87. Un partener nu este un rival

de Claire, Myanmar

La scurt timp după ce am acceptat lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, am început să ud nou-veniții. Pentru că eram entuziastă, întreprinzătoare, iar datoria mea a dat roade, eu am fost aleasă lider de grup. Ulterior, am devenit diacon evanghelic. Frații și surorile mele au spus că, deși eram tânără, eram foarte de încredere, purtam o povară în datoria mea și eram responsabilă. Asta chiar mi-a satisfăcut vanitatea. În octombrie 2020, am devenit conducătoare de biserică. Acest lucru m-a făcut să cred și mai mult că eram un om capabil, care urmărea adevărul.

După o vreme, o conducătoare superioară a rânduit ca sora Olivia să lucreze cu mine. Cât i-am prezentat situația bisericii, conducătoarea a vorbit despre niște probleme existente în biserică. Când a auzit, sora Olivia a spus: „Trebuie să găsim sursa problemei ca s-o rezolvăm rapid. Altfel, va îngreuna lucrarea bisericii.” Când am auzit-o spunând asta, mi-a fost rușine, fiindcă m-am temut că sora Olivia mă va desconsidera din cauza acelor probleme din lucrarea mea. În următoarele câteva zile, Olivia a aflat cum își îndeplineau frații și surorile îndatoririle în biserică. Apoi, mi-a spus de față cu mai mulți conlucrători și frați și surori: „Diaconul evanghelic și mai mulți lideri de grup pe care i-am cunoscut nu duc o povară. Când nou-veniții au noțiuni și dificultăți, liderii de grup nu știu cum să le rezolve și nu le explorează în mod activ, împotmolindu-se, în schimb, în greutăți. Astfel, nu pot uda bine nou-veniții.” Nu prea am fost de acord cu spusele ei deoarece eu mă axam pe instruirea câtorva lideri de grup. Auzind-o vorbind astfel despre ei, parcă niciunul nu lucra bine. Mi s-a părut că era prea exigentă. M-am gândit: „Abia ai ajuns și nu înțelegi detaliile situației și, totuși, ai început să cauți defecte. Vrei să arăți că duci o povară și poți găsi probleme? Vrei să faci impresie doar pentru că ești nouă aici? Dacă tot cauți problemele lucrării mele, nu-mi vei distruge imaginea bună din ochii fraților și surorilor mele?” Mi-am stăpânit furia și am spus: „Ai dreptate în legătură cu aceste probleme. Totuși, atât liderii de grup, cât și diaconul evanghelic înfruntă greutăți practice, așa că uneori lucrarea de supraveghere nu e făcută bine și noi trebuie să dăm dovadă de înțelegere.” După ce a auzit asta, a spus: „Aceste greutăți pot fi rezolvate prin părtășie despre adevăr. Dacă pot să accepte adevărul și să înțeleagă voia lui Dumnezeu, vor purta o povară și vor fi responsabili în datoria lor. Cheia este să avem părtășie despre adevăr ca să rezolvăm aceste probleme.” Eu m-am înfuriat și mai mult, gândind: „Vrei să spui că nu sunt capabilă să rezolv aceste probleme având părtășie despre adevăr?” Părerea mea despre Olivia s-a schimbat complet. N-am mai considerat-o partenera mea și ajutorul meu, ci adversara mea. M-am gândit: „Dacă situația continuă, mai devreme sau mai târziu va prelua frâiele lucrării. Eu sunt conducătoarea, iar ea este aici doar să coopereze cu mine. Este mai pricepută decât mine în toate privințele și mă face de râs mereu. Cum să am demnitate în situația asta? Și ce vor crede frații și surorile despre mine?” După aceea, n-am mai vrut să lucrez și să vorbesc cu ea.

Odată, la o întrunire a conlucrătorilor, am citit cuvântul lui Dumnezeu care dezvăluia că falșii conducători nu fac lucrare practică. Olivia a reflectat și și-a împărtășit cunoașterea de sine, spunând că era în biserică de ceva timp, dar, întrucât nu făcuse vreo lucrare practică, dificultățile nou-veniților n-au putut fi rezolvate la timp. A spus că, din această cauză, trăiau constant cu dificultățile lor și nu știau cum să practice adevărul, lucru care le întârzia progresul în viață. Deși Olivia discuta despre cunoașterea de sine, mie mi se părea doar că mă expunea pentru că nu făceam nicio lucrare reală. Am început să presupun ce voia să spună: „Vorbești despre aceste probleme ca să le spui tuturor, în mod voit, despre problemele din lucrarea mea, nu-i așa? Înainte, frații și surorile aveau o impresie bună despre mine, dar acum că m-ai expus așa, e ca și cum mi-ai strica deliberat imaginea, nu-i așa? Ce vor crede ei despre mine?” Pe atunci, eram foarte potrivnică și voiam să plec, dar am simțit că ar fi fost absurd, așa că m-am silit să rămân până la capăt. În seara aceea, Olivia a venit să vorbim despre cine purta o povară și putea fi cultivat pentru a deveni liderul unei echipe de udare. M-am simțit foarte potrivnică după ce m-a întrebat asta și m-am gândit: „A mai rămas vreun candidat potrivit? I-ai respins pe cei buni. Discuți deschis despre problemele din biserica noastră nu doar aici, dar chiar și de față cu frații și surorile de la alte biserici. Acum, celelalte biserici știu că eu nu fac lucrare practică. De ce nu ții cont de sentimentele mele înainte să vorbești? Cred că m-ai luat în vizor intenționat!” Am spus cu asprime: „De când ai venit, nimeni altcineva n-a mai purtat o povară!” Mi-a răspuns în șoaptă: „Adică n-ar trebui să fiu aici?” Mi-am dat seama că eram prea impulsivă și că nu ar fi trebuit să spun asta, așa că am răspuns imediat: „Nu.” Niciuna n-am mai spus nimic o vreme înainte să ne continuăm discuția despre lucrare. Ulterior, când m-am gândit la ce i-am spus surorii, m-am simțit un pic vinovată. Faptul că Olivia descoperise problemele din lucrarea noastră arăta că putea să poartă o povară. Cum să-i vorbesc așa? Am vrut să-i cer scuze după acea discuție, dar de îndată ce m-am ocupat de lucrare, am uitat.

Mai târziu, când am văzut cum conducătoarea superioară o consulta pe Olivia în tot felul chestiuni, nu mi-a picat bine: „Și eu sunt conducătoare. Ce vor crede frații și surorile despre mine? Vor spune că sunt inutilă în calitate de conducătoare și că nu e nevoie de mine?” Am simțit că Olivia îmi fura lumina reflectoarelor și am fost invidioasă. M-am gândit: „Dacă n-ar fi venit aici, conducătoarea ar fi discutat lucrarea cu mine.” M-am gândit și că Olivia domina acum toată lucrarea, că ea credea în Dumnezeu de mai mult timp și înțelegea adevărul mai bine decât mine. În plus, semnalase problemele din lucrarea mea de față cu frații și surorile mele, așa că n-aveam idee ce credeau ei despre mine atunci. Când m-am gândit la aceste lucruri, am simțit că eram într-o criză. M-am temut că Olivia avea să-mi fure funcția. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mai nemulțumită eram și voiam să mă răzbun: „Nu-ți pasă de sentimentele mele, așa că, de acum, îți voi face viața grea.” Îmi amintesc că, odată, discutam lucrarea și, după ce Olivia și-a spus părerea, mi-a cerut sfatul. Am ignorat-o și am găsit defecte în felul în care a rânduit lucrarea, spunând, pentru a-i face viața grea, că anumite lucruri nu aveau să meargă. Odată, discutam o sarcină de care era responsabilă Olivia. Pe atunci, înțelegeam limpede cum să rezolv problema, dar n-am vrut să ofer sugestii. Chiar m-am gândit: „E mai bine să dai greș. Astfel, toți vor ști că nu te poți ocupa de lucruri, iar conducătoarea va vedea că greșește vorbind mereu cu tine și nu cu mine.” După aceea, ea a oferit mai multe sugestii, iar eu le-am respins pe toate. Când am văzut că nu știa cum să rezolve situația și voia sfatul meu, m-am încântat în secret: „Nici măcar nu poți rândui lucrarea cum trebuie și tot ai neobrăzarea să mă arăți cu degetul.” Conducătoarea a văzut că nu mă comportam cum trebuia și mi-a amintit că trebuia să lucrez armonios cu Olivia, altfel, lucrarea bisericii avea să fie întârziată. După ce am auzit-o, în sinea mea, m-am simțit un pic vinovată. Când lucrarea stătea pe loc, nu am dus povara ca să rezolv problema. În schimb, am stat cu mâinile-n sân și m-am amuzat. Nu am apărat deloc lucrarea bisericii. După ce mi-am dat seama de asta, mi-am schimbat mentalitatea și am participat la discuție. Însă, din cauza întârzierii precedente, aranjamentele de lucru au fost duse la bun sfârșit foarte târziu.

Într-o seară, conducătoarea a venit să-mi semnaleze problemele. A spus: „Dorința ta de prestigiu și statut e prea puternică. Ai concurat cu Olivia pentru faimă. Când discuți lucrarea, nu-i accepți părerile. Le respingi pe toate. Olivia se simte constrânsă și nu știe cum să coopereze cu tine. Trebuie să reflectezi asupra ta.” După ce am auzit-o, m-am întristat și m-am simțit nedreptățită: „De ce Olivia raporta problemele mele, fără știrea mea? Dacă ea chiar voia să mă ajute, putea să-mi spună în față. Acum conducătoarea îmi cunoaște problemele și s-ar putea să mă demită.” Imediat ce m-am gândit la asta, m-am destăinuit conducătoarei privind starea mea. Ba chiar m-am oferit să-mi asum responsabilitatea și să-mi dau demisia, ca să nu mai întârzii lucrarea bisericii. Când am vorbit despre demisie, inima mi s-a frânt. Simțeam că eram pe cale să-mi pierd datoria. Conducătoarea mi-a spus în părtășie: „Când avem probleme, nu le putem evita. Trebuie să căutăm adevăul și să reflectăm asupra noastră. Faptul că Olivia poate găsi probleme în lucrarea arată că duce o povară. Nu-i asta în interesul lucrării bisericii? De ce nu poți trata lucrurile corect? Ești invidioasă și te temi că te va depăși. Asta arată că dorința ta de statut e prea puternică.” După părtășia conducătoarei, mi-am dat seama că dorința mea de prestigiu și statut chiar era puternică. Trebuia să caut adevărul ca să-mi schimb starea. Nu mai puteam fi pasivă și potrivnică.

După aceea, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și am început să înțeleg firea coruptă pe care o dezvăluisem. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Antihriștii cred că oricine îi expune le dă de furcă, pur și simplu, așa că ei concurează și se luptă cu oricine îi expune. Din cauza acestui fel de natură a antihriștilor, nu vor fi niciodată amabili cu cineva care îi emondează, nici nu vor tolera sau suporta pe cineva care face asta, cu atât mai puțin vor simți recunoștință sau vor lăuda pe cineva care procedează astfel. Dimpotrivă, dacă cineva îi emondează și îi face să-și piardă demnitatea și imaginea, vor nutri ură față de această persoană în inimile lor și vor vrea să găsească o oportunitate ca să se răzbune pe ea. Ce ură au pentru ceilalți! Asta este ceea ce gândesc și vor spune deschis, în fața celorlalți: «Azi, m-ai emondat. Ei bine, vrajba noastră este bătută în cuie. Fiecare merge pe drumul lui, dar jur că mă voi răzbuna! Dacă îți recunoști greșeala în fața mea, dacă-ți pleci capul înaintea mea sau îngenunchezi și mă implori, te voi ierta, altfel, nu voi trece niciodată cu vederea peste asta!» Orice spun sau fac antihriștii, ei nu consideră niciodată emondarea lor amabilă de către cineva sau ajutorul sincer al cuiva drept sosirea iubirii și a mântuirii lui Dumnezeu. În schimb, le văd ca pe un semn de umilință și ca pe momentul când au fost cel mai rușinați. Asta arată că antihriștii nu acceptă adevărul deloc, că firea lor este aceea că sunt scârbiți de adevăr și îl urăsc[Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a opta)”]. Dumnezeu a arătat că, atunci când antihriștii sunt emondați și tratați, ei nu numai că nu acceptă acest fapt, dar încep și să urască persoana care a făcut-o și vor să se răzbune. Am văzut că antihriștii nu acceptă adevărul, sunt sătui de el și îl urăsc. Înainte, când vedeam cuvântul „răzbunare”, consideram vicioasă această abordare. Nu credeam că eu dădeam dovadă de răutate și că eram în stare să fac asemenea lucruri. Doar antihriștii și răufăcătorii s-ar răzbuna pe oameni. M-am gândit la purtarea mea: nu era aceeași ca a antihriștilor? Când Olivia a semnalat problemele din lucrarea mea de față cu conlucrătorii mei, cu frații și surorile, am simțit că mi-a afectat imaginea, așa că am început să am prejudecăți față de ea și să-i fiu potrivnică. În timpul unei adunări, Olivia și-a dat seama că nu făcea lucrare practică după cuvintele lui Dumnezeu, iar eu am simțit că expunea voit problemele din lucrarea mea, discutând despre cunoașterea ei de sine, așa că am început să am și mai multe prejudecăți față de ea. Chiar am atacat-o, spunând că nimeni n-a mai purtat o povară de când a venit ea. Când am văzut conducătoarea discutând mereu lucrarea cu ea, am simțit că lumina reflectoarelor îmi fusese furată. Ca să mă răzbun, nu i-am dat sugestii când discutam lucrarea, iar atunci când Olivia și-a exprimat gândurile și ideile, am găsit defecte și am contrazis-o, lucru care a făcut imposibil progresul lucrării. Mi-am văzut sora ca pe o rivală. Ca să-mi păstrez reputația și statutul, puteam chiar s-o atac și să mă răzbun pe ea. Nu dezvăluiam aceeași fire ca a unui antihrist? În plus, mă gândeam că a semnalat problemele reale din lucrarea mea. Dacă aș fi căutat adevărul ca să reflectez asupra mea și să-mi îndrept abaterile, atunci problemele ar fi putut fi rezolvate rapid. Asta ar fi fost în beneficiul lucrării noastre. Însă nu numai că n-am acceptat, dar am vrut și să mă răzbun pe sora mea. Chiar nu meritam să fiu numită credincioasă în Dumnezeu!

Ulterior, am mai citit două pasaje din cuvântul lui Dumnezeu, care m-au făcut să înțeleg esența și consecințele acestei purtări. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Una dintre principalele tulpini din natura antihriștilor este răutatea. Ce înseamnă «răutate»? Înseamnă că ei au o atitudine deosebit de ticăloasă în ceea ce privește adevărul – nu numai că nu se supun acestuia și nu numai că refuză să-l accepte, ci chiar îi condamnă pe cei care îi emondează. Aceasta este firea cea rea a antihriștilor. Antihriștii cred că oricine acceptă să fie emondat este vulnerabil la intimidare și că oamenii care îi emodează mereu pe alții sunt cei care doresc să-i șicaneze și să-i intimideze mereu pe oameni. Prin urmare, un antihrist se va împotrivi oricărei persoane care îl emondează și îi va face zile fripte acelei persoane. Și în privința oricărei persoane care aduce în discuție deficiențele sau corupția unui antihrist sau are părtășie cu acesta despre adevăr și despre intențiile lui Dumnezeu sau îl face să se cunoască pe sine, el crede că acea persoană îi îngreunează lucrurile și o găsește dezagreabilă. Urăște acea persoană din adâncul inimii și se va răzbuna pe ea și îi va face lucrurile dificile. […] Ce fel de oameni au o fire atât de rea? Oamenii răi. Adevărul este că antihriștii sunt oameni răi. Prin urmare, doar oamenii răi și antihriștii au o fire atât de rea. Atunci când o persoană haină se confruntă cu orice fel de îndemn, acuzație, învățătură sau ajutor bine intenționat, atitudinea sa nu este aceea de a fi recunoscătoare sau de a accepta cu umilință, ci de a se înfuria de rușine și de a simți ostilitate și ură extreme și chiar să se răzbune[Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a opta)”]. „Antihriștii își consideră statutul și reputația ca fiind mai importante decât orice altceva. Acești oameni nu sunt doar înșelători, vicleni și ticăloși, ci și extrem de vicioși. Ce fac ei atunci când descoperă că statutul lor este în pericol sau când își pierd locul în inimile oamenilor, când pierd sprijinul și afecțiunea acestor oameni, când oamenii nu-i mai venerează, nu-i mai respectă și au căzut în josnicie? Se schimbă brusc. De îndată ce își pierd statutul, devin reticenți la a îndeplini orice datorie, tot ceea ce fac este superficial și nu au niciun interes de a face vreun lucru. Dar aceasta nu este cea mai gravă manifestare. Care este cea mai gravă manifestare? De îndată ce acești oameni își pierd statutul și nimeni nu îi respectă și nimeni nu este indus în eroare de ei, ies la suprafață ura, gelozia și răzbunarea. Nu numai că nu au inimi cu frică de Dumnezeu, dar sunt lipsiți și de orice fărâmă de supunere. În plus, în inima lor, sunt predispuși spre a urî casa lui Dumnezeu, biserica, conducătorii și lucrătorii; ei năzuiesc ca lucrarea bisericii să întâmpine probleme sau să se oprească; vor să râdă de biserică și de frați și de surori. De asemenea, ei urăsc pe oricine urmărește adevărul și se teme de Dumnezeu. Ei atacă și batjocoresc pe oricine este loial în datoria sa și este dispus să plătească un preț. Aceasta este firea antihriștilor – și nu este vicioasă? Aceștia sunt, în mod clar, oameni răi; antihriștii sunt, în esența lor, oameni răi[Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a doua)”]. M-a durut și mi-a fost frică atunci când am citit cuvintele „răutate” și „oameni răi”. Nu m-am așteptat să mi se aplice mie. Imaginea mea fusese stricată fiindcă Olivia arătase problemele din lucrarea mea. Eu am atacat-o și m-am răzbunat pe ea, făcând-o de râs în mod voit când discutam lucrarea și găsind defecte în felul în care rânduia lucrarea. Nici măcar nu i-am explicat când știam cum să rezolv o problemă pe care o avea în lucrarea ei, fiindcă am vrut s-o fac de rușine și să râd de ea. Când am fost expusă și tratată de conducătoare, nu numai că n-am reflectat asupra mea, dar am și urât-o fiindcă mi-a raportat problemele. Am fost negativă și potrivnică, mi-am vărsat mânia pe datoria mea și chiar am vrut să demisionez și să nu-mi mai fac datoria. Am manifestat firea unui antihrist, una vicioasă! Credeam în „Nu vom ataca decât dacă suntem atacați; dacă suntem atacați cu siguranță vom contraataca” și „Dacă nu ești amabil, nu te aștepta să fiu corect.” Când o persoană îmi prejudicia interesele și imaginea, o uram, o atacam și mă răzbunam pe ea. Mi-am amintit că, înainte să cred în Dumnezeu, am avut un conflict cu o prietenă, iar ea m-a vorbit de rău altcuiva. M-am înfuriat și m-am gândit: „Dacă nu ești amabilă, nu te aștepta să fiu corectă.” I-am spus în taină celeilalte persoane: „Cum poți fi atât de proastă? De ce ești atât de amabilă cu ea? Nici nu știi că te vorbește de rău pe la spate!” Credeam că eram slabă dacă nu contraatacam după ce am fost hărțuită. Trăind după aceste filosofii, am devenit egoistă și vicioasă, mi-am denaturat gândirea și n-am mai discernut binele de rău. Recunoscând asta, m-am simțit groaznic. Dacă nu mă ocupam de răutatea mea, nu puteam decât să fac mai mult rău și aveam să fiu respinsă și alungată de Dumnezeu! M-am rugat lui Dumnezeu în tăcere: „Dumnezeule, prin judecata și revelația din cuvântul Tău, văd că am o umanitate slabă și că sunt foarte vicioasă. Vreau să mă pocăiesc și să practic adevărul ca să mă schimb. Te rog să mă îndrumi!”

Ulterior, am citit în cuvântul lui Dumnezeu: „Când cineva petrece puțin timp monitorizându-te, observându-te sau îți pune întrebări amănunțite, încercând să aibă o discuție sinceră cu tine și să afle care a fost starea ta în acest răstimp și chiar, uneori, când atitudinea sa este puțin mai dură și te tratează și te emondează puțin, te disciplinează și îți aduce reproșuri, toate acestea sunt pentru că are o atitudine conștiincioasă și responsabilă față de lucrarea casei lui Dumnezeu. Nu ar trebui să ai gânduri sau sentimente negative față de acest lucru. Ce înseamnă dacă poți accepta supravegherea, observarea și examinarea din partea altor oameni? Înseamnă că, în inima ta, accepți cercetarea lui Dumnezeu. Dacă nu accepți supravegherea, observarea și examinarea ta de către oameni – dacă respingi toate acestea – ești capabil să accepți cercetarea lui Dumnezeu? Cercetarea lui Dumnezeu este mai detaliată, aprofundată și mai exactă decât întrebările oamenilor; ceea ce îți cere Dumnezeu este mai specific, exigent și amănunțit decât aceasta. Prin urmare, dacă nu poți accepta să fii monitorizat de aleșii lui Dumnezeu, oare nu sunt afirmațiile tale că poți accepta cercetarea din partea lui Dumnezeu niște cuvinte goale? Pentru ca tu să poți accepta cercetarea și examinarea lui Dumnezeu, trebuie să poți accepta mai întâi monitorizarea de către casa lui Dumnezeu, conducători și lucrători și de către frați și surori[Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (7)”]. „Indiferent ce probleme ai sau ce corupție dezvălui, ar trebui să reflectezi mereu și să te cunoști pe tine însuți în lumina cuvintelor lui Dumnezeu sau să le ceri fraților și surorilor să-ți indice aceste lucruri. Cel mai important este să accepți scrutarea lui Dumnezeu, să vii înaintea Lui și să-I ceri să te lumineze și să te ilumineze. Indiferent ce metodă folosești, descoperirea timpurie a problemelor și apoi rezolvarea lor este efectul obținut reflectând asupra propriei persoane, iar acesta este cel mai bun lucru pe care îl poți face. Nu trebuie să aștepți ca Dumnezeu să te dezvăluie și să te elimine înainte de a simți remușcări, deoarece va fi prea târziu pentru regrete![Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul șapte: Ei sunt ticăloși, perfizi și înșelători (Partea întâi)”]. Abia după ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că frații și surorile mele mă supraveghează și mă îndrumă doar pentru că sunt serioși și responsabili cu privire la lucrare. Ar trebui să primesc asta de la Dumnezeu, să învăț să accept și să ascult. Doar asta înseamnă să accepți analiza minuțioasă a lui Dumnezeu și să ai o inimă care se teme de El. Când sora mi-a descoperit și arătat problemele, ea voia să mă ajute și să-mi facă un serviciu. Experiența mea de viață era prea superficială. Nou-veniții aveau probleme în îndatoririle lor, dar eu nu puteam avea părtășie despre adevăr ca să le rezolv și, de multe ori, doar rânduiam lucrarea ca să fie finalizată și atât, fără să mai verific sau să ofer ajutor. Lucrarea nu dăduse niciun rezultat. NNu înțelegeam principiile de gestionare a personalului și era greu să evit incapacitățile unor oameni. Olivia înțelegea adevărul și putea vedea lucrurile clar, așa că dacă am fi cooperat în lucrarea bisericii, asta n-ar fi fost de folos doar lucrării, ci și eu aș fi putut învăța de la sora mea și aș fi putut deveni mai pricepută. Abia atunci am înțeles de ce Dumnezeu ne cerea să cooperăm, nu să ne facem îndatoririle singuri. Asta fiindcă oamenii au firi corupte și multe defecte. Trebuie să ne supraveghem, să ne îndrumăm și să ne ajutăm reciproc. Este singura metodă de a evita greșelile. Gândindu-mă la asta, m-am simțit deosebit de vinovată. Nu mai puteam trăi pentru prestigiu și statut. Trebuia să renunț la mine, să accept supravegherea și îndrumarea celorlalți, să cooperez cu sora mea, să caut adevărul, să rezolv împreună cu ea problemele din lucrare și să-mi fac datoria cum trebuie.

După aceea, am fost trimisă să-mi fac datoria la altă biserică. Fiind separată de Olivia, am avut multe regrete. Așadar, m-am rugat în șoaptă lui Dumnezeu, spunând că din acel moment, voiam să-mi fac datoria cum trebuie și să mă concentrez pe îndreptarea firilor mele corupte. O dată, am rugat-o pe sora Esther, care era responsabilă de udare, să-mi explice cum se desfășurau întrunirile cu nou-veniții. Esther mi-a oferit niște sfaturi: „Mereu mergi la alte întruniri și rareori vii la cele cu nou-veniții și, din cauza asta, conducătoarea pare absentă. Niciunul dintre frați și surori nu te cunoaște. Nu îți este ușor să le verifici lucrările sau să găsești soluții pentru stările și dificultățile lor.” Am fost uluită când am auzit asta și am simțit că-mi ard obrajii. M-am gândit: „Cum poți spune că sunt o conducătoare absentă? Nu cumva vrei să spui că nu fac lucrare practică și sunt inutilă? Ești prea aspră! Nu-i ca și cum nu muncesc, verific alte lucrări. De vreme ce te ocupi de acest grup, tu ar trebui să răspunzi de el. Nu trebuie să le fac eu pe toate. Dacă aud conducătorii superiori ce ai zis, oare vor crede că nu fac lucrare practică? Nu merge așa. Trebuie să găsesc niște abateri în lucrarea ta despre care să vorbesc.” Când m-am gândit la asta, mi-am dat seama că starea mea era greșită. Sora mea îmi sublinia problemele din lucrare și, în loc să accept și să reflectez, am crezut că e prea aspră și am vrut să găsesc probleme în lucrarea ei ca s-o combat. Refuzam să accept adevărul și încercam iar să mă răzbun. M-am rugat imediat în tăcere lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Esther mi-a atras atenția asupra unei probleme, dar eu m-am împotrivit în inima mea, lucru care nu e după voia Ta. Vreau să accept, să ascult și să reflectez asupra mea.” După ce m-am rugat, am cugetat și mi-am dat seama că aveam într-adevăr o problemă: depindeam foarte mult de Esther. Consideram că, de vreme ce ea se ocupa de toate, eu puteam să mă relaxez, așa că am ales o abordare distantă. În calitate de conducătoare de biserică, rareori ajungeam să cunosc adevăratele stări și dificultăți ale nou-veniților. Nu-mi îndeplineam responsabilitățile. Asta chiar arăta că nu făceam lucrare practică. După aceea, i-am spus lui Esther: „Nu mi-am dat seama de această problemă până acum, dar vreau s-o remediez.” Ulterior, am luat legătura cu nou-veniții, am mers la întrunirile lor și le-am oferit părtășie ca să le îndrept stările. Când mi-am făcut datoria astfel, m-am simțit foarte liniștită.

Prin această experiență, mi-am dat seama că practicând după cuvântul lui Dumnezeu și învățând să accept supravegherea, îndrumarea, emondarea și tratarea din partea fraților și surorilor mele, chiar mă puteam schimba. Slavă lui Dumnezeu!

Anterior: 85. Numai fecioarele înțelepte Îl pot întâmpina pe Domnul

Înainte: 88. De ce mă tem că voi fi întrecută?

Ești norocos! Apasă pe butonul de Messenger pentru a ne contacta, ceea ce te va ajuta să ai ocazia de a întâmpina pe Domnul și de a obține binecuvântarea lui Dumnezeu în 2024!

Conținut similar

26. Cum să-ți privești datoria

de Zhongcheng, ChinaDumnezeu Atotputernic spune: „Cea mai fundamentală cerință pentru credința omului în Dumnezeu este ca acesta să aibă o...

13. De unde vine această voce?

de Shiyin, ChinaM-am născut într-o familie creștină, iar multe dintre rudele mele sunt predicatori. Am crezut în Domnul, împreună cu...

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte