de Wang Han, China

Am trei surori mai mari. Atât ele, cât și soții lor lucrează în cadrul ministerelor guvernamentale. Unii sunt președinți ai Conferinței Politice Consultative a Poporului Chinez, în timp ce alții sunt lideri sau cei mai proeminenți membri ai unor agenții guvernamentale. Oamenii îi invidiază și îi stimează. Cei din afara familiei spun cu toții: „Uită-te la surorile tale mai mari. Fiecare este mai bună decât cea de dinaintea ei!” Ori de câte ori auzeam astfel de lucruri, mă simțeam puțin tristă în inima mea. Toate surorile mele mai mari erau excepționale, dar soțul meu și cu mine făceam parte doar din personalul de conducere generală al unei companii, fără să deținem putere sau influență. Acest lucru mă făcea să mă simt cu adevărat rușinată și nu simțeam că am de ce să fiu mândră în fața altora. Am început să mă gândesc: „N-o să valorez niciodată nimic în viața asta. Trebuie să-mi pun nădejdea în fiul meu, sperând că, atunci când va crește mare, își va găsi cu siguranță un serviciu bun. Cel puțin, dacă nu devine funcționar public, trebuie să ajungă la o agenție guvernamentală sau într-o instituție publică. Dacă fiul meu ar reuși să se remarce din mulțime și să găsească o slujbă respectabilă, m-aș putea și eu bucura de gloria lui.” Fiul meu de-abia începuse școala primară când am început să fac planuri pentru el. La acea vreme, știam de o școală privată care oferea o educație mai bună. Am tras niște sfori și am cheltuit niște bani pentru ca fiul meu să poată frecventa această școală. Voiam ca el să învețe bine, pentru ca, în viitor, să poată intra la universitate. Din păcate, fiul meu a cam fost o dezamăgire. Nu numai că nu învăța pe brânci, dar mai și chiulea regulat de la ore. Avea mereu conflicte cu profesorii și, mai târziu, nici măcar nu a mai vrut să meargă la școală. Am început să mă îngrijorez că, dacă nu mergea la școală, avea să sfârșească trăind ca o persoană inutilă, de care lumea se debarasează. Ar mai putea avea vreo perspectivă bună după aceea? Îi spuneam adesea: „Trebuie să înveți din greu. În viitor, când o să fii admis la o universitate bună și o să-ți găsești un serviciu bun, o să fii foarte respectat. Verii tăi mai mari sunt cu toții studenți la universitate. Dacă nu înveți cu râvnă, în viitor va trebui să faci muncă fizică grea, iar oamenii te vor privi cu superioritate tot restul vieții tale.” Dar fiul meu nu voia să asculte și se ascundea adesea de mine. După ce venea acasă de la școală, își lua ceva de mâncare și mergea în camera lui, spunând că trebuie să își facă temele. Voiam să discut despre studiile lui, dar el nu-mi dădea nicio atenție. Mă gândeam în sinea mea: „Dacă eu, ca mamă a ta, îți permit pur și simplu să te comporți așa și te scap din mână, vei mai putea reuși în viitor?” Am notat îngrijorările și preocupările mele, dându-i sfaturi serioase și sincere. Dar fiul meu pur și simplu nu asculta și continua să lipsească regulat de la școală. A început să îmi fie teamă că o va apuca pe căi greșite din cauza anturajului, așa că am rugat pe cineva să-l bage în armată. Speram să poată intra la o școală militară. Dacă, în viitor, ajungea cadru militar, ar fi grozav. În