de Xing Zi, Italia

În octombrie 2021, am început să practic udarea nou-veniților. După o săptămână, am realizat că aveam prea multe de învățat. Trebuia să-mi însușesc adevărul viziunilor și să practic părtășia cu privire la adevăr, ca să le rezolv problemele, dar aveam o înțelegere superficială despre adevăr și discuțiile nu erau atuul meu. Mi se părea o datorie foarte dificilă. Când conducătoarea echipei a vrut să rezolv rapid problemele nou-veniților, mi s-a părut ceva foarte greu de făcut. Toți nou-veniții aveau multe probleme, deci ca să le rezolv, trebuia să caut multe adevăruri specifice și să mă gândesc cum să am părtășie clar. Asta presupunea mult efort. Așa că i-am spus conducătoarei echipei că nu aveam calibru bun și n-o puteam face bine. Conducătoarea echipei a avut părtășie cu mine și a spus că trebuie să-mi asum o povară în datoria mea și că n-ar trebui să mă tem de suferință. Am acceptat cu reticență, după ce i-am auzit părtășia, dar în secret, nu voiam să plătesc un preț. La întruniri, am continuat să am părtășie cu nou-veniții, ca de obicei, dar fiindcă nu le înțelegeam dificultățile, băteam câmpii în părtășia mea și nu obțineam rezultate, iar numărul nou-veniților ce participau frecvent la întruniri a început să scadă. Când conducătoarea echipei a descoperit probleme, m-a rugat s-o ajut să-i susținem imediat, dar eu m-am gândit: „Personalul evanghelic deja a avut multă părtășie cu ei despre adevărul viziunilor, deci dacă ei tot nu vin la întruniri, rezolv eu ceva mergând? În plus, acei nou-veniți nu s-au mai întrunit recent, deci părtășia cu ei categoric va dura mult, iar asta va fi epuizant.” La acest gând, le-am trimis doar mesaje, salutându-i rapid și i-am abandonat pe cei ce nu au răspuns, nebăgându-i în seamă. Pe cei care aveau mai multe probleme i-am pus ultimii pe lista mea de părtășie sau i-am pasat lucrătorilor evanghelici, ca să-i ajute ei. În scurt timp, câțiva nou-veniți nu s-au mai întrunit, fiindcă problemele lor rămăseseră nerezolvate de mult timp. Simțeam vinovăție și supărare când observam că nu se întruneau nou-veniții, trebuia să plătesc un preț mai mare ca să le rezolv problemele. Dar când mă gândeam ce bătaie de cap ar fi, treceam cu vederea.

Îmi amintesc o nou-venită, fostă catolică, ce căpătase noțiuni despre întruparea și lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă și n-a mai venit la întruniri. Indiferent cât i-am scris sau am sunat-o, m-a ignorat. După două zile, mi-a lăsat acest mesaj: „M-am născut într-o familie catolică. Sunt catolică de mică și au trecut deja 64 de ani. Nu pot crede decât în Domnul Isus, nu mai pot crede în Dumnezeu Atotputernic.” I-am răspuns așa: „Dumnezeu Atotputernic e Domnul Isus revenit. Nu poți intra în Împărăția lui Dumnezeu decât acceptând apariția și lucrarea Domnului din zilele de pe urmă.” Dar ea n-a răspuns. Am mai căutat-o de câteva ori, dar m-a ignorat. Așa că i-am pasat problema conducătoarei echipei și m-am mirat când mi-a trimis câteva fragmente relevante din cuvintele lui Dumnezeu, cerându-mi să caut adevărul, ca să rezolv asta. Văzând că trebuie să-mi însușesc multe adevăruri și să mă gândesc cum să am părtășie ca să obțin rezultate, mi s-a părut foarte dificil. Nou-venita nu-mi răspundea și chiar dacă petreceam timp însușindu-mi cunoștințe, era posibil să nu-mi asculte părtășia, așa că am dat-o deoparte și am ignorat-o. Exista o nou-venită care era zilnic foarte ocupată și nu avea niciodată timp să vină la întrunirile la care o invitam. La început, îi trimiteam zilnic cuvintele lui Dumnezeu și imnuri, dar de fiecare dată răspundea doar „Amin”, după care nu venea la întruniri. La un moment dat, am încetat să-i trimit cuvintele lui Dumnezeu. Credeam că e prea ocupată la muncă și că asta era viața ei și oricât timp aș fi investit, nu puteam rezolva acea problemă. Știam că ar trebui să planific orele întrunirilor ținând cont de dificultățile ei și să găsesc fragmente relevante din cuvintele lui Dumnezeu, ca să am părtășie despre noțiunile ei și că doar așa puteam obține rezultate. Asta mi se părea prea complicat și obositor, deci nu voiam să plătesc acest preț. Dar dacă nu aveam acea părtășie și afla conducătoarea, m-ar fi tratat, fiindcă nu făceam lucrare reală. Așa că a trebuit să mă forțez să am părtășie cu nou-venita de două ori și, când am văzut că tot nu venea la întruniri, am simțit că nu era însetată de adevăr și problema nu era lipsa efortului din partea mea. Așa că, într-un final, am ajuns s-o ignor. Fusesem mereu superficială în datoria mea, evitând toate greutățile. Când cunoșteam nou-veniți cu noțiuni sau greutăți reale, nu voiam să fac efortul de a mă gândi cum să le rezolv problemele și pur și simplu îi pasam conducătoarei echipei. După câteva luni, foarte puțini nou-veniți se mai întruneau în mod regulat. Conducătoarea bisericii m-a tratat, după ce a descoperit această problemă. A zis că-mi făceam superficial datoria și că trebuia să mă schimb imediat. Așadar, am jurat că mă voi lepăda de trup și că voi uda bine nou-veniții. Însă, confruntată cu nou-veniți cu multe probleme, tot nu am fost dispusă să plătesc un preț pentru a le rezolva problemele. În schimb, spuneam doar că nu am calibru bun și că nu eram potrivită pentru acea datorie. Am rămas superficială, n-am îndreptat lucrurile și datoria mea nu ducea nicăieri, așa că lidera m-a tratat cu asprime: „Ești prea superficială în datoria ta. Nu întrebi niciodată despre greutățile nou-veniților și chiar când afli ceva despre ele, nu faci niciun efort ca să le rezolvi. Înseamnă asta că-ți faci datoria? Doar le faci rău nou-veniților. Dacă nu te schimbi, vei fi demisă!” Fiind tratată și atenționată astfel, m-am simțit și vinovată, și speriată. Am început să reflectez asupra mea: de ce nu puteam face bine această datorie și mi se părea mereu prea grea?

Într-o zi, în devoțiunile mele spirituale, am citit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Unora le lipsește orice principiu atunci când își îndeplinesc datoria, își urmează mereu propriile înclinații și acționează în mod arbitrar. Acest lucru înseamnă grabă și superficialitate, nu-i așa? Acești oameni Îl înșală pe Dumnezeu, nu-i așa? Și v-ați gândit vreodată care sunt consecințele acestui lucru? Dacă nu acordați atenție voii lui Dumnezeu atunci când vă îndepliniți datoria, dacă sunteți lipsiți de conștiință, dacă sunteți ineficienți în tot ceea ce faceți, dacă sunteți complet incapabili să acționați din toată inima și cu toată puterea, oare veți putea obține aprobarea lui Dumnezeu? Numeroși oameni își îndeplinesc datoria cu destul de multă reticență și nu o pot susține. Nu suportă suferința, nici măcar puțin, și simt mereu că suferința reprezintă o mare pierdere pentru ei și nici nu caută adevărul pentru a rezolva vreo dificultate. Îl poți urma pe Dumnezeu până la capăt, îndeplinindu-ți datoria în acest fel? Este în regulă să fii neglijent și superficial în orice faci? Va fi acest lucru acceptabil, din punctul de vedere al conștiinței tale? Chiar și măsurat după criteriile omului, acest lucru este nemulțumitor – așadar, poate fi considerat drept îndeplinirea mulțumitoare a datoriei? Dacă îți îndeplinești datoria în acest fel, nu vei dobândi niciodată adevărul. Nu poți nici măcar să prestezi servicii într-o manieră mulțumitoare. Atunci, cum ai putea să obții aprobarea lui Dumnezeu? Mulți oameni se tem de greutăți atunci când își îndeplinesc datoria, sunt prea leneși, râvnesc la confortul trupesc și nu depun niciodată niciun efort în învățarea deprinderilor de specializare și nici nu încearcă să mediteze la adevărurile cuvintelor lui Dumnezeu; ei cred că a fi superficial în acest fel îi scutește de probleme: nu trebuie să verifice nimic sau să pună întrebări nimănui, nu trebuie să-și folosească creierul sau să gândească – economisesc, într-adevăr, mult efort și nu îi costă nicio dificultate fizică, și tot reușesc să ducă la bun sfârșit sarcina. Iar dacă îi tratezi, ei sunt sfidători și își găsesc scuze: «Nu eram leneș și nu mă eschivam, sarcina a fost îndeplinită – de ce ești atât de pretențios? Nu-mi cauți, oare, nod în papură? Mă descurc bine deja, îndeplinindu-mi datoria în acest fel, cum de nu ești mulțumit?» Credeți că astfel de oameni mai pot face progrese? Sunt în mod constant superficiali atunci când își îndeplinesc datoria și tot inventează o mulțime de scuze, iar când se ivesc probleme nu lasă pe nimeni să vorbească deschis. Ce fire este aceasta? Aceasta este firea Satanei, nu-i așa? Pot oamenii să-și îndeplinească datoria într-o manieră mulțumitoare atunci când urmează o asemenea fire? Îl pot mulțumi pe Dumnezeu?” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai cel care își îndeplinește datoria cu toată inima, mintea și sufletul este o persoană care Îl iubește pe Dumnezeu”). Dumnezeu expune mulți oameni fiindcă sunt prea leneși în datoria lor, râvnesc mereu la confortul trupesc, nu sunt sârguincioși și se mulțumesc să pară că sunt ocupați. Nu-ți poți face niciodată bine datoria în acest fel. Am realizat că nu obțineam rezultate în datoria mea nu fiindcă nu aveam calibru bun, ci fiindcă eram leneșă și mă temeam să sufăr pentru datoria mea. Simțeam că udarea nou-veniților însemna că trebuia să știu multe adevăruri, să învăț să le rezolv diversele probleme, iar asta făcea datoria foarte dificilă, așa că făceam lucrurile de mântuială. Conducătoarea echipei a vrut să rezolv urgent problemele nou-veniților și aș fi putut, dacă m-aș fi străduit. Dar când am văzut că asta presupunea mai mult timp și efort din partea mea, am pasat problema conducătoarei echipei și lucrătorilor evanghelici. Vedeam că nou-veniții nu veneau la întruniri, fiindcă aveau noțiuni sau se confruntau cu greutăți, dar rămâneam indiferentă. Nu eram receptivă când alții îmi vorbeau despre căi de rezolvare. Uneori le trimiteam nou-veniților cuvintele lui Dumnezeu sau imnuri, însă, după câteva zile, nu mai puteam ține pasul și ajungeam să-i ignor. Am văzut că eram cu adevărat leneșă, dornică de plăceri trupești și că nu eram deloc sinceră în datoria mea. Eram doar înșelătoare, fără niciun scop în biserică. Eram dezgustătoare și odioasă pentru Dumnezeu!

Am citit asta ulterior, în cuvintele Lui. „În prezent, nu există multe oportunități de a îndeplini o datorie, așa că trebuie să te ții de ele atunci când poți. Exact atunci când te confrunți cu o datorie, tu trebuie să depui efort; atunci este momentul în care trebuie să te dăruiești, să te sacrifici pentru Dumnezeu și când ți se cere să plătești prețul. Nu te reține de la nimic, nu găzdui nicio uneltire, nu lăsa nicio marjă de libertate și nu-ți oferi o cale de scăpare. Dacă îți iei vreo libertate, ești calculat sau șiret și trădător, atunci sigur nu vei face o treabă de calitate. Să presupunem că spui: «Nimeni nu m-a văzut acționând cu viclenie. Ce grozav!» Ce fel de gândire este aceasta? Crezi că ai tras un văl de ceață peste ochii oamenilor și peste cei ai lui Dumnezeu? De fapt, cu toate acestea, știe sau nu Dumnezeu ce ai făcut? Știe. De fapt, oricine interacționează cu tine pentru o perioadă de timp va afla despre corupția și ticăloșia ta și, deși s-ar putea să nu spună direct acest lucru, va avea evaluările lui despre tine în inima lui. Au existat mulți oameni care au fost dați în vileag și alungați pentru că mulți alții au ajuns să-i înțeleagă. Odată ce toți le-au văzut esența, i-au dezvăluit pe acești oameni așa cum erau de fapt și i-au dat afară. Așadar, fie că urmăresc sau nu adevărul, oamenii ar trebui să-și îndeplinească bine datoria, făcând tot ce le stă în putință; ar trebui să-și folosească conștiința pentru a face lucruri practice. S-ar putea să ai defecte, dar dacă poți să fii eficient în îndeplinirea datoriei, acest lucru nu va fi atât de grav încât să fii alungat. Dacă te gândești mereu că ești bine, că ești sigur că nu vei fi alungat și tot nu reflectezi sau nu încerci să te cunoști și îți ignori sarcinile proprii, fiind întotdeauna neglijent și superficial, atunci, când aleșii lui Dumnezeu chiar își pierd îngăduința față de tine, te vor expune așa cum ești și, cel mai probabil, vei fi alungat. Asta pentru că toată lumea te-a văzut așa cum ești de fapt, iar tu ți-ai pierdut demnitatea și integritatea. Dacă nimeni nu are încredere în tine, ar putea Dumnezeu să aibă încredere în tine? Dumnezeu Se uită la inima cea mai lăuntrică a omului: El nu ar putea sub nicio formă să aibă încredere într-o astfel de persoană. […] Oamenii de încredere sunt oameni care au umanitate, iar cei care au umanitate au conștiință și rațiune și lor ar trebui să le fie foarte ușor să-și îndeplinească bine datoria, întrucât își tratează datoria ca pe obligația lor. Oamenii lipsiți de conștiință sau rațiune își îndeplinesc, cu siguranță, slab datoria și nu au simțul răspunderii față de datoria lor, indiferent care este aceasta. Alții trebuie să-și facă întotdeauna griji pentru ei, să-i supravegheze și să întrebe despre progresul lor; dacă nu, lucrurile ar putea merge prost în timp ce își îndeplinesc datoria, în timp ce îndeplinesc o sarcină, ceea ce ar fi mai problematic decât merită. Pe scurt, oamenii trebuie întotdeauna să reflecte la ei înșiși atunci când își îndeplinesc îndatoririle: «Am îndeplinit în mod adecvat această datorie? Mi-am pus inima în ea? Sau doar am făcut-o cât de cât?» Dacă ești mereu nepăsător și superficial, ești în pericol. Cel puțin, înseamnă că nu ai credibilitate și că oamenii nu pot avea încredere în tine. Vorbind mai serios, dacă mereu faci totul mecanic atunci când îți îndeplinești datoria și dacă Îl înșeli mereu pe Dumnezeu, ești în mare pericol! Care sunt consecințele faptului de a fi înșelător cu bună știință? Toată lumea poate să vadă că săvârșești fărădelegi cu bună știință, că trăiești doar potrivit firii tale corupte, că ești doar nepăsător și superficial, că nu practici adevărul – ceea ce te face să fii lipsit de umanitate! Dacă acest lucru se manifestă în tine în toate privințele, dacă eviți greșelile majore, dar le comiți neîncetat pe cele minore și ești nepocăit de la început până la sfârșit, atunci ești unul dintre cei răi, un necredincios și ar trebui să fii îndepărtat. Asemenea consecințe sunt odioase – ești pe deplin dat în vileag și alungat ca necredincios și persoană rea” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Pătrunderea în viață începe cu îndeplinirea datoriei”). „Felul în care privești însărcinările date de Dumnezeu este extrem de important și este o chestiune foarte serioasă. Dacă nu poți duce la bun sfârșit ceea ce a încredințat Dumnezeu oamenilor, atunci nu ești vrednic de a trăi în prezența lui Dumnezeu și ar trebui să fii pedepsit. Este decretat de Ceruri și recunoscut de Pământ că oamenii ar trebui să ducă la bun sfârșit orice însărcinări le încredințează Dumnezeu; aceasta este responsabilitatea lor supremă și este la fel de importantă ca propriile vieți. Dacă nu iei în serios însărcinările de la Dumnezeu, atunci Îl trădezi în modul cel mai cumplit; făcând asta, ești mai jalnic decât Iuda și ar trebui să fii blestemat” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să cunoști natura omului”). Confruntată cu revelația cuvintelor lui Dumnezeu, am putut simți dezgustul și furia Lui față de cei care-și fac superficial datoria. Ei nu au conștiință, rațiune, caracter și demnitate și nu sunt deloc demni de încredere. Dacă tot nu se căiesc, sunt răufăcători, necredincioși și ar trebui alungați. Udarea nou-veniților e o slujbă importantă. Abia au acceptat noua lucrare a lui Dumnezeu, deci au nevoie de mai multă udare, pentru a prinde rădăcini pe adevărata cale, ca să nu-i răpească Satana. În plus, cei care acceptă lucrarea lui Dumnezeu nu fac asta foarte ușor sau fără probleme și mai mulți oameni trebuie să plătească un preț când îi udă și-i ajută. Doar atunci pot fi ei aduși înaintea lui Dumnezeu. Ca udătoare, udarea nou-veniților era responsabilitatea mea. Mai ales când vedeam nou-veniți cu dificultăți, ar fi trebuit să simt urgența situației și să caut adevărul, ca să rezolv aceste probleme. În schimb, m-am sustras de la slujbele grele și am fost șireată. Când am văzut nou-veniți cu dificultăți, am ales mereu problemele ușor de rezolvat și am lăsat deoparte aspectele dificile, ignorându-le. Ba mai rău, e clar că eram necinstită și iresponsabilă în datoria mea, făcând câțiva nou-veniți să nu mai vină la întruniri și chiar să se retragă, dar mă sustrăgeam de la responsabilitate spunând că nu erau însetați de adevăr sau zicând că nu aveam calibru bun și nu le puteam rezolva problemele, ca să-i înșel pe alții și să găsesc scuze pentru superficialitatea mea. Nu-mi făceam eu datoria exact cum lucrează un necredincios pentru șeful său? Înșelam, făceam lucrurile de mântuială, fără conștiință sau sensibilitate. După toți anii mei de credință, tot încercam să-L păcălesc pe Dumnezeu, fără să clipesc. Eram atât de vicleană! Nu aveam deloc umanitate. În trecut, când am acceptat Evanghelia lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, lucram din greu în fiecare zi, iar părinții mei îmi îngrădeau credința. Eram foarte stresată și chiar mă gândeam să renunț la întruniri. Dar frații și surorile au avut răbdători părtășie despre adevăr cu mine în repetate rânduri și au organizat întruniri ținând cont de programul meu. Uneori, nu puteam participa, fiindcă aveam prea mult de lucru, așa că frații și surorile băteau drum lung cu bicicletele, ca să aibă părtășie cu mine despre cuvântul lui Dumnezeu, să mă ajute și să mă susțină. Abia atunci am aflat despre lucrarea lui Dumnezeu și am văzut că nu poți fi mântuit decât căutând adevărul. Apoi, am devenit dispusă să merg la întruniri și să fac o datorie. Biserica subliniază mereu că udarea nou-veniților presupune răbdare și mult respect pentru dificultățile lor, că trebuie să-i încurajăm să vină la întruniri, ca să poată prinde rădăcini cât mai repede pe adevărata cale. Am văzut că Dumnezeu e plin de iubire și de milă pentru noi și că El ne mântuiește cât poate de mult. El e incredibil de conștiincios față de fiecare persoană care cercetează adevărata cale. Nu renunță, dacă există o speranță cât de mică. Cât despre mine, eu eram rece și nu aveam niciun simț al răspunderii față de nou-veniți. Nu-mi păsa deloc de viețile lor, deci problemele lor nu erau rezolvate prompt și unii dintre ei nu mai voiau să vină la întruniri. Pe baza purtării mele, oare îmi făceam eu vreun pic datoria? Făceam doar rău, încercam să-L păcălesc și să-L înșel pe Dumnezeu! M-am simțit foarte vinovată când am realizat asta și m-am urât, fiindcă nu aveam deloc umanitate.

Mai târziu, am citit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Ești mulțumit să trăiești sub influența Satanei, cu pace și bucurie și puțin confort trupesc? Nu ești tu cel mai josnic dintre toți oamenii? Nu e nimeni mai nesăbuit decât aceia care au zărit mântuirea, dar nu urmăresc să o câștige; aceștia sunt oamenii care se îmbuibă cu trupul și se bucură de Satana. Speri că a ta credință în Dumnezeu nu va presupune nicio provocare și niciun necaz și nici cea mai mică greutate. Întotdeauna urmărești acele lucruri care sunt lipsite de valoare și nu acorzi valoare vieții, în schimb, pui propriile tale gânduri extravagante înaintea adevărului. Ești așa de lipsit de valoare! Trăiești ca un porc – ce diferență este între tine și porci și câini? Nu sunt toți fiare aceia care nu urmăresc adevărul și care în schimb iubesc trupul? Nu sunt toți morții aceia fără duhuri, cadavre umblătoare? Câte cuvinte au fost rostite în mijlocul vostru? A fost făcută doar puțină lucrare în mijlocul vostru? Cât de multe am oferit în mijlocul vostru? Deci, de ce nu le-ai câștigat? Ce motiv ai să te plângi? Nu este adevărat că nu ai câștigat nimic pentru că ești prea îndrăgostit de trup? Și nu e deoarece gândurile tale sunt prea extravagante? Nu este deoarece ești prea prost? Dacă ești incapabil să câștigi aceste binecuvântări, poți să-L învinuiești pe Dumnezeu că nu te-a mântuit? […] Îți ofer calea adevărată fără a cere nimic în schimb, și tu tot nu cauți. Ești tu unul dintre aceia care cred în Dumnezeu? Îți acord viața umană reală, și tu tot nu cauți. Nu ești tu la fel cu un porc sau un câine? Porcii nu urmăresc viața omului, ei nu urmăresc să fie curățiți și nu înțeleg ce este viața. În fiecare zi, după ce mănâncă pe săturate, ei doar dorm. Eu ți-am dat calea adevărată și tu tot nu ai câștigat-o: ești cu mâinile goale. Ești dispus să continui în această viață, viața unui porc? Care este însemnătatea existenței unor astfel de oameni? Viața ta este demnă de dispreț și josnică, trăiești în mijlocul murdăriei și desfrâului și nu urmărești niciun scop; nu este viața ta cea mai josnică dintre toate? Ai tupeul de a te uita la Dumnezeu? Dacă tu continui să experimentezi în acest mod, nu-i așa că nu vei obține nimic? Adevărata cale ți-a fost oferită, dar dacă poți sau nu să o câștigi depinde de propria ta căutare personală” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Citind toate cuvintele lui Dumnezeu, prin care ne trage la răspundere, m-am simțit foarte vinovată și mi-am făcut reproșuri. Ca să ne curețe și să ne transforme firile corupte, ca să ne dea o șansă la mântuire, Dumnezeu ne-a hrănit stăruitor cu multe adevăruri și a avut părtășie în detaliu despre toate aspectele adevărului, de teamă că nu-l vom înțelege. Dumnezeu a plătit un preț foarte mare pentru noi. Oricine are umanitate ar trebui să se străduiască să caute adevărul și să fie devotat datoriei sale. Dar eu nu aveam deloc conștiință. Nu căutam deloc adevărul, îmi păsa doar de confortul trupesc și încă mă conduceam doar după filosofii satanice, precum „Trăiește-ți viața pe pilot automat”, „Trăiește momentul pentru plăcere, pentru că viața este scurtă”. Consideram că trebuie să ne tratăm bine pe noi înșine, în cele câteva decenii ale noastre pe pământ și să nu ne suprasolicităm. Ar trebui să ne facem viețile lipsite de griji și fericite. Eu îmi făceam datoria cu condiția să nu sufăr vreun disconfort trupesc sau epuizare. Făceam orice era mai simplu. Oricând trebuia să-mi storc creierii cu privire la ceva, începeam să mă împotrivesc și fugeam, fie pasându-i altcuiva problema, fie abandonând-o, ignorând-o. Nu-mi luam deloc în serios datoria, așa că problemele unor nou-veniți nu erau rezolvate, iar ei nu mai veneau la întruniri. Abia atunci am văzut că acele filosofii satanice mă făcuseră tot mai depravată. Eram ca un porc, râvnind la confort și necăutând deloc adevărul, bătându-mi joc de datoria mea și nefiind deloc preocupată de ea. Îmi neglijam îndatoririle, nu câștigam adevărurile pe care trebuia să le câștig și nu-mi îndeplineam responsabilitățile. Nu eram eu un om de nimic? Chiar am simțit că a râvni la confortul trupesc îmi făcea rău și-mi distrugea șansa la mântuire. Dificultățile dintr-o datorie sunt, de fapt, o ocazie bună de a te baza pe Dumnezeu și a căuta adevărul. Dificultățile care m-au forțat să caut adevărul și să învăț să urmez principiile în datoria mea au fost piste bune prin care să caut adevărul și intrarea în viață. Dar tratam aceste lucruri ca pe o bătaie de cap, o povară ce trebuia ignorată. Realizând asta, am regretat enorm felul cum îmi menajasem trupul și cum pierdusem așa de multe ocazii bune de a afla adevărul. Nu mai voiam să fac lucrurile de mântuială. Trebuia să mă lepăd de trup și să pun suflet în datorie.

Într-o zi, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu, care m-a făcut să înțeleg mai bine consecințele superficialității mele în datorie. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Să spunem că există o treabă pe care o persoană ar putea să o finalizeze într-o lună. Dacă este nevoie de șase luni pentru a face această treabă, oare cinci dintre aceste luni nu reprezintă o pierdere? Când vine vorba de răspândirea Evangheliei, unii oameni sunt dispuși să ia în considerare adevărata cale și au nevoie doar de o lună pentru a fi convertiți, după care se alătură bisericii și continuă să fie udați și aprovizionați. Șase luni este tot ce au este nevoie pentru a pune bazele. Însă dacă atitudinea persoanei care răspândește Evanghelia este una de indiferență și superficialitate, iar conducătorii și lucrătorii nu au simțul responsabilității și ajunge să dureze o jumătate de an pentru a converti persoana, oare nu constituie această jumătate de an o pierdere în viața sa? Dacă se confruntă cu un mare dezastru și îi lipsește o bază va fi în pericol, iar tu nu-i vei datora ceva? O astfel de pierdere nu este măsurată financiar sau folosind bani. Tu i-ai amânat înțelegerea adevărului cu jumătate de an, i-ai întârziat stabilirea unei fundații și îndeplinirea datoriei cu jumătate de an. Cine își va asuma responsabilitatea pentru asta? Sunt conducătorii și lucrătorii capabili să-și asume responsabilitatea pentru acest lucru? Responsabilitatea vieții cuiva depășește capacitatea de îndurare a oricărei persoane” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). Cuvintele lui Dumnezeu au dezvăluit ceva foarte neplăcut și dificil. Eram exact ca un conducător fals care nu face lucrare reală, neglijentă în îndatoriri și iresponsabilă, determinând nou-veniții să nu se mai întrunească și pe unii, chiar să abandoneze credința, fiindcă nu li se rezolvau problemele. Oare udarea nou-veniților în acest fel nu le făcea doar rău? Chiar dacă unii n-au abandonat credința, viețile lor au fost afectate, fiindcă și-au păstrat noțiunile și nu s-au întrunit multă vreme. Acesta e un rău pe care nu-l pot compensa. Dacă nu mi-ar fi păsat atât de mult de trupul meu, aș fi fost capabilă să plătesc un preț și aș fi luat în serios problemele fiecărui nou-venit, poate că unii dintre ei ar fi putut să prindă rădăcini pe adevărata cale și să afle mai devreme adevărul, să trăiască o viață bisericească, să îndeplinească o datorie, să acumuleze mai devreme fapte bune și lucrurile nu ar fi sfârșit așa. Dar atunci, deja era prea târziu pentru cuvinte. Gândindu-mă la nou-veniții care nu voiau să vină la întruniri, m-am simțit foarte supărată și vinovată și incredibil de îndatorată lui Dumnezeu. Asta era o fărădelege, o pată pe care o lăsasem pe datoria mea! M-au cuprins regretele, dar și teama. Simțeam că provocasem probleme uriașe și ofensasem firea lui Dumnezeu. În lacrimi, m-am rugat: „Dumnezeule, mereu râvnesc la tihnă și-mi fac superficial datoria, lucru care Te dezgustă. Vreau să mă căiesc față de Tine și să-mi compensez fărădelegile prin fapte practice. Te rog, cercetează-mi inima și, dacă voi continua să fiu superficială, Te rog să mă cerți și să mă disciplinezi.”

Apoi, i-am căutat pe nou-veniții care erau negativi, slabi și nu veneau la întruniri și am început să caut cuvintele lui Dumnezeu, ca să le rezolv problemele. Le-am întrebat despre principii și abordări și pe surorile care se pricepeau la udare. Apoi, am căutat-o pe nou-venita cu noțiuni religioase, care nu venea la întruniri. I-am trimis mai multe mesaje, dar n-a răspuns la niciunul. M-am simțit cam descurajată și m-am gândit că ar trebui să renunț la asta. Oricum, ea era cea care nu mai răspunsese, măcar asta era adevărat. I-am mai trimis un mesaj și nou-venitei care lucra mult și când am văzut că mi-a respins invitația la întrunire, n-am mai vrut să plătesc niciun preț pentru a o susține. M-am gândit la rugăciunea mea către Dumnezeu, precum și la aceste cuvinte ale Lui: „Când oamenii își realizează datoria, aceștia fac, de fapt, ceea ce se cuvine. Dacă o faci înaintea lui Dumnezeu, dacă-ți realizezi datoria și te supui lui Dumnezeu cu o atitudine de onestitate și cu inimă, nu va fi cu mult mai corectă această atitudine? Așadar, cum ar trebui să aplici această atitudine vieții tale de zi cu zi? Trebuie să faci din a te «închina la Dumnezeu cu inima și cu onestitate» realitatea ta. Ori de câte ori vrei să fii delăsător și să execuți mecanic mișcările, ori de câte ori vrei să acționezi folosind tertipuri și să fii leneș și ori de câte ori ești neatent sau ai prefera să te distrezi, ar trebui să te gândești bine: «Comportându-mă astfel, sunt eu nedemn de încredere? Asta înseamnă să-mi pun inima în îndatorirea mea? Nu cumva sunt neloial procedând astfel? Nu cumva dezamăgesc însărcinarea pe care Dumnezeu mi-a încredințat-o?» Iată cum ar trebui să reflectezi asupra ta. Dacă poți ajunge să afli că ești mereu neglijent și superficial în datoria ta și neloial și că L-ai rănit pe Dumnezeu, ce ar trebui să faci? Ar trebui să spui: «Am simțit pe moment că era ceva în neregulă aici, dar n-am tratat acest lucru ca pe o problemă; doar am trecut peste el cu nepăsare. Nu mi-am dat seama până acum că am fost cu adevărat neglijent și superficial, că nu mi-am îndeplinit responsabilitatea. Chiar sunt lipsit de conștiință și rațiune!» Ai găsit problema și ai ajuns să te cunoști puțin – așa că acum trebuie să te întorci! Atitudinea ta față de îndeplinirea datoriei era greșită. Ai fost nepăsător cu ea, de parcă ar fi fost o slujbă în plus și nu ți-ai pus inima în asta. Dacă mai ești neglijent și superficial în acest fel, trebuie să te rogi lui Dumnezeu și să-I ceri să te disciplineze și să te mustre. O persoană trebuie să aibă o astfel de voință în îndeplinirea datoriei sale. Numai atunci se poate pocăi cu adevărat. O persoană se schimbă numai atunci când conștiința îi este limpede și atitudinea sa față de îndeplinirea datoriei este transformată” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai în citirea frecventă a cuvintelor lui Dumnezeu și în rumegarea adevărului există o cale de urmat”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au ajutat să văd că nu e greu să-ți faci bine datoria, că trebuie să fim sinceri, să acceptăm scrutarea lui Dumnezeu și să facem tot posibilul să îndeplinim ce știm, ce putem, nu să folosim artificii sau să fim superficiali și că avem nevoie de această atitudine pentru a ne face bine datoria. Așa că m-am hotărât ca de data asta, să nu-L mai dezamăgesc pe Dumnezeu. Trebuia să-I arăt lui Dumnezeu căința mea, faptul că eram cu adevărat muncitoare și sinceră și chiar dacă acei nou-veniți n-ar mai fi venit la întruniri după ajutorul și susținerea mea, eu tot mi-aș fi îndeplinit responsabilitatea și aș fi fost nevinovată.

Am mers să discut cu altă soră în căutarea unei căi de practicare și am căutat-o și pe nou-venita cu noțiuni religioase, pentru părtășie. I-am vorbit sincer despre propria-mi cale a credinței. Spre mirarea mea, mi-a răspuns la mesaje. De fapt, chiar îi plăceau întrunirile, dar avea câteva noțiuni și nedumeriri nerezolvate. M-au impresionat cuvintele din inimă ale acestei nou-venite și am avut părtășie cu privire la noțiunile ei. La final, a acceptat să participe la întruniri și, în scurt timp, a preluat o datorie. Am avut un sentiment de nedescris când am văzut că lucrurile s-au sfârșit așa. Am simțit și bucurie, și remușcare. Fără luminarea cuvintelor lui Dumnezeu, care mi-au permis să mă cunosc și să-mi schimb atitudinea față de datoria mea, aș mai fi comis o fărădelege. După asta, am căutat-o din nou pe nou-venita care lucra mult. Înainte, insistasem mereu să participe la întruniri, fără să-i iau în calcul dificultățile. De data asta, am avut părtășie cu privire la cuvintele lui Dumnezeu, ca s-o ajut pe baza situației ei reale, și am modificat orele întrunirilor în mod corespunzător. Când nu avea timp pentru o întrunire, citeam cu ea cuvintele lui Dumnezeu când avea timp și aveam, cu răbdare, părtășie cu ea. Atunci, a devenit dispusă să-și deschidă sufletul față de mine și să discute despre cuvintele lui Dumnezeu pe care le citise. De asemenea, mi-a zis fericită că, indiferent de situație, nu ar renunța pur și simplu la întruniri sau la a mânca și a bea cuvintele lui Dumnezeu. După asta, n-a mai ratat nicio întrunire și indiferent cât de ocupată era, își făcea timp să reflecteze la cuvintele lui Dumnezeu. Ulterior, am susținut și alți nou-veniți, aducându-i înapoi în grup. După ce mi-am corectat atitudinea, m-am bazat pe Dumnezeu și am făcut un efort real, am obținut rezultate mai bune în datoria mea.

Înainte, eram mereu necinstită și superficială în datoria mea. Deși nu sufeream fizic, aveam mereu greutăți în viață. Nu simțeam îndrumarea lui Dumnezeu, realizam tot mai puțin în datoria mea, nu aveam deloc luminare și mă temeam mereu că Dumnezeu mă va abandona și mă va alunga. Eram foarte deprimată și sufeream. Când am pus suflet în datoria mea, am putut simți prezența și îndrumarea lui Dumnezeu. Am făcut și progrese în datoria mea și am început să simt liniște și alinare. Am experimentat cu adevărat cât de importantă e atitudinea față de datorie. Când te confrunți cu dificultăți, doar plătind un preț real și dând atenție voii lui Dumnezeu putem să obținem luminarea Duhului Sfânt și să obținem roade în datoria noastră.