de Li Chen, China

În 2008, PCC a desfășurat o campanie națională de mare anvergură de suprimare și de arestări împotriva Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic. În perioada aceea, frați și surori erau arestați aproape în fiecare zi. Unii erau arestați în timp ce se aflau la adunări, iar alții erau ridicați când poliția dădea buzna noaptea în casele lor. Trăiam cu frica-n sân în fiecare zi, fără să știu când aveau să dea buzna polițiștii. Pe atunci, găzduiam două surori și, într-o noapte, în jur de ora 23, când toate ne odihneam, o bătaie bruscă în ușă m-a făcut să mă trezesc speriată. M-am gândit: „Oare poliția bate la ușă la ora asta târzie?” M-am despărțit în grabă de cele două surori pentru a ascunde cărțile cuvintelor lui Dumnezeu și obiectele bisericești. Afară, grupul acela de oameni băteau la ușă și încercau să o deschidă cu o cheie și, după un timp, s-a auzit cum o forțează cu un levier. Eram foarte agitată, umblând de colo-colo și rugându-mă continuu lui Dumnezeu: „Dumnezeule, se pare că polițiștii îmi forțează ușa. Ce să fac? Cum pot să le protejez pe cele două surori? Dumnezeule, Te rog să mă ajuți să-mi liniștesc inima…” După ce m-am rugat, inima mea s-a liniștit puțin. Grupul de afară a tot forțat ușa o vreme și apoi a început să bată puternic în ea. În miezul nopții, sunetul era deosebit de înspăimântător, dar, după o lungă perioadă de timp, tot nu au reușit să deschidă ușa.

Tocmai când se revărsau zorile, am auzit deodată pe cineva afară, strigând: „Pe aici, puțin mai în partea asta!” M-am uitat pe furiș prin perdele și am văzut un bărbat de vârstă mijlocie la parter, care privea în sus și îi dirija pe oamenii de pe acoperiș, și mi-am dat seama că încercau să intre în casă pe fereastră. Clădirea noastră avea șase etaje, iar eu locuiam la al cincilea. Nu știam când aveau să dea buzna pe fereastră, eram foarte speriată, iar inima îmi bătea cu putere. M-am uitat din nou prin perdele și am văzut o mașină de poliție și un automobil alb parcate la intrarea în clădire, lucru care mi-a confirmat că grupul care încerca să forțeze ușa era într-adevăr poliția. M-am întors la ușă ca să ascult, dar de afară nu se auzea niciun sunet și nu am văzut pe nimeni pe vizor, așa că am presupus că trebuie să se fi urcat pe acoperiș. M-am gândit: „Cele două surori sunt încă tinere. Nu le pot lăsa să cadă în mâinile polițiștilor și să fie torturate.” Așadar, le-am îndemnat în grabă să plece primele. Am deschis ușa, dar aceasta era blocată de o piatră uriașă și de o masă mare de lemn. Cu toate acestea, am reușit să o deschid fără mari eforturi și I-am mulțumit lui Dumnezeu în inima mea! După ce au plecat surorile, m-am comportat cu nonșalanță și am ieșit și eu din casă. Cum mergeam, am observat că un bărbat de vârstă mijlocie, în jur de 40 de ani, mă urmărea și m-am tot rugat în inima mea, cerându-I lui Dumnezeu să-mi dea înțelepciune și curaj. Mi-am amintit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Nu te teme, Dumnezeul Atotputernic al oștirilor va fi cu siguranță lângă tine; El stă în spatele vostru și vă este scut” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 26). Având cuvintele lui Dumnezeu drept îndrumare, m-am simțit mai calmă. Am schimbat taxiul de două ori și am mers la mall ca să cumpăr o geantă nouă și haine în care să mă schimb. În cele din urmă, am reușit să scap de persoana care mă urmărea. Apoi am mers acasă la o rudă și m-am ascuns acolo timp de trei zile. În final, m-am întors în casa pe care o aveam în alt oraș. În ziua aceea, după ce am ajuns acasă, m-am simțit neliniștită. Mă tot gândeam: „Oare poliția mă va găsi aici și mă va aresta?” În noaptea aceea, nu am putut dormi și m-am tot gândit că trebuia să găsesc un alt loc în care să mă ascund. Pe neașteptate, în dimineața următoare, în jur de ora 8, patru polițiști au dat buzna în casă. Mi-au arătat fotografia din cartea de identitate și mi-au spus: „Crezi în Dumnezeu Atotputernic. O să-ți percheziționăm casa!” După aceea, s-au despărțit și au început să scotocească peste tot. Au răsturnat locul cu susul în jos. Au găsit 5.900 de yuani, în numerar, un telefon mobil și o Biblie și le-au luat pe toate pretextând că aceasta era procedura de rutină. După asta, mi-au pus cătușe și m-au dus la Biroul de Securitate Publică al orașului.

Pe la 4 după-amiază, un polițist m-a îmbrâncit într-o mașină de poliție și, imediat ce am intrat, mi-a acoperit strâns capul cu o haină groasă. Era atât de sufocant, încât abia puteam să respir. N-aveam idee unde mă duceau sau cum aveau să mă tortureze. Eram foarte speriată și mă rugam continuu în inima mea, cerându-I lui Dumnezeu să-mi apere inima și ca, indiferent de situația pe care aveam s-o înfrunt, să fiu capabilă să rămân fermă în mărturia mea și să nu-L trădez pe Dumnezeu. După o oră și ceva, mașina s-a oprit. Odată ce am coborât din mașină, mi-au scos haina de pe cap. Am văzut că mașina oprise într-o curte mare. În curte, era o clădire cu două etaje, dar zona era pustie, cu foarte puține case în jur, lucru care dădea un sentiment straniu. Un polițist mi-a spus: „Știi unde ne aflăm? Acesta este un lagăr de concentrare construit special pentru voi, credincioșii în Dumnezeu Atotputernic.” Odată ce am intrat, m-au legat de o bancă de tortură și am fost înconjurată de opt sau nouă polițiști. Un polițist înalt, în vârstă de vreo 30 de ani, m-a întrebat: „Unde sunt banii de la biserica voastră? Unde sunt conducătorii voștri? Cine v-a predicat Evanghelia? Unde participați la adunări?” I-am replicat cu o întrebare: „Banii bisericii sunt o jertfă adusă lui Dumnezeu de aleșii Lui. Ce legătură are asta cu tine?” Polițistul s-a înfuriat și m-a pălmuit de mai multe ori, făcându-mi fața să îmi ardă de la lovituri. În momentul acela, am auzit mai mulți câini lătrând afară. Un polițist m-a amenințat, spunând: „Suntem în mijlocul pustietății. E un lucru obișnuit să interogăm oameni până la moarte aici și, atunci când mor, pur și simplu îi aruncăm în curtea din spate, fără să știe nimeni, iar apoi câinii mari îi mănâncă, astfel încât nu mai rămâne nici măcar cadavrul!” Când am auzit asta, m-am înfiorat. Acești polițiști erau dispuși să facă orice rău și, dacă mă omorau într-adevăr în bătaie și mă dădeau la câini în zona aceea izolată, nici măcar trupul nu mi-ar mai fi fost de găsit. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai rău mă simțeam. Apoi, dintr-odată, mi-am amintit o frază din cuvintele lui Dumnezeu: „Nu vă temeți de cei ce omoară trupul, dar care nu pot omorî sufletul! Ci temeți-vă mai degrabă de Cel Ce poate să distrugă și sufletul, și trupul, în Gheenă” (Matei 10:28). Dumnezeu controlează totul și deține suveranitatea asupra tuturor lucrurilor. Și viața mea este în mâinile lui Dumnezeu. Polițiștii îmi puteau ucide doar trupul, dar nu-mi puteau distruge sufletul. Nu-L puteam trăda pe Dumnezeu de frica morții. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință, iar inima mea a devenit mult mai calmă. Așadar, am spus: „Dacă mor, așa să fie. Nu am nicio intenție să supraviețuiesc, acum că m-ați prins.” Polițiștii m-au constrâns să le dau numele și adresele conducătorilor, dar eu i-am întrebat: „Constituția nu sprijină în mod clar libertatea religioasă? Nu am făcut nimic ilegal, deci de ce ne arestați?” Însă tocmai când mi-au ieșit pe gură aceste cuvinte, un polițist s-a înfuriat, a luat niște materiale de pe masă, le-a făcut sul și m-a lovit tare în cap, în timp ce altul a venit în spatele meu și m-a împuns cu putere între coaste. Am simțit imediat că mi se rup coastele, iar durerea m-a făcut să-mi simt capul umflat și să-mi fie greu să respir. Nu m-am putut abține să nu țip. M-au tot împuns în coaste în timp ce-mi cereau să mărturisesc, dar când au văzut că nu aveam de gând să vorbesc, au continuat să mă împungă între coaste. Am fost torturată până nu m-am mai putut mișca și am rămas complet secătuită. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, mă tem că, întrucât statura mea este prea mică, nu voi fi capabilă să rezist torturii polițiștilor și s-ar putea să cedez în fața Satanei, pierzându-mi mărturia. Te rog să-mi dai credință și putere ca să pot depăși slăbiciunea trupului meu.” După ce m-am rugat, mi-am amintit un imn al cuvintelor lui Dumnezeu, intitulat „Ar trebui să te lepezi de toate, pentru adevăr”: „Trebuie să suferi greutăți pentru adevăr, trebuie să te sacrifici pentru adevăr, trebuie să înduri umilințe pentru adevăr, și trebuie să înduri mai multă suferință în scopul de a câștiga mai mult din adevăr. Aceasta este ceea ce ar trebui să faci” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au inspirat. În prezent, să-L urmăm pe Hristos înseamnă să îndurăm tot felul de suferințe pentru adevăr. Am dobândit hotărârea și curajul de a rămâne fermă în mărturia mea pentru Dumnezeu și de a nu ceda în fața forțelor întunecate ale Satanei.

În timpul interogatoriului, am aflat de la polițiști că oamenii care încercaseră să-mi pătrundă în casă în noaptea aceea erau din filiala Biroului de Securitate Publică. Le urmăriseră luni de zile pe conducătoarele pe care le găzduisem, le capturaseră și pe ele și, de asemenea, confiscaseră 9 milioane de yuani din jertfe. Tocmai când eram interogată, un polițist a intrat și a spus zâmbind: „Am găsit încă 500.000 de yuani.” Când am auzit asta, m-am înfuriat. Aceea era jertfa pe care frații și surorile I-au închinat-o lui Dumnezeu. Cum puteau s-o ia pur și simplu? Chiar erau diavoli! În ziua aceea, polițiștii m-au torturat până târziu în noapte atât cu tactici blânde, cât și cu tactici dure. Văzând că nu aveam de gând să vorbesc, un polițist a spus, scrâșnind din dinți: „Voi, cei care credeți în Dumnezeu Atotputernic, sunteți mai tari ca piatra. Dacă nu vă învățăm minte azi, nu veți spune nimic. Nu cred că nu-ți putem veni de hac!” După ce a spus asta, mi-a desfăcut cătușele și m-a legat de mâini de stâlpii de pe fiecare parte a băncii de tortură, iar apoi au împins banca în spate. Tot corpul îmi era înclinat pe spate și, la scurt timp, am simțit că o să-mi iasă ochii, iar capul îmi pulsa de parcă era pe cale să explodeze. Aveam încheieturile prinse în cătușe, simțind că urmau să fie retezate, și aveam o durere ascuțită în tot corpul. Coccisul îmi era strivit de un fier care ieșea din banca de tortură, iar inima mi se părea tăiată cu un cuțit. Nu știu cât de mult a durat asta. Un polițist m-a amenințat din nou, spunând: „Înaintea ta, a fost o femeie de 60 și ceva de ani care a mărturisit în doar o oră și jumătate. Să vedem cât de mult poți să reziști.” După o vreme, m-a luat în râs, spunând: „Nu ești o credincioasă în Dumnezeu Atotputernic? De ce nu vine să te salveze? Ar trebui să-I ceri să te salveze!” M-am indignat profund auzind batjocura și blasfemia polițiștilor. Acești polițiști Îl atacau și Îl huleau pe Dumnezeu fără motiv și erau într-adevăr un grup de diavoli care urau adevărul și I se împotriveau lui Dumnezeu!

Am fost torturată până la epuizare și am rămas suspendată acolo în felul acela mai mult de două ore. Trupul îmi ajunsese la limită și abia puteam să respir. Mi-am spus: „Dacă o țin tot așa, chiar voi muri aici. Soțul și tatăl meu au murit de curând, iar acasă, încă îi am pe mama, care a trecut de 70 de ani, și pe copilul meu, care încă este la școală. Dacă mor, cine va avea grijă de ei? Copilul și-a pierdut deja tatăl, iar mama suferă și ea din pricina durerii de a pierde pe cineva drag. Dacă mor și eu, cum vor putea să suporte?” Eram într-o dilemă și mă gândeam: „Poate dacă le dau o informație nesemnificativă, îmi vor da drumul. Dar dacă spun ceva, oare nu-L voi trăda ca Iuda pe Dumnezeu?” Atunci mi-am amintit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „De ce nu îi încredințezi mâinilor Mele? Nu ai încredere în Mine? Sau te temi cumva că voi face aranjamente nepotrivite pentru tine?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 59). Cerul, pământul și toate lucrurile sunt sub controlul lui Dumnezeu și tot ce are legătură cu mama și cu copilul meu este în mâinile Lui. De ce să-mi mai fac griji? Gândindu-mă la asta, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, soarta mamei și a copilului meu este în mâinile Tale. Sunt dispusă să Ți-i încredințez și îmi pun speranțele în Tine. Fie că trăiesc, fie că mor astăzi, sunt dispusă să mă las la mila orchestrărilor Tale. Mai bine mor decât să Te trădez!” După rugăciune, inima mea a fost mult mai calmă, iar eu m-am simțit pregătită să mor. După aceea, am simțit ca și cum trupul îmi plutea încet în sus și, ca prin minune, m-a durut mult mai puțin. Văzând că eram pe cale să mă prăbușesc, polițiștii mi-au dat drumul de pe banca de tortură. Mă simțeam complet slăbită și am început să am convulsii necontenite. Tot trupul mi s-a încovoiat incontrolabil și am simțit cum înțepenește complet. Polițiștii s-au străduit să-mi descleșteze mâinile, dar nu au putut. Nu știam cât a durat asta, dar am început să mă simt puțin mai bine chiar înainte de ivirea zorilor. Un polițist mi-a spus: „Dacă nu te-ai fi zvârcolit ieri, te-am fi legat de mâini și de picioare și te-am fi spânzurat!” Auzind asta, I-am mulțumit în tăcere lui Dumnezeu pentru protecția Lui. În noaptea aceea, polițiștii m-au dus la centrul de detenție local.

Când am ajuns, un polițist m-a măsurat din cap până-n picioare și a spus: „Femeia asta e într-un hal fără de hal. Cine va fi vinovat dacă moare aici?” Cei doi polițiști care mă escortau au negociat o vreme cu el și abia după aceea au acceptat să mă primească, reticenți. În timpul consultului medical, doctorul a spus că aveam probleme cu inima și că riscam să mor oricând. În noaptea aceea, le-au pus pe deținute să-mi verifice nările din când în când, ca să vadă dacă mai respiram. După două săptămâni, familia mea a cheltuit niște bani și și-a folosit influența ca să-mi aranjeze liberarea din motive medicale. În ziua în care am părăsit centrul de detenție, poliția mi-a dat o amendă de 10.000 de yuani și m-a avertizat: „Nu poți părăsi zona când vrei, telefonul tău trebuie să fie deschis 24 de ore pe zi, iar tu trebuie să răspunzi la orice oră. Dacă vei fi prinsă din nou, nu ți se va permite să părăsești închisoarea!” Când m-am întors acasă, familia și colegii mei mi-au spus că polițiștii merseseră la locul meu de muncă și acasă la rude ca să mă ancheteze, răspândind zvonuri nefondate cum că aș fi fost capul unei rețele de trafic de organe și folosind asta drept scuză ca să îmi verifice conturile bancare. Toată familia mea m-a criticat și s-a plâns de mine, iar prietenii și rudele mele m-au luat în râs și s-au îndepărtat de mine. Eram foarte mânioasă și mă gândeam că a crede în Dumnezeu era un lucru bun și calea cea dreaptă, totuși acești polițiști răspândiseră zvonuri nefondate despre mine, făcându-mă să nu mai pot da ochii cu rudele și cu colegii mei. M-am simțit complet umilită și oarecum slăbită sufletește, gândindu-mă că poate nu ar trebui să mai ies să-mi fac datoria și că ar trebui doar să cred în Dumnezeu acasă. Ulterior, m-am gândit la câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Tu ești o ființă creată – ar trebui, desigur, să-L slăvești pe Dumnezeu și să urmărești o viață plină de sens. Dacă nu-L slăvești pe Dumnezeu, ci trăiești în trupul tău murdar, atunci nu ești doar o bestie cu chip de om? Deoarece ești o ființă omenească, ar trebui să te sacrifici pentru Dumnezeu și să înduri toate suferințele! Ar trebui să accepți cu bucurie și cu încredere mica suferință la care ești supus astăzi și să trăiești o viață plină de sens, ca Iov și Petru. […] Sunteți oameni care urmăriți calea cea dreaptă, aceia care își doresc o îmbunătățire. Sunteți oameni care vă ridicați în națiunea marelui balaur roșu, cei pe care Dumnezeu îi numește drepți. Nu este aceasta viața cea mai plină de sens?” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Practica (2)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că a crede în El și a-mi face datoria sunt lucruri pe care o ființă creată ar trebui să le facă și că doar trăită astfel, o viață este valoroasă și plină de însemnătate. Cum aș putea să regret că-mi fac datoria pentru că fusesem umilită? În ce fel aveam vreo urmă de conștiință sau de rațiune față de Dumnezeu? Polițiștii răspândiseră zvonuri nefondate și calomnii despre mine ca să mă facă să mă îndepărtez de Dumnezeu și să-L trădez, dar nu puteam cădea în capcana Satanei. Non-credincioșii mă batjocoreau și mă calomniau, dar eram persecutată pentru dreptate. Suferința aceasta era valoroasă și avea însemnătate! Indiferent cum mă calomniau polițiștii, cum îmi insultau demnitatea sau îmi stricau reputația, nu aveam să-L trădez niciodată pe Dumnezeu! Eram hotărâtă să merg pe calea credinței în Dumnezeu! Gândindu-mă la asta, am ținut fruntea sus și nu m-am mai temut de umilință. Ulterior, polițiștii au venit frecvent unde locuiam, încercând să extorcheze bani de la mine, și m-au amenințat, spunând: „Acuzațiile care îți sunt aduse pot fi mărunte, grave sau chiar inexistente, în funcție de câți bani cheltuiești. Dacă nu plătești, te putem arunca oricând înapoi în închisoare, pentru cât timp vrem!” Eram furioasă. Nu încălcasem nicio lege, dar polițiștii încercau necontenit să extorcheze bani de la mine. Nu erau decât niște bandiți!