acest fel, dacă cineva întreba mai târziu: „Cu ce se ocupă fiul tău?”, eu aș fi putut răspunde cu încredere: „Fiul meu este cadru militar.” Prin urmare, l-am trimis în armată la vârsta de cincisprezece ani. După ce serviciul militar de trei ani s-a încheiat, am vrut să mă folosesc de o relație ca să-l trimit la școala militară pentru a-și continua instruirea, dar el nu a fost de acord și a vrut cu orice chip să fie demobilizat. Am încercat în fel și chip să-l conving, răcindu-mi gura de pomană, dar el tot a ales să părăsească armata. Când s-a întors, a fost repartizat la direcția căilor ferate ca muncitor obișnuit. Pusă în fața acestei slujbe, am fost profund nemulțumită. Copiii surorilor mele mai mari deveniseră cu toții funcționari guvernamentali. Aveau slujbe respectabile și prestigioase, câștigau o grămadă de bani și oamenii îi stimau oriunde mergeau. Dar când mă uitam la fiul meu, el nu avea nici o educație aleasă, nici o slujbă bună. Cum mă putuse dezamăgi în halul ăsta? Nu făcusem totul de dragul lui? Cum putea să nu înțeleagă? Pe atunci, plângeam adesea pe înfundate și mă simțeam prea rușinată pentru a da ochii cu oamenii. Oare viața fiului meu chiar avea să fie la fel de mediocră și de jalnică precum a mea? Dacă aflau oamenii care mă cunoșteau, atunci cine știe ce ar spune despre mine sau cum și-ar bate joc de mine pe la spatele meu! Nu. Am simțit că nu puteam continua așa. Trebuia să găsesc o modalitate pentru ca fiului meu să îi fie repartizată o altă slujbă, una bună. Nu puteam permite ca el să fie un muncitor obișnuit toată viața! Am început să caut relații peste tot. Surorile mele mai mari m-au ajutat și ele, contactând diverși angajatori, dar, până la urmă, nu am reușit nimic din cauza lipsei de studii a fiului meu. Îmi storceam creierii în privința serviciului fiului meu, până într-acolo încât m-am îmbolnăvit de inimă rea. Membrii familiei mele m-au sfătuit cu toții să las lucrurile să-și urmeze cursul, dar eu nu eram dispusă să mă resemnez. Apoi l-am obligat pe soțul meu să îi ceară cuiva să găsească o relație care mi-ar putea repartiza fiul într-un alt serviciu. M-am îngrijorat foarte mult și am cheltuit o grămadă de bani, dar, până la urmă, tot nu am găsit o altă slujbă pentru fiul meu. Din cauză că nu am găsit o slujbă respectabilă pentru fiul meu, nu l-am lăsat să meargă la serviciu timp de trei ani; l-am obligat, pur și simplu, să aștepte acasă. Fiul meu a devenit din ce în ce mai decadent. În fiecare zi, dacă nu juca jocuri, era în oraș, bând, mâncând și distrându-se. În zilele acelea, nu mă puteam gândi decât cum să-i fac fiului meu rost de o slujbă respectabilă. Nu puteam să mănânc sau să dorm bine din cauza asta și viața mea era grea și epuizantă. Tocmai când eram atât de îngrijorată și simțeam că nu mai știu încotro să o apuc, Evanghelia lui Dumnezeu Atotputernic a venit la mine. După ce am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic, am participat adesea la adunări și am îndeplinit îndatoriri cu frații mei și cu surorile mele. Făcând asta, m-am simțit fericită și eliberată. Cu toate acestea, în timpul meu liber, nu puteam să nu devin îngrijorată privind slujba fiului meu.

Într-o zi, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Când cineva își părăsește părinții și devine independent, condițiile sociale cu care se confruntă și genul de muncă sau carieră disponibil pentru acea persoană sunt amândouă hotărâte de soartă și nu au nimic de-a face cu părinții acelei persoane. Unii oameni își aleg o specializare bună la facultate și ajung să-și găsească o slujbă satisfăcătoare după absolvire, făcând un prim pas triumfător în călătoria vieții lor. Unii oameni învață și stăpânesc multe deprinderi diferite și, totuși, nu-și găsesc niciodată o slujbă care să li se potrivească, nici nu-și găsesc un post, cu atât mai puțin nu reușesc să aibă o carieră; la începutul călătoriei vieții lor se trezesc contracarați în orice moment, împresurați de necazuri, cu perspective deprimante și vieți nesigure. Unii oameni se dedică silitori studiilor lor, totuși ratează la limită fiecare șansă de a primi educație universitară; par a fi meniți să nu atingă niciodată succesul, cea dintâi aspirație în călătoria vieții lor risipindu-se ca un abur. Neștiind dacă drumul dinaintea lor este neted sau pietros, ei simt pentru prima dată cât de plin de variabile este destinul omenesc și, ca atare, privesc viața cu așteptări și groază. Unii oameni, în ciuda faptului că nu sunt foarte educați, scriu cărți și obțin o oarecare faimă; alții, deși aproape complet analfabeți, câștigă bani în afaceri și sunt, prin urmare, în stare să se întrețină… Ce ocupație își alege cineva, din ce trăiește cineva: au oamenii vreun control asupra faptului de a face o alegere bună sau una proastă în privința acestor lucruri? Sunt aceste lucruri în concordanță cu dorințele și deciziile oamenilor? Majoritatea oamenilor își doresc următoarele: să poată munci mai puțin și câștiga mai mult, să nu trudească în arșiță și ploaie, să se îmbrace bine, să strălucească și să lucească oriunde, să se ridice deasupra celorlalți și să aducă onoare strămoșilor lor. Oamenii speră la perfecțiune, dar când fac primii pași în călătoria vieții lor, ei ajung treptat să-și dea seama cât de imperfect este destinul omenesc și, pentru prima oară, înțeleg cu adevărat faptul că, deși o persoană își poate face planuri îndrăznețe de viitor și deși poate nutri fantezii temerare, nimeni nu are abilitatea sau puterea de a-și realiza propriile visuri și nimeni nu este în postura de a-și controla propriul viitor. Va exista mereu o oarecare distanță între visurile cuiva și realitățile cu care trebuie să se confrunte; lucrurile nu sunt niciodată așa cum și-ar dori cineva să fie și, confruntați cu asemenea realități, oamenii nu pot obține niciodată satisfacție sau mulțumire. Unii oameni vor merge până în pânzele albe, vor face eforturi imense și mari sacrificii de dragul traiului și al viitorului lor, în încercarea de a-și schimba propriul destin. Dar, în final, chiar dacă își pot realiza visurile și dorințele prin propria lor muncă grea, ei nu-și pot nicicând schimba destinul, și indiferent cât de stăruitor încearcă, nu pot nicicând depăși ceea ce le-a alocat destinul. Indiferent de diferențele de abilități, inteligență și voință, oamenii sunt cu toții egali în fața destinului, care nu face deosebire între cei măreți și cei mărunți, cei superiori și cei inferiori, cei elevați și cei mediocri. Ce ocupație își alege cineva, din ce își câștigă existența și câtă avere acumulează în viață nu sunt lucruri decise de părinții acelei persoane, de talentele sale, de eforturile sau de ambițiile sale, ci sunt predestinate de către Creator” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). Am citit acest pasaj de mai multe ori. Cu cât l-am citit mai mult, cu atât am simțit mai intens că ceea ce spunea Dumnezeu era perfect adevărat. Așa cum spun cuvintele lui Dumnezeu, mereu am avut propriile mele idei și planuri și am sperat că fiul meu ar putea obține o slujbă bună, respectabilă și prestigioasă. Și totuși, nimic din acestea nu poate fi realizat prin ceea ce planifică oamenii, deoarece Dumnezeu deține suveranitatea asupra destinelor noastre și le rânduiește. Nu ne putem îndeplini dorințele bazându-ne pe propriile noastre eforturi și strădanii. Am cheltuit atât de mulți bani ca să-mi trimit copilul la o școală privată când era mic. Am făcut acest lucru pentru ca el să învețe din greu și să aibă o slujbă bună și perspective bune în viitor. Dar el pur și simplu a refuzat să asculte și a lipsit adesea de la ore. Eu am încercat să-l învăț cu seriozitate și sinceritate, dar el nu numai că nu m-a ascultat, ci m-a și evitat constant. Mai târziu, l-am trimis să se alăture armatei, sperând că, în viitor, va intra la școala militară și va deveni cadru militar. Cu toate acestea, el tot nu m-a ascultat și a insistat să fie lăsat la vatră și, ca urmare, a ajuns un muncitor obișnuit la căile ferate. Nu am fost dispusă să las lucrurile așa, deoarece slujba fiului meu era departe de așteptările mele. Am căutat peste tot, folosindu-mi relațiile și încercând să trag sfori, fiind dispusă să plătesc orice preț pentru a-i face fiului meu rost de slujba ideală. Dar după mai mulți ani de chin și după ce am cheltuit o sumă uriașă de bani și am depus eforturi gigantice, într-un final, dorințele mele nu s-au împlinit. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că slujbele pe care le va avea o persoană de-a lungul vieții nu sunt decise de munca asiduă, ambiția sau dorința ei. Dumnezeu a rânduit cu mult timp în urmă ce slujbe va avea o persoană de-a lungul vieții sale și care este destinul său. Nu depinde de mine ce slujbă poate să aibă fiul meu și ce perspective are. Aceste lucruri au fost prestabilite de Dumnezeu. Oricât de multe planuri făceam sau oricât de mult îi rugam pe oameni să se folosească de relațiile lor, nu avea niciun rost; totul era în van. Nu numai că să trăiesc astfel era extenuant, dar îmi și crescusem fiul să devină decadent. Când am înțeles acest lucru, m-am rugat lui Dumnezeu. Eram dispusă să I-l încredințez lui Dumnezeu pe fiul meu și să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Sale. După ce m-am rugat, m-am simțit mult mai relaxată.

Ulterior, doi colegi de muncă de-ai fiului meu au venit la noi acasă, trimiși de angajator, să afle ce se întâmpla. Au spus că fiul meu nu a lucrat timp de câțiva ani și că, dacă lucrurile continuau așa, avea să fie concediat automat. Când am auzit această veste, am avut din nou o dilemă lăuntrică: „Oare în viitor fiul meu nu va fi decât un muncitor obișnuit?” În continuare nu eram dispusă să accept asta, așa că l-am întrebat pe fiul meu: „Dacă te întorci la serviciu acum, atunci, în viitor, nu vei fi mai mult decât un muncitor. Ce vrei să faci?” Nu m-am așteptat, dar fiul meu a fost de acord să meargă la serviciu. În acel moment, m-am gândit la aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Nicio condiție obiectivă nu poate influența misiunea unei persoane, care este predeterminată de către Creator. Toți oamenii se maturizează în mediile particulare în care cresc; apoi treptat, pas cu pas, pornesc pe propriile drumuri în viață și își împlinesc destinele planificate pentru ei de către Creator. În mod firesc, involuntar, intră în marea imensă a omenirii și își asumă propriile poziții în viață, unde încep să-și îndeplinească responsabilitățile de ființe create de dragul predeterminării Creatorului, de dragul suveranității Lui” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). Dumnezeu a rânduit deja destinul fiului meu și ce slujbe va avea de-a lungul vieții. Acum, fiul meu era adult, iar eu ar trebui să nu mă mai amestec. De vreme ce era dispus să meargă la serviciu, ar trebui să-l las să facă asta. La scurt timp după aceea, fiul meu s-a dus la angajatorul său, la serviciu.

Câțiva ani au trecut într-o clipită. Deși fusesem capabilă să mă detașez într-o oarecare măsură de chestiunea slujbei fiului meu, de Anul Nou Chinezesc și de alte sărbători, când se aduna întreaga familie și le auzeam pe surorile mele mai mari vorbind despre succesele fiilor lor, mă simțeam demoralizată. Simțeam în permanență că le eram inferioară și nu puteam scoate un cuvânt în timpul conversațiilor. În inima mea era un sentiment pe care nu-l puteam descrie. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dragă Dumnezeule, din cuvintele Tale am înțeles că Tu ești suveran asupra destinelor oamenilor. Dar de ce, când le aud pe surorile mele mai mari vorbind despre succesele fiilor lor, mă simt tristă, de parcă nu mă ridic la nivelul lor? Dragă Dumnezeule, fie ca Tu să mă călăuzești să-mi înțeleg problemele.”

Într-o zi, în timpul devoționalului meu, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „De fapt, indiferent de cât de înalte sunt idealurile omului, cât de realiste sau de cuvenite pot fi dorințele lui, tot ceea ce omul dorește să realizeze, tot ceea ce caută el este strâns legat de două cuvinte. Aceste două cuvinte sunt de o importanță vitală pentru viața fiecărei persoane și sunt lucruri pe care Satana intenționează să le insufle în om. Care sunt aceste două cuvinte? Sunt «faimă» și «câștig». Satana folosește o metodă foarte blândă, o metodă care este foarte mult în conformitate cu noțiunile oamenilor și care nu este foarte agresivă, pentru a-i face pe oameni să accepte pe neștiute modalitățile și legile lui de supraviețuire, să-și dezvolte obiectivele și direcția în viață și să ajungă să aibă aspirații de viață. Indiferent cât de pompoase ar putea să pară cuvintele pe care le folosesc oamenii pentru a vorbi despre aspirațiile lor de viață, acestea sunt legate inextricabil de «faimă» și de «câștig». Tot ceea ce orice persoană importantă sau faimoasă – sau, de fapt, orice persoană – urmărește de-a lungul vieții are legătură doar cu aceste două cuvinte: «faimă» și «câștig». Oamenii cred că, odată ce au faimă și câștig, au un capital pe care îl pot folosi ca să se bucure de statut înalt, de bogăție mare și de viață. Ei cred că, odată ce au faimă și câștig, au un capital pe care îl pot folosi ca să caute plăcere și ca să se implice în desfătări nesăbuite ale trupului. De dragul acestei faime și al acestui câștig pe care și le doresc, oamenii, de bună voie, totuși fără să știe, îi predau Satanei trupurile și inimile lor și chiar tot ceea ce au, inclusiv perspectivele și sorțile lor. Ei fac asta fără rezerve, fără niciun moment de îndoială și fără să știe vreodată să recupereze tot ce au avut odată. Oare pot oamenii să mai păstreze vreun control asupra lor înșiși odată ce s-au predat Satanei și i-au devenit loiali în felul acesta? Cu siguranță, nu. Ei sunt controlați complet și total de Satana. S-au scufundat complet și total într-o mlaștină și nu se pot elibera” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul VI”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că mă simt supărată atunci când văd cum surorile mele mai mari laudă succesele fiilor lor deoarece acord prea multă importanță faimei și câștigului. Trăiam conform gândurilor și părerilor eronate insuflate de Satana oamenilor, precum „Omul se luptă în sus; apa curge în jos” și „Urmărește să te remarci și să excelezi”. Credeam că, dacă am faimă și câștig, aș avea totul și că aș fi invidaiată și stimată oriunde m-aș duce și că m-aș bucura de prestigiu. Mă gândeam că aș putea să mă simt semeață în fața altora și să vorbesc cu încredere. Consideram că doar trăind în acest fel aș putea avea demnitate. Când am văzut că surorile mele mai mari și soții lor erau cu toții niște persoane respectate și stimate oriunde se duceau, am fost verde de invidie și am vrut să devin ca ei. Am vrut să fiu stimată și să mă bucur și eu de faimă și de câștig. Când dorințele mele nu au fost îndeplinite, mi-am pus nădejdea în fiul meu, sperând că el avea să obțină o slujbă respectabilă. Astfel, m-aș fi putut făli și aș fi putut trăi cu prestigiu. Pentru aceasta, am fost dispusă să plătesc orice preț pentru a-mi cultiva fiul. Cu toate acestea, lucrurile nu au decurs așa cum mi-am dorit. Fiul meu pur și simplu nu m-a ascultat și, până la urmă, a devenit un simplu muncitor. Când am văzut că speranțele mele se năruiseră, m-am simțit foarte chinuită. Am simțit în permanență că nu mai puteam ridica ochii din pământ în fața altora și am trăit în suferință în fiecare zi. Nu eram dispusă să-mi văd fiul ducând o viață mediocră, neremarcabilă, și am cheltuit bani și am apelat la relațiile mele pentru ca fiului meu să-i fie repartizat un alt serviciu. În final, am cheltuit o grămadă de bani, dar nu am reușit să-i obțin o altă slujbă. Fiul meu stătuse acasă în fiecare zi, neavând nimic de făcut și devenind inutil. Am suferit pentru că am urmărit faima și câștigul, păsându-mi doar de reputația mea și de interesele mele. Nu m-am gândit deloc la sentimentele fiului meu și l-am obligat să împlinească visurile pe care eu nu fusesem în stare să le împlinesc pentru mine. Fără a mai pune la socoteală că îl împiedicasem pe fiul meu, trăiam și într-o nefericire abjectă. Toate aceste gânduri și păreri satanice nu fac decât să rănească oamenii. Sunt ca niște cătușe invizibile, care mă strângeau bine, făcându-mă dispusă să investesc timp și efort pentru ele în timp ce mă luau de proastă. Cât de groaznic de neghioabă fusesem! Când am înțeles acest lucru, a fost ca și cum un nod care existase timp de mulți ani în inima mea se desfăcuse dintr-o dată. Fără călăuzirea cuvintelor lui Dumnezeu, m-aș fi afundat adânc în mlaștina urmăririi faimei și câștigului, incapabilă să scap din ea. I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru călăuzirea din cuvintele Sale! Acum aveam o oarecare înțelegere asupra a ceea ce urmărisem greșit în trecut și eram întrucâtva capabilă să discern modurile în care Satana îi corupe pe oameni. Nu eram dispusă să continui să trăiesc după gândurile și părerile Satanei și m-am hotărât să nu mă mai amestec în serviciul fiului meu.

După aceea, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și am învățat cum să tratez slujba fiului meu în modul corect. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dumnezeu a predestinat ca un om să devină lucrător obișnuit și să poată câștiga în această viață doar salarii modeste cu care să se hrănească și să se îmbrace, dar părinții lui insistă să devină o celebritate, un om bogat, un demnitar, planificând și aranjând lucruri pentru viitorul lui înainte să ajungă adult, plătind diverse tipuri de așa-zise prețuri, încercând să-i controleze viața și viitorul. Nu este nesăbuit? (Ba da.) […] Niciun părinte nu dorește să-și vadă copiii devenind cerșetori, dar, chiar și așa, nu trebuie să insiste ca aceștia să ajungă departe și să devină demnitari sau oameni de vază din clasa superioară a societății. La ce bun să facă parte din clasa superioară a societății? La ce bun să ajungă departe? Acelea sunt niște mocirle, nu sunt lucruri bune. E un lucru bun să devii o celebritate, o figură de vază, un supraom sau o persoană cu funcție și statut? Viața e cea mai confortabilă când ești un om obișnuit. Ce e greșit în a duce o viață puțin mai săracă, mai grea și istovitoare, cu mâncare și haine puțin mai rele? Cel puțin un lucru e garantat: întrucât nu trăiești printre tendințele sociale ale clasei superioare a societății, măcar vei păcătui mai puțin și vei face mai puține lucruri potrivnice lui Dumnezeu. Ca persoană obișnuită, nu te vei confrunta cu ispite atât de mari sau dese. Deși viața ta va fi puțin mai grea, măcar nu vei fi obosit în spiritul tău. Gândește-te la următoarele: ca lucrător, nu trebuie să ai grijă decât să-ți asiguri cele trei mese pe zi. Lucrurile stau diferit când ești funcționar. Trebuie să te lupți și nu vei ști când va veni ziua în care funcția ta nu mai este sigură. Și nu se va opri aici; oamenii pe care i-ai jignit te vor căuta să-și regleze conturile și vei fi pedepsit de ei. Viața e foarte obositoare pentru celebrități, persoanele de seamă și cele bogate. Bogații se tem mereu că nu vor fi la fel de bogați în viitor și că nu vor fi în stare să meargă mai departe dacă se întâmplă asta. Celebritățile își fac mereu griji că aura lor va dispărea și vor întruna să și-o protejeze, temându-se că vor fi eliminați de această eră și de tendințe. Viețile lor sunt atât de istovitoare! Părinții nu-și dau niciodată seama de aceste lucruri și vor mereu să-și împingă copiii în miezul acestei lupte, trimițându-i în aceste gropi cu lei și mocirle” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să înțeleg că ar trebui să mă supun suveranității și predestinării lui Dumnezeu în privința slujbei fiului meu. Nu este nimic rău să fii muncitor: îți poți asigura îmbrăcămintea și hrana și poți duce o viață normală. Nu e foarte bine așa? Cu toate acestea, eu am vrut întotdeauna ca fiul meu să o apuce pe calea devenirii unui funcționar guvernamental sau a devenirii unui cadru militar și a ajungerii într-un sector guvernamental. Am văzut că veneram puterea și statutul și că ceea ce făceam era să-mi împing fiul în abis! La suprafață, agențiile guvernamentale par să fie respectabile. Oamenii care lucrează acolo poartă cu toții costume și pantofi din piele. Toți arată foarte prestigios. Dar în realitate, sunt cele mai întunecate locuri posibile. Să ne gândim la fiii surorilor mele mai mari. Deși sunt lideri seniori în cadrul organizațiilor lor, deținând multă putere și influență, nu duc vieți fericite. Nu vorbesc decât despre cum să se folosească de relații pentru a-și proteja statutul. Se îngrijorează că, într-o zi, și-ar putea pierde funcțiile și ar fi chinuiți de alții. Trăiesc cu adevărat pe muchie de cuțit. Dacă lucrezi într-o agenție guvernamentală, există riscul să fii atras în tot felul de lupte pentru putere și să nu poți scăpa chiar dacă ai vrea. Unii își dau viața pentru a le servi, devenind complicii Satanei. Conștiința, principiile morale, conduita și demnitatea umană dispar cu totul. Fac orice lucru rău imaginabil și fac răul sub multe pretexte. Într-un final, sfârșesc ca sacrificiu pentru Satana. Dar eu nu am putut desluși asta și chiar mi-am împins fiul spre asemenea agenții guvernamentale. Eram cu adevărat prea nesăbuită! Slujba pe care Dumnezeu o rânduiește pentru oameni este suficientă pentru a duce o viață normală. Exact așa cum spune Dumnezeu: „Să te mulțumești cu hrană și îmbrăcăminte” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (20)”]. Crezusem în Dumnezeu timp de mulți ani, dar nu trăisem niciodată realitatea cuvintelor lui Dumnezeu. Perspectiva mea asupra lucrurilor nu se schimbase prea mult și punctele mele de vedere asupra a ceea ce trebuia să urmăresc erau aceleași ca ale oamenilor laici. Veneram puterea și urmăream faima, câștigul și statutul. Ba chiar mi-am împins fiul către abis și mlaștină pentru a-mi atinge țelul. Dacă l-aș fi orientat pe fiul meu către o carieră politică, ar fi fost târât în conflicte și ar fi ajuns, pe față și pe ascuns, să se lupte cu alții. Ar fi trebuit să fie în permanență cu ochii în patru față de persoana asta sau precaut față de persoana aia, folosindu-se de uneltiri și de trucuri. Cine știe ce fel de lucruri ar fi ajuns să facă! Faptul că l-am împins pe fiul meu către locul acela pentru a-mi satisface mândria și statutul nu îi făcea rău copilului meu? Deși fiul meu este acum doar un simplu muncitor, trupul lui suferă puțin și el este oarecum obosit, viața lui nu este la fel de epuizantă ca aceea a verilor lui. Nici nu a fost atras în intrigi și lupte. Nu trebuie să își facă griji că își va pierde funcția, iar viața lui este relaxată și liniștită. Se și poate întreține singur. Nu e grozav? Rânduielile lui Dumnezeu sunt întotdeauna corecte.

Mai târziu, căutam printre cuvintele lui Dumnezeu. Ca părinți, nu ar trebui să ne așteptăm în permanență ca urmașii noștri să se facă remarcați din mulțime. Deci care este modalitatea corectă de a ne trata copiii? Am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu. „Disecând esența așteptãrilor pãrinților de la copiii lor, putem vedea cã acestea sunt egoiste, cã sunt contrare umanitãții și cã nu au nicio legãturã cu responsabilitãțile pãrinților. Când le impun copiilor tot felul de așteptãri și de cerințe, pãrinții îi supun la o presiune suplimentarã foarte mare – asta nu înseamnã cã-și îndeplinesc responsabilitãțile. Așadar, care sunt responsabilitățile pe care se cuvine să le îndeplinească părinții? Cel puțin, ar trebui să-și învețe copiii să fie oameni onești, care spun adevărul și fac lucrurile într-un mod onest, și să-i învețe să fie buni la suflet și să nu facă lucruri rele, îndrumându-i într-o direcție pozitivă. Acestea sunt responsabilitățile lor cele mai elementare” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. „Pãrinții trebuie doar sã-și îndeplineascã responsabilitãțile fațã de copiii lor, sã-i creascã și sã-i facã adulți. Nu e nevoie sã-i creascã transformându-i în indivizi talentați. Este ușor de realizat acest lucru? (Da.) Este un lucru ușor de fãcut – nu este nevoie sã-ți asumi vreo responsabilitate pentru viitorul sau viața copiilor tãi, sã elaborezi vreun plan pentru ei sau sã anticipezi ce fel de oameni vor deveni, ce fel de vieți vor avea în viitor, ce cercuri sociale vor frecventa mai târziu, cum va fi în viitor calitatea vieții lor sau ce tip de statut vor avea printre oameni. Nu ești obligat sã anticipezi sau sã controlezi aceste lucruri; trebuie doar sã-ți îndeplinești responsabilitãțile de pãrinte. Atât este de ușor” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am găsit o cale de practică. Înainte de a ajunge la maturitate, responsabilitățile unui părinte față de copiii săi sunt să-i crească și să-i educe până devin adulți și să-i îndrume să meargă pe calea cea dreaptă. Părinții ar trebui să se detașeze de copiii lor adulți și să-i lase să își trăiască viața. Când copiii au nevoie de ajutor, părinții îi pot ajuta în funcție de propriile lor circumstanțe reale. Acum, fiul meu este adult. Are propriile gânduri și face propriile alegeri. Nu ar trebui să mă amestec în viața lui și să i-o orchestrez astfel încât să-mi satisfac propriile dorințe. Ce pot face este să-i dau sugestii și sfaturi când este în dificultate și să-i ofer îndrumări pozitive. Dar depinde de el ce alege. În viitor, toate chestiunile precum „va fi întotdeauna doar un muncitor”, „cu ce fel de oameni și de lucruri va intra în contact” și „ce fel de viață va duce” vor fi fost rânduite de Dumnezeu. Nu sunt aspecte pe care să le controlez eu. Ceea ce pot face este să mă supun și să-mi îndeplinesc responsabilitățile de părinte. Acum, nu mă mai îngrijorez și nu mă mai extenuez din cauza slujbei fiului meu și nu mai sunt stânjenită și constrânsă de aceasta. Îmi pot liniști inima și-mi pot face îndatoririle din tot sufletul. Trăind astfel, inima mea se simte liniștită și relaxată.