80. Povestea mea despre cum am lucrat cu un nou credincios

de Claire, Myanmar

În aprilie 2020, am fost aleasă să slujesc drept diacon al bisericii. La început, am fost destul de neliniștită și mă îngrijoram că nu mă voi descurca, dar datorită ajutorului și sprijinului din partea surorilor și fraților mei, am priceput treptat unele principii și am fost capabilă să fac unele lucrări. Ulterior, am fost aleasă drept conducătoare de biserică și am supravegheat și mai multe lucrări. Uneori, superiorul meu mă lăuda în mod deosebit. De exemplu, spunea că nu trebuie să-și facă griji atunci când îmi atribuia o lucrare, în vreme ce pe alții care au primit aceeași sarcină trebuia să-i supravegheze. Acest lucru m-a făcut să cred că mă descurcam destul de bine. Mai târziu, un frate pe nume Christopher, pe care eu îl udasem, a fost ales drept conducător de biserică. Christopher avea doar un calibru mediocru, dar îi plăcea să răspândească Evanghelia și obținea rezultate decente. Am fost fericită că a fost selectat, întrucât acest lucru reflecta priceperea mea, dat fiind faptul că eu îl udasem și-l cultivasem.

În iunie 2022, am mers într-un sat ca să verific lucrarea de evanghelizare. Din motive de siguranță, Christopher nu a putut să participe în persoană, așa că a colaborat cu mine online. Mă întreba despre situația mea în sat, iar acest lucru ne ajuta să identificăm problemele și să le rectificăm la timp. Însă la momentul respectiv, m-am gândit că, întrucât era nou în credință și abia devenise conducător, nu avea să fie capabil să facă lucrare. Eu eram conducătoare de doi ani și înțelesesem câteva principii; mai mult, îl udasem personal pe Christopher, așa că nu voiam să colaborez cu el și să ia parte la lucrarea pe care o supravegheam eu. Într-o zi, el mi-a trimis un mesaj: „Care sunt planurile tale în ceea ce privește satul pe mai departe? Aș vrea să discutăm când ai timp.” Văzând acel mesaj, m-am simțit puțin potrivnică: „Au trecut abia câteva zile și deja mă întrebi despre progresul lucrării mele? Lucrurile nu merg atât de repede. Până la urmă, acesta nu este singurul meu proiect.” Nu am vrut să continui discuția cu el pe această temă, așa că am răspuns, pur și simplu: „Abia am ajuns și n-am început încă să fac planuri.” El a răspuns: „Atunci ar trebui să faci planuri cât mai repede posibil.” Când am văzut acest mesaj, m-am gândit: „Chiar poate acest proiect să aibă succes dacă las pe cineva cu un calibru mai mic decât mine și mai puțină experiență să acționeze ca partener al meu?” Nu eram încântată de toată treaba asta. După aceea, când Christopher venea să-l pun la curent cu privire la progresul lucrării mele, voiam doar să-l ignor. Nu discutam aproape deloc cu el despre lucrare, crezând că nu avea rost și că, în final, va trebui să o fac întru totul singură. Așa că am rânduit toată lucrarea din sat de una singură. Odată, Christopher mi-a trimis un mesaj în care spunea: „Într-un sat învecinat, sunt câțiva nou-veniți care nu vor să răspândească Evanghelia de teamă să nu fie arestați. Înainte, erau foarte motivați, însă recent au încetat să participe la adunări. Ai putea să mergi să le oferi un oarecare sprijin?” Când am văzut mesajul lui, m-am gândit: „N-am nevoie să-mi spui tu asta. Evident, au nevoie de sprijinul meu, dar nu am timp acum. Acel sat este și destul de departe, nu e de parcă mă ridic și plec. În final, oricum eu sunt aceea care va ajunge să se ducă acolo, nu tu. Tu și așa nu prea faci nimic cu adevărat, așa că n-are rost să discut asta cu tine. Am propriile idei și planuri pentru aceste proiecte; și voi acționa după propriul program, n-am nevoie să mă ghidezi și să mă verifici.” Așa că am răspuns spunând: „Încă n-am avut timp să merg. Nou-veniții lucrează pe timpul zilei, iar programele nu s-au sincronizat.” Christopher a răspuns într-un singur rând, spunând: „O, în regulă atunci.” La momentul respectiv, mi s-a părut că se simțea constrâns de mine. Cu oricine altcineva, s-ar fi interesat mai mult de detaliile lucrării, însă n-a îndrăznit să facă asta după ce i-am răspuns. După aceea, am încetat, practic, să discut despre lucrare cu el, iar când încerca să programeze o întâlnire cu mine, spuneam mereu: „Sunt ocupată cu altă lucrare. Ne putem întâlni mai târziu, când voi avea timp.” Chiar și când aveam timp liber, nu-l căutam și mergeam pur și simplu să fac altă lucrare. Treptat, frații și surorile din cele trei echipe pe care le supravegheam n-au fost capabili să colaboreze în mod armonios și lucrau doar pe cont propriu, discutând rareori unii cu ceilalți. Atmosfera din timpul adunărilor noastre era mai puțin animată decât a altor biserici și am obținut rezultate slabe în lucrarea noastră de evanghelizare. La momentul acela, eram oarecum conștientă că era din cauză că nu făcusem echipă cu Christopher și că Dumnezeu mă atenționa prin aceste lucruri, însă pur și simplu îmi găseam scuze. Spuneam că nu evitam să colaborez cu el, ci doar că aveam altă lucrare de făcut și nu aveam mult timp ca să discut cu el. După aceea, am continuat să lucrez singură. Odată, Christopher m-a invitat să ne întâlnim cu supraveghetorii celor trei echipe ca să facem un rezumat și să avem părtășie despre problemele pe care le aveam în îndatoririle noastre. Făcând referire la cuvintele lui Dumnezeu, Christopher a spus: „Cuvintele lui Dumnezeu spun că atunci când avem blocaje în îndatoririle noastre, ar trebui să ne oprim ca să rezumăm orice problemă și să identificăm orice abatere. În prezent, nu avem un parteneriat armonios, fiecare lucrează pe cont propriu, nu gândim la fel și nu ne-am sprijinit cu adevărat frații și surorile, ceea ce a condus la stagnarea progresului în lucrarea noastră. În continuare, ar trebui să comunicăm și să discutăm mai mult și să lucrăm împreună pentru a ne face bine treaba.” El și ceilalți au avut părtășie și despre metode bune de practică adoptate de alte biserici, însă eu nu am avut chef să ascult și am continuat să practic în felul meu. Drept urmare, lucrarea pe care o supravegheam nu a produs niciun rezultat vreme de trei luni. Ulterior, cinci funcționari din satul în care locuiam au venit să mă interogheze, au încercat să-mi caute prin telefon și m-au avertizat spunând că, dacă mă prindeau răspândind Evanghelia în sat, aveau să mă trimită la guvernul districtual și să-i lase pe cei de acolo să se ocupe de mine. Am fost puțin șocată de ceea ce se întâmplase și m-am gândit: „De ce s-ar întâmpla asta? În aceste câteva luni am avut rezultate slabe în datoria mea și am discutat rareori cu Christopher despre lucrare; oare Dumnezeu folosește această situație ca să-mi amintească să învăț lecții din aceste eșecuri? Dacă nu reflectez și nu-mi rectific problemele, s-ar putea să nu mai îndeplinesc această datorie multă vreme.”

Într-o zi, la final de august, m-am întrunit online cu câțiva colegi pentru a discuta dacă ar trebui sau nu să plec din acel sat. Un lider de echipă m-a întrebat: „N-ai avut niciun rezultat în acel sat în ultimele trei luni, de ce crezi că s-a întâmplat asta?” Am spus că nu eram sigură. Atunci, liderul de echipă a zis: „Oare n-ar trebui să reflectezi puțin la această problemă? Frații și surorile au spus că acționezi în mod arbitrar și nu faci echipă cu ceilalți. Nu ești disponibilă atunci când te caută ca să discutați despre lucrare. Te-am trimis în acest sat ca să-i motivezi pe frați și surori și să promovezi lucrarea de evanghelizare, dar nu ai făcut ceea ce trebuia să faci.” Un alt lider de echipă a spus: „Dacă nu ai făcut ceea ce erai desemnată să faci, atunci ar trebui să te întorci!” Simțeam că m-am înroșit la față și fiecare cuvânt al lor era ca un pumn în stomac. În acel moment, voiam doar să mă târăsc într-un colț. Mă simțeam foarte nedreptățită: nu refuzam complet să cooperez și nu era doar vina mea că nu obțineam rezultate. Guvernul ne persecuta masiv și eu eram responsabilă și de alte proiecte. Cum puteau să spună că nu făcusem ceea ce trebuia să fac? Liderul de echipă a întrebat dacă aveam vreo idee, însă eu n-am știut ce să spun, așa că am răspuns pur și simplu, zicând: „În acest caz, mă voi întoarce.” Apoi, am închis repede apelul. După ce am închis, m-am prăbușit pe pat și am izbucnit în lacrimi. Cuvintele liderilor de echipă tot rulau în mintea mea: „Ce mai cauți acolo, dacă nu ai făcut ceea ce trebuia să faci?” și „Dacă nu ai făcut ceea ce ai fost desemnată să faci, ar trebui să te întorci!” Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât deveneam mai negativă. În următoarele câteva zile, m-am rugat încontinuu la Dumnezeu, iar conducătorul meu a avut părtășie cu mine și m-a sprijinit. Acest lucru mi-a permis să-mi liniștesc gândurile și să reflectez asupra stării mele din acea perioadă. M-am gândit: „Am făcut totul de una singură în ultima vreme. L-am privit de sus pe Christopher și n-am vrut să discut cu el despre lucrare. Când a încercat să-mi vorbească despre asta, am spus mereu că eram ocupată. În realitate, pur și simplu nu voiam ca el să ia parte la lucrarea mea. În mod clar, eram împotmolită în firea mea coruptă și întârziam lucrarea, dar când am fost emondată, am ripostat și mi-a lipsit până și cea mai mică fărâmă de rațiune.” M-am gândit la cum au spus frații și surorile că acționam în mod arbitrar în datoria mea și nu discutam lucrarea cu ceilalți; aceasta era o problemă foarte gravă, așa că am căutat să citesc un pasaj relevant din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „La exterior, poate părea că unii antihriști au asistenți sau parteneri, dar, când chiar se întâmplă ceva, oricâtă dreptate ar avea ceilalți, antihriștii nu ascultă niciodată ce au aceștia de spus. Nici măcar nu țin cont de spusele acestora, cu atât mai puțin discută sau au părtășie despre asta. Nu le dau nicio atenție, de parcă ceilalți nici nu ar fi acolo. Când antihriștii ascultă ce au ceilalți de spus, ei doar fac acest lucru mecanic sau fac o acțiune pentru ca alții să-i fie martori. Totuși, decizia finală a antihristului este cea care trebuie respectată; cuvintele altcuiva sunt o pierdere de timp, nu contează deloc. De exemplu, când doi oameni sunt responsabili de ceva, iar unul din ei are esența unui antihrist, ce se manifestă în această persoană? Indiferent despre ce e vorba, doar el e cel care ia inițiativa, care adresează întrebări, care rezolvă lucrurile și care vine cu o soluție. Și, de cele mai multe ori, își ține partenerul complet în întuneric. Ce este partenerul, pentru el? Nu adjunctul său, ci pur și simplu o vitrină. În ochii antihristului, partenerul lor pur și simplu nu există. Ori de câte ori există o problemă, antihristul se gândește la aceasta, meditează la ea și, odată ce s-a hotărât asupra unui plan de acțiune, îi informează pe toți ceilalți că așa trebuie procedat și nimeni nu are voie să aibă îndoieli asupra deciziei lui. Care este esența cooperării sale cu ceilalți? În principal, este aceea de a ultimul cuvânt, de a nu discuta niciodată problemele cu altcineva, de a-și asuma singur responsabilitatea pentru lucrare și de a-și transforma partenerii într-un decor. Întotdeauna acționează singur și nu cooperează niciodată cu nimeni. Nu discută și nu comunică despre lucrarea lui cu nimeni, deseori ia decizii de unul singur, tratează problemele singur și, în privința multor lucruri, ceilalți află cum s-au finalizat sau cum au fost gestionate doar după ce au fost înfăptuite. Alți oameni îi spun: «Toate problemele trebuie discutate cu noi. Când te-ai ocupat de acea persoană? Cum te-ai ocupat de ea? Cum de noi nu am știut despre asta?» El nici nu oferă o explicație, și nici nu acordă atenție; pentru el, partenerii lui nu au niciun folos și sunt doar de decor sau praf în ochii oamenilor. Când se întâmplă ceva, se gândește la acel lucru, ia o hotărâre și acționează după cum dorește. Indiferent câți oameni sunt în jurul lui, este ca și cum acești oameni nu ar fi acolo. Pentru antihrist, ei ar putea la fel de bine să fie invizibili. Având asta în vedere, există vreun aspect real în parteneriatul lui cu ceilalți? Absolut niciunul, el doar face totul mecanic și joacă un rol. Alții îi spun: «De ce nu ai părtășie cu toți ceilalți când întâmpini o problemă?» El răspunde: «Ce știu ei? Eu sunt liderul echipei, de mine depinde să decid.» Ceilalți spun: «Și de ce nu ai avut părtășie cu partenerul tău?» El răspunde: «I-am spus, nu a avut nicio părere.» Se folosește de faptul că alți oameni nu au nicio opinie sau nu pot gândi singuri drept scuze pentru a acoperi că el acționează ca o lege pentru sine. Și lucrul acesta nu este urmat nici de cea mai mică introspecție. Unei astfel de persoane i-ar fi imposibil să accepte adevărul. Aceasta este o problemă cu natura antihristului(Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul opt: I-au pus pe alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea întâi)”). Dumnezeu expune felul în care antihriștii acționează în mod arbitrar, nu cooperează cu ceilalți, iau decizii de unii singuri, au mereu ultimul cuvânt, nu discută lucrarea cu partenerii lor și acționează în continuare după cum decid singuri. Ei nu adoptă sugestiile bune făcute de ceilalți și îi discreditează deseori pe aceștia, gândindu-se ei că au idei geniale. În ochii antihriștilor, partenerii sunt puțin mai mult decât zgomotul de fundal sau recuzita de platou. Mi-am dat seama că am acționat ca un antihrist: încă de când am început parteneriatul cu Christopher, l-am privit de sus din cauza calibrului său slab, a aptitudinilor inferioare de lucru și a lipsei de experiență prin comparație cu mine. Nu voiam ca el să participe la proiectul meu. Mă gândeam că slujisem drept conducătoare de mai mult timp decât el, înțelesesem mai multe și puteam rândui singură lucrarea; simțeam că el nu putea să ofere nicio sugestie bună, așa că era lipsit de sens să discut cu el. Când mă întreba despre planurile mele pentru lucrare, eram potrivnică și credeam că făcea să pară că el era superiorul meu întrebând imediat despre progresul meu, așa că l-am ignorat pur și simplu. Când câțiva frați și surori nu au îndrăznit să-și facă datoria de teamă să nu fie arestați și Christopher m-a întrebat dacă aveam să-i sprijin, el doar își îndeplinea responsabilitatea și totuși eu m-am gândit cu aroganță: „Cine se crede să-mi dea mie ordine când nu el însuși nu poate să rezolve problema?” Ulterior, când ne-am întâlnit pentru a rezuma problemele, frații și surorile au împărtășit câteva căi de practică, însă eu nu le-am adoptat. Întrucât am acționat în mod arbitrar, nu am colaborat cu ceilalți sau nu le-am acceptat sugestiile, am eșuat încontinuu în a obține rezultate în datoria mea. Mi-am îndeplinit mereu datoria ținând cont de propriile beneficii, făcând orice credeam că era corect, nu am colaborat deloc cu ceilalți, ceea ce a condus la întârzieri în lucrare. Am făcut rău! Reflectând la acest lucru, am fost capabilă să accept indicația și emondarea din partea conducătorilor. Comportamentul meu influențase deja negativ lucrarea bisericii. Dacă ei nu m-ar fi emondat așa, nu aș fi reflectat asupra mea sau nu aș fi recunoscut cât de gravă era problema mea. Emondarea este o formă a iubirii lui Dumnezeu!

Ulterior, am venit înaintea lui Dumnezeu, rugându-mă și căutând motivul pentru care nu puteam colabora cu ceilalți în datoria mea și trebuia mereu să am ultimul cuvânt. Mai târziu, am găsit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care vorbea întocmai despre starea mea. Dumnezeu Atotputernic spune: „S-ar putea să vă fi îndeplinit îndatoririle de câțiva ani, dar nu a existat niciun progres vizibil cu privire la intrarea voastră în viață, înțelegeți doar câteva doctrine superficiale și nu aveți cunoștințe adevărate despre firea și esența lui Dumnezeu, nici vreun progres major demn de menționat – dacă aceasta este statura voastră astăzi, ce veți fi pasibili să faceți? Ce dezvăluiri de corupție veți exterioriza? (Aroganță și îngâmfare.) Aroganța și îngâmfarea voastră se vor intensifica sau vor rămâne neschimbate? (Se vor intensifica.) De ce se vor intensifica? (Pentru că ne vom crede extrem de calificați.) Și pe ce bază judecă oamenii nivelul propriilor calificări? Pe cât de mulți ani au îndeplinit o anumită datorie, pe câtă experiență au acumulat, nu-i așa? Și, în acest caz, nu veți începe treptat să gândiți prin prisma vechimii? De exemplu, un anumit frate a crezut în Dumnezeu vreme de mulți ani și a îndeplinit o datorie de mult timp, așa că el este cel mai calificat să vorbească; o anumită soră nu este aici de mult timp și, cum are un calibru mic, nu are experiență în îndeplinirea acestei datorii și nu crede de multă vreme în Dumnezeu, este, drept urmare, cea mai puțin calificată să vorbească. Persoana cea mai în măsură să vorbească se gândește în sinea ei: «Din moment ce am vechime, asta înseamnă că îndeplinirea datoriei mele se ridică la nivelul standardului, iar căutarea mea a atins apogeul și nu există nimic pentru care ar trebui să mă străduiesc sau în care ar trebui să intru. Mi-am îndeplinit bine această datorie, am terminat mai mult sau mai puțin această lucrare, Dumnezeu ar trebui să fie mulțumit». Și, în acest fel, începe să devină mulțumită de sine. Indică asta faptul că a intrat în adevărul-realitate? A încetat să facă progrese. Ea încă nu a dobândit adevărul sau viața și, totuși, se consideră extrem de calificată, vorbește prin prisma vechimii și așteaptă răsplata lui Dumnezeu. Nu este aceasta dezvăluirea unei firi arogante? Când oamenii nu sunt «extrem de calificați», știu să fie precauți, își amintesc să nu facă greșeli; odată ce se cred extrem de calificați, devin aroganți și încep să aibă o părere grozavă despre ei înșiși și sunt predispuși să fie mulțumiți de sine. În astfel de momente, nu sunt ei pasibili să ceară recompense și o coroană de la Dumnezeu, așa cum a făcut Pavel? (Ba da.) Care este relația dintre om și Dumnezeu? Aceasta nu este relația dintre Creator și ființele create. Nu este nimic altceva decât o relație tranzacțională. Și atunci când așa stau lucrurile, oamenii nu au nicio relație cu Dumnezeu și, probabil, Dumnezeu Își va ascunde fața de ei – ceea ce reprezintă un semn periculos(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar cu frică față de Dumnezeu putem să pășim pe calea mântuirii”). Dumnezeu expune felul în care, dacă o persoană nu urmărește adevărul și nu ajunge să se cunoască, va crede că deține capital și experiență după ce îndeplinește o datorie pentru o vreme și va începe să-și revendice vechimea, privindu-i cu superioritate pe ceilalți, prea plină de aroganță, eșuând în a căuta principiile adevărului și a colabora cu alții în datoria sa, acționând în mod arbitrar, făcând lucruri după bunul plac și mergând pe calea împotrivirii față de Dumnezeu. Din momentul intrării mele în credință, am îndeplinit mereu o datorie și am fost conducătoare doi ani. Mă gândeam că aveam vechime în credință, abilități bune de lucru și o oarecare experiență cu lucrarea, așa că am devenit arogantă. Eram mai mult decât bucuroasă să-i cultiv pe alții și să le verific lucrarea, însă eram nemulțumită când Christopher mi-a devenit partener și a început să ia parte la lucrarea mea. Mă tot gândeam că eu eram cea care-l udase și-l cultivase, calibrul său era inferior față de al meu și el era abia la început și nu avea multă experiență, așa că nu voiam să se implice în lucrarea mea. Când m-a întrebat dacă îi spijinisem pe nou-veniți și care era programul meu de lucru, m-am săturat și pur și simplu i-am răspuns în mod superficial. Nu m-am gândit că era necesar să discut cu el și, chiar dacă aș fi făcut-o, n-ar fi avut nicio sugestie demnă de luat în seamă. M-am gândit că puteam să fac acel lucru fără el, așa că nu am discutat și nu am colaborat cu el și am luat doar eu majoritatea deciziilor și am făcut rânduielile de una singură. Îl vedeam doar ca pe o recuzită. Dumnezeu cere ca noi să învățăm să lucrăm în parteneriat cu alții în îndatoririle noastre, acesta este un principiu-cheie pentru îndeplinirea îndatoririlor noastre, însă eu am ignorat cerința lui Dumnezeu și principiile casei Sale. Mă gândeam mereu că-mi era bine de una singură, că puteam face singură lucrarea și nu aveam nevoie să mă asociez cu nimeni altcineva. Credeam că puteam să mă descurc cu toate și nu aveam nevoie de nimeni care să-mi supravegheze lucrarea. Ce arogantă și îngâmfată am fost! Firea mea arogantă m-a făcut să nu am nicio considerație față de ceilalți și niciun loc pentru Dumnezeu în inima mea. Nu am avut o inimă cu frică de Dumnezeu și am mers pe calea împotrivirii față de Dumnezeu. Când am venit inițial în sat, eram plină de credință și voiam să-mi îndeplinesc datoria pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Nu m-am gândit niciodată că lucrurile aveau să se întâmple astfel. Cum am putut fi atât de arogantă și indiferentă? Nu eram câtuși de puțin conștientă de calea greșită pe care mergeam. În cazul în care continuam astfel, aveam să devin un antihrist care perturba lucrarea lui Dumnezeu și aveam să fiu, în cele din urmă, dată în vileag și eliminată de Dumnezeu, după care viața mea de credință avea să se încheie. Dându-mi seama de acest lucru, mi s-a făcut puțin teamă și m-am rugat în gând lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, am perturbat lucrarea bisericii. Acum recunosc corupția mea și gravitatea problemelor mele. Vreau să mă căiesc și nu vreau să mă împotrivesc Ție cu firea mea coruptă.”

De asemenea, am reflectat la ce făcusem greșit în tendința mea de a mă axa pe calibrul oamenilor și pe experiența în lucrare în timpul interacțiunilor noastre. Care era cel mai important aspect al datoriei mele? În timp ce mă chinuiam cu aceste întrebări, am dat peste un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „În casa lui Dumnezeu, indiferent ce faci, nu lucrezi la propria-ți întreprindere; este lucrarea casei lui Dumnezeu, este lucrarea lui Dumnezeu. Trebuie să ai în permanență în minte această cunoaștere și conștientizare și să spui: «Nu e afacerea mea personală; îmi fac datoria și-mi îndeplinesc responsabilitatea. Fac lucrarea bisericii. E o sarcină pe care mi-a încredințat-o Dumnezeu și o fac pentru El. Este datoria mea, nu e afacerea mea personală.» Acesta e primul lucru pe care oamenii ar trebui să-l înțeleagă. Dacă tratezi o datorie ca pe o afacere personală și nu cauți adevărurile-principii când acționezi, ci o îndeplinești conform motivelor, opiniilor și planurilor proprii, atunci e foarte probabil să faci greșeli. Așadar, cum ar trebui să acționezi dacă faci o distincție foarte clară între datoria ta și afacerile tale personale și ești conștient că aceasta este o datorie? (Să caut ceea ce Dumnezeu cere și să caut principiile.) Așa e. Dacă ți se întâmplă ceva și nu înțelegi adevărul, și ai o oarecare idee, dar lucrurile tot nu-ți sunt clare, atunci trebuie să găsești frați și surori care înțeleg adevărul, cu care să ai părtășie; aceasta este căutarea adevărului și, înainte de toate, aceasta e atitudinea pe care ar trebui să o ai față de datoria ta. Nu ar trebui să decizi lucrurile pe baza a ceea ce crezi tu că e potrivit, iar apoi să dai verdictul și să spui «caz închis» – asta duce cu ușurință la probleme. […] Pe Dumnezeu nu Îl preocupă ceea ce ți se întâmplă în fiecare zi sau cât de mult lucrezi, cât de mult efort depui – lucrul la care Se uită este atitudinea pe care o ai față de aceste lucruri. Și cu ce au legătură atitudinea cu care faci aceste lucruri și modul în care le faci? Au legătură cu faptul că urmezi sau nu adevărul și, de asemenea, cu intrarea ta în viață. Dumnezeu Se uită la intrarea ta în viață, la cărarea pe care mergi. Dacă mergi pe calea urmăririi adevărului și ai intrare în viață, vei putea coopera armonios cu ceilalți atunci când îți îndeplinești îndatoririle și îți vei îndeplini cu ușurință îndatoririle într-un mod care este adecvat(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ce înseamnă îndeplinirea adecvată a datoriei?”). Cuvintele lui Dumnezeu sunt destul de clare. Să ne facem datoria în casa lui Dumnezeu nu înseamnă să facem ceea ce vrem noi, fără să implicăm alți oameni. Datoria noastră este parte din lucrarea casei lui Dumnezeu și, dacă acționăm în mod arbitrar și nu cooperăm, suntem pasibili să perturbăm și să tulburăm lucrarea. Am învățat și că Dumnezeu nu-i evaluează pe oameni în funcție de timpul petrecut de ei în credință, de câtă lucrare au făcut, sau câtă experiență au în datoria lor, ci mai degrabă în funcție de atitudinea lor față de adevăr, orientarea în datoria lor și dacă merg sau nu pe calea urmăririi adevărului. Dacă nu căutam adevărul, nu acceptam sugestiile bune ale celorlalți și trebuia să am mereu ultimul cuvânt, nu aveam să obțin rezultate bune în datoria mea. Mereu mi-am folosit presupusul calibru, faptul că eram de ceva timp conducătoare și experiența mea drept capital. Credeam că, având aceste calificări, aveam să-mi îndeplinesc bine datoria. În realitate, faptul că aveam acea experiență și acel calibru nu însemna că dețineam adevărurile-principii; acestea erau doar unelte pe care le puteam folosi în datoria mea. Mi-am dat seama că am considerat experiența și calibrul ca fiind adevărul-principiu și am crezut că înțelegeam adevărul și că acționam în mod principial. Am devenit din ce în ce mai arogantă, i-am privit cu superioritate pe frați și surori și am făcut ce am vrut. Drept urmare, după trei luni de lucrare, nu am obținut niciun rezultat. Mi-am dat seama că, pentru ca cineva să-și facă bine datoria, nu contează de câtă vreme e credincios, cât a contribuit anterior, sau câtă experiență are. Important este să cauți adevărul, să acționezi principial și să ai parteneriate armonioase cu ceilalți.

Ulterior, am citit alte două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu care mi-au oferit o cale mai clară despre cum să colaborez armonios cu ceilalți. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Cooperarea armonioasă presupune multe lucruri. Cel puțin, unul dintre aceste lucruri este să le permiți celorlalți să vorbească și să faci diferite sugestii. Dacă ești cu adevărat rezonabil, indiferent ce tip de lucrare faci, mai întâi trebuie să înveți să cauți adevărurile-principii și ar trebui, de asemenea, să iei inițiativa de a căuta părerile altora. Cât timp iei în serios fiecare sugestie și apoi rezolvi problemele în asentiment cu ceilalți, vei obține, de fapt, o cooperare armonioasă. Astfel, vei întâlni cu mult mai puține dificultăți în datoria ta. Indiferent ce probleme apar, va fi ușor să le rezolvi și să le tratezi. Acesta este efectul cooperării armonioase. Uneori, există dispute privind chestiuni triviale, dar, atât timp cât acestea nu afectează lucrarea, nu vor reprezenta o prolemă. Totuși, în ceea ce privește chestiunile cheie și cele principale care se referă la lucrarea bisericii, trebuie să ajungeți la un consens și să căutați adevărul pentru a le rezolva. […] Trebuie să renunți la titlurile de conducere, să renunți la aerul murdar al statutului, să te tratezi drept o persoană obișnuită, să stai la același nivel precum alții și să ai o atitudine responsabilă față de datoria ta. Dacă întotdeauna îți tratezi datoria drept un titlu oficial, drept un statut sau un tip de cunună de lauri și îți imaginezi că ceilalți există pentru a lucra și sluji funcției tale, acest lucru este problematic, iar Dumnezeu te va detesta și va fi dezgustat de tine. Dacă tu crezi că le ești egal altora, doar că ai o însărcinare dată de Dumnezeu și o responsabilitate de la Dumnezeu ceva mai mari, dacă poți învăța să te așezi la nivel egal cu ei și chiar te poți pleca să întrebi ce cred ceilalți oameni și, dacă poți asculta sincer, îndeaproape și atent ceea ce spun aceștia, atunci vei coopera în armonie cu alții. Ce efect va produce această cooperare armonioasă? Efectul este uriaș. Vei câștiga lucruri pe care nu le-ai mai avut niciodată, care sunt lumina adevărului și realitățile vieții; vei descoperi virtuțile celorlalți și vei învăța din punctele lor tari. Mai există ceva: îi consideri pe ceilalți oameni proști, slabi la minte, nesăbuiți, inferiori ție, dar, când le asculți părerile sau când alți oameni ți se destăinuie, vei descoperi fără să vrei că nimeni nu este chiar atât de obișnuit precum crezi, că toți pot veni cu diverse gânduri și idei și că toți au meritele lor. Dacă înveți să cooperezi armonios, mai mult decât faptul că te ajută să înveți din punctele tari ale altora, îți poate dezvălui aroganța și neprihănirea de sine și te poate împiedica să-ți imaginezi că ești isteț. Când nu te mai consideri mai deștept și mai bun decât toți ceilalți, vei înceta să trăiești în această stare narcisistă și de autoapreciere. Și asta te va proteja, nu-i așa? Aceasta este lecția pe care ar trebui să o înveți și beneficiul pe care ar trebui să-l câștigi din cooperarea cu alții(Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul opt: I-au pus pe alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea întâi)”). „Credeți că cineva este perfect? Indiferent de cât de puternici sunt oamenii sau cât de capabili și talentați, tot nu sunt perfecți. Oamenii trebuie să recunoască asta, este o realitate și e și atitudinea pe care ar trebui s-o aibă ca să-și abordeze corect propriile merite și puncte tari sau neajunsuri; aceasta este rațiunea pe care ar trebui să o aibă oamenii. Cu o asemenea rațiune, poți să-ți tratezi așa cum trebuie propriile puncte tari și slăbiciuni, la fel de bine ca pe ale altora, iar acest lucru te va abilita să lucrezi în armonie alături de ei. Dacă ai înțeles acest aspect al adevărului și poți să pătrunzi în acest aspect al adevărului-realitate, atunci te poți întelege armonios cu frații și surorile tale, bazându-te pe punctele lor tari pentru a compensa orice slăbiciuni ai. În acest fel, indiferent de datoria pe care o îndeplinești sau ce faci, vei deveni mereu din ce în ce mai bun și vei avea binecuvântarea lui Dumnezeu(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Din cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că, într-un parteneriat, ar trebui să fim pe picior de egalitate cu ceilalți, să învățăm să-i ascultăm cu atenție și să întrebăm în mod activ despre ceea ce nu înțelegem. Practicând astfel, putem să descoperim punctele forte ale fraților și surorilor și lucruri la care se pricep mai bine decât noi. Atunci nu îi vom mai privi de sus și vom înceta să fim atât de mulțumiți de sine și arbitrari în comportament. De asemenea, ar trebui să ne înțelegem mai clar și să nu ne mai ridicăm în slăvi. Trebuie să învățăm să identificăm punctele forte ale altor oameni și să avem atitudinea potrivită față de slăbiciunile lor. Privind în trecut, în ciuda faptului că am slujit drept conducătoare doi ani, nu eram talentată la răspândirea Evangheliei și aveam nevoie de sprijin când verificam lucrarea de evanghelizare. Cât despre Christopher, el nu era de multă vreme credincios, însă răspândise mereu Evanghelia, obținuse rezultate grozave și convertise mulți oameni. El avea mai multă experiență când venea vorba de răspândirea Evangheliei, așa că ar fi trebuit să-i cer în mod activ ajutorul. Totodată, era foarte responsabil în datoria sa, purta o povară în lucrarea sa, mă căuta în mod activ pentru a rezuma lucrarea noastră și implementa bune practici din alte biserici. Toate acestea erau puncte forte din care puteam să învăț. Am fost prea arogantă și nu i-am putut recunoaște punctele forte și chiar l-am disprețuit. Nu i-am acceptat sugestiile și nu l-am lăsat să ia parte la lucrarea mea. Eram un nimic și totuși atât de sigură pe mine; ce jenant! N-am avut nicio fărâmă de conștiință de sine. Dacă aș fi putut să colaborez bine cu Christopher înainte, lucrarea nu ar fi fost întârziată. Amintindu-mi de asta, m-am simțit plină de regrete. Fărădelegile mele trecute erau de nerăscumpărat, însă eram dispusă să-mi fac bine datoria pe viitor. Aveam să discut și să comunic cu ceilalți atunci când întâmpinam probleme, să pun interesele bisericii pe primul loc, să învăț să colaborez cu ceilalți și să nu mai merg pe vechea cale.

Ulterior, am plecat din sat. Mi s-au atribuit proiecte diferite și am primit un nou partener. De această dată, partenera mea a fost sora Mina. Am fost fericită să colaborez armonios cu ea pentru a ne face bine îndatoririle. Mai târziu, am început încet-încet să observ că, deși Mina era mai în vârstă decât mine, nu fusese credincioasă și nu-și făcuse datoria la fel de multă vreme ca mine. Încă avea lipsuri privind supravegherea și verificarea lucrării. Uneori, îi auzem și pe frați și surori aducând în discuție anumite probleme de-ale ei. Firea mea arogantă a început să iasă din nou la iveală. Am început să mă gândesc că eu aveam rolul principal în lucrarea noastră, iar sora Mina era acolo doar pentru a face practică. Odată, când a trebuit să scriem o propunere de lucrare, conducătorul nostru ne-a spus în mod special că ar trebui să discutăm împreună despre lucrare, dar eu m-am gândit în sinea mea: „Aceasta nu este o sarcină grea, aș putea să mă ocup singură de asta cu ușurință și nu e nevoie să lucrăm amândouă la asta. Nu e ca și cum n-o pot face singură.” După adunare, am vrut să mă apuc pur și simplu singură de lucrare, dar sora Mina m-a sunat numaidecât și am știut că voia să discutăm. Totuși, chiar nu aveam chef de asta, așa că nu am răspuns la telefon. Ulterior, m-am simțit puțin vinovată. M-am gândit la felul în care aroganța mea și indisponibilitatea mea de a colabora cu Christopher împiedicaseră lucrarea înainte; în cazul în care continuam astfel, cu siguranță avea să ne afecteze lucrarea. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu, spunând: „O, Dumnezeule, Mina m-a căutat activ pentru a discuta despre lucrare, însă am fost prea arogantă și nu am vrut să colaborez cu ea. Dumnezeule, nu mai vreau să acționez în mod arbitrar și să perturb lucrarea bisericii, Te rog să mă îndrumi ca să nu mai trăiesc după firea mea coruptă, pentru a putea colabora armonios cu Mina.” Apoi, mi-am amintit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Trebuie să atingeți o cooperare armonioasă în scopul lucrării lui Dumnezeu, pentru folosul bisericii și pentru a vă îmboldi frații și surorile. Ar trebui să vă coordonați unul cu altul, corectându-l pe celălalt și ajungând la un rezultat mai bun al lucrării, astfel încât să arătați considerație față de intențiile lui Dumnezeu. Aceasta este adevărata cooperare și numai cei care se implică în ea vor câștiga adevărata intrare(Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Slujiți așa cum au slujit israeliții”). Cuvintele lui Dumnezeu au avut un impact puternic asupra mea. Pentru a-mi face bine datoria, trebuia să învăț să colaborez armonios cu Mina, să nu mai trăiesc după firea mea coruptă și să nu mai acționez în mod arbitrar. Cu aceasta, am sunat-o pe Mina și am discutat despre rânduielile lucrării noastre pe viitor. Mina mi-a împărtășit ideile ei și mi s-au părut destul de bune, așa că am ajuns să le pun în aplicare. Cât ai clipi, am făcut împreună un plan mult mai repede decât fusesem capabilă să o fac de una singură înainte. Am fost foarte fericită. Nu era cine știe ce mare realizare, dar m-am simțit grozav să mă lepăd de sine și să practic conform cuvintelor lui Dumnezeu. După aceea, am învățat să colaborez cu alți frați și surori și am văzut că, de la o lună la alta, am obținut rezultate tot mai bune în lucrarea noastră. I-am mulțumit lui Dumnezeu în inima mea!

Anterior: 79. Eu nu mai trăiesc pentru bani

Înainte: 82. Perseverând în fața adversității

Ești norocos! Apasă pe butonul de Messenger pentru a ne contacta, ceea ce te va ajuta să ai ocazia de a întâmpina pe Domnul și de a obține binecuvântarea lui Dumnezeu în 2024!

Conținut similar

32. Un progres

de Fangfang, ChinaToți cei din familia mea credem în Domnul Isus și, cu toate că în biserica noastră eram doar o credincioasă de rând,...

26. Cum să-ți privești datoria

de Zhongcheng, ChinaDumnezeu Atotputernic spune: „Cea mai fundamentală cerință pentru credința omului în Dumnezeu este ca acesta să aibă o...

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte