivă, arată că sunt destul de bine deghizați, că ascund lucruri, că șiretenia lor este profundă” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Oferindu-ți inima lui Dumnezeu, poți obține adevărul”). „Trebuie să existe un standard pentru a avea o bună umanitate. Acesta nu presupune a lua calea moderației, a nu respecta principiile, a te strădui să nu jignești pe nimeni, a fi lingușitor oriunde te duci, a fi mieros și versat cu toți cei pe care îi întâlnești și a face pe toată lumea să te vorbească de bine. Nu acesta este standardul. Deci, care este standardul? Este să te poți supune lui Dumnezeu și adevărului. Înseamnă să-ți abordezi datoria și toate tipurile de oameni, evenimente și lucruri în mod principial și cu simțul responsabilității. Acest lucru este ușor de văzut de către toți: toată lumea are clar în inima sa acest lucru. Mai mult, Dumnezeu scrutează inimile oamenilor și le cunoaște situațiile, pe fiecare în parte: indiferent cine sunt, nimeni nu Îl poate păcăli pe Dumnezeu. Unii oameni se laudă întotdeauna că au o bună umanitate, că nu au vorbit niciodată de rău pe nimeni, n-au rănit niciodată interesele altcuiva și pretind că niciodată nu au râvnit la lucrurile altor oameni. Atunci când există o dispută asupra intereselor, preferă chiar să sufere ei pierderi, decât să profite de ceilalți și toți ceilalți cred că ei sunt oameni buni. Totuși, atunci când își îndeplinesc îndatoririle în casa lui Dumnezeu, ei sunt vicleni și șireți, uneltind mereu pentru ei înșiși. Nicicând nu se gândesc la interesele casei lui Dumnezeu, nicicând nu tratează ca fiind urgente lucrurile pe care Dumnezeu le tratează ca fiind astfel și nu gândesc așa cum gândește El, neputând nicicând să-și pună deoparte propriile interese pentru a-și îndeplini îndatoririle. Ei nu-și abandonează niciodată propriile interese. Chiar și când îi văd pe oamenii răi săvârșind răul, nu îi dau în vileag; ei nu au niciun fel de principii. Ce fel de umanitate este aceasta? Nu este o umanitate bună” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Oferindu-ți inima lui Dumnezeu, poți obține adevărul”). Mi-a fost atât de rușine când m-am privit în lumina cuvintelor lui Dumnezeu. Dumnezeu spune că standardul umanității bune este să ai o inimă sinceră față de El și față de ceilalți, să fii responsabil când faci lucruri și să ai curajul să eviți ca lucrarea bisericii să fie prejudiciată, asumându-ți răspunderea și exprimându-ți părerea când vezi că aceasta este afectată. Aceasta este adevărata umanitate și un comportament cinstit. Dacă cineva observă o problemă, dar nu își exprimă părerea, rămâne tăcut și nu jignește pe nimeni, atunci poate părea rezonabil, dar, în realitate, acesta este cineva plin de uneltiri, alunecos și înșelător. Cugetând asupra mea în legătură cu chestiunea Clarei, aveam în mod clar îngrijorări în inima mea, frământându-mă că nu reflectase asupra ei sau nu își recunoscuse greșelile trecute, iar acum, că fusese aleasă din nou, era posibil să revină la vechile ei obiceiuri, ceea ce ar fi fost în detrimentul lucrării bisericii și al intrării în viață a fraților și surorilor, dar îmi era frică să nu jignesc oamenii și să nu fiu înțeleasă greșit de colegii mei. De asemenea, eram îngrijorată că, dacă părerea mea era greșită, toată lumea ar spune că judec prea repede și că am o umanitate slabă, așa că nu am spus nimic. Pentru a construi o imagine bună despre mine în inimile oamenilor și pentru a menține relații armonioase cu colegii mei, am ales să tac și să fiu o persoană care încearcă să facă pe plac altora, indiferent dacă lucrarea bisericii ar avea de suferit. Umanitatea mea era cu adevărat înșelătoare și detestabilă! Mă prefăceam atât de bine, încât frații și surorile din jurul meu nu-mi cunoșteau adevăratele gânduri, gândindu-se chiar că era ușor să se înțeleagă cu mine, deoarece nu intram niciodată în conflict cu ceilalți, și că aveam o umanitate bună. Dar Dumnezeu scrutează tot ce este în inima mea. Nu susțineam lucrarea bisericii și întotdeauna am ales să-mi mențin, în schimb, relațiile cu ceilalți. În ce fel practicam adevărul sau îmi făceam datoria? Am fost atât de detestabilă în fața lui Dumnezeu!

Mai târziu, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă nu ai o relație normală cu Dumnezeu, atunci, indiferent ce faci pentru a-ți păstra relațiile cu ceilalți oameni, indiferent cât lucrezi din greu sau câtă energie investești, totul va aparține unei filosofii pentru interacțiuni lumești. Îți vei proteja poziția printre oameni și vei dobândi lauda lor prin perspective și filosofii umane, mai degrabă decât să stabilești relații interpersonale normale, conform cuvântului lui Dumnezeu. Dacă nu te concentrezi la relațiile tale cu oamenii și, în schimb, păstrezi o relație normală cu Dumnezeu, dacă ești dornic să-ți dăruiești inima Lui și să înveți să te supui Lui, atunci relațiile tale interpersonale vor deveni normale în mod natural. Atunci, aceste relații nu se vor baza pe trup, ci pe temelia iubirii față de Dumnezeu. Aproape că nu vei avea interacțiuni trupești cu alți oameni, dar, la nivel spiritual, între voi va exista părtășie și iubire reciprocă, alinare și aprovizionare. Toate acestea sunt făcute având la bază o dorință de a-L mulțumi pe Dumnezeu – aceste relații nu sunt menținute prin filosofii pentru interacțiuni lumești, ele se formează natural, când o persoană poartă o povară pentru Dumnezeu. Ele nu necesită niciun efort artificial, uman din partea ta, ai nevoie doar să practici în conformitate cu principiile cuvintelor lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Este foarte important să stabilim o relație normală cu Dumnezeu”). Din cuvintele lui Dumnezeu am înțeles că, pentru a avea relații normale cu oamenii, o persoană trebuie mai întâi să stabilească o relație normală cu Dumnezeu. O persoană trebuie să-și încredințeze inima lui Dumnezeu, nu să-și mențină relațiile trupești cu ceilalți, bazate pe filozofiile Satanei pentru interacțiuni lumești, și nici să ia în considerare statutul său sau imaginea sa din inimile altora; ea trebuie să-și facă datoria cu o inimă cinstită și să acționeze conform adevărurilor-principii în toate lucrurile. În acest fel, relațiile unei persoane cu frații și cu surorile vor deveni firești în mod natural. Relațiile întreținute pe baza filozofiilor pentru interacțiunile lumești nu sunt relații firești și sunt detestate de Dumnezeu. De obicei, astfel de relații nu durează mult. Reflectând asupra chestiunii privind-o pe Clara, am urmat iresponsabil mulțimea, trăind după filozofiile satanice „Păstrarea tăcerii asupra greșelilor prietenilor buni face o prietenie lungă și bună” și „Rostește vorbe bune în acord cu sentimentele și rațiunea altora, întrucât a fi direct îi irită pe ceilalți”. Am crezut că, interacționând cu oamenii în acest fel, aș putea evita conflictele și aș putea menține relațiile. Am crezut că acest lucru ar putea duce la o colaborare armonioasă. Dar, în realitate, lucrurile stăteau exact pe dos. Trăind după aceste filozofii pentru interacțiuni lumești, am devenit din ce în ce mai alunecoasă și mai înșelătoare. Când s-au întâmplat lucruri, prioritatea mea a fost să îmi protejez reputația și statutul și să-mi mențin relațiile cu ceilalți. Deși acest lucru poate menține temporar armonia, nu există sinceritate în acest tip de colaborare și nu reușește să asigure sprijin reciproc și înfrânare. Biserica a rânduit ca noi să colaborăm în îndatoririle noastre cu speranța că ne vom supraveghea unii pe alții și că ne vom ține sub control în chestiuni importante. Dar eu am fost iresponsabilă, acționând ca o persoană care caută să facă pe plac altora, văzând problemele, dar neaducându-le în discuție și astfel făcând rău lucrării bisericii. Fusesem atât de iresponsabilă!

Mai târziu, am continuat să caut, întrebându-mă: „Ce este, mai exact, colaborarea armonioasă adevărată?” O soră mi-a trimis câteva pasaje din cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă vrei să-ți îndeplinești bine îndatoririle și să-I satisfaci intențiile lui Dumnezeu, atunci trebuie să înveți mai întâi să lucrezi în armonie cu alții. Când cooperezi cu frații și surorile tale, ar trebui să ții cont de următoarele chestiuni: «Ce este armonia? Este limbajul meu în armonie cu ei? Sunt gândurile mele în armonie cu ei? Este felul în care fac eu lucrurile în armonie cu ei?» Ia în considerare cum să cooperezi în armonie. Câteodată, armonie înseamnă răbdare și toleranță, dar înseamnă și să-ți susții punctul de vedere și principiile. Armonie nu înseamnă să faci compromisuri în privința principiilor, pentru a liniști lucrurile, sau să încerci să fii «o persoană care caută să le facă pe plac oamenilor», sau să rămâi fixat pe calea moderației – și, desigur, nu înseamnă să încerci să intri în grațiile cuiva. Acestea sunt principii. Odată ce ai înțeles aceste principii, vei vorbi și vei acționa în conformitate cu intențiile lui Dumnezeu, fără să-ți dai seama, și vei trăi realitatea adevărului, iar în acest fel este ușor să dobândești unitate” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Despre cooperarea armonioasă”). „Unii vor zice: «Spui că nu pot coopera cu nimeni – ei bine, am un partener! Cooperează bine cu mine: merge unde merg eu și face ce fac eu; merge oriunde îl pun să meargă, face orice îl pun să facă, oricum îl pun să facă.» Asta înseamnă cooperarea? Nu. Asta se numește a fi lacheu. Un lacheu face ce îi poruncești – asta e cooperare? În mod clar, este un lacheu, fără idei sau puncte de vedere, cu atât mai puțin opinii proprii. Și, dincolo de asta, gândirea sa este a cuiva care caută să facă pe plac oamenilor. Nu este meticulos în niciuna din acțiunile sale, ci face lucrurile mecanic, superficial, fără să apere interesele casei lui Dumnezeu. Cărui scop ar putea servi o asemenea cooperare? Indiferent cine îi este partener, face pur și simplu ce i se poruncește, fiind mereu un lacheu. Ține seama de orice îi spun alții și face orice îl pun alții să facă. Aceasta nu e cooperare. Ce este cooperarea? Trebuie să fiți capabili să discutați despre lucruri între voi și să vă exprimați punctele de vedere și opiniile; trebuie să vă completați și să vă supravegheați reciproc, să căutați unul de la altul, să vă întrebați unul pe celălalt și să vă îndemnați reciproc. Asta înseamnă să cooperezi în mod armonios. Să spunem, de exemplu, că te-ai ocupat de ceva conform propriei voințe și cineva a spus: «Ai procedat greșit, complet împotriva principiilor. De ce te-ai ocupat cum ai vrut, fără să cauți adevărul?» Răspunzi la aceasta: «Așa este – mă bucur că mi-ai atras atenția! Dacă n-ai fi făcut-o, ar fi fost un dezastru!» Asta înseamnă să vă îndemnați unul pe celălalt. Atunci ce înseamnă să vă supravegheați unul pe celălalt? Fiecare are o fire coruptă și poate fi superficial în îndeplinirea datoriei sale, apărându-și doar statutul și mândria, nu interesele casei lui Dumnezeu. Astfel de stări există în fiecare persoană. Dacă afli că cineva are o problemă, ar trebui să iei inițiativa de a avea părtășie cu acea persoană, amintindu-i să-și facă datoria conform principiilor, păstrând totodată acest lucru drept un avertisment pentru tine. Aceasta e supravegherea reciprocă. Ce funcție îndeplinește supravegherea reciprocă? Este menită să protejeze interesele casei lui Dumnezeu și, de asemenea, să-i împiedice pe oameni să meargă pe drumul greșit. Cooperarea are o altă funcție, în afară de îndemnurile și de supravegherea reciprocă: de a vă adresa întrebări unul celuilalt” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul opt: Ar vrea ca alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea întâi)”]. Cuvintele lui Dumnezeu au expus adevărata mea situație. Adesea, când colaboram cu frații și cu surorile, eram ca o marionetă, nu îmi exprimam propriile păreri și nu-mi făceam deloc datoria de supraveghere. Adevărata colaborare presupune observații și supraveghere reciprocă. Pentru că toți avem multe firi corupte, suntem susceptibili să ne urmăm propria voință și să acționăm arbitrar în îndatoririle noastre. Dacă putem oferi îndrumare reciprocă, ajutor sau emondare în cursul colaborării noastre unii cu alții, putem evita să afectăm lucrarea și să urmăm calea greșită. Mai mult, din moment ce nu înțelegem pe deplin adevărul și cu toții avem multe neajunsuri și deficiențe, multe probleme nu pot fi luate în calcul în mod cuprinzător; uneori, observațiile din partea partenerilor sau a colegilor pot corecta abaterile la timp și pot reduce erorile din lucrare. Supravegherea reciprocă și observațiile sunt, într-adevăr, foarte importante! Dar eu crezusem întotdeauna că o colaborare armonioasă însemna să mă înțeleg pașnic și că a semnala lipsurile altora sau a oferi sugestii ar jigni oamenii. Punctul meu de vedere asupra lucrurilor a fost cu adevărat denaturat! De fapt, colaborarea armonioasă nu înseamnă ca toată lumea să se înțeleagă și nimeni să nu se simtă jignit, nici să examinezi superficial lucrurile și să încerci să faci pe plac altora. Este vorba despre respectarea principiilor, a rămâne ferm și a avea un simț al dreptății. Când vedem că frații și surorile noastre partenere încalcă principiile, ar trebui să le atragem atenția, să îi ajutăm sau să îi emondăm, nu pentru a face lucrurile dificile pentru alții sau pentru a ne vărsa nemulțumirile personale, ci pentru a ne face îndatoririle conform principiilor. În plus, este un act de dreptate făcut pentru a susține lucrarea bisericii. Din cauza opiniilor mele false, am văzut problemele, dar nu le-am adus în discuție, făcându-mă că nu există. Cum a fost aceasta o colaborare armonioasă cu frații și cu surorile mele? Asta a însemnat să trăiesc, pur și simplu, după filozofii pentru interacțiuni lumești și să fiu iresponsabilă în îndatoririle mele. O astfel de colaborare nu a reușit să asigure supravegherea. Având în vedere acest lucru, am început să simt o oarecare ură de sine.

Mai târziu, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și am dobândit o oarecare înțelegere a cerințelor lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Când calea ta de practică este corectă și te îndrepți în direcția bună, viitorul tău va fi frumos și luminos. Astfel, vei trăi cu inima împăcată, spiritul îți va fi hrănit și te vei simți împlinit și mulțumit. Dacă nu poți să te eliberezi de constrângerile trupului, dacă ești mereu constrâns de sentimente, de interese personale și de filosofii satanice, dacă vorbești și acționezi într-un mod secretos și te ascunzi mereu în umbră, atunci trăiești sub controlul Satanei. Dar, dacă vei înțelege adevărul, dacă te vei elibera de constrângerile trupului și vei practica adevărul, treptat, vei ajunge să dobândești asemănare umană. Vei fi sincer și direct în cuvintele și faptele tale și îți vei putea dezvălui opiniile, ideile și greșelile făcute, permițându-le tuturor să le vadă clar. În cele din urmă, oamenii te vor recunoaște ca pe un om sincer. Ce este o persoană transparentă? Este cineva care vorbește cu o onestitate excepțională, ale cărei cuvinte sunt considerate ca fiind adevărate de toată lumea. Chiar dacă mint neintenționat sau spun ceva greșit, oamenii îi vor putea ierta, știind că a fost fără intenție. Dacă își dau seama că au mințit sau au spus ceva greșit, își cer scuze și se corectează. Aceasta este o persoană transparentă. O astfel de persoană este apreciată și toți au încredere în ea. Trebuie să ajungi la acest nivel pentru a câștiga încrederea lui Dumnezeu și a celorlalți. Nu este o sarcină simplă – este cel mai înalt nivel de demnitate pe care îl poate avea o persoană. O astfel de persoană are respect de sine” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar fiind o persoană onestă poți trăi adevărata asemănare umană”). Dumnezeu vrea ca, prin vorbele și faptele noastre, să fim sinceri și direcți, să le împărtășim altora deschis gândurile și ideile noastre, să discutăm despre probleme și să fim oameni cinstiți. Astfel de oameni sunt iubiți de Dumnezeu și trăiesc cu demnitate. Când am discutat despre chestiuni data următoare, mi-am expus în mod conștient gândurile și opiniile pentru a avea părtășie deschisă cu frații și cu surorile cu care colaboram. Nu am mai ascuns sau acoperit lucruri și nu am mai încercat să fiu pe placul oamenilor. Chiar dacă părerile mele nu erau pe deplin conturate, tot le exprimam. Dacă părerile mele erau greșite, îmi lăsam deoparte mândria și acceptam părerile altora. Practicând în acest mod, inima mea s-a umplut de pace și de siguranță.

