de Wang Quan, China

În 1999, am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Din cuvintele lui Dumnezeu, am aflat că aceasta este ultima etapă a lucrării de mântuire a lui Dumnezeu pentru omenire și că doar acceptând lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu, urmărind adevărul și pregătind suficiente fapte bune, poate o persoană avea ocazia să supraviețuiască marilor catastrofe. M-am simțit cu adevărat binecuvântat și am simțit că trebuia să profit de această ocazie unică în viață pentru a-mi face bine datoria și a mă consuma pentru Dumnezeu. Așa că am plecat de acasă și am predicat activ Evanghelia, lucrând neobosit din zori și până-n seară în biserică. Chiar și când lumea m-a calomniat și familia mea m-a respins, nu am considerat aceste lucruri ca fiind suferință. Mai târziu, când poliția m-a arestat pentru că predicam Evanghelia, nu L-am trădat pe Dumnezeu, iar după ce am fost eliberat, am continuat să-mi fac datoria ca înainte. Simțeam că pregătisem multe fapte bune de-a lungul anilor și că, în viitor, chiar dacă alții nu ar fi fost mântuiți, eu tot aș fi fost mântuit.

Fără să-mi dau seama, venise sfârșitul anului 2015. Zona lombară a început să mă doară foarte tare, abia mă puteam ridica dimineața fără sprijin și nici măcar nu aveam puterea să merg. La început, nu i-am dat prea multă importanță, dar, după un timp, durerea din zona lombară s-a înrăutățit din ce în ce mai mult și am început să șchiopătez. Într-o dimineață, acea durere a fost atât de severă, încât nu m-am putut ridica deloc. M-am gândit: „Gata. Nici măcar nu mă pot ridica, deci cum îmi pot face îndatoririle? Dacă nu-mi pot face îndatoririle și nu pot pregăti fapte bune, mai pot fi mântuit de Dumnezeu?” Dar apoi m-am gândit: „S-ar putea ca Dumnezeu să mă încerce și, atât timp cât nu mă plâng de Dumnezeu și continui să-mi fac îndatoririle, poate că Dumnezeu îmi va oferi har și mă va binecuvânta, iar eu voi fi vindecat de boală.” Dar lucrurile nu au mers așa cum speram. Boala mea se agrava pe zi ce trecea, nu mă puteam întoarce în timpul somnului noaptea și, uneori, durerea din zona lombară era atât de intensă, încât nu mă puteam mișca deloc. Nici medicamentele nu aveau efect. Mai târziu, am mers la spital pentru o radiografie și, spre surprinderea mea, am fost diagnosticat cu spondilită anchilozantă. Doctorul a spus: „Această afecțiune este numită «cancerul care nu moare niciodată». Este o boală cronică, pe viață, iar dacă se agravează, ar putea duce la paralizie permanentă.” Auzindu-l pe doctor spunând asta, corpul mi-a fost secătuit de putere și m-am gândit în sinea mea: „Cum am putut să fac o boală atât de gravă? De când L-am găsit pe Dumnezeu, am făcut cu entuziasm sacrificii și m-am consumat, deci de ce nu m-a protejat Dumnezeu? Dacă paralizez și nu-mi pot face îndatoririle, nu voi deveni inutil?” Inima mi se zbătea de suferință și pur și simplu nu puteam înțelege de ce o boală atât de gravă se abătuse asupra mea. Mă simțeam ca un balon dezumflat și eram foarte demoralizat. După aceea, m-am dus acasă să mă recuperez.

După ce m-am întors acasă, m-am prăbușit emoțional și nu am mai avut credința pe care o avusesem odată. Simțeam că nu mai există nicio speranță în viață. M-am gândit în sinea mea: „Alți frați și alte surori sunt sănătoși și își fac activ îndatoririle, dar eu șchiopătez îngrozitor când merg și nu-mi pot face îndatoririle. Poate că într-o zi boala mea se va agrava și voi muri, iar atunci nu mă voi mai număra printre cei mântuiți de Dumnezeu.” Cu cât gândeam mai mult așa, cu atât mă simțeam mai părăsit de Dumnezeu, nu mai voiam să urmăresc adevărul și nu mă puteam concentra asupra cuvintelor Lui când le citeam. Mi-am trăit zilele în confuzie și am început să mă las copleșit de nevoile trupului meu. M-am gândit în sinea mea: „Dacă mai pot trăi, o să-l pun pe fiul meu să-mi cumpere un apartament ca să pot locui acolo și să am grijă de sănătatea mea. Voi încerca doar să trăiesc cât mai mult.” Am văzut rude și prieteni non-credincioși care erau sănătoși și aveau mașini și case, în timp ce eu crezusem în Dumnezeu și făcusem sacrificii și mă consumasem atâția ani, doar ca să mă îmbolnăvesc, așa că am început să regret toate sacrificiile și eforturile pe care le făcusem. Soția mea a văzut că starea mea era greșită și a avut părtășie cu mine: „Intenția lui Dumnezeu se află în spatele acestei boli bruște. Am fost atât de profund corupți de Satana, iar firile noastre corupte sunt adânc înrădăcinate în noi. Pentru a rezolva și a schimba complet aceste lucruri, nu este suficient doar să citim cuvintele lui Dumnezeu. Trebuie, de asemenea, să trecem prin diverse încercări și rafinări. Trebuie să căutăm mai mult pentru a înțelege ce aspect al firilor noastre corupte intenționează Dumnezeu să îndrepte prin apariția unei boli atât de grave. Trebuie să te căiești și să te schimbi urgent! Nu te poți plânge de Dumnezeu!” După ce am auzit cuvintele soției mele, inima mea a devenit mai liniștită și m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, sufăr foarte mult acum. Nu-Ți înțeleg intenția. Te rog, luminează-mă!”

După rugăciune, am căutat cuvintele lui Dumnezeu referitoare la încercarea oamenilor și rafinarea lor de către El. Un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu m-a încurajat foarte mult. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dacă ai fost întotdeauna foarte loial, cu multă iubire față de Mine, și totuși pătimești chinul bolii, dificultăți financiare și părăsirea de către prieteni sau rude, ori dacă înduri orice alte nenorociri în viață, atunci tot vor continua loialitatea și iubirea ta pentru Mine?” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „O problemă foarte serioasă: trădarea (2)”]. Citind cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit de parcă Dumnezeu mă interoga față în față. M-am simțit profund rușinat. În trecut, când Dumnezeu mă binecuvântase și totul mersese bine, fără dezastre sau nenorociri, fusesem dispus să-mi fac îndatoririle pentru a-L mulțumi. Fusesem dispus să mănânc și să beau cuvintele lui Dumnezeu și să urmăresc adevărul pentru a mă strădui să progresez. Chiar și atunci când PCC mă capturase, nu dădusem înapoi și nu devenisem negativ, și continuasem să-mi fac îndatoririle după ce fusesem eliberat. Simțisem că am o energie nesfârșită. Dar acum, confruntat cu această boală și cu posibilitatea de-a paraliza și văzând că speranțele mele de a fi binecuvântat fuseseră spulberate, îmi pierdusem credința în Dumnezeu și toate plângerile și neînțelegerile mele despre Dumnezeu ieșiseră la iveală. Considerasem că, din moment ce făcusem atâtea sacrificii și mă consumasem, Dumnezeu nu ar trebui să mă lase să experimentez boala sau nenorocirea și că Dumnezeu ar trebui să mă binecuvânteze și să-mi dea o sănătate bună. Când dorințele mele nu fuseseră împlinite, mă trezisem copleșit de o stare de împotrivire tăcută față de Dumnezeu. Nu mai voiam să citesc cuvintele lui Dumnezeu și nici nu simțeam nevoia să reflectez pentru a învăța lecții. În schimb, devenisem negativ și mă plânsesem și cedasem disperării totale. Prin ceea ce dezvăluiseră faptele, am văzut în sfârșit că dragostea și loialitatea mea anterioare fuseseră false. Dumnezeu permisese ca această boală să vină nu ca să mă elimine, ci ca să folosească această situație pentru a-mi curăți corupția, iar eu nu ar trebui să-L înțeleg greșit pe Dumnezeu. După ce I-am înțeles intenția, m-am simțit profund îndatorat lui Dumnezeu. Nu mai puteam rămâne atât de negativ și, indiferent dacă boala mea se ameliora sau nu, trebuia mai întâi să mă supun și să învăț lecții din suferința mea.

Într-o zi, am citit că vorbele lui Dumnezeu spun: „Atât de mulți cred în Mine doar ca să-i vindec. Atât de mulți cred în Mine doar ca să Îmi folosesc puterea pentru a alunga spiritele necurate din trupurile lor, și atât de mulți cred în Mine doar pentru a putea primi pace și bucurie de la Mine. Atât de mulți cred în Mine doar pentru a pretinde de la Mine mai multă bogăție materială. Atât de mulți cred în Mine doar pentru a-și petrece această viață în pace și pentru a fi teferi și nevătămați în lumea care vine. Atât de mulți cred în Mine doar pentru a evita suferința iadului și pentru a primi binecuvântările cerești. Atât de mulți cred în Mine doar pentru confort temporar, totuși nu caută să câștige nimic în lumea care vine. Când Îmi revărs mânia asupra oamenilor și le iau toată bucuria și pacea pe care o aveau cândva, aceștia devin plin de îndoieli. Când revărs asupra oamenilor suferința iadului și iau înapoi binecuvântările cerești, ei se înfurie. Când Îmi cer să îi vindec, Eu nu le acord atenție și simt dezgust față de ei; aceștia pleacă de lângă Mine ca să caute în schimb calea leacurilor rele și a vrăjitoriei. Când retrag tot ceea ce oamenii Îmi ceruseră, dispar cu toții fără nicio urmă. Din acest motiv, spun că oamenii au credință în Mine deoarece harul meu este prea îmbelșugat și pentru că se obțin prea multe beneficii” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ce știi despre credință?”). „Relația omului cu Dumnezeu este doar una de pur interes personal. Este o relație dintre o persoană care primește și una care dă binecuvântarea. Pentru a spune lucrurilor pe nume, este relația dintre un angajat și un angajator. Angajatul lucrează din greu numai pentru a primi recompensele acordate de angajator. Nu există nicio afecțiune de înrudire într-o astfel de relație bazată pe interese, ci doar o tranzacție. Nu există a iubi sau a fi iubit, numai caritate și milă. Nu există înțelegere, doar o neputincioasă indignare reprimată și înșelătorie. Nu există intimitate, numai o prăpastie de netrecut. Acum că lucrurile au ajuns până în acest punct, cine poate inversa o astfel de direcție? Și câți oameni sunt capabili să înțeleagă cu adevărat cât de cumplită a devenit această relație? Cred că atunci când oamenii se cufundă în bucuria de a fi binecuvântați, niciunul nu-și poate imagina cât de jenantă și de dizgrațioasă este o astfel de relație cu Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Anexă 3: Omul poate fi salvat numai în mijlocul gestionării lui Dumnezeu”). Expunerea lui Dumnezeu îmi aborda direct starea. Credeam în Dumnezeu și îmi făceam îndatoririle doar pentru a primi harul Lui, a evita marile catastrofe și a mă bucura de binecuvântările Cerului. Privind înapoi la momentul în care acceptasem pentru prima dată această etapă a lucrării, gândisem că, atât timp cât puteam să-mi fac îndatoririle, să fac sacrificii și să mă consum pentru Dumnezeu, puteam suferi și plăti un preț, atunci aveam să obțin o destinație frumoasă. Mai târziu, pentru a primi binecuvântările lui Dumnezeu, făcusem sacrificii, mă consumasem și îmi făcusem îndatoririle, și indiferent cât de mult mă calomniase lumea sau cum mă respinsese familia mea, nimic nu mă putuse opri. Nu renunțasem la îndatoririle mele nici măcar atunci când fusesem arestat de poliție. Considerasem că, plătind un astfel de preț, voi primi cu siguranță binecuvântările lui Dumnezeu și voi supraviețui marilor catastrofe. Dar când boala lovise și fusesem în pericol de paralizie și de a nu-mi putea face îndatoririle, simțisem că pierdusem orice speranță de mântuire. Mă tot plânsesem și mă certasem cu Dumnezeu în inima mea, simțind că, din moment ce dădusem atât de mult pentru Dumnezeu, El ar trebui să mă protejeze și să nu permită să sufăr chinul bolii dureroase. Când dorința mea de binecuvântări fusese spulberată, începusem să mă simt potrivnic față de situația pe care Dumnezeu o rânduise pentru mine, devenind negativ și opunându-mă acesteia, chiar până la punctul de a regreta sacrificiile mele din trecut. Abia acum am văzut cum privisem credința mea în Dumnezeu cu o mentalitate tranzacțională, dorind să profit de sacrificiile și de eforturile mele aparente pentru a încerca să negociez cu Dumnezeu în schimbul binecuvântărilor Sale. Acționasem exact ca un muncitor angajat, considerând că, după ce am muncit din greu, ar trebui să primesc recompense corespunzătoare de la Dumnezeu. Nu aveam nicio sinceritate față de Dumnezeu. Încercasem doar să-L înșel și să-L folosesc. M-am gândit la aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Dacă loialitatea ta vine cu intenții și condiții, atunci mai degrabă Mă lipsesc de așa-zisa ta loialitate, căci îi urăsc pe toți cei care Mă înșală prin intențiile lor și Mă șantajează cu condiții. Tot ce Îmi doresc este ca omul să Îmi fie absolut loial și să facă toate lucrurile pentru a dovedi și de dragul acelui unic cuvânt: credință” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ești tu oare un adevărat credincios în Dumnezeu?”). Firea lui Dumnezeu este dreaptă și sfântă. Dumnezeu este sincer cu oamenii și nu cere nimic în schimb. Dumnezeu speră, de asemenea, că oamenii pot fi neclintiți în devotamentul lor față de El și Dumnezeu nu vrea ca oamenii să creadă în El cu falsitate sau impuritate. Dar plătind un preț și consumându-mă, încercasem să negociez cu Dumnezeu în schimbul harului și al binecuvântărilor. Voisem să-L folosesc pe Dumnezeu pentru a-mi atinge propriile scopuri, iar când nu am primit binecuvântări, m-am plâns de El. Cum ar putea o persoană egoistă ca mine să nu fie detestată și urâtă de Dumnezeu? Dacă Dumnezeu nu m-ar fi dezvăluit, nu mi-aș fi cunoscut intențiile detestabile din spatele credinței mele în El, aș fi continuat pe calea greșită și, în cele din urmă, aș fi fost eliminat de Dumnezeu. Conștientizând asta, m-am simțit profund îndatorat lui Dumnezeu și m-am rugat Lui: „Dumnezeule, am crezut în Tine atâția ani, dar nu am fost sincer. Am încercat să negociez cu Tine și să Te înșel. Această credință a mea este dezgustătoare și detestabilă pentru Tine. Dumnezeule, sunt dispus să mă pocăiesc înaintea Ta. Te rog, luminează-mă, iluminează-mă și îndrumă-mă să ies din starea mea greșită!”

După aceea, am meditat: crezând în Dumnezeu și făcând sacrificii și consumându-mă pentru El, considerasem că ar trebui să câștig protecția și binecuvântările Sale și că nu ar trebui să mă confrunt cu boala sau cu nenorocirea. Cum anume era greșit acest punct de vedere? M-am gândit la un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Iov suferise devastarea Satanei, totuși, el nu se lepădase de numele lui Iahve Dumnezeu. Soția lui a fost prima care a ieșit și, jucând rolul Satanei într-o formă care e vizibilă pentru ochii oamenilor, l-a atacat pe Iov. Textul original descrie astfel lucrurile: «Atunci soția lui i-a zis: Încă rămâi neclintit în curăția ta? Blestemă-L pe Dumnezeu și mori!» (Iov 2:9).” „Confruntat cu sfatul soției lui, Iov nu numai că nu a renunțat la integritate sau la Dumnezeu, ci i-a și spus soției sale: «Să primim de la Dumnezeu doar binele și să nu primim și răul?» Au aceste cuvinte o importanță deosebită? Aici, există doar un singur fapt capabil să dovedească importanța acestor cuvinte. Importanța acestor cuvinte este că ele sunt aprobate de Dumnezeu în inima Sa, sunt ceea ce dorea Dumnezeu, sunt ceea ce Dumnezeu voia să audă și sunt finalul pe care Dumnezeu tânjea să-l vadă; aceste cuvinte sunt, de asemenea, miezul mărturiei lui Iov” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”). După ce Iov și-a pierdut copiii și averile și a avut răni pe tot corpul, nu numai că nu s-a plâns de Dumnezeu, dar i-a spus și soției sale că ar trebui să accepte atât binecuvântările, cât și nenorocirile ca venind de la Dumnezeu. Iov știa că odraslele și averile sale îi fuseseră date de Dumnezeu și că era drept ca El să le ia înapoi. Indiferent cum l-a tratat Dumnezeu, nu a avut plângeri și nu a emis pretenții sau nu a căutat să negocieze cu Dumnezeu. Din experiența lui Iov, am înțeles că a crede în Dumnezeu nu înseamnă doar să te bucuri de harul și de binecuvântările Lui, ci și să accepți încercările și greutățile care vin de la El. Indiferent dacă primim binecuvântări sau nenorociri, totul este în mâinile lui Dumnezeu și ar trebui să acceptăm și să ne supunem fără a avea cerințe de la Dumnezeu. Am înțeles, de asemenea, că m-am putut plânge când m-am îmbolnăvit pentru că nu înțelegeam firea dreaptă a lui Dumnezeu. Am citit că vorbele lui Dumnezeu spun: „Dreptatea nu înseamnă nicidecum echitate sau justețe; nu înseamnă egalitarism și nici a-ți aloca ceea ce meriți în funcție de cât de multe lucrări ai dus la bun sfârșit, a-ți plăti pentru vreo lucrare pe care ai făcut-o sau a-ți da ce ți se cuvine în funcție de eforturile depuse. Aceasta nu este dreptate, înseamnă doar a fi corect și rațional. Foarte puțini oameni sunt capabili să cunoască firea dreaptă a lui Dumnezeu. Să presupunem că Dumnezeu l-ar fi eliminat pe Iov după ce Iov a fost martor pentru El: ar fi asta drept? De fapt, ar fi. De ce se numește aceasta dreptate? Cum văd oamenii dreptatea? Dacă un lucru este în conformitate cu noțiunile oamenilor, atunci lor le este foarte ușor să spună că Dumnezeu este drept; totuși, dacă nu văd acel lucru ca fiind în concordanță cu noțiunile lor – dacă este ceva ce nu sunt capabili să înțeleagă – atunci le-ar fi greu să spună că Dumnezeu este drept. Dacă Dumnezeu l-ar fi distrus pe Iov pe atunci, oamenii nu ar fi spus că El este drept. De fapt, totuși, indiferent dacă oamenii au fost sau nu corupți și dacă au fost profund corupți sau nu, trebuie Dumnezeu să Se justifice atunci când îi distruge? Ar trebui să fie nevoit să le explice oamenilor pe ce bază face acest lucru? Trebuie oare Dumnezeu să le spună oamenilor regulile pe care El le-a poruncit? Nu este nevoie. În ochii lui Dumnezeu, cineva care este corupt și care este pasibil să se împotrivească lui Dumnezeu nu are nicio valoare; orice mod în care Se va ocupa Dumnezeu de el va fi potrivit și toate sunt rânduielile lui Dumnezeu. Dacă ai fi neplăcut în ochii lui Dumnezeu și dacă El ar spune că nu Îi mai ești de niciun folos după mărturia ta și, prin urmare, te-ar distruge, ar fi și aceasta dreptatea Lui? Ar fi. S-ar putea să nu fii capabil să recunoști acest lucru din fapte chiar acum, dar trebuie să înțelegi doctrina. Ce ați spune – este distrugerea Satanei de către Dumnezeu o expresie a dreptății Sale? (Da.) Și dacă i-ar permite Satanei să rămână? Nu îndrăzniți să spuneți, nu-i așa? Esența lui Dumnezeu este dreptatea. Deși ceea ce face El nu este ușor de înțeles, tot ceea ce face El este drept; doar că, pur și simplu, oamenii nu înțeleg. Când Dumnezeu i l-a dat pe Petru Satanei, cum a răspuns Petru? «Omenirea nu este în măsură să priceapă ce faci Tu, dar tot ceea ce faci conține voia Ta; în toate acestea există dreptate. Cum să nu rostesc vorbe de laudă pentru înțelepciunea și faptele Tale?»” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că punctul meu de vedere era denaturat. În inima mea, credeam că dreptatea presupunea corectitudine și echitabilitate, că era egalitarism și că volumul de muncă pe care l-am făcut ar trebui să fie egalat de plata pe care o primeam. De-a lungul anilor mei de credință, renunțasem la multe și îmi părăsisem atât familia, cât și cariera, așa că simțeam că Dumnezeu ar trebui să mă binecuvânteze, să mă ferească de boală și de dezastru, că totul ar trebui să meargă bine și că, în cele din urmă, ar trebui să pot intra în Împărăție. Simțeam că acest lucru era corect și rezonabil și că așa ar fi Dumnezeu drept. Când vedeam alți frați și alte surori trăind în pace și fără probleme, în timp ce eu sufeream de o boală atât de gravă, mă plângeam că Dumnezeu era nedrept. Foloseam perspective umane corupte și logica aferentă schimburilor și tranzacțiilor pentru a evalua dreptatea lui Dumnezeu. Acest punct de vedere era denaturat și nu se alinia la adevăr. Dumnezeu este Creatorul și tot ceea ce am vine de la El, așa că nu ar trebui să am aceste cerințe iraționale de la Dumnezeu. Eram prea lipsit de rațiune! Indiferent cum îi tratează Dumnezeu pe oameni, fie că le trimite binecuvântări sau nenorociri, totul conține intențiile Sale bune. Oamenii ar trebui să accepte și să se supună și să nu aibă cerințe de la Dumnezeu. Acestea sunt conștiința și rațiunea pe care ar trebui să le aibă oamenii. După ce am conștientizat acest lucru, inima mea a devenit mult mai luminoasă. După aceea, am început să-mi corectez starea mâncând și bând cuvintele lui Dumnezeu în fiecare zi. După un timp, boala mea s-a ameliorat semnificativ, iar biserica a rânduit să-mi fac din nou datoria. M-am simțit atât fericit, cât și recunoscător, și Îi mulțumeam constant lui Dumnezeu. Eram dispus să-mi prețuiesc datoria și să nu mă mai consum și să nu-mi mai fac datoria de dragul binecuvântărilor, așa cum făcusem în trecut. Îmi doream doar să-mi îndeplinesc datoria ca ființă creată pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu.

Șase luni mai târziu, boala mea a recidivat, iar durerea mea lombară era mai intensă decât înainte. Trebuia să mă sprijin într-un baston pentru a merge la baie și fiecare pas era epuizant. Tratamentul nu avea niciun efect. Doctorul meu a oftat disperat și a spus că boala mea era dificil de tratat. După ce l-am auzit pe doctor spunând asta, am simțit o durere profundă în inima mea. M-am gândit în sinea mea: „Chiar este boala mea netratabilă? Voi sfârși prin a paraliza? Dacă lucrurile continuă așa, nu voi ajunge inutil?” Apoi m-am gândit: „Nu mi-am amânat îndatoririle din cauza bolii mele și am dat tot ce am putut. Starea mea ar fi trebuit să se îmbunătățească, deci de ce s-a înrăutățit, în schimb? Oare Dumnezeu mă va elimina?” Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă adânceam în negativitate și, în sinea mea, am început să-I cer lui Dumnezeu să-mi ia boala. Atenția mea era complet concentrată asupra speranțelor mele ca boala să se amelioreze, iar starea mea de spirit se schimba în fiecare zi odată cu progresul bolii mele. Dacă starea mea se îmbunătățea chiar și ușor, eram fericit, dar dacă vedeam că starea mea se înrăutățea, inima mi se strângea. Într-o zi, mi-am amintit brusc de un verset din cuvintele lui Dumnezeu: „Din tot ce are loc în univers, nu există nimic în care Eu să nu am ultimul cuvânt. Există ceva ce nu se află în mâinile Mele?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 1). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au limpezit lucrurile. Totul în univers este sub controlul lui Dumnezeu, inclusiv starea bolii mele. Nu ar trebui să-I cer lui Dumnezeu să-mi ia boala. Acest lucru era irațional. Ar trebui să mă supun.

Mai târziu, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Pentru toți oamenii, rafinarea este extrem de dureroasă și foarte greu de acceptat – totuși, în timpul rafinării, Dumnezeu îi clarifică omului firea Sa cea dreaptă și face publice cerințele Lui pentru om și oferă mai multă luminare, precum și emondare mai practică. Prin compararea faptelor cu adevărul, omul dobândește o mai mare cunoaștere a sa și a adevărului și o mai bună înțelegere a intențiilor lui Dumnezeu, permițându-i astfel omului să aibă o iubire adevărată și mai pură față de Dumnezeu. Acestea sunt obiectivele lui Dumnezeu în realizarea lucrării de rafinare. Toată lucrarea pe care o face Dumnezeu în om are propriile scopuri și semnificații; Dumnezeu nu face o lucrare fără sens, nici nu face o lucrare care este lipsită de beneficii pentru om. Rafinarea nu înseamnă îndepărtarea oamenilor din fața lui Dumnezeu, nici nu înseamnă distrugerea lor în iad. Mai degrabă, înseamnă schimbarea firii omului în timpul rafinării, schimbarea intențiilor sale, a vechilor sale păreri, schimbarea dragostei lui pentru Dumnezeu și schimbarea întregii sale vieți. Rafinarea este o testare practică a omului și o formă de pregătire practică, și numai în timpul rafinării iubirea lui poate servi funcției sale inerente” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai prin experimentarea rafinării poate omul să aibă adevărata iubire”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, inima mi s-a luminat brusc. S-a dovedit că boala nu însemna că Dumnezeu voia să mă elimine, ci că dorința mea de binecuvântări era prea mare, iar acest lucru trebuia rezolvat prin acest gen de situație. Aceasta era dragostea lui Dumnezeu asupra mea. Deși aveam o oarecare înțelegere a intențiilor și perspectivelor mele referitoare la obținerea binecuvântărilor, acestea nu fuseseră complet înlăturate, iar când boala mea a recidivat, am început să mă plâng și să-L înțeleg greșit pe Dumnezeu din nou. Am văzut că intențiile mele de a obține binecuvântări erau adânc înrădăcinate și că trebuia să trec prin mai multă durere și mai multe încercări pentru a fi curățit. Firea lui Dumnezeu este dreaptă și sfântă, deci cum ar putea Dumnezeu să permită unei persoane murdare și corupte, care chiar s-a plâns de El și I s-a împotrivit, să intre în Împărăția Sa? Îmi petrecusem anii de credință urmărind cu hotărâre binecuvântările, concentrându-mă doar asupra sacrificiilor și a consumărilor exterioare, dar nu asupra urmăririi adevărului. Firea mea nu se schimbase deloc și totuși voiam să intru în Împărăție și să primesc binecuvântările lui Dumnezeu. Nu era aceasta doar o iluzie? Dacă aș fi continuat să urmăresc așa, nu numai că nu aș fi fost mântuit de Dumnezeu, dar aș fi fost și pedepsit de El. În acel moment, mi-am dat seama că, deși din exterior această boală părea un lucru rău, în realitate, Dumnezeu îmi curăța corupția și mă mântuia, iar în spatele acestui lucru se afla intenția minuțioasă a lui Dumnezeu. Înțelegând acest lucru, am fost profund mișcat și plin de regret și am simțit că nu eram deloc vrednic de o astfel de mântuire din partea lui Dumnezeu. Nu înțelesesem inima lui Dumnezeu și Îl înțelesesem greșit și mă plânsesem în mod repetat de El. Eram cu adevărat lipsit de conștiință și de rațiune!

Apoi am citit mai multe cuvinte ale lui Dumnezeu: „Care este standardul după care sunt judecate acțiunile și comportamentul unei persoane drept bune sau rele? Acesta e dacă acea persoană, în gândurile, dezvăluirile și acțiunile sale, deține sau nu mărturia punerii în practică a adevărului și a trăirii adevărului-realitate. Dacă nu ai această realitate sau nu o trăiești, atunci, fără nicio îndoială, ești un răufăcător. Cum îi privește Dumnezeu pe răufăcători? Pentru Dumnezeu, gândurile și acțiunile tale exterioare nu sunt mărturie pentru El, nici nu-l umilesc și nu îl înfrâng pe Satana; în schimb, Îl fac de rușine pe Dumnezeu și sunt pline de semnele ocării pe care I-ai adus-o. Nu mărturisești pentru Dumnezeu, nu te sacrifici pentru El și nici nu-ți îndeplinești responsabilitățile și obligațiile față de Dumnezeu; în schimb, acționezi pentru binele tău. Ce înseamnă «pentru binele tău»? Mai precis, înseamnă pentru binele Satanei. Prin urmare, în final, Dumnezeu va spune: «Plecați de la Mine, voi, cei ce săvârșiți fărădelegea!» În ochii lui Dumnezeu, acțiunile tale nu vor fi văzute ca fapte bune, vor fi considerate fapte rele. Nu numai că nu vor obține aprobarea lui Dumnezeu – vor fi condamnate. Ce speră să câștige cineva dintr-o astfel de credință în Dumnezeu? Oare, până la urmă, nu-i așa că o astfel de credință nu va da niciun rezultat?” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Libertatea și eliberarea pot fi dobândite doar prin alungarea firii corupte”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles ce sunt adevăratele fapte bune. Dacă o persoană își îndeplinește datoria de ființă creată pentru a-L iubi și a-L mulțumi pe Dumnezeu, fără intenții și scopuri proprii, și nu acționează pentru propriile interese sau dorințe egoiste, atunci o astfel de practică este aprobată de Dumnezeu și este o faptă cu adevărat bună. În trecut credeam că, atât timp cât puteam să fac sacrificii, să mă consum, să fac mai mult în datoria mea și să sufăr mai mult, acest lucru conta ca pregătire a faptelor bune, și eram sigur că urma să am o destinație bună în viitor. Acum, pe baza cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am dat seama că părerile mele despre evaluarea faptelor bune erau greșite. A-ți face datoria și a pregăti fapte bune este în concordanță cu intențiile lui Dumnezeu, dar dacă o persoană are intenții necinstite și vrea să-L folosească pe Dumnezeu pentru a-și atinge propriile scopuri, aceasta este o faptă rea, și chiar dacă această persoană plătește un preț mare, Dumnezeu nu o va aproba și, în schimb, El o va considera un răufăcător. Dacă această persoană nu se căiește și continuă să urmărească în acest fel, cu siguranță va fi eliminată de Dumnezeu, căci Dumnezeu a spus: „Trebuie să știi ce tip de oameni doresc Eu; cei care sunt impuri nu au permisiunea de a intra în împărăție, cei care sunt impuri nu au permisiunea de a spurca pământul sfânt. Deși probabil că ai săvârșit o lucrare mare și ai lucrat mulți ani, în cele din urmă, dacă ești jalnic de murdar, atunci legea Raiului nu va tolera dorința ta de a intra în Împărăția Mea! De la crearea lumii și până în prezent, nu le-am oferit niciodată acces facil în împărăția Mea celor care încearcă să se pună bine cu Mine. Aceasta este o lege cerească și nimeni nu o poate încălca!” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Succesul sau eșecul depinde de cărarea pe care umblă omul”). Sub expunerea cuvintelor lui Dumnezeu, perspectiva mea greșită asupra lucrurilor s-a schimbat oarecum. M-am rugat lui Dumnezeu, spunând că, de acum înainte, doream să-mi fac datoria cu intențiile corecte, că nu voi mai încerca să negociez cu El și că, indiferent dacă voi primi binecuvântări sau nenorociri, voi fi dispus să îndeplinesc datoria de ființă creată pentru a răsplăti dragostea lui Dumnezeu.

Mai târziu, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „În calitate de ființe create, se cuvine ca oamenii să-și îndeplinească datoria și abia atunci pot primi aprobarea Creatorului. Ființele create trăiesc sub stăpânirea Creatorului și acceptă tot ceea ce este oferit de Dumnezeu și tot ceea ce vine de la Dumnezeu, așa că ar trebui să-și îndeplinească responsabilitățile și obligațiile. Acest lucru este absolut firesc și justificat și a fost predestinat de Dumnezeu. Din asta se poate vedea că, pentru oameni, îndeplinirea datoriei unei ființe create este mai justă, mai frumoasă și mai nobilă decât orice altceva făcut în timpul vieții pe pământ; nimic din omenire nu este mai semnificativ sau mai vrednic și nimic nu aduce un sens și o valoare mai mare vieții unei persoane create decât îndeplinirea datoriei de ființă creată. Pe pământ, doar grupul de oameni care îndeplinesc cu adevărat și sincer datoria unei ființe create sunt cei care I se supun Creatorului. Acest grup nu urmează tendințele lumești; ei se supun conducerii și îndrumării lui Dumnezeu, ascultă doar de cuvintele Creatorului, acceptă adevărurile exprimate de Creator și trăiesc după cuvintele Creatorului. Aceasta este cea mai adevărată, cea mai răsunătoare mărturie și este cea mai bună mărturie a credinței în Dumnezeu. Ca o ființă creată să poată îndeplini datoria unei creaturi a lui Dumnezeu, să-L poată mulțumi pe Creator, este cel mai frumos lucru din mijlocul omenirii și e ceva ce ar trebui să fie răspândit printre oameni ca o poveste care să fie lăudată. Orice lucru încredințează Creatorul ființelor create ar trebui să fie acceptat necondiționat de acestea; pentru omenire, aceasta este o chestiune care ține atât de fericire, cât și de privilegiu, iar pentru toți aceia care îndeplinesc datoria unei ființe create, nimic nu e mai frumos sau demn de a fi amintit – este ceva pozitiv. Iar în ceea ce privește modul în care Creatorul îi tratează pe cei care pot îndeplini datoria unei ființe create și ceea ce le promite El, aceasta e o chestiune pentru Creator; nu e treaba omenirii create. Ca să vorbim puțin mai clar și mai simplu, asta depinde de Dumnezeu, iar oamenii nu au dreptul să intervină. Vei obține orice îți dă Dumnezeu, iar dacă El nu îți dă nimic, atunci nu poți spune nimic despre asta. Când o ființă creată acceptă însărcinarea dată de Dumnezeu și cooperează cu Creatorul pentru a-și îndeplini datoria și a face ceea ce poate, aceasta nu este o tranzacție sau un târg; oamenii nu ar trebui să încerce să dea la schimb expresii ale atitudinilor sau ale acțiunilor și comportamentelor lor pentru a câștiga vreo promisiune sau vreo binecuvântare de la Dumnezeu” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a șaptea)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că, din moment ce Dumnezeu l-a creat pe om și i-a dat suflarea vieții, iar acum îmi dăduse ocazia de a face datoria unei ființe create, acesta era deja harul lui Dumnezeu și era o înălțare excepțională, iar eu nu ar trebui să am nicio cerință de la El. Eu sunt o ființă creată și ar trebui să-mi îndeplinesc datoria în orice moment, necondiționat și fără a căuta să negociez sau să am cerințe. Aceasta este rațiunea pe care ar trebui să o am. Mai mult, intenția lui Dumnezeu nu este ca noi să facem sacrificii și să ne consumăm în aparență pentru a obține harul și binecuvântările Sale, ci ca noi să dobândim adevărul prin îndeplinirea îndatoririlor noastre, să ne înlăturăm corupțiile, impuritățile și firile satanice și să fim, în cele din urmă, purificați și să atingem mântuirea. Asta este ceea ce Dumnezeu speră să vadă și acesta este scopul pe care ar trebui să-l urmăresc în datoria mea. După ce am înțeles intenția lui Dumnezeu, m-am simțit mult mai ușurat și, deși boala mea nu se ameliorase, nu mă mai simțeam atât de constrâns. După aceea, am reflectat asupra mea în timp ce primeam tratament, hotărând că, indiferent dacă boala se va ameliora sau nu sau care va fi rezultatul final, Îi voi încredința totul lui Dumnezeu și nu voi mai avea nicio cerință. După un timp, starea mea a început să se îmbunătățească și am putut merge normal. În scurt timp, am putut să-mi fac din nou datoria în biserică.

Prin această experiență, am ajuns să înțeleg că rafinarea dureroasă este necesară pentru viața mea și că, fără o astfel de rafinare, aș trăi încă în propriile mele noțiuni și închipuiri și aș crede încă în Dumnezeu și mi-aș face îndatoririle cu intenția de a obține binecuvântări. Dacă aș fi continuat așa în urmărirea mea, aș fi sfârșit, în cele din urmă, prin a fi dezvăluit și eliminat de Dumnezeu. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că a rânduit situații reale ca să mă dezvăluie, să mă schimbe și să mă purifice. Aceasta a fost mântuirea lui Dumnezeu pentru mine!