de Keke, China

În mai 2021, am fost aleasă conducătoare de biserică și eram responsabilă în primul rând de evanghelizare și de lucrarea de udare. Fiecare sarcină necesita urmărire și supraveghere detaliate, iar uneori conducerea superioară făcea rânduieli detaliate pentru fiecare sarcină și acestea trebuiau puse în aplicare cu promptitudine. Dacă lucrarea nu dădea rezultate bune, adesea trebuia să analizez problemele și să caut adevărurile-principii pentru a le rezolva. La început, erau multe lucruri pe care nu le știam despre această îndatorire, așa că a trebuit să dedic mult timp pentru a mă familiariza cu ele. Simțeam o mare presiune, dar știam, de asemenea, că posibilitatea de a îndeplini această îndatorire era semnul înălțării și harului lui Dumnezeu față de mine, așa că trebuia să cooperez cum se cuvine. Vreo două luni mai târziu, o soră care fusese parteneră cu mine a fost transferată, rămânând doar eu și sora Wang Jing să ne ocupăm de lucrarea bisericii. Volumul de muncă ce fusese împărțit între trei persoane cădea acum doar pe noi două, făcând ca lucrarea să fie și mai aglomerată. Uneori, tocmai când reușeam să îmi termin îndatoririle și voiam să mă relaxez, primeam alte scrisori, la care trebuia să răspund. Întotdeauna era muncă de făcut. Cu timpul, am început să mă simt epuizată și să sper că volumul de muncă va scădea puțin, ca să mă pot relaxa. Uneori, după ce terminam treburile pe care le aveam de făcut în afara casei, nu voiam să mă grăbesc să mă întorc și aș fi vrut să mai zăbovesc puțin ca să-mi limpezesc mintea. Vedeam că sora din casa care ne găzduia nu avea altceva de făcut decât să gătească trei mese pe zi, după care putea să se odihnească și să citească cuvintele lui Dumnezeu în timpul ei liber. O invidiam foarte tare și mi-era dor de momentele când aveam o îndatorire cu o singură sarcină și mai aveam timp să mă relaxez. Acum, volumul de muncă era atât de mare încât simțeam că, de fiecare dată când deschideam ochii în fiecare zi, aveam în față lucrarea. Simțeam că e prea greu să trăiesc așa! Părea că-mi fac datoria, dar, în interior, eram plină de împotrivire. Când răspundeam la întrebările fraților și surorilor mele, simțeam doar că îndeplinesc sarcinile ca pe niște teme pentru acasă și nu mă oboseam să mă gândesc cum să obțin rezultate mai bune. Voiam doar să termin lucrurile repede, ca să mă pot odihni și relaxa. Când primeam o mulțime de întrebări, mă enervam și îmi venea să-mi ies din fire și mă simțeam foarte apăsată.

Odată, am mers acasă să mă ocup de niște treburi și, de îndată ce am ajuns acasă, am simțit cum scap de toate poverile. Nu aveam nicio lucrare de făcut și puteam face orice voiam. Era atât de confortabil să trăiesc așa! Aș fi putut termina într-o singură zi tot ce aveam de făcut, dar am ajuns să stau două zile. Mă simțeam vinovată, știind că ar fi trebuit să mă întorc de îndată ce terminam de făcut treburile respective, dar apoi m-am gândit că, din moment ce veneam rar acasă, poate că aș putea să mai stau o zi ca să mă relaxez puțin! Mai târziu, sora Wang Jing m-a îndemnat să mă grăbesc să mă întorc ca să mă ocup de o lucrare, așa că nu am avut de ales și m-am întors. Deoarece fusesem întotdeauna pasivă și negativă în ceea ce privește datoria mea de conducătoare, starea mea a continuat să se înrăutățească și nu obțineam niciun rezultat în îndeplinirea datoriei mele. Chiar și cu părtășia și ajutorul conducătorilor mei, nu m-am schimbat și, în cele din urmă, am fost demisă. Nu am reflectat asupra mea atunci. Abia mai târziu, când îndeplineam datoria de udare, m-am întâlnit cu o soră pe care o cunoșteam și m-am simțit oarecum mișcată. Această soră se pregătise mai bine de un an pentru a fi conducătoare, progresase rapid, iar părtășia ei la adunări era foarte practică. Am văzut că, deși conducerea presupune multe griji, greutăți și epuizare, viața ei progresa rapid. Cât despre mine, eu mă tot împotriveam datoriei mele de conducătoare și îmi lăsasem trupul să se relaxeze și să se simtă confortabil. Dar ce am câștigat eu din asta? Dacă nu-mi schimbam această viziune asupra a ceea ce urmăream, dând mereu ascultare trupului și temându-mă de greutăți și de epuizare, atunci, oricâți ani aș fi continuat să cred în Dumnezeu, viața mea nu avea să progreseze niciodată. Gândindu-mă la asta, mă tot întrebam: „De ce anume cred în Dumnezeu? Ce vreau eu cu adevărat de la credința mea în Dumnezeu? Voi continua să urmăresc în acest mod? Dacă pot să mă răzvrătesc împotriva trupului, să îndur greutăți, să plătesc un preț și să-mi fac datoria din toată inima, nu voi dobândi astfel mai multe adevăruri?”

Mai târziu, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Unii oameni sunt mereu superficiali și găsesc moduri de a lenevi, în timp ce-și îndeplinesc îndatoririle. Uneori, lucrarea bisericii impune grabă, dar ei vor să facă doar ce doresc. Dacă nu se simt foarte bine fizic, sau sunt într-o dispoziție proastă și au moralul scăzut câteva zile, ei nu vor fi dispuși să îndure greutăți și să plătească un preț pentru a face lucrarea bisericii. Sunt deosebit de leneși și de iubitori de confort. Când sunt lipsiți de motivație, corpurile lor devin lente, iar ei nu sunt dispuși să se miște, dar se tem să nu fie emondați de conducători și făcuți leneși de către frații și surorile lor, deci nu pot face nimic altceva decât să-și îndeplinească fără tragere de inimă lucrarea, alături de toți ceilalți. Totuși, se simt foarte nedoritori, nefericiți și fără tragere de inimă în legătură cu acest lucru. Se simt nedreptățiți, lezați, enervați și epuizați. Ei vor să acționeze pe baza voii proprii, dar nu îndrăznesc să se desprindă de cerințele și stipulațiile casei lui Dumnezeu sau să li se opună. Ca urmare, în timp, în ei începe să se nască o emoție – reprimarea. Odată ce această emoție represivă prinde rădăcini în ei, aceștia vor începe să pară, treptat, apatici și slăbiți. Ca o mașinărie, ei nu vor mai înțelege clar ce fac, dar tot vor face orice li se spune să facă în fiecare zi, în felul în care li se spune să facă acel lucru. Chiar dacă, aparent, vor continua să-și îndeplinească sarcinile fără oprire, fără pauză, fără să plece din mediul îndeplinirii îndatoririlor, totuși, în inimile lor, ei se vor simți ținuți în frâu și se vor gândi că viețile lor sunt epuizante și pline de nedreptăți. Cea mai mare dorință actuală a lor este ca într-o zi să nu mai fie controlați de alții, să nu mai fie restricționați de stipulațiile casei lui Dumnezeu și să fie eliberați de rânduielile casei lui Dumnezeu. Vor să facă orice doresc, oricând doresc, să lucreze puțin, dacă se simt bine, și să nu lucreze, dacă nu se simt bine. Tânjesc să fie scutiți de orice vină, de a fi vreodată emondați și de a-i supraveghea, monitoriza sau coordona cineva. Ei cred că atunci când va veni acea zi, va fi o zi minunată și că se vor simți foarte liberi și eliberați. Totuși, încă nu sunt dispuși să plece sau să se dea bătuți; se tem că dacă nu-și îndeplinesc îndatoririle, dacă fac într-adevăr orice doresc și dacă într-o zi vor fi liberi și eliberați, atunci, se vor îndepărta în mod firesc de Dumnezeu și se tem că dacă Dumnezeu nu-i mai vrea, nu vor mai putea să obțină binecuvântări. Unii oameni se trezesc că au o dilemă: dacă încearcă să se plângă fraților și surorilor lor, vor descoperi că le este greu să vorbească. Dacă se întorc spre Dumnezeu în rugăciune, se vor simți incapabili să deschidă gura. Dacă se plâng, vor simți că sunt ei înșiși de vină. Dacă nu se plâng, se vor simți stingheri. Se întreabă de ce viețile lor par atât de pline de nedreptăți, atât de opuse propriei voințe și atât de epuizante. Nu vor să trăiască în acel fel, nu vor să fie în unison cu toți ceilalți, vor să facă orice doresc, oricum doresc, și se întreabă de ce le este imposibil să realizeze acest lucru. Înainte, se simțeau epuizați doar fizic, dar, acum, simt că și inimile lor sunt obosite. Nu înțeleg ce li se întâmplă. Spuneți-Mi, nu emoțiile represive provoacă asta? (Ba da.)” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (5)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles, în sfârșit, că nu din cauză că eram ocupată sau epuizată mă simțeam atât de apăsată și de îndurerată în datoria mea de conducătoare, ci pentru că mentalitatea mea era greșită. Căutam mereu confortul și desfătarea trupului, așa că, atunci când datoria era puțin încărcată sau obositoare, iar trupul meu nu era mulțumit, mă simțeam apăsată și îndurerată. În special după ce sora mea parteneră a fost transferată, volumul lucrării a crescut și mereu era ceva de făcut în fiecare zi, așa că am devenit agasată și am vrut să îi muștruluiesc și să mă descarc pe alții. Ba chiar o invidiam pe sora din casa care ne găzduia pentru că avea o datorie atât de ușoară și de necomplicată. Mi-am dat seama că ceea ce urmăream nu era îndeplinirea corectă a datoriei mele, ci mai degrabă confortul fizic. Mă complăceam constant în emoții apăsătoare, îmi tratam datoria cu lipsă de respect, nu aveam simțul responsabilității și nu eram deloc demnă de încredere. Îl făcusem cu adevărat pe Dumnezeu să mă deteste!

Am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, din care am înțeles întrucâtva cauza căutării mele a confortului trupesc. Dumnezeu Atotputernic spune: „Înainte ca oamenii să experimenteze lucrarea lui Dumnezeu și să înțeleagă adevărul, natura Satanei este cea care preia controlul în ei și îi domină. Ce lucruri specifice sunt în acea natură? De exemplu, de ce ești egoist? De ce trebuie să îți protejezi propria poziție? De ce ai sentimente atât de puternice? De ce te bucuri de acele lucruri nedrepte? De ce îți plac cele rele? Care este baza preferinței tale pentru aceste lucruri? De unde vin aceste lucruri? De ce ești așa de fericit să le accepți? De pe acum, ați ajuns cu toții să înțelegeți că motivul principal din spatele tuturor acestor lucruri este că otrava Satanei e înăuntrul omului. Așadar, ce este otrava Satanei? Cum poate fi ea exprimată? De exemplu, dacă întrebi: «Cum ar trebui să trăiască oamenii? Pentru ce ar trebui să trăiască ei?», oamenii vor răspunde: «Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate.» Această singură frază exprimă sursa problemei. Filosofia și logica Satanei au devenit viața oamenilor. Indiferent ce urmăresc oamenii, o fac pentru ei înșiși – și, astfel, trăiesc doar pentru ei înșiși. «Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate» – aceasta este filosofia de viață a omului și reprezintă, de asemenea, natura umană. Aceste cuvinte au devenit deja natura omenirii corupte și sunt adevărata zugrăvire a naturii satanice pe care o are omenirea coruptă. Această natură satanică a devenit deja baza existenței omenirii corupte. Vreme de câteva mii de ani, omenirea coruptă a trăit cu acest venin al Satanei, chiar până în zilele noastre” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să mergi pe calea lui Petru”). Din expunerea cuvintelor lui Dumnezeu, am înțeles că decadența și degenerarea mea proveneau din faptul că trăiam mereu potrivit otrăvurilor satanice precum „fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate”, „viața se rezumă doar la a mânca bine și a se îmbrăca frumos” și „viața e scurtă, bucură-te de ea cât poți”. Acordam o importanță excesivă desfătării fizice, gândindu-mă că viața este scurtă, așa că trebuie să am grijă de mine și să nu-mi las corpul să îndure nicio suferință. Mi-am amintit de examenele mele de admitere la universitate. În timp ce alții învățau până târziu în noapte și munceau din greu, mie mi se părea ritmul prea rapid și epuizant, așa că nu am stat niciodată până târziu să învăț, gândindu-mă că e în regulă cât timp nu iau note mici. După ce am venit la biserică pentru a-mi face datoria, am continuat să trăiesc după această mentalitate. Când datoria mea de conducătoare îmi cerea să sufăr și să plătesc un preț, iar eu nu mă puteam răsfăța cu confortul fizic, mă simțeam foarte apăsată și deprimată. Mintea mi se umplea de gânduri despre cum să nu mă extenuez și să-mi pun interesele fizice pe primul loc și îmi ignoram complet responsabilitățile și îndatoririle. Deși aveam pe umerii mei o datorie atât de importantă, nu mă gândeam cum să obțin rezultate bune în fiecare sarcină sau cum să-mi îndeplinesc responsabilitățile. Țineam cont doar de confortul meu și îmi satisfăceam dorințele trupului, simțindu-mă nefericită ori de câte ori existau greutăți suplimentare și vrând să fug de ele. Am văzut că fusesem incredibil de egoistă și de detestabilă și complet lipsită de conștiință sau de rațiune. În realitate, rememorând, deși corpul meu a găsit un confort temporar, nu am dobândit niciun adevăr și nu mi-am făcut datoria și nu aveam niciun fel de integritate și de demnitate. Viața trăită astfel nu avea nici un sens sau valoare. Reflectând asupra acestui lucru, m-am urât cu adevărat pe mine însămi și m-am simțit profund îndatorată față de Dumnezeu și nu am mai vrut să trăiesc așa.

Mai târziu, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care m-a mișcat cu adevărat. Dumnezeu Atotputernic spune: „Cum sunt oamenii care se ocupă de lucrarea lor reală? Sunt oameni care-și privesc nevoile de bază, precum mâncarea, îmbrăcămintea, adăpostul și transportul într-un mod simplu. Atât timp cât lucrurile se ridică la un standard normal, este suficient pentru ei. Le pasă mai mult de calea lor în viață, de misiunea lor ca ființe umane, de perspectiva lor asupra vieții și de valorile lor. La ce reflectează toată ziua oamenii fără perspective? Ei reflectează mereu la cum să lenevească, cum să păcălească pentru a evita responsabilitatea, cum să mănânce bine și să se distreze, cum să trăiască în tihnă și confort fizic, fără să țină cont de chestiuni reale. Prin urmare, ei se simt ținuți în frâu în contextul și mediul în care-și îndeplinesc îndatoririle în casa lui Dumnezeu. Casa lui Dumnezeu le cere oamenilor să-și însușească anumite cunoștințe comune și profesionale legate de îndatoririle lor, pentru a le îndeplini mai bine. Casa lui Dumnezeu le cere oamenilor să mănânce și să bea frecvent cuvintele lui Dumnezeu, astfel încât să poată dobândi o înțelegere mai bună a adevărului, să pătrundă în adevărul-realitate și să știe care sunt principiile pentru fiecare acțiune. Toate aceste lucruri despre care are părtășie și pe care le menționează casa lui Dumnezeu au legătură cu subiecte, chestiuni practice și așa mai departe, care intră în sfera vieților oamenilor și a îndeplinirii îndatoririlor lor și sunt menite să-i ajute pe oameni să se ocupe de lucrarea lor reală și să pășească pe calea corectă. Acești indivizi care nu se ocupă de lucrarea lor reală și care fac ce vor ei nu doresc să facă aceste lucruri reale. Țelurile finale pe care vor să le atingă făcând orice doresc sunt confortul, plăcerea și tihna fizică și să nu fie îngrădiți sau nedreptățiți în vreun fel. Să poată să mănânce suficient din orice vor ei și să facă ce doresc. Din cauza calității umanității lor și a căutărilor lor lăuntrice se simt ei adesea ținuți în frâu. Indiferent cum ai părtășie cu ei despre adevăr, nu se vor schimba și reprimarea nu le va fi înlăturată. Pur și simplu, acesta este felul lor; sunt doar niște lucruri care nu se ocupă de lucrarea lor reală. Deși la suprafață nu par să fi comis vreun mare rău sau să fie oameni răi și cu toate că, aparent, doar au eșuat să susțină principiile și regulamentele, în realitate, natura-esență a acestora este că ei nu se ocupă de lucrarea lor reală și nici nu urmează calea corectă. Oamenii de acest fel sunt lipsiți de conștiința și rațiunea umanității normale și nu pot dobândi inteligența umanității normale. […] În societate, cine sunt oamenii care nu se ocupă de lucrarea lor reală? Sunt trântorii, nesăbuiții, leneșii, huliganii, ticăloșii și derbedeii – oamenii de acest fel. Ei nu-și doresc să deprindă calificări sau abilități noi și nu vor să urmeze cariere serioase sau să găsească o slujbă, ca să se poată descurca. Ei sunt trântorii și derbedeii societății. Se infiltrează în biserică și apoi vor să obțină lucruri gratis și să-și obțină partea lor de binecuvântări. Sunt oportuniști. Acești oportuniști nu sunt niciodată dispuși să-și îndeplinească îndatoririle. Dacă lucrurile nu merg cum vor ei, chiar și într-o mică măsură, se simt ținuți în frâu. Întotdeauna își doresc să trăiască liber, nu vor să facă niciun fel de lucrare și totuși, vor să mănânce mâncare bună și să poarte haine frumoase, să mănânce orice doresc și să doarmă oricând vor. Ei cred că, atunci când va veni o astfel de zi, cu siguranță va fi minunat. Nu vor să îndure nici măcar puține greutăți și își doresc o viață de răsfăț. Acestor oameni li se pare epuizant chiar și să trăiască; ei sunt controlați de emoții negative. Se simt adesea obosiți și derutați, fiindcă nu pot face ce vor. Nu vor să se ocupe de lucrarea lor reală sau să-și gestioneze afacerile lor reale. Nu vor să rămână fideli unei slujbe și să o facă în mod constant, de la început până la sfârșit, tratând-o ca pe propria profesie și datorie, ca pe obligația și responsabilitatea lor; nu vor să o finalizeze și să obțină rezultate, sau să o facă la cel mai înalt standard posibil. Nu au gândit niciodată așa. Vor doar să acționeze într-un mod superficial și să-și folosească datoria drept mijloc de a-și câștiga existența. Când se confruntă cu puțină presiune sau vreo formă de control, sau când se așteaptă de la ei un standard puțin mai ridicat, sau sunt puși să își asume puțină responsabilitate, se simt stânjeniți și ținuți în frâu. Aceste emoții negative iau naștere în ei, a trăi li se pare epuizant și sunt nefericiți. Un motiv fundamental pentru care a trăi li se pare epuizant este faptul că oamenii de acest fel nu au rațiune. Rațiunea lor este defectuoasă, ei își petrec toată ziua complăcându-se în fantezii, trăind într-un vis, în nori, închipuindu-și mereu cele mai extraordinare lucruri. Din acest motiv, reprimarea este foarte greu de înlăturat. Ei nu sunt interesați de adevăr, sunt neîncrezători. Singurul lucru pe care-l putem face este să le cerem să plece din casa lui Dumnezeu, să se întoarcă în lume și să-și găsească propriul loc de tihnă și confort” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (5)”]. Când am citit cuvintele lui Dumnezeu despre cei care „nu se ocupă de lucrarea lor reală” sau care sunt „trântori” și „derbedei”, m-am simțit extrem de mustrată și profund tulburată. Trântorii și derbedeii sunt cei mai josnici și mai degenerați oameni, care își petrec zilele mâncând, bând și distrându-se, fără nicio preocupare serioasă. Ei nu sunt de încredere în nimic din ceea ce fac, sunt inconsecvenți și nu au simțul responsabilității. Purtarea mea nu se deosebea deloc de a derbedeilor. În calitate de conducătoare, gândurile mele din fiecare zi nu se refereau la cum să-mi fac bine datoria sau cum să-mi asum responsabilitățile. În schimb, mă gândeam mereu cum să aduc trupului meu confort și relaxare, iar la cea mai mică dificultate mă împotriveam și mă simțeam nemulțumită. Îmi tratam datoria ca pe un obstacol și nu țineam deloc cont de sarcinile mele reale. Am văzut că nu eram demnă de încredere și că nu aveam deloc o inimă cu frică de Dumnezeu. Până și non-credincioșii cred că „fără efort nu există câștig” și că, pentru a supraviețui, omul trebuie să îndure greutăți și să plătească un preț. Cu toate acestea, eu nu suportam nicio suferință și mă plângeam la cel mai mic disconfort. Nu eram eu complet inutilă? Dacă nu-mi schimbam această mentalitate degenerată și continuam să evit lucrarea reală pe care trebuia să o fac, aveam să fiu eliminată în cele din urmă. Dumnezeu îi mântuiește pe cei care cred sincer în El, urmăresc adevărul și își îndeplinesc îndatoririle în mod responsabil. Acești oameni se concentrează asupra sarcinilor lor reale și își îndeplinesc îndatoririle concrete, și chiar dacă acestea le provoacă suferință sau oboseală, ei nu se plâng și le fac din toată inima. Voiam ca, din acel moment, să devin o persoană care își îndeplinește îndatoririle concrete.

Mai târziu, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și am găsit o cale de practică. Dumnezeu Atotputernic spune: „Care este valoarea vieții unei persoane? Este doar de a se deda la plăceri trupești, cum ar fi să mănânce, să bea și să se distreze? (Nu, nu este.) Atunci, care este? […] Într-o privință, este vorba să îndeplinești datoria unei ființe create. În alta, este să faci cât poți de bine tot ce ține de abilitatea și capacitatea ta, ajungând măcar într-un punct în care conștiința ta nu te acuză, în care poți fi împăcat cu propria conștiință și se poate demonstra că ești acceptabil în ochii celorlalți. Mergând puțin mai departe, de-a lungul vieții tale, indiferent de familia în care te-ai născut, indiferent de parcursul tău educațional sau de calibrul tău, trebuie să ai o oarecare înțelegere a principiilor pe care oamenii ar trebui să le priceapă în viață. De exemplu, ce fel de cale ar trebui să urmeze oamenii, cum ar trebui să trăiască și cum să ducă o viață plină de sens – ar trebui măcar să explorezi puțin din adevărata valoare a vieții. Această viață nu poate fi trăită în zadar și nu poți veni în zadar pe acest pământ. În altă privință, pe durata vieții tale, trebuie să-ți îndeplinești misiunea; asta este cel mai important. Nu vorbim despre a duce la îndeplinire o misiune, datorie sau responsabilitate măreață; dar cel puțin ar trebui să realizezi ceva. […] Valoarea vieții umane și calea cea dreaptă de urmat presupun să realizezi ceva valoros și să duci la îndeplinire unul sau mai multe sarcini de valoare. Aceasta nu se numește carieră; se numește calea cea dreaptă, se numește și sarcina corectă. Spune-Mi, merită ca o persoană să plătească prețul pentru a duce la îndeplinire o lucrare de valoare, pentru a trăi o viață semnificativă și valoroasă și pentru a urmări și a obține adevărul? Dacă dorești cu adevărat să urmărești și să înțelegi adevărul, să pășești pe calea cea dreaptă în viață, să-ți îndeplinești bine datoria și să trăiești o viață valoroasă și semnificativă, atunci nu ar trebui să eziți să-ți dedici toată energia, să plătești prețul și să-ți oferi tot timpul și durata zilelor tale. Dacă vei experimenta puțină boală în timpul acestei perioade, nu va conta, nu te va doborî. Nu este acest lucru net superior unei vieți de tihnă și lenevie, în care îngrijești trupul fizic până când acesta este bine hrănit și sănătos și tu atingi, în cele din urmă, longevitatea? (Ba da.) Care dintre aceste două opțiuni este mai propice unei vieți valoroase? Care dintre ele poate să aducă oamenilor confort și lipsă de regrete atunci când se confruntă cu moartea, chiar la final? (Să trăiască o viață semnificativă.) A trăi o viață semnificativă înseamnă să simți rezultate și confort în inima ta” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (6)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles ce ar trebui să urmărească oamenii pentru a avea o viață semnificativă și valoroasă. Viața este atât de scurtă, așa că ar trebui să facem lucruri semnificative în acest timp limitat. Doar urmărind adevărul și îndeplinindu-ne îndatoririle putem evita să trăim în zadar. Când lucrarea lui Dumnezeu se va încheia, nu vom rămâne cu regrete sau cu sentimente de îndatorare, iar inimile noastre se vor simți liniștite și împăcate. Am reflectat asupra modului în care obișnuiam să trăiesc pentru trupul meu. Chiar și cea mai mică dificultate sau epuizare în îndeplinirea sarcinilor mele mă făcea să mă simt apăsată, să mă împotrivesc și să fiu nemulțumită. Trăiam fără asemănare umană și nu-mi îndeplineam bine îndatoririle. Tot ce lăsam în urma mea erau sentimente de vinovăție și de îndatorare, iar în final, nu dobândeam niciun adevăr. Chiar îmi iroseam timpul! M-am gândit în sinea mea: „Nu pot continua să trăiesc așa, fără niciun scop. Sunt norocoasă că am oportunitatea de a accepta lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. Acestea sunt harul și înălțarea lui Dumnezeu, iar eu ar trebui să-mi asum responsabilitățile, să învăț să mă răzvrătesc împotriva trupului meu și să devin o persoană care își îndeplinește îndatoririle concrete.” Cu aceste gânduri în minte, inima mea s-a simțit plină de lumină și am știut ce să urmăresc din acel moment.

Mai târziu, am fost aleasă din nou drept conducătoare de biserică și m-am simțit foarte recunoscătoare. De asemenea, am prețuit această oportunitate și am vrut să-mi îndeplinesc îndatoririle așa cum trebuie. După ce am devenit conducătoare, aveam multă muncă de făcut în fiecare zi și, când îndatoririle mele se aglomerau prea mult, încă mai dezvăluiam gânduri prin care țineam cont de trupul meu și nu voiam să mă gândesc în detaliu la lucruri, dar apoi mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu: „Merită ca o persoană să plătească prețul pentru a duce la îndeplinire o lucrare de valoare, pentru a trăi o viață semnificativă și valoroasă și pentru a urmări și a obține adevărul? Dacă dorești cu adevărat să urmărești și să înțelegi adevărul, să pășești pe calea cea dreaptă în viață, să-ți îndeplinești bine datoria și să trăiești o viață valoroasă și semnificativă, atunci nu ar trebui să eziți să-ți dedici toată energia, să plătești prețul și să-ți oferi tot timpul și durata zilelor tale. Dacă vei experimenta puțină boală în timpul acestei perioade, nu va conta, nu te va doborî” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (6)”]. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere și am știut că nu mai pot fi superficială în îndatoririle mele doar pentru a-mi satisface trupul și că confortul fizic este doar temporar, iar dacă nu depun tot efortul în îndatoririle mele, voi rămâne cu regrete și cu sentimente de îndatorare și acestea sunt lucruri care nu se pot șterge niciodată. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu să mă răzvrătesc împotriva mea, pentru ca inima mea să fie mai împăcată și să mă ajute să cooperez pe deplin. Am început să mă gândesc cum să obțin rezultate concrete în munca mea, iar de fiecare dată când mă confruntam cu ceva ce nu înțelegeam, discutam cu alții și căutam adevărurile-principii în cuvintele lui Dumnezeu. Deși eram mai ocupată îndeplinindu-mi îndatoririle în acest mod, aveam mai multe lucruri de care să mă preocup și mai puțin timp să mă relaxez, am câștigat mult mai mult, iar viața mea era din ce în ce mai împlinită. De asemenea, n-am mai devenit negativă și apăsată atât de ușor. Această transformare din mine a fost rezultatul cuvintelor lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!