Într-o zi, discutam dacă să acceptăm o soră pe nume Anne înapoi în biserică. Anne avusese o fire arogantă și refuzase în mod constant să accepte adevărul. Conducătorii avuseseră părtășie cu ea de multe ori, dar ea nu reflectase asupra sa sau nu încercase niciodată să se cunoască pe sine. În schimb, ea înrăutățise și mai mult lucrurile, judecând conducătorii în fața fraților și surorilor, tulburând și perturbând viața bisericească. În cele din urmă, a fost izolată pentru a reflecta asupra ei înseși. După aceea, a continuat să-și îndeplinească îndatoririle și, recent, a fost destul de eficientă în răspândirea Evangheliei. Câțiva colegi au fost de acord să o accepte pe Anne înapoi în biserică, dar eu am ezitat, gândindu-mă: „Deși Anne a avut un oarecare succes în răspândirea Evangheliei, firea ei este destul de răutăcioasă și nu este cineva care acceptă adevărul. Ea nu și-a recunoscut cu adevărat faptele rele de dinainte, nici nu au existat semne vizibile de pocăință. Să o acceptăm înapoi în biserică doar datorită succesului ei momentan în răspândirea Evangheliei nu pare potrivit.” Dar apoi m-am gândit: „Câțiva conlucrători au fost deja de acord, iar dacă eu sunt singura care se opune, ce vor crede cu toții? Vor crede că am mereu păreri diferite și că este prea greu să te înțelegi cu mine? Din moment ce toți ceilalți sunt de acord, poate că nu ar trebui să spun nimic.” Dar apoi m-am gândit dintr-o dată la situația cu Clara, când m-am luat în mod iresponsabil după mulțime și nu am avut curajul să susțin adevărurile-principii, ceea ce a întârziat lucrarea bisericii. M-am simțit puțin speriată, așa că m-am rugat repede lui Dumnezeu, spunând: „Dumnezeule, toată lumea a fost de acord să o accepte pe Anne înapoi în biserică, însă eu încă mă simt neliniștită din cauza asta. Nu vreau să iau o decizie pripită fără să fiu lămurită de data aceasta. Vreau să acționez conform adevărurilor-principii. Te rog, luminează-mă și îndrumă-mă.” După ce m-am rugat, am căutat principiile pentru acceptarea oamenilor înapoi în biserică, iar principiile au afirmat: cei care sunt în mod constant aroganți, îngâmfați și seamănă discordie sunt dincolo de mântuire. Oamenii răi vor fi întotdeauna răi și nu se pot pocăi cu adevărat. Cei care se întorc la biserică trebuie să nu deranjeze biserica sub nicio formă și trebuie să se poată înțelege cu majoritatea. Doar astfel de oameni sunt potriviți să fie acceptați înapoi în biserică. Cei care sunt dăunători și inutili pentru biserică nu trebuie să fie reacceptați. Comparând asta cu comportamentul Annei, m-am gândit la modul în care firea ei era chiar arogantă, cum refuza în mod constant să accepte adevărul și cum, indiferent de felul în care frații și surorile aveau părtășie cu ea, ea nu reflecta și nu se pocăia. Chiar dacă a avut un oarecare succes momentan în răspândirea Evangheliei, ea nu era cineva care a acceptat adevărul și, dacă ceva i-ar fi afectat interesele, era susceptibilă să revină la vechile ei obiceiuri și să continue să tulbure lucrarea bisericii. Nu era potrivit să acceptăm o astfel de persoană înapoi în biserică. După aceea, mi-am exprimat părerile și câțiva conlucrători au fost de acord cu părerea mea, și, în cele din urmă, Anne nu a fost acceptată înapoi în biserică. Văzând acest rezultat, m-am simțit împăcată și liniștită că mi-am făcut datoria în acest fel.

Această experiență m-a ajutat să înțeleg cât de important este să pui cu sinceritate suflet în datoria ta. Să ai o atitudine cinstită în datoria ta și să practici adevărul fără să-ți fie teamă că-i jignești pe alții protejează lucrarea bisericii.