de Li Yi, China

La sfârșitul anului 2017, am fost aleasă conducătoare de biserică. Mă simțeam puțin sub presiune, pentru că nu mai îndeplinisem această datorie până atunci, dar știam că posibilitatea de a-mi asuma această datorie este o înălțare și un har din partea lui Dumnezeu, așa că am fost dispusă să accept acest rol. La început, când frații și surorile întâmpinau probleme, mă bazam pe Dumnezeu și căutam adevărurile-principii pentru a le rezolva. Uneori lucram până târziu în noapte și totuși nu simțeam că este greu sau epuizant. După o vreme, diverse aspecte ale lucrării bisericii au înregistrat ceva îmbunătățiri și am început să înțeleg unele dintre principiile legate de această datorie, ceea ce a ușurat o parte din presiunea pe care o resimțeam.

Anii au trecut rapid, iar în martie 2021, volumul de muncă se mărise din cauza creșterii numărului de membri ai bisericii și am început să mă simt sub presiune. Sora Jing Yuan, care colabora cu mine la acea vreme, era o nou-venită și nu era încă pricepută la îndeplinirea lucrării, tinzând să devină negativă când întâmpina dificultăți, așa că cea mai mare parte a lucrării bisericii cădea pe umerii mei. La început, puteam aborda lucrurile corect, gândindu-mă că, din moment ce Jing Yuan era credincioasă doar de puțin timp și nu putea face față lucrării, era în regulă ca eu să fac mai mult. În timpul zilei, eram ocupată cu adunările pentru implementarea lucrării și cu rezolvarea problemelor fraților și surorilor. Când ajungeam seara acasă, trebuia să fac un rezumat al abaterilor și problemelor din lucrare. După ce am făcut asta o perioadă lungă, am început să simt că a fi conducător era prea greu și obositor și că nu aveam niciun pic de timp liber. Sănătatea mea era precară, căci suferisem de cancer înainte și eram în recuperare de numai câțiva ani, iar medicul îmi spusese să mă odihnesc mult. Mă gândeam în sinea mea: „Sunt atât de ocupată în fiecare zi; dacă mă epuizez în continuare în felul ăsta, nu-mi va reveni oare boala? Dacă se întâmplă asta, nu doar că trupul meu va suferi, dar aș putea să și mor.” Gândindu-mă la asta, mă simțeam foarte îngrijorată și nu mai voiam să îmi fac datoria de conducătoare. Voiam să preiau o datorie mai ușoară ca să-mi ofer mai mult timp pentru odihnă. De multe ori am vrut să-mi scriu scrisoarea de demisie. De fiecare dată când aveam acest gând, mă simțeam puțin vinovată. Biserica nu avea pe nimeni potrivit să fie conducător. Așadar, ce avea să se întâmple cu lucrarea bisericii dacă demisionam? Mai târziu, am mers să implementez lucrarea de evanghelizare și am descoperit că frații și surorile aveau multe puncte de vedere greșite, care îi stinghereau. La început, am putut depune eforturi pentru a avea părtășie și a rezolva problemele, dar, chiar și după un timp, rezultatele lucrării de evanghelizare continuau să fie slabe. De fiecare dată când mă gândeam la timpul și efortul pe care trebuia să le depun pentru a rezuma abaterile și a rezolva problemele și la cum trebuia să continui să monitorizez și să rezolv orice probleme ale potențialilor destinatari ai Evangheliei și la cât de multă muncă era de făcut, mă simțeam obosită. Mă gândeam: „Am deja atât de multe de făcut. Cum să mă descurc cu toate acestea? Dacă îmi cedează corpul? Trupul meu îmi aparține, trebuie s-o iau mai ușor, nu pot să mă epuizez în felul ăsta.” Așa că, de fiecare dată când mă întâlneam cu frații și surorile, doar îi întrebam scurt dacă erau potențiali destinatari ai Evangheliei cărora să li se predice, apoi spuneam câteva cuvinte despre doctrină și plecam. La scurt timp, conducerea superioară a trimis o scrisoare în care spunea că motivul pentru care lucrarea de evanghelizare nu dădea rezultate era cu siguranță eșecul conducătoarei de a face o lucrare reală. M-am simțit cam supărată, gândindu-mă: „Lucrarea de evanghelizare este responsabilitatea mea, iar lipsa rezultatelor este direct legată de mine.” De asemenea, mă simțeam puțin reprimată, gândindu-mă că ar fi mai bine să îndeplinesc o însărcinare mai simplă, cum ar fi lucrarea de udare a nou-veniților în biserică. Așa aș putea să mă relaxez puțin și să nu mă obosesc atât de mult. A fi conducător era o muncă atât de grea, iar dacă lucrarea nu era bine făcută, trebuia să îmi asum responsabilitatea. Simțeam că ar trebui să-mi accept responsabilitatea și să demisionez. Așa că, atunci când m-am întâlnit cu conducătorul superior, m-am plâns de dificultățile și greutățile mele, spunându-i că îmi lipsește calibrul necesar pentru a îndeplini această datorie și că faptul că ocupam o poziție de conducere întârzia intrarea în viață a fraților și surorilor și afecta lucrarea bisericii ceea ce era o faptă rea. Conducătorul nu mi-a acceptat demisia, oferindu-mi în schimb ajutor și având părtășie. Mi-am dat seama că nu îmi lipsea calibrul, ci că eram prea preocupată de trupul meu. Și ori de câte ori mă gândeam că trebuie să îndur suferințe fizice, încă mă temeam că trupul meu va ceda și mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă vechea mea afecțiune ar recidiva și aș muri. Deși dădeam impresia că îmi îndeplinesc îndatoririle, sufeream și mă simțeam reprimată. Mai târziu, sora responsabilă de lucrarea de evanghelizare mi-a spus: „Rezultatele slabe ale lucrării de evanghelizare din biserica ta au legătură directă cu tine.” Nu am reflectat asupra mea și, în loc de asta, am venit cu scuze și justificări, spunând că îmi lipsește calibrul necesar și că nu pot face față lucrării. După aceea, am continuat să fiu pasivă în îndeplinirea datoriei.

Într-o zi, în iunie 2021, am fost arestată de poliție în timpul unei adunări. În acel moment, am conștientizat limpede că aceasta era Dumnezeu care mă certa. Fusesem întotdeauna pasivă în îndeplinirea datoriei, mereu preocupată de trupul meu și dorind să demisionez, nevoind să îmi fac datoria de conducătoare. Iar acum îmi pierdusem șansa de a-mi îndeplini datoria. Am simțit că Dumnezeu folosise această situație pentru a-mi revoca calificarea de a-mi îndeplini datoria iar inima mi se zbătea în chinuri. Mai târziu, mulțumită protecției lui Dumnezeu, am fost eliberată rapid. Pentru a evita să fiu supravegheată și arestată de poliție, a trebuit să mă ascund pentru o vreme și nu am putut să ies din casă și să-mi îndeplinesc datoria. Eram tare îndurerată și mă simțeam foarte negativă, întrebându-mă dacă nu cumva această situație însemna că Dumnezeu mă dezvăluia și nu mă mai voia. Mai târziu, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și I-am înțeles intenția. Dumnezeu spune: „Uneori, Dumnezeu folosește o anumită chestiune pentru a te dezvălui sau disciplina. Dar asta înseamnă că ai fost eliminat? Înseamnă că ți-a venit sfârșitul? Nu. […] De fapt, în multe cazuri, îngrijorarea oamenilor izvorăște din interesul pentru propria persoană. Vorbind în termeni generali, este teama că nu vor avea niciun final. Se gândesc mereu: «Dacă Dumnezeu mă dă în vileag, mă elimină și mă respinge?» Aceasta este interpretarea ta greșită despre Dumnezeu; acestea sunt doar ipotezele tale părtinitoare. Trebuie să-ți dai seama care este intenția lui Dumnezeu. Când El îi dă pe oameni în vileag, nu o face pentru a-i elimina. Oamenii sunt demascați pentru a le dezvălui neajunsurile, greșelile și naturile-esențe personale, pentru a-i face să se cunoască pe ei înșiși și pentru a deveni capabili de o adevărată pocăință; din acest motiv, dezvăluirea oamenilor este pentru a le ajuta viețile să crească. Fără o înțelegere pură, oamenii pot să-L interpreteze greșit pe Dumnezeu și să devină negativi și slabi. Pot chiar să cedeze în fața disperării. De fapt, dezvăluirea de către Dumnezeu nu înseamnă neapărat că vei fi eliminat. Aceasta are loc pentru a te ajuta să ajungi să-ți cunoști corupția și pentru a te face să te pocăiești. Deseori, pentru că oamenii sunt răzvrătiți și nu caută să găsească rezolvarea în adevăr când dezvăluie corupție, Dumnezeu trebuie să exercite disciplină. Și astfel, uneori, El îi dezvăluie pe oameni, expunând urâțenia lor și cât de demni de milă sunt, determinându-i să se cunoască pe ei înșiși, ceea ce le ajută viața să crească. Expunerea oamenilor are două implicații diferite: pentru cei ticăloși, a fi dați în vileag înseamnă că sunt eliminați. Pentru cei care pot accepta adevărul, este o reamintire și un avertisment; ei sunt obligați să reflecteze asupra lor, să-și vadă adevărata stare și să nu mai fie îndărătnici și nesăbuiți, deoarece ar fi periculos să continue astfel. Expunerea oamenilor în acest mod este pentru a le aduce aminte ca, atunci când își realizează datoria, nu cumva să devină zăpăciți și nepăsători, să eșueze în a lua lucrurile în serios, să se mulțumească doar cu puține rezultate și să creadă că și-au îndeplinit datoria la un standard acceptabil când, de fapt, evaluați conform cerințelor lui Dumnezeu, ei nu au atins standardele, dar tot se complac și consideră că se descurcă bine. În astfel de împrejurări, Dumnezeu îi va disciplina, le va atrage atenția și le va reaminti oamenilor. Uneori, Dumnezeu le dezvăluie urâțenia – ceea ce, în mod evident, este pentru a le servi drept aducere aminte. În astfel de momente, ar trebui să reflectezi asupra ta: faptul că-ți realizezi datoria astfel este inadecvat, în tine este răzvrătire, sunt prea multe elemente negative, tot ce faci e superficial și, dacă tot nu te căiești, de drept, ar trebui să fii pedepsit. Ocazional, când Dumnezeu te disciplinează sau te dă în vileag, asta nu înseamnă în mod neapărat că vei fi eliminat. Această chestiune ar trebui abordată corect. Chiar dacă ești eliminat, ar trebui să accepți acest lucru și să te supui și să te grăbești să meditezi și să te pocăiești” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin practicarea adevărului și supunere față de Dumnezeu poți dobândi o schimbare a firii”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au risipit lipsa de înțelegere despre El. Crezusem că arestarea mea și pierderea datoriei erau modalitatea prin care Dumnezeu folosea această situație pentru a mă dezvălui și elimina, dar, de fapt, era un mod prin care Dumnezeu îmi reamintea și mă avertiza. Iar asta m-a făcut să reflectez asupra mea. Tot timpul mă plânsesem de dificultăți și greutăți și tânjisem după confort în loc să fac o lucrare reală în îndeplinirea datoriei mele, ceea ce nu făcuse decât să afecteze lucrarea. Dacă n-aș fi trecut prin această situație, nu aș fi reflectat asupra mea și aș fi continuat să-mi tratez datoria cu superficialitate. Acest lucru ar fi provocat pierderi ireparabile lucrării și L-ar fi mâniat pe Dumnezeu, ceea ce ar fi dus cu siguranță la eliminarea mea. Știam că trebuia să reflectez temeinic asupra mea și să mă căiesc cu adevărat, pentru că acest lucru era în acord cu intenția lui Dumnezeu. Nu puteam continua să Îl înțeleg greșit. Așa că am început să reflectez și m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă călăuzească să trag învățăminte de pe urma acestei situații.

Mai târziu, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Atunci când fac o datorie, oamenii aleg întotdeauna munca ușoară, care nu e obositoare, care nu implică înfruntarea intemperiilor. Acest lucru înseamnă să alegi slujbe ușoare și să te eschivezi de la cele grele și este o manifestare a râvnirii la confortul trupului. Ce altceva? (A se plânge mereu când datoria lor este puțin grea, puțin obositoare, când implică plata unui preț.) (A fi preocupat de mâncare și îmbrăcăminte și de plăcerile trupului.) Toate acestea sunt manifestări ale râvnirii la confortul trupului. Când o astfel de persoană vede că o sarcină este prea laborioasă sau riscantă, i-o vâră pe gât altcuiva; ea însăși face doar lucrare relaxantă și își găsește scuze, spunând că este de calibru slab, că îi lipsește capacitatea de lucru și că nu poate prelua această sarcină – când, de fapt, nu o face pentru că râvnește la confortul trupului. Nu dorește să sufere, indiferent de lucrarea pe care o face sau de datoria pe care o îndeplinește. […] Mai există și cazul în care oamenii se plâng mereu de greutăți în timp ce-și fac datoria, când nu vor să facă niciun efort pentru asta, când, imediat ce au puțin timp liber, se odihnesc, pălăvrăgesc, se relaxează ori se distrează. Iar atunci când se intensifică munca și le întrerupe ritmul și rutina vieții, sunt nefericiți și nemulțumiți de asta. Ei mormăie și se plâng și devin superficiali în a-și face datoria. Aceasta înseamnă râvnirea la confortul trupului, nu-i așa? […] Indiferent cât de aglomerată este lucrarea bisericii sau cât de aglomerate sunt îndatoririle lor, rutina și starea normală a vieții lor nu sunt niciodată perturbate. Nu sunt niciodată neglijente la orice mic detaliu din viața trupească și le controlează perfect, fiind foarte stricte și serioase. Însă atunci când se ocupă de lucrarea casei lui Dumnezeu, oricât de mare ar fi problema și chiar dacă ar putea implica siguranța fraților și a surorilor, o tratează cu nepăsare. Nu le pasă nici măcar de acele lucruri care implică însărcinarea dată de Dumnezeu sau datoria pe care ar trebui să o facă. Nu își asumă nicio responsabilitate. Acest lucru înseamnă să te complaci în confortul trupesc, nu-i așa? Sunt oamenii care se complac în confortul trupului potriviți pentru a face o datorie? De îndată ce aduce cineva în discuție subiectul efectuării datoriei sau vorbește despre plata unui preț și despre a suferi greutăți, ei vor clătina din cap continuu. Au prea multe probleme, se plâng mereu și sunt plini de negativitate. Astfel de oameni sunt inutili, nu sunt calificați să-și facă datoria și ar trebui eliminați” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (2)”]. „Asta deoarece lucrul care reflectă cel mai perceptibil legătura dintre tine și Dumnezeu e modul în care tratezi chestiunile pe care ți le încredințează Dumnezeu, datoria pe care El ți-o atribuie și atitudinea pe care o ai. Cea mai observabilă și mai practică este această problemă. Dumnezeu așteaptă; vrea să vadă atitudinea ta. În această conjunctură crucială, ar trebui să te grăbești și să-ți faci poziția cunoscută lui Dumnezeu, să accepți însărcinarea dată de El și să-ți realizezi bine datoria. Când ai priceput acest punct crucial și ai împlinit însărcinarea pe care ți-a dat-o Dumnezeu, relația ta cu Dumnezeu va fi normală. Atunci când Dumnezeu îți încredințează o sarcină sau îți spune să îndeplinești o anumită datorie, dacă atitudinea ta e pripită și apatică și nu o iei în serios, nu-i acesta tocmai opusul la a-ți da toată inima și toată puterea? Îți poți realiza datoria bine în acest fel? Cu siguranță nu. Nu-ți vei realiza datoria în mod corespunzător. Așadar, atitudinea ta când îți realizezi datoria este de o importanță crucială, la fel cum sunt metoda și calea pe care le alegi. Indiferent de câți ani cred în Dumnezeu, cei care nu reușesc să-și realizeze bine îndatoririle vor fi eliminați” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Reflectând asupra cuvintelor lui Dumnezeu, am simțit ca și cum ceva îmi străpunsese inima, de parcă Dumnezeu ar fi stat înaintea mea și m-ar fi judecat. Dumnezeu încredințează oamenilor însărcinări cu speranța că aceștia le vor îndeplini cu toată inima și puterea lor, însă eu avusesem o atitudine atât de nepăsătoare față de datoria mea și nu-mi îndeplinisem deloc responsabilitățile. Când îndatoririle mele deveneau cât de cât solicitante sau când apăreau dificultăți care îmi cereau să gândesc sau să fac un efort, tânjeam după confort și mă plângeam, nefiind dispusă să îndur greutăți ori să fac eforturi. Voisem chiar să demisionez și să mă eschivez de la îndatoririle mele. M-am gândit la momentul când am preluat pentru prima dată datoria de conducătoare în biserică. Deși era mult de muncă, mă bazam pe Dumnezeu și făceam cu adevărat eforturi, iar Dumnezeu mă călăuzea și lucrarea a înregistrat ceva progrese. Mai târziu, pe măsură ce numărul membrilor bisericii a crescut, era mai mult de muncă, iar sora cu care lucram era încă o nou-venită, așa că cea mai mare parte a lucrării bisericii necesita implicarea mea personală. Eram ocupată zi și noapte și simțeam că sufăr fizic. Eram în special îngrijorată că boala ar putea reveni, așa că nu mai voiam să mă dedic îndatoririlor mele. Văzând că lucrarea de evanghelizare nu avansa, mă plângeam de dificultăți și greutăți, inventând scuze că nu puteam face față lucrării pentru că îmi lipsea calibrul și dorindu-mi tot timpul să mă eschivez de la responsabilitățile mele pentru a îndeplini o datorie mai ușoară. Adevărul era că, dacă aș fi fost dispusă să fac eforturi, aș fi putut face bine lucrarea, dar îmi era frică de dificultăți și nu voiam să depun efortul de a căuta cuvintele lui Dumnezeu pentru a rezolva problemele fraților și surorilor. Mă temeam că trupul meu va ceda, așa că mă uitam pur și simplu cu nepăsare la cât de încet progresa lucrarea, ceea ce a făcut ca lucrarea de evanghelizare să fie ineficientă luni de-a rândul. Totul fusese cauzat de dorința mea excesivă pentru confort. Chiar și în această situație, atunci când sora m-a emondat, nu am reflectat asupra mea și am încercat în schimb să mă justific. Dumnezeu ura și era dezgustat de atitudinea mea față de îndatoriri. Dumnezeu a folosit această situație pentru a-mi pune capăt îndatoririlor, revelând pe deplin firea Sa dreaptă. Însă eu nu am reflectat asupra mea și am crezut că Dumnezeu folosea această situație pentru a mă dezvălui și elimina. Trăiam în neînțelegere. Nu înțelegeam deloc intențiile bune ale lui Dumnezeu! Dându-mi seama de acest lucru, m-am simțit profund îndatorată lui Dumnezeu, așa că m-am rugat Lui: „O, Dumnezeule, nu mi-am îndeplinit responsabilitățile și, când m-am confruntat cu dificultăți, m-am plâns, păsându-mi doar de trupul meu și temându-mă de oboseală. Nu am luat deloc în considerare intenția Ta. Acum îmi recunosc răzvrătirea și sunt dispusă să mă căiesc. Nu știu dacă voi mai avea ocazia de a îndeplini îndatoriri în viitor, dar dacă voi avea, sunt dispusă să iau în considerare intenția Ta și să nu mai caut confortul fizic.”

După aceea m-am liniștit, am citit cuvintele lui Dumnezeu și m-am rugat Lui, reflectând asupra motivului pentru care nu eram dispusă să sufăr sau să fac eforturi pentru îndeplinirea îndatoririlor mele. Mai târziu, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Speri că a ta credință în Dumnezeu nu va presupune nicio provocare și niciun necaz și nici cea mai mică greutate. Întotdeauna urmărești acele lucruri care sunt lipsite de valoare și nu acorzi valoare vieții, în schimb, pui propriile tale gânduri extravagante înaintea adevărului. Ești așa de lipsit de valoare! Trăiești ca un porc – ce diferență este între tine și porci și câini? Nu sunt toți fiare aceia care nu urmăresc adevărul și care în schimb iubesc trupul? Nu sunt toți morții aceia fără duhuri, cadavre umblătoare? Câte cuvinte au fost rostite în mijlocul vostru? A fost făcută doar puțină lucrare în mijlocul vostru? Cât de multe am oferit în mijlocul vostru? Deci, de ce nu le-ai câștigat? Ce motiv ai să te plângi? Nu este adevărat că nu ai câștigat nimic pentru că ești prea îndrăgostit de trup? Și nu e deoarece gândurile tale sunt prea extravagante? Nu este deoarece ești prea prost? Dacă ești incapabil să câștigi aceste binecuvântări, poți să-L învinuiești pe Dumnezeu că nu te-a mântuit? […] Un laș ca tine, care întotdeauna urmărește trupul – ai o inimă, ai un duh? Nu ești o fiară? Îți ofer adevărata cale fără să-ți cer nimic în schimb, dar tu tot n-o urmezi. Ești tu unul dintre aceia care cred în Dumnezeu?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Dumnezeu expune că, atunci când oamenii se confruntă cu dificultăți în îndeplinirea îndatoririlor lor, se plâng și nu sunt dispuși să și le îndeplinească, iar astfel de oameni care caută confort sunt ca porcii, știind doar să se îmbuibe cu mâncare, băutură și somn, fără să urmărească nimic pozitiv. Reflectând asupra cuvintelor lui Dumnezeu, am înțeles că eram exact așa. A-mi face datoria de conducătoare era pentru mine o oportunitate de a practica, permițându-mi să caut adevărul și să-mi asum lucrarea când apăreau dificultăți. Dar când am văzut că a fi conducătoare însemna să îmi asum multe griji și multă muncă, m-am simțit potrivnică, iar când lucrarea de evanghelizare era ineficientă și era nevoie să sufăr și să fac eforturi, nu îmi păsa decât de corpul meu, mă temeam că epuizarea ar putea cauza o recidivă a cancerului meu, așa că am continuat să-mi găsesc scuze și să doresc să demisionez. Am înțeles că nu aveam deloc conștiință sau simț al responsabilității. Fusesem iresponsabilă față de îndatoririle mele și le tratasem cu superficialitate, ceea ce dusese la stagnarea lucrării de evanghelizare, și nici nu oferisem ajutor fraților și surorilor. Deși nu lucram până la epuizare, întârziam lucrarea bisericii. Fusesem o persoană egoistă și în care nu se putea avea încredere, cum ar fi putut Dumnezeu să nu mă urască și să nu fie dezgustat de mine? Gândindu-mă la perioada când biserica avea mai puțini membri, deși erau multe sarcini și ceva dificultăți în lucrare, făcând eforturi și colaborând, lucrarea a arătat semne de îmbunătățire după un timp și am ajuns să înțeleg câteva dintre adevărurile-principii. Pe măsură ce numărul membrilor bisericii a crescut și au apărut unele probleme în îndeplinirea lucrării, nu am fost dispusă să fac eforturi sau să caut adevărul pentru a le rezolva, pentru că mă temeam că trupul meu va capota. Ca urmare, nu doar că lucrarea a fost ineficientă, dar nici nu am dobândit vreun adevăr. Dumnezeu a plătit un preț atât de mare pentru mine, a rânduit multe situații pentru a-mi purifica și a-mi schimba firea coruptă și mi-a dat ocazia să dobândesc adevărul prin îndeplinirea îndatoririlor mele, dar când m-am confruntat cu dificultăți ce implicau suferință fizică, m-am făcut mică și am dat înapoi. Aceasta însemna nu doar că-L dezamăgisem pe Dumnezeu în intenția Sa minuțioasă, dar și că provocasem pierderi lucrării bisericii, lăsând în urma mea fărădelegi. M-am simțit atât de vinovată și m-am rugat lui Dumnezeu, dorind să mă căiesc.

După ce m-am rugat, mi-am amintit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Felul în care privești însărcinările date de Dumnezeu este extrem de important și este o chestiune foarte serioasă. Dacă nu poți duce la bun sfârșit ceea ce a încredințat Dumnezeu oamenilor, atunci nu ești vrednic de a trăi în prezența lui Dumnezeu și ar trebui să fii pedepsit. Este perfect natural și justificat faptul că oamenii ar trebui să ducă la bun sfârșit orice însărcinări le încredințează Dumnezeu. Aceasta este responsabilitatea supremă a omului și este la fel de importantă ca propria viață. Dacă nu iei în serios însărcinările de la Dumnezeu, atunci Îl trădezi în modul cel mai cumplit. Făcând asta, ești mai jalnic decât Iuda și ar trebui să fii blestemat” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să cunoști natura omului”). Era adevărat. Fusesem nepăsătoare și potrivnică și îmi lipsise simțul poverii față de îndatoririle mele. Aceasta era o trădare gravă a lui Dumnezeu și fusesem mai lamentabilă decât Iuda. Iuda L-a vândut pe Domnul Isus de dragul propriilor interese și, la acel moment, Dumnezeu nu i-a predicat mult. Dar astăzi, citisem atât de multe cuvinte ale lui Dumnezeu și înțelegeam câteva din adevăruri, precum și intențiile lui Dumnezeu de a-i mântui pe oameni. Și totuși, în loc să mă străduiesc din plin să-mi îndeplinesc îndatoririle pentru a răsplăti iubirea lui Dumnezeu, am dat ascultare trupului și am fost iresponsabilă față de lucrarea bisericii. Nu erau acțiunile mele mai odioase decât cele ale lui Iuda? În îndeplinirea îndatoririlor luasem în considerare numai trupul meu, alesesem mereu calea mai ușoară și ignorasem complet lucrarea bisericii. Comportamentul meu reprezenta o trădare a lui Dumnezeu și meritam să fiu blestemată și pedepsită de El. Adevărul este că, dacă aș fi fost mai sârguincioasă în îndeplinirea îndatoririlor și dacă aș fi fost dispusă să fac un efort și să dau tot ce pot, atunci lucrarea de evanghelizare nu ar fi fost ineficientă luni de-a rândul. Îmi tratasem îndatoririle cu superficialitate și întârziasem lucrarea de evanghelizare. Aceasta era o fărădelege gravă! Conștientizând asta, m-am speriat. M-am gândit la faptul că atitudinea mea față de îndatoriri Îi provoca lui Dumnezeu dezgust și ură și că meritam să fiu blestemată. Dar Dumnezeu nu m-a tratat după faptele mele. În schimb, El a folosit arestarea mea de către PCC pentru a mă obliga să vin înaintea Lui pentru a-mi recunoaște firea coruptă și a reflecta asupra ei, în speranța că voi fi capabilă să mă lepăd de trupul meu și să mă întorc către El. Eram dispusă să accept judecata lui Dumnezeu și să mă căiesc înaintea Lui, iar, pe viitor, indiferent cât de obositoare sau dificile urmau a fi îndatoririle mele, nu aveam să le mai ocolesc, singura mea dorință fiind să fac tot ce pot pentru a le îndeplini.

Mai târziu, pentru a-mi aborda teama constantă că trupul meu va ceda și voi muri, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu, iar acestea mi-au rezolvat îngrijorările. Dumnezeu spune: „De fapt, dacă cineva chiar are credință în Dumnezeu în inima sa, înainte de toate trebuie să știe că durata de viață a unei persoane e în mâinile lui Dumnezeu. Momentul nașterii și al morții cuiva sunt predestinate de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). „Unii oameni fac tot posibilul, folosindu-se de tot felul de metode ca să-și trateze bolile, dar orice tratament folosesc, nu se pot vindeca. Cu cât se tratează mai mult, cu atât devine mai gravă boala. În loc să se roage lui Dumnezeu ca să afle exact ce e cu boala lor și să caute sursa ei, își rezolvă singuri problemele. Ajung să folosească multe metode și să cheltuiască destul de mulți bani, dar boala lor tot nu se vindecă. Apoi, odată ce au renunțat la tratament, pe neașteptate boala se vindecă de la sine după o vreme, iar ei nu știu cum s-a întâmplat. Unii oameni ajung să aibă o boală nesemnificativă și nu-și fac cu adevărat griji pentru ea, dar într-o zi starea lor se înrăutățește și mor brusc. Ce se întâmplă? Oamenii nu pot să înțeleagă asta. De fapt, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, asta se întâmplă fiindcă misiunea persoanei respective în această lume s-a încheiat, așa că El o ia de-aici. Oamenii spun deseori: «Oamenii nu mor dacă nu sunt bolnavi.» Oare chiar așa e? Au existat oameni care, după ce au fost consultați la spital, au aflat că n-aveau nicio boală. Erau extrem de sănătoși, dar după câteva zile au murit. Asta înseamnă să mori fără să fii bolnav. Sunt mulți astfel de oameni. Asta înseamnă că o persoană a ajuns la finalul vieții și a fost dusă înapoi în tărâmul spiritual. Unii oameni au supraviețuit cancerului și tuberculozei și tot au ajuns să trăiască până la șaptezeci sau optzeci de ani. Sunt destul de mulți astfel de oameni. Toate acestea țin de rânduielile lui Dumnezeu. Să înțelegi asta înseamnă credință adevărată în Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că revenirea sau nu a bolii, precum și moartea mea sunt în mâinile lui Dumnezeu și că acestea nu sunt lucruri pe care le pot controla eu. La fel cum cancerul meu nu fusese un produs al voinței mele, atât îmbolnăvirea, cât și vindecarea mea au fost predestinate de Dumnezeu. Ceea ce ar trebui să fac este să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu și să-mi îndeplinesc bine datoria, fără să-mi fac griji în zadar despre viață și moarte. Am fost întotdeauna îngrijorată că, epuizându-mă în îndeplinirea îndatoririlor, voi face ca boala să revină și că aș putea muri. Nu avusesem un simț al poverii față de îndatoririle mele și întârziasem lucrarea bisericii. În acel moment am înțeles că viața și moartea unei persoane sunt în mâinile lui Dumnezeu și că, indiferent dacă boala mea va reveni sau nu, trebuie să-mi îndeplinesc bine îndatoririle. Am înțeles, de asemenea, că dacă Dumnezeu permite ca moartea să vină să mă ia, ar trebui să am o atitudine de acceptare și supunere, aceasta fiind în concordanță cu intenția Lui.

M-am gândit și la cum a tratat Noe însărcinarea lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Confruntat cu tot soiul de necazuri, situații dificile și provocări, Noe nu s-a dat în lături. Când unele dintre sarcinile sale de inginerie mai dificile au eșuat frecvent și au suferit daune, chiar dacă Noe se simțea supărat și neliniștit în inima lui, când se gândea la cuvintele lui Dumnezeu, când își amintea de fiecare cuvânt pe care Dumnezeu i l-a poruncit și de preamărirea lui Dumnezeu pentru el, atunci se simțea deseori extrem de motivat: «Nu pot să renunț, nu pot să mă debarasez de ceea ce Dumnezeu mi-a poruncit și mi-a încredințat să fac; aceasta este însărcinarea dată de Dumnezeu și, din moment ce am acceptat-o, din moment ce am auzit cuvintele rostite de Dumnezeu și glasul lui Dumnezeu și, din moment ce am acceptat acest lucru de la Dumnezeu, atunci ar trebui să mă supun în mod absolut, lucru care ar trebui realizat de o ființă umană.» Prin urmare, indiferent cu ce fel de dificultăți s-a confruntat, indiferent ce fel de batjocură sau defăimare a întâmpinat, indiferent cât de epuizat i-a devenit trupul, cât de obosit, el nu s-a lepădat de ceea ce îi fusese încredințat de Dumnezeu și a păstrat constant în minte fiecare cuvânt despre ceea ce spusese și poruncise Dumnezeu. Indiferent cum se schimbau mediile lui, oricât de mare era dificultatea cu care se confrunta, el avea încredere că nimic din toate acestea nu va dura la nesfârșit, că doar cuvintele lui Dumnezeu nu vor trece niciodată și doar ceea ce a poruncit Dumnezeu să se facă se va îndeplini cu siguranță. Noe a avut în el credința adevărată în Dumnezeu și supunerea pe care trebuia să o aibă, și a continuat să construiască arca pe care Dumnezeu îi ceruse să o construiască. Zi după zi, an după an, Noe a îmbătrânit, dar credința lui nu s-a diminuat și nu a existat nicio schimbare în atitudinea și hotărârea lui de a termina însărcinarea dată de Dumnezeu. Deși au existat momente în care trupul lui s-a simțit obosit și epuizat, s-a îmbolnăvit și, în inima lui, era slab, hotărârea și perseverența lui de a îndeplini însărcinarea dată de Dumnezeu și de a se supune cuvintelor lui Dumnezeu nu s-au diminuat. Pe parcursul anilor în care Noe a construit arca, el a practicat ascultarea și supunerea față de cuvintele pe care le spusese Dumnezeu și practica, de asemenea, un adevăr important al unei ființe create și al unei persoane obișnuite care trebuia să îndeplinească însărcinarea dată de Dumnezeu” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Excursul trei: Cum Noe și Avraam au ascultat de cuvintele lui Dumnezeu și I s-au supus (Partea a doua)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că Noe a fost capabil să ia în considerare intenția lui Dumnezeu. Confruntat cu imensa dificultate de a construi arca, deși trupul lui trebuia să îndure multe suferințe, el nu a dat înapoi. În loc de asta, a stăruit zi de zi, timp de o sută de ani, în îndeplinirea însărcinării date de Dumnezeu, până când arca a fost construită. Comparând practica lui Noe cu a mea, m-am simțit atât de rușinată și umilită. Nu stăruisem în îndeplinirea datoriei mele, ci, în schimb, cu fiecare ocazie, mă plânsesem de dificultăți și greutăți și mă gândisem doar la trupul meu. Nu eram sub nicio formă comparabilă cu Noe, eram doar o persoană fără conștiință. Am avut cancer și m-am vindecat sub protecția lui Dumnezeu, iar în acești ani de îndeplinire a îndatoririlor, boala mea nu revenise. Dar eu, în loc să încerc să răsplătesc iubirea lui Dumnezeu, mă gândeam întruna la trupul meu, făcându-mi griji privind revenirea cancerului, și căutam mereu confortul fizic. De mai multe ori voisem chiar să mă eschivez de la a-mi face datoria. Nu aveam nicio loialitate față de Dumnezeu, fusesem cu adevărat egoistă și detestabilă, fără nicio rațiune ori umanitate! Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai vinovată și nevrednică de înălțarea și mântuirea lui Dumnezeu. Trebuia să urmez exemplul lui Noe și să nu mai dau ascultare trupului. Dacă mi se dădea o altă ocazie de a-mi îndeplini îndatoririle, trebuia să o prețuiesc.

Ulterior, conducerea superioară m-a desemnat să supraveghez lucrarea unei biserici de nou-veniți. Am fost foarte fericită, știind că Dumnezeu îmi dădea astfel o șansă de a mă căi. Când am ajuns la biserica nou-veniților, am văzut că rezultatele lucrării erau slabe; lucrarea de evanghelizare, în special, nu făcuse deloc progrese, iar echipa era subdimensionată. Acest lucru m-a făcut să simt că dificultățile erau cu adevărat mari și m-am gândit: „Pentru a face această lucrare bine, va fi nevoie de mult efort, precum și de studierea și stăpânirea diferitelor principii de lucru. Sănătatea mea nu este prea bună, ce mă fac dacă trupul îmi cedează?” Prin urmare, nu voiam să fac eforturi. Dar mi-am dat seama că gândirea mea era greșită și m-am rugat lui Dumnezeu așa: „O, Dumnezeule, nu vreau să mai dau ascultare trupului când lucrarea bisericii se confruntă cu dificultăți; trebuie să am conștiință și rațiune pentru a colabora cu Tine. Te rog să mă călăuzești. Sunt dispusă să lucrez la unison cu frații și surorile pentru a face bine lucrarea.” După aceea, când am văzut că nu erau locuri pentru adunări, m-am străduit să găsesc case de întruniri potrivite, pentru ca frații și surorile mele să poată trăi viața bisericească. De asemenea, am fost îngrijorată când am văzut frați și surori care predicau Evanghelia trăind în dificultate, dar m-am gândit la cum predicarea Evangheliei este intenția lui Dumnezeu și că nu puteam să dau înapoi din fața dificultăților. Așa că am căutat cuvintele lui Dumnezeu pentru a rezolva stările fraților și surorilor și am avut părtășie cu ei despre cum a tratat Noe însărcinarea dată de Dumnezeu, ajutându-i pe frați și surori să înțeleagă importanța predicării Evangheliei și intenția urgentă a lui Dumnezeu. După ce am avut părtășie, stările fraților și surorilor s-au îmbunătățit și au fost dispuși să facă lucrarea de evanghelizare. După un timp, lucrarea de evanghelizare a arătat unele îmbunătățiri și acest lucru s-a datorat în întregime călăuzirii lui Dumnezeu!

Prin această experiență, am înțeles ceva din esența și consecințele dorinței de confort și am dobândit, de asemenea, o oarecare înțelegere privind firea dreaptă a lui Dumnezeu. Astăzi, sunt capabilă să îmi corectez atitudinea și am simțul răspunderii față de îndatoririle mele. Acest rezultat a fost adus de cuvintele lui Dumnezeu, slavă Lui!