Ulterior, m-am întors în casa în care încercaseră să pătrundă polițiștii în miezul nopții. Când am deschis ușa, am rămas înmărmurită și m-am înfuriat atât de tare, încât era să leșin. Casa era complet răvășită; toate obiectele de valoare, chiar și hainele, păturile și obiectele de uz zilnic, fuseseră confiscate. Fuseseră patru laptopuri, telefonul meu care valora mai mult de 3.000 de yuani, un colier din aur care cântărea peste 10 grame, 4 inele de aur, 4 perechi de cercei din aur și un teanc de bani, în valoare de 10.000 de yuani. Toate aceste lucruri fuseseră confiscate. Obiectele rămase fuseseră zdrobite sau sfâșiate. Patul de lemn din dormitor era rupt și chiar și tăblia patului și ușile dulapului de bucătărie fuseseră smulse. Sticla unui tablou cu un peisaj și geamul de la balcon fuseseră sparte, iar frigiderul și chiuveta din baie fuseseră făcute zob și până și făina din pungă fusese vărsată peste tot. Tot ce era în casă fusese distrus și împrăștiat peste tot pe podea și, când am intrat în cameră, nu aveam unde să calc. Uitându-mă la casa răvășită, m-am simțit foarte îndurerată și mânioasă, gândindu-mă: cum a putut o casă bună să fie distrusă în halul acesta de poliție? Uram cu adevărat PCC, acest diavol! M-am gândit la un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Strămoși ai celor din antichitate? Lideri iubiți? Cu toții I se opun lui Dumnezeu! Amestecul lor a lăsat totul sub ceruri într-o stare de întuneric și haos! Libertate religioasă? Drepturile și interesele legitime ale cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru acoperirea răului! […] De ce să pui un obstacol atât de impenetrabil în fața lucrării lui Dumnezeu? De ce să folosești multe trucuri diferite ca să păcălești poporul lui Dumnezeu? Unde sunt adevărata libertate și drepturile și interesele legitime? Unde este nepărtinirea? Unde este alinarea? Unde este căldura? De ce să folosești scheme amăgitoare ca să-i păcălești pe oamenii lui Dumnezeu? De ce să folosești forța ca să împiedici venirea lui Dumnezeu? De ce să nu-I permiți lui Dumnezeu să colinde în voie pe pământul pe care El l-a creat? De ce să-L hăituiești pe Dumnezeu până când nu mai are unde să-Și odihnească al Său cap? Unde este căldura dintre oameni? Unde este primirea Lui călduroasă între oameni? De ce să-I produci o asemenea năzuință disperată lui Dumnezeu? De ce să-L faci pe Dumnezeu să strige iar și iar? De ce să-L împingi pe Dumnezeu până în punctul în care trebuie să-Și facă griji pentru Fiul Lui iubit? Această societate este atât de întunecată – de ce nemernicii ei câini de pază nu-I permit lui Dumnezeu să vină în voie și să meargă în lumea pe care El a creat-o?” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea și intrarea (8)”]. Reflectând asupra cuvintelor lui Dumnezeu, am văzut cât de urâtă era, de fapt, adevărata față a PCC. Se preface că susține justiția, încurajând „libertatea religioasă” și „aplicarea legii pentru popor”, dar, în culise, folosește tot felul de trucuri ca să-i aresteze și să-i persecute pe cei care cred în Dumnezeu. Creștinii din China nu au deloc drepturi ale omului sau libertate, iar PCC poate da buzna oricând, poate să te aresteze, să-ți percheziționeze casa și să-ți confiște bunurile. Acțiunile sale sunt mai rele decât cele ale bandiților și ale tiranilor. Înainte, nu aveam discernământ în privința PCC, dar după ce am suferit personal arestarea și persecuția sa, mi-am dat seama că este un grup de demoni care Îl urăsc pe Dumnezeu și I se împotrivesc.

Deși fusesem eliberată din închisoare, nu aveam deloc libertate personală. Polițiștii mă monitorizau și mă urmăreau mereu și nu puteam scăpa de ei. Odată, am plecat undeva și, la jumătatea drumului, mi-am amintit că am lăsat ceva acasă, dar când am vrut să mă întorc, am văzut că eram urmărită de polițistul care mă arestase. Când am vrut să mă duc la piață să fac cumpărături, am fost abordată de un polițist care m-a întrebat: „De ce cumperi atât de multe produse doar pentru tine?” De asemenea, m-a întrebat: „De ce nu aprinzi niciodată lumina noaptea? Unde locuiești?” Auzindu-i cuvintele, m-am simțit complet dezgustată și plină de repulsie. Era foarte dureros să trăiesc sub supravegherea PCC și eram mereu tensionată, speriată că polițiștii vor veni și mă vor hărțui în orice clipă. În timpul zilei, la serviciu, țineam mereu ușa biroului bine închisă și nu îndrăzneam să o deschid cu nepăsare. Noaptea, nu aveam curaj să fiu singură acasă, darămite să aprind luminile. De asemenea, polițiștii sunau frecvent să întrebe unde sunt. Mă simțeam ținută strâns în frâu, vrând să-mi văd frații și surorile, dar temându-mă că-i voi pune în pericol. Consideram că ar fi un lux să-mi fac datoria. De-a lungul acelor ani, nu m-am putut concentra la nimic și nu știam când se vor sfârși acele zile. Ba chiar am simțit că o astfel de viață era mai rea decât moartea. După ce am fost torturată, urmărită, hărțuită și după ce mi s-a percheziționat casa, nu eram slabă doar fizic, dar am suferit și o puternică lovitură psihologică. După ce am ieșit din centrul de detenție, a trebuit să mă bazez pe medicamente și pe injecții pentru a duce un trai normal timp de doi ani, memoria mi s-a deteriorat semnificativ și adesea uitam lucruri. Înainte să fiu arestată, fusesem foarte sănătoasă, aveam părtășie adesea despre cuvintele lui Dumnezeu și-mi făceam datoria cu frații și cu surorile mele. Acelea chiar că au fost vremuri fericite! Însă de când fusesem arestată, nu puteam citi cuvintele lui Dumnezeu și nu aveam curaj să-i contactez pe frați și pe surori. Trupul meu suferea, iar spiritul îmi era chinuit. În durerea și slăbiciunea mea, mi-am amintit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Din moment ce ești sigur că această cale este adevărată, trebuie să o urmezi până la capăt; trebuie să-ți menții devotamentul față de Dumnezeu. Din moment ce ai văzut că Dumnezeu Însuși a venit pe pământ pentru a te desăvârși, ar trebui să-I dai inima ta în întregime. Dacă încă Îl poți urma orice face El, chiar dacă îți acordă un rezultat nefavorabil la final, asta înseamnă să-ți menții puritatea în fața lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ar trebui să îți menții devotamentul față de Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au scăpat de durere. Dumnezeu vrea loialitatea și mărturia mea și folosea acest mediu pentru a-mi desăvârși credința. Nu mai puteam rămâne negativă și, oricât aveam să sufăr, trebuia să-I rămân loială lui Dumnezeu și fermă în mărturia mea pentru a-L mulțumi. Așadar, m-am rugat: „Dumnezeule, sunt dispusă să rămân fermă în mărturia mea și să-mi fac datoria. Te rog, îndrumă-mă și deschide-mi o cale!” Ulterior, am găsit un mod de a scăpa de supravegherea polițiștilor și am mers în altă parte pentru a-mi face datoria.

Deși trupul meu a îndurat puțină suferință, arestarea și persecuția din partea PCC mi-au permis să văd clar esența PCC de demon care urăște adevărul, I se împotrivește lui Dumnezeu și Îi este ostil și l-am respins complet, din adâncul inimii, și m-am răzvrătit împotriva lui. Prin intermediul acestei experiențe, am gustat cu adevărat din iubirea și mântuirea lui Dumnezeu și, când am suferit tortura și trupul meu nu mai putea suporta, cuvintele lui Dumnezeu au fost cele care mi-au dat credință și putere, îndrumându-mă să depășesc chinurile acestor demoni. De fiecare dată când m-am simțit negativă, slabă, pesimistă și îndurerată, cuvintele lui Dumnezeu au fost cele care m-au luminat și m-au îndrumat, dându-mi putere. Am experimentat autoritatea și puterea cuvintelor lui Dumnezeu, lucru care mi-a întărit credința în El. Indiferent cum mă va persecuta PCC, voi continua să-L urmez pe Dumnezeu până la sfârșit și nu voi renunța la datoria mea de ființă creată!