99. Zilele pe care le-am petrecut într-un ospiciu
În august 2011, o colegă mi-a predicat Evanghelia lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. La acea vreme, fusesem expusă la substanțe chimice timp îndelungat, din cauza slujbei mele, și sufeream de anemie aplastică. Așadar, îmi luam deseori concediu ca să mă odihnesc și aveam mult timp liber. Prin rugăciune și citind cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg că pământul, cerul și toate lucrurile au fost create de Dumnezeu, precum și faptul că oamenii au venit de la Dumnezeu, așa că ar trebui să credem în El și să I ne închinăm. Am aflat și că, în zilele de pe urmă, Dumnezeu vine întrupat și exprimă cuvinte pentru a mântui pe deplin omenirea de păcat, iar oamenii pot fi mântuiți doar acceptând lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. După aceea, am mers adesea la întruniri și am citit cuvintele lui Dumnezeu. În mod neașteptat, boala mea a început treptat să se amelioreze. După ce a văzut acest rezultat, familia mea mi-a susținut credința în Dumnezeu.
În decembrie 2012, PCC a început o nouă rundă de suprimare și persecuție a Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic. La acea vreme, mulți frați și surori au fost arestați. Într-o zi, fratele meu mai mare, care era director adjunct la Biroul de Conservare a Apei, m-a chemat la el acasă. Mi-a spus: „Guvernul înăbușă Biserica lui Dumnezeu Atotputernic. Odată ce află că o persoană crede în Dumnezeu Atotputernic sau că membrii familiei sale cred, este demisă imediat din funcția publică. Apoi, nici persoanei în cauză, nici membrilor familiei sale nu li se mai permite să se alăture partidului, iar copiilor lor nu li se va da voie să se înroleze în armată sau să meargă la facultate. De acum încolo, trebuie să nu mai crezi în Dumnezeu. Acum, dacă ești arestată, copiii tăi nu vor putea să dea examenul de admitere la facultate sau să se înroleze în armată, pentru că nu vor trece de verificarea trecutului politic. Trebuie să te gândești la viitorul copiilor tăi! În plus, eu și cumnata ta lucrăm amândoi la guvern și avem funcții importante. Dacă ești prinsă, vom fi afectați. Dacă se întâmplă asta, cine îi va asigura fiului tău un loc de muncă în viitor?” Cumnata și nepotul meu mi-au cerut și ei să încetez. M-a întristat foarte tare, deoarece fratele meu mai mare fusese foarte bun cu mine de când eram mică și deseori a avut grijă de nevoile familiei. I-a găsit un loc de muncă fiicei mele. Îi fusesem întotdeauna foarte recunoscătoare. Dacă avea să-și piardă slujba din cauza credinței mele în Dumnezeu, cum aș mai putea da ochii cu el? Și dacă întreaga familie ar fi implicată, m-ar urî din cauza asta. Cu acest gând în minte, m-am simțit puțin supărată, așa că a trebuit să le promit că nu voi merge la întruniri și nici nu voi predica Evanghelia. Dar fratele meu mai mare tot era îngrijorat și, înainte să plec, i-a cerut clar soțului meu să mă supravegheze mai îndeaproape.
După aceea, soțul meu venea des să mă vadă la atelier, de teamă că aș merge la întruniri și nu mă lăsa să citesc cuvântul lui Dumnezeu acasă. Trebuia să o fac în secret, de teamă că soțul meu ar putea afla. M-am gândit la trecut, când membrii familiei mele nu m-au împiedicat să cred în Dumnezeu și să merg la întruniri. Acum, fiindcă le era teamă de puterea PCC, s-au unit ca să mă persecute și nu puteam să particip la întruniri sau să citesc cuvântul lui Dumnezeu ca de obicei. Am simțit că a crede în Dumnezeu în China era un lucru foarte dificil. Ulterior, am citit aceste cuvinte de la Dumnezeu: „Deoarece a demarat într-un ținut care se împotrivește lui Dumnezeu, toată lucrarea lui Dumnezeu întâmpină piedici enorme, iar îndeplinirea multora dintre cuvintele Lui ia mult timp; așadar, oamenii sunt rafinați ca rezultat al cuvintelor lui Dumnezeu, ceea ce este și o parte a suferinței. Este enorm de dificil pentru Dumnezeu să Își îndeplinească lucrarea în țara marelui balaur roșu – dar tocmai prin această dificultate Dumnezeu face o etapă a lucrării Sale, făcând ca înțelepciunea și faptele Lui minunate să se manifeste și folosind această oportunitate pentru a face complet acest grup de oameni. Tocmai prin suferința oamenilor, prin calibrul lor și prin toate firile satanice ale oamenilor din acest ținut murdar, Dumnezeu Își face lucrarea de purificare și cucerire, astfel încât, din asta, El să poată obține slavă și să îi poată câștiga pe cei care vor fi martori pentru faptele Lui. Aceasta este întreaga însemnătate a tuturor sacrificiilor pe care le-a făcut Dumnezeu pentru grupul acesta de oameni” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Este lucrarea lui Dumnezeu la fel de simplă cum și-o imaginează oamenii?”). „Nu există printre voi nicio persoană care să fie protejată de lege – în schimb, sunteți sancționați de lege. Și mai problematic este faptul că oamenii nu vă înțeleg: fie că e vorba de rudele voastre, de părinți, de prieteni sau colegi, niciunul nu vă înțelege. Când sunteți abandonați de Dumnezeu, vă e imposibil să continuați să trăiți pe pământ, dar chiar și așa, oamenii nu pot suporta să fie departe de Dumnezeu, ceea ce este semnificația cuceririi oamenilor și este slava lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Este lucrarea lui Dumnezeu la fel de simplă cum și-o imaginează oamenii?”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au atins o coardă sensibilă. În China, această țară atee, deoarece credem în Dumnezeu și urmăm calea cea dreaptă în viață, nu doar că nu suntem protejați de lege, ci suntem și condamnați și arestați și sunt implicate până și rudele noastre. Am văzut atunci că PCC este diavolul care Îl urăște pe Dumnezeu. Dacă cineva crede în Dumnezeu și Îl urmează în China, e sigur că va fi persecutat, însă Dumnezeu desăvârșește credința oamenilor tocmai prin această suferință. Odată ce-am înțeles voia lui Dumnezeu, m-am simțit mai puțin nefericită și am fost dispusă să mă bazez pe El pentru a experimenta acest mediu. Două luni mai târziu, supravegherea soțului meu a devenit mai puțin strictă și am reînceput să particip la întruniri în secret.
În decembrie 2015, i-am predicat Evanghelia unei prietene. Familia ei a aflat despre asta și a amenințat că mă raportează. Fratelui meu mai mare îi era teamă că arestarea mea i-ar afecta cariera, așa că, împreună cu familia mea, m-a trimis la un ospiciu, după Festivalul Primăverii. În acea zi, fiul meu, fiica mea, fratele meu și sora mea au fost cu toții prezenți. Fiica mea suferea de depresie și a folosit drept scuză insomnia ei recentă pentru a intra să-și ia câteva medicamente când am trecut pe lângă ospiciu. Nu m-am așteptat ca, atunci când s-a întors, să vină cu două infirmiere care aveau în mâini funii ca să mă lege. În cele din urmă, mi-am dat seama că aveau de gând să mă trimită la ospiciu, dar era prea târziu să fug. Familia mea m-a împins și m-a târât cu forța în spital. M-am zbătut cu disperare și am spus că nu eram bolnavă, dar nimeni nu mi-a acordat atenție. Când mi-am văzut membrii familiei atât de nemiloși, m-am gândit: „Indiferent cum mă persecutați, nu voi renunța niciodată să cred în Dumnezeu.” Două infirmiere m-au împins pe pat când nu am fost atentă și mi-au făcut o injecție cu forța. După injecție, m-am simțit amețită și prea obosită ca să mă opun. Apoi, mi-au făcut o așa-numită consultație. Asistenta a spus că aveam tensiunea prea mare și că ar trebui să fiu internată peste noapte, pentru a fi ținută sub observație. În acea noapte, stăteam întinsă pe patul de spital, gândindu-mă în urmă la ce s-a întâmplat în acea zi, și am simțit o răbufnire de tristețe. Nu mă așteptam ca familia mea să mă trimită la un ospiciu, doar pentru a-și proteja interesele și a nu fi implicați din cauza mea. A fost crunt. Cum puteau acești oameni să fie familia mea? Erau doar o haită de diavoli! A doua zi, am văzut certificatul medical, pe care scria: „Mai multe tulburări mintale cauzate de credințele în secte; predispusă la episoade maniacale spontane când ia legătura cu credincioși în Dumnezeu.” Am auzit de la doctor și că trebuia să fiu internată, deoarece tratarea afecțiunii mele necesita timp. Fiica mea mi-a spus: „Unchiul meu i-a explicat deja directorului spitalului. Ar trebui să rămâi aici câteva zile și să judeci clar lucrurile. Te vom lua de-aici când ne vei spune că nu mai crezi în Dumnezeu.” Am fost furioasă: deoarece cred în Dumnezeu, sunt catalogată drept bolnavă psihic, fără niciun motiv aparent. Era numai vina PCC! Dacă nu ar fi fost PCC care îi aresta și persecuta pe cei care cred în Dumnezeu, născocind minciuni ca să-i înșele pe oameni și implicându-le familiile, n-aș fi fost trimisă la un ospiciu. În acel moment, mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu: „Diavolul leagă strâns tot trupul omului, îi voalează amândoi ochii și îi sigilează buzele. Regele diavolilor a fost turbat vreme de câteva mii de ani, chiar până astăzi, când încă mai veghează atent asupra orașului fantomelor, ca și cum ar fi un palat inexpugnabil al demonilor; această haită de câini de pază, între timp, se holbează cu ochi dușmănoși, temându-se profund că Dumnezeu îi va lua prin surprindere și îi va șterge de pe fața pământului, lăsându-i fără un loc al păcii și fericirii. Cum ar putea oamenii dintr-un asemenea oraș al fantomelor să-L fi văzut vreodată pe Dumnezeu? S-au bucurat ei vreodată de afecțiunea și frumusețea lui Dumnezeu? Ce apreciere au ei față de chestiunile lumii omenești? Câți dintre ei pot înțelege intențiile înflăcărate ale lui Dumnezeu?” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea și intrarea (8)”]. Cuvântul lui Dumnezeu era perfect adevărat. Cine e născut în țara marelui balaur roșu nu are nicio libertate. PCC suprimă și persecută cu frenezie creștinii și chiar și ospiciile au devenit locuri în care îi torturează. Eram perfect întreagă la minte și, totuși, fusesem închisă într-un ospiciu pentru a mă forța să-L trădez pe Dumnezeu. Uram PCC, creierul din spatele tuturor lucrurilor. Cu cât mă persecuta mai mult, cu atât mai mult îmi permitea să-i văd clar esența demonică, aceea de ostilitate față de Dumnezeu, și îmi întărea și încrederea de a-L urma pe Dumnezeu.
Ulterior, doctorul i-a spus familie mele: „Nu vă faceți griji. Lăsați-o aici câteva luni și va promite să nu creadă în Dumnezeu când va ieși.” Familia mea a crezut că era adevărat, așa că au făcut actele ca să mă interneze. După ce am fost internată, exact ca restul pacienților, primeam trei injecții pe zi și trebuia să iau pastile la fiecare dintre cele trei mese, sub supravegherea infirmierelor. La început, am refuzat injecțiile și medicamentele, iar infirmiera m-a amenințat: „Dacă nu cooperezi, te vom lega și te vom forța să le iei!” Am văzut personal cum au fost legați de paturi și torturați pacienții care refuzau tratamentul. După ce am fost martoră la chinul crunt al pacienților, am simțit că n-aveam de ales decât să ascult.
Într-o zi, la prânz, nu am mers să mănânc. Am stat pe scaunul meu și am plâns în tăcere, gândindu-mă în sinea mea: „Nu sunt bolnavă, dar sunt închisă aici și nici nu am pe nimeni cu care să vorbesc. Nu pot să citesc cuvântul lui Dumnezeu, nu pot să-mi îndeplinesc datoria și trebuie să iau injecții și medicamente zilnic. Când se va sfârși asta?…” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai tristă deveneam. Văzând că nu merg să mănânc, infirmiera m-a amenințat: „Dacă nu mănânci, te vom lega cu funii, exact ca pe pacientul de adineauri. Te vom lega de pat, îți vom pune un cateter în nas și vom turna mâncarea în el!” M-am gândit la imaginea deplorabilă a pacientului pe care tocmai îl văzusem, care striga de durere, și mi-a fost foarte frică, așa că n-am avut de ales decât să merg să-mi iau prânzul. În timpul spitalizării mele, vedeam zilnic cum pacienții care nu voiau tratamentul erau abuzați și strigau de durere, ceea ce era înfricoșător de privit. Simțeam de parcă eram într-un bârlog cu demoni și eram foarte agitată în fiecare zi. Sunt foarte îngrijorată că aș putea într-adevăr să devin bolnavă psihic, petrecându-mi toată ziua cu acești oameni bolnavi mintal și din cauza doctorilor care mă forțează să iau medicamente și-mi fac injecții. Dacă voi deveni bolnavă psihic, nu voi mai fi în stare să cred în Dumnezeu, așadar, care era rostul vieții mele? În durerea și neajutorarea mea, m-am rugat lui Dumnezeu ca să-I cer să mă conducă pe drumul care mă așteaptă. După ce m-am rugat, mi-am amintit cuvântul lui Dumnezeu: „La ce se referă acest cuvânt, «credință»? Credința este încrederea adevărată și inima sinceră pe care ar trebui să le aibă oamenii când nu pot să vadă sau să atingă ceva, când lucrarea lui Dumnezeu nu se aliniază noțiunilor umane, când este de neatins pentru oameni. Aceasta este credința despre care vorbesc. Oamenii au nevoie de credință în vremea greutăților și rafinării, iar credința este urmată de rafinare; rafinarea și credința nu pot fi separate. Indiferent cum lucrează Dumnezeu și indiferent de mediul tău, ești capabil să urmărești viața, să cauți adevărul și cunoașterea lucrării lui Dumnezeu, să-I înțelegi acțiunile și să acționezi potrivit adevărului. A proceda astfel înseamnă a avea credință adevărată și asta arată că nu ți-ai pierdut credința în Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să înțeleg că acest mediu era un test pentru mine, pentru a vedea dacă am credință autentică. M-am gândit la Daniel când a fost aruncat în groapa cu lei. Dumnezeu a fost cu el și le-a închis gura leilor, așadar Daniel nu a fost rănit deloc. Am văzut că Daniel a avut credință în Dumnezeu, a mărturisit ferm pentru El și a văzut faptele lui Dumnezeu, așa că nu ar mai trebui să trăiesc cu frică și lașitate. Ar trebui să mă bazez pe credința mea în Dumnezeu ca să mărturisesc ferm pentru El. Când am realizat asta, am simțit mai puțină durere în inimă.
Odată, după ora 2 dimineața, dormeam, când cineva m-a mângâiat de două ori. M-am ridicat brusc și am tresărit la vederea unei persoane care stătea lângă patul meu. Pacienta bolnavă mintal doar mi-a râs și a bolborosit tâmpenii. Am alungat-o, dar nu a vrut să plece și a continuat să râdă. În acel moment, și ceilalți pacienți din salon s-au trezit și, în cele din urmă, a venit infirmiera și a dus-o afară. Majoritatea acestor oameni bolnavi psihic erau posedați de spirite rele, iar eu trebuia să stau cu ei în fiecare zi. Dacă aș continua așa, mai devreme sau mai târziu, chinul m-ar înnebuni și pe mine. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai dureros devenea. În acele zile, n-am mai cântat cântece și n-am mai contemplat cuvântul lui Dumnezeu. Eram foarte deprimată și mă gândeam că ar fi minunat dacă ar putea cineva să aibă părtășie cu mine. M-am rugat lui Dumnezeu și I-am spus despre greutățile și durerea mea. Într-o dimineață, după trei sau patru zile, în timp ce mă uitam la televizor împreună cu ceilalți pacienți, pe hol, am văzut o femeie cam de 30 de ani, pe care mi se părea că o cunoșteam de undeva. Îmi părea cunoscută. După ce am vorbit cu ea, am aflat că și ea credea în Dumnezeu Atotputernic. Ca mine, a fost trimisă cu forța la ospiciu, pentru că familia ei a ascultat de zvonurile PCC. După ce m-am întâlnit cu o soră acolo, am fost foarte fericită că în sfârșit aveam un tovarăș cu care să vorbesc. Dumnezeu a aranjat ca eu să mă întâlnesc cu o soră acolo, să avem părtășie și să ne încurajăm una pe cealaltă, așa că I-am fost foarte recunoscătoare lui Dumnezeu.
Ospiciul era păzit 24 de ore pe zi de personalul medical, așa că a trebuit să găsim în secret ocazii pentru a avea părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu, a discuta despre experiențele și cunoștințele noastre și a ne ajuta și sprijini una pe cealaltă. Odată, în holul cu activități pentru pacienți, i-am șoptit: „Mă tem că dacă voi sta prea mult aici, voi deveni și eu bolnavă psihic, așa că vreau cu adevărat să plec, dar nu pot și este foarte dureros.” Mi-a răspuns, șoptindu-mi un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „Inima și duhul omului sunt ținute în mâna lui Dumnezeu, totul din viața lui este văzut de ochii lui Dumnezeu. Indiferent dacă crezi sau nu acest lucru, oricare și toate lucrurile, chiar dacă vii sau moarte, se vor muta, schimba, reînnoi și dispărea potrivit gândurilor lui Dumnezeu. Acesta este modul în care domnește Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este sursa vieții omului”). Mi-a povestit și despre experiența ei din ospiciu și mi-a spus că Dumnezeu controlează totul, așa că n-ar trebui să-mi fie frică și ar trebui să mă bazez mai mult pe El. Am realizat că totul era în mâinile lui Dumnezeu și că, fără permisiunea Lui, Satana nu-mi putea face nimic. Prin îndrumarea cuvântului lui Dumnezeu, nu mi-a mai fost atât de frică.
Apoi, eu și sora mea am notat cuvintele lui Dumnezeu și imnurile pe care ni le-am amintit și ni le-am transmis reciproc ca mijloc de încurajare. Odată, sora mea mi-a dat un bilet cu un imn. Versurile spuneau: „Îmi voi da iubirea și loialitatea lui Dumnezeu și voi duce la capăt misiunea de a-L slăvi. Sunt hotărât să fiu un martor neclintit pentru Dumnezeu și să nu cedez Satanei niciodată. O, pot să am capul spart și să-mi curgă sângele, dar ardoarea oamenilor lui Dumnezeu nu se poate pierde. Însărcinarea dată de Dumnezeu îmi e în inimă, sunt hotărât să-l umilesc pe diavolul Satana. Durerea și greutățile sunt predestinate de Dumnezeu, dar voi îndura umilința pentru a-I fi credincios. Nu-L voi mai face pe Dumnezeu să verse lacrimi sau să se îngrijoreze” (Urmați Mielul și cântați cântări noi, Îmi doresc să văd ziua de slavă a lui Dumnezeu). Aceste versuri m-au inspirat și am simțit că inima mea a devenit mai puternică. Indiferent cum mă trata Satana, nu-L voi trăda niciodată pe Dumnezeu. Trebuia să mărturisesc ferm și să-l umilesc pe Satana.
În principiu, doctorița-șefă vorbea cu mine o dată pe săptămână și de fiecare dată mă convingea să renunț la credința mea în Dumnezeu. Știam că urma PCC și lucra pentru el, așa că am ignorat-o. După aceea, a venit să vorbească iar cu mine și m-a întrebat ce părere am despre spitalizarea mea. M-am gândit: „Știți cu toții că nu sunt bolnavă, însă deoarece cred în Dumnezeu, mă tratați de parcă aș fi bolnavă psihic și mă țineți închisă aici. Mă forțați să iau medicamente și injecții în fiecare zi. Voi, în calitate de doctori, mă chinuiți fără pic de conștiință și acum mă întrebați ce părere am?” Am întrebat-o pe un ton acuzator: „Nu sunt bolnavă, de ce insistați să spuneți că sunt și mă tratați ca pe o pacientă bolnavă mintal?” Mi-a aruncat o privire, apoi a spus cu răutate: „Îți voi spune clar, nu contează consultațiile pe care ți le-am făcut. Ceea ce contează este că ești anormală din cauza credinței tale în Dumnezeu. Starea ta este mult mai gravă decât a acelor oameni bolnavi mintal. Și, pentru informarea ta, nu ești nici prima, nici ultima credincioasă în Dumnezeu Atotputernic pe care am avut-o aici. Dacă stărui să crezi, vei fi închisă mai mulți ani. Eu am ultimul cuvânt aici. Dacă ești bolnavă sau nu depinde de decizia mea!” Am fost foarte furioasă când am auzit asta. Spitalele trebuiau să fie un loc pentru salvarea muribunzilor și îngrijirea bolnavilor, dar acum deveniseră un loc în care PCC torturează creștini. Credem în Dumnezeu și mergem pe calea cea dreaptă în viață, dar PCC folosește tot felul de mijloace demne de dispreț pentru a le face rău oamenilor care cred în Dumnezeu. Sunt diavoli până în adâncul inimii, un partid politic al răului absolut! Din cauza credinței mele în Dumnezeu, am fost persecutată de PCC, respinsă de familia mea și torturată de doctori cu medicamente. Am văzut limpede că PCC nu este altceva decât demonii veniți pe pământ. Sunt Satane care I se împotrivesc lui Dumnezeu și le fac rău oamenilor. Ulterior, eu și sora mea am predicat Evanghelia credincioșilor în Domnul pe care i-am întâlnit în spital. Unii au fost trimiși la spital pentru tratament din cauza insomniei, iar alții au fost aduși aici cu forța de guvern, din cauza credinței lor în Domnul. În cele din urmă, câțiva dintre ei au acceptat lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă.
Din cauza injecțiilor și a medicamentelor pe care doctorii mi le-au dat cu forța în fiecare zi, sănătatea mea era tot mai șubredă. Mă simțeam amețită și obosită și voiam să dorm tot timpul, îmi simțeam umerii grei și abia aveam putere să-mi ridic brațele. Le-am cerut doctorilor să-mi oprească medicația, dar nu m-au ascultat. Ulterior, starea mea s-a tot înrăutățit. Mă durea capul tot timpul și simțeam că eram în transă zilnic. Eram mereu nervoasă, tulburată și foarte irascibilă; îmi tremurau mâinile și nu puteam ține lucruri cu bețișoare. Deseori, aveam coșmaruri, iar memoria mea se deteriora și ea. Adesea, puneam undeva lucruri și uitam imediat unde le-am pus și nu-mi puteam păstra șirul gândirii. Ulterior, căutam lucruri pe care încă le aveam în mâini și eram foarte nervoasă zilnic. Obișnuiam să fiu nervoasă doar câteva minute, dar mai târziu, aceste perioade au crescut de la 10 minute la o jumătate de oră. Era foarte neplăcut și nu-mi puteam controla mintea. Simțeam că am un handicap mintal și voiam să plâng tot timpul. M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu, în inima mea, cerându-I să mă mântuiască de cruzimea Satanei. După mai bine de 40 de zile în spital, fiica mea a venit să mă vadă. În acea zi, stăteam pe hol, cu capul plecat. Când am auzit-o pe fiica mea strigându-mă, mi-am ridicat capul și m-am uitat la ea câteva secunde uluită, apoi m-am ridicat încet, am mers spre ea, am tras-o de brațe și am strigat: „Du-mă acasă, du-mă acasă…” După o clipă, am început să râd din nou. Fiica mea a fost surprinsă și a spus: „De ce te schimbi așa? Chiar ești bolnavă?” Fiica mea m-a dus acasă la fratele meu mai mare. El a certat-o: „De ce ai adus-o înapoi pe mama ta?” Apoi m-a întrebat dacă mai credeam în Dumnezeu. În acel moment, aveam conștiința puțin mai clară și am spus cu fermitate: „Da! Cred în Dumnezeu, caut adevărul și încerc să fiu o persoană bună și să urmez calea cea dreaptă. De ce nu ar trebui să cred?” Cumnata mea a spus: „Se pare că nu ai stat destul de mult timp acolo. E timpul să o trimitem înapoi.” Am spus furioasă: „M-ați supus deja acelui tratament barbar și încă vreți să mă întorc acolo. Sunteți prea crunți! Dacă faceți asta, veți fi pedepsiți, mai devreme sau mai târziu!” Când m-au auzit spunând asta, n-au mai zis nimic, iar fratele meu mai mare i-a cerut reticent fiicei mele să-mi facă procedurile de externare.
După ce am fost externată, aveam dureri de cap tot timpul și eram în transă zilnic. Adesea cădeam întâmplător într-o stare de confuzie. Când luminile erau stinse noaptea, îmi era foarte frică, pentru că simțeam că m-am întors la ospiciu și deseori aveam coșmaruri. Conform soțului meu, uneori plângeam și râdeam la întâmplare și deseori îmi pierdeam cumpătul cu el. Eram foarte îngrozită și m-am gândit: „Chiar sunt bolnavă psihic? Dacă sunt, cum voi crede în Dumnezeu pe viitor?” Am îngenunchiat în fața patului și m-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi în ochi: „Dumnezeule, ceea ce am devenit azi este numai din cauza marelui balaur roșu. Îl urăsc! Dumnezeule, Te rog, protejează-mă, Te rog, mântuiește-mă…” După ce m-am rugat, m-am simțit puțin mai calmă. Două săptămâni mai târziu, starea mea s-a îmbunătățit semnificativ și am putut să-mi controlez conștient emoțiile. După trei luni, starea mea psihică își revenise practic la normal, iar bunăstarea mea mintală s-a îmbunătățit mult, dar încă aveam memoria foarte slabă. După o jumătate de an, am început să particip la întruniri și să-mi îndeplinesc datoria din nou.
Cele 45 de zile petrecute în ospiciu mi-au deteriorat mult mintea și trupul. Prin această tortură, am văzut clar esența demonică a PCC, aceea de a urî adevărul și de a fi ostil față de Dumnezeu. Am urât cu desăvârșire PCC, diavolul, și l-am respins și scos din inima mea. În același timp, am văzut și esența familiei mele. Doar pentru că aveam credință în Dumnezeu și le era frică să nu fie implicați și să nu le fie afectate statutul și viitorul, ei au urmat PCC și au apelat la mijloace viclene ca să mă forțeze să renunț la credința mea în Dumnezeu. Ba chiar m-au trimis la un ospiciu. Nu le-a păsat dacă trăiam sau muream. Cum aș putea să numesc asta familie? Era diavolul! După ce am experimentat acest mediu, chiar am simțit iubirea și mântuirea lui Dumnezeu pentru mine. La ospiciu, când îmi era frică, sufeream și eram neajutorată, Dumnezeu Și-a folosit cuvintele în repetate rânduri ca să mă lumineze, să mă îndrume și să-mi dea încredere și putere și a rânduit ca o soră să mă ajute și sprijine. Fără protecția lui Dumnezeu, acei demoni ar fi făcut din mine o nebună de legat și insensibilă. Am văzut aranjamentele suverane, atotputernicia și înțelepciunea lui Dumnezeu. De asemenea, am simțit cu adevărat că numai Dumnezeu este sprijinul meu tot timpul și că numai El îi poate mântui pe oameni și am dobândit mai multă credință în El. Slavă Ție, Dumnezeule!