de Viola, Italia

Coordonam lucrările video în biserică. În fiecare zi, eram un pachet de nervi din cauza volumului mare de muncă. Eram ocupată să rezolv tot felul de probleme și să supraveghez munca celorlalți. Nu-mi puteam permite să mă relaxez. După un timp, sora Jennifer ne analiza adesea videoclipurile și spunea că toate aceste probleme au apărut din cauza lipsei de efort în datoria noastră. Mi-a fost foarte greu să accept acest lucru când am văzut mesajele ei. Făceam deja tot ce ne stătea în putință pentru a evita pe cât posibil greșelile, iar să avem atâtea reușite la locul de muncă nu era rău deloc. Nu cumva doar îngreuna activitatea făcând caz de lucruri mărunte? Nu i-am luat niciodată sugestiile în seamă, gândindu-mă că făcea scandal fără motiv și că ne întârzia munca. Într-o zi, am stabilit o întrevedere cu Jennifer pentru a discuta. Am folosit câteva principii pentru a-i comunica modul în care cicăleala ei afecta progresul muncii noastre. Am fost surprinsă când, imediat după părtășie, ea a spus pe un ton aspru: „Acesta e un aspect al principiului în cauză. Dar dă-mi voie să-ți reamintesc: să nu crezi că principiile sunt o scuză pentru un comportament superficial și iresponsabil în îndatoririle voastre. Acestea sunt două lucruri diferite. Nu le confundați.” Când am auzit vorbele ei, deși nu am scos un cuvânt, m-am înfuriat și mi-am zis în sinea mea: „Nu cumva vrei să spui că sunt superficială și iresponsabilă în îndatoririle mele? E evident că faci caz de lucruri mărunte, încetinind totul, dar mă critici pe mine! Ce mare scofală? Niște mici probleme nu vor afecta deloc calitatea videoclipurilor, iar ceea ce am realizat este deja destul de bun. Nu știi cât de mare e volumul nostru de muncă, doar faci caz de problemele mici și apoi mă emondezi în felul ăsta. Ești atât de arogantă!” Apoi am refuzat să mai interacționez cu Jennifer. Când era vorba de o problemă pe care ea o semnala, deveneam potrivnică, sentimentele mele afectând modul în care rezolvam problemele.

După aceea, cam o dată la două săptămâni, Jennifer ne pregătea un rezumat cu observațiile legate de problemele de muncă. Odată, a împărtășit aceste observații chiar și cu liderul. Când am auzit asta, m-am înfuriat și m-am gândit: „Am făcut niște greșeli, dar cu un volum de muncă atât de mare în fiecare lună, nu era normal să fie și lucruri mărunte care nu erau făcute cum trebuie? Chiar era necesar să îi spună liderului? Te obsedează lucrurile mărunte, standardele tale sunt prea ridicate. Ne tratezi pe noi, frații și surorile, ca pe niște mașinării? Nu putem face nicio greșeală?” Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă enervam mai tare. Când liderul a venit să vorbească cu mine, am dat vina doar pe Jennifer, spunând că era extrem de arogantă. Ea nu avea conștiință de sine, ci doar atrăgea atenția asupra problemelor noastre. Liderul a văzut că nu aveam conștiință de sine și mi-a comunicat că trebuie să o tratez pe Jennifer așa cum se cuvine. Mi-a spus să reflectez asupra mea și să învăț o lecție. Dar nu am ascultat cuvintele liderului. Am tergiversat rezolvarea problemelor pe care Jennifer le-a menționat în observațiile ei și nu m-am obosit să mă gândesc cum să evit probleme similare în viitor. Eram vag conștientă că nu eram într-o stare bună, așa că l-am căutat pe Dumnezeu prin rugăciune, cerându-I să mă călăuzească să-mi învăț lecția și să-mi dobândesc conștiința de sine în această privință.

Într-o zi, în timpul devoționalelor, am citit din cuvintele lui Dumnezeu și asta m-a ajutat să conștientizez starea în care mă aflam. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Să îți placă să te cerți despre ce e bine și ce e rău înseamnă să încerci să clarifici ce este bine sau rău în fiecare problemă, să nu te oprești până când problema nu a fost clarificată și s-a înțeles cine a avut dreptate și cine a greșit și să te fixezi cu încăpățânare pe lucruri fără rost. Dar, ce rost are să acționezi așa? Este, în cele din urmă, corect să te cerți despre bine și rău? (Nu.) Care este greșeala? Există vreo legătură între acest lucru și practicarea adevărului? (Nu există nicio legătură.) De ce spui că nu există nicio legătură? A te certa despre bine și rău nu înseamnă respectarea adevărurilor-principii, nu înseamnă a discuta sau a avea părtășie despre adevărurile-principii; în schimb, oamenii vorbesc întotdeauna despre cine are dreptate și cine nu, cine procedează corect și cine greșește, cine este rațional și cine nu, cine are motive întemeiate și cine nu, cine exprimă o doctrină mai înaltă; asta este ceea ce sondează. Când Dumnezeu îi supune pe oameni la încercări, ei încearcă întotdeauna să Îi aducă argumente, vin întotdeauna cu un motiv sau altul. Oare discută Dumnezeu astfel de lucruri cu tine? Întreabă Dumnezeu care este contextul? Întreabă Dumnezeu care sunt motivele și cauzele tale? Nu o face. Dumnezeu te întreabă dacă ai o atitudine de ascultare sau de împotrivire atunci când te-a încercat. Dumnezeu te întreabă dacă înțelegi adevărul sau nu, dacă ești supus sau nu. Asta este tot ceea ce te întreabă Dumnezeu, nimic altceva. Dumnezeu nu te întreabă care este motivul lipsei tale de supunere, El nu se uită dacă ai un motiv întemeiat – El nu ține deloc cont de astfel de lucruri. Dumnezeu Se uită doar la măsura în care ești supus sau nu. Indiferent de mediul tău de viață și care este contextul, Dumnezeu scrutează doar dacă există supunere în inima ta, dacă ai o atitudine de supunere. Dumnezeu nu dezbate binele și răul cu tine; lui Dumnezeu nu-I pasă care sunt motivele tale, lui Dumnezeu Îi pasă doar dacă ești cu adevărat supus, asta este tot ceea ce te întreabă Dumnezeu. Nu este acesta un adevăr-principiu? Există adevăruri-principii în inimile genului de oameni care adoră să se certe despre bine și rău, cărora le place să aibă divergențe verbale? (Nu.) De ce nu? Au acordat ei vreodată atenție adevărurilor-principii? Le-au urmărit vreodată? Le-au căutat vreodată? Nu le-au acordat niciodată atenție, nici nu le-au urmărit sau căutat și sunt complet absente din inimile lor. Drept urmare, ei pot trăi doar în cadrul noțiunilor umane, tot ceea ce este în inimile lor reprezintă bine și rău, corect și incorect, pretexte, motive, sofisme și argumente, după care imediat atacă, se judecă și se condamnă reciproc. Firea oamenilor de acest fel este că le place să dezbată binele și răul, să judece și să condamne oamenii. Astfel de oameni nu au iubire sau acceptare față de adevăr, sunt predispuși să încerce și să-I aducă argumente lui Dumnezeu, chiar să Îl judece pe Dumnezeu și să Îl sfideze. În cele din urmă, vor ajunge să fie pedepsiți” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (15)”]. Din expunerea cuvintelor lui Dumnezeu, am văzut că oamenii care vorbesc mereu despre bine și rău într-o situație, o vor cerceta mai întâi în amănunt: cine are dreptate și cine nu, cine dă dovadă de rațiune. Dacă ei le pot vorbi celorlalți despre aceleași lucruri la nesfârșit, încep să-și pledeze propria cauză, își îndreaptă atenția asupra celorlalți, devin nedisciplinați, se împotrivesc și chiar îi atacă pe ceilalți fără să caute adevărul sau să reflecteze asupra propriilor probleme. Ei nu se supun situațiilor pe care Dumnezeu le stabilește pentru ei. M-am gândit la cum și eu mă comportam în acest fel. Când Jennifer mi-a semnalat unele probleme în activitatea noastră, am știut că aceste probleme existau, dar am găsit motive și scuze pentru a mă justifica, gândindu-mă că faptul că obținusem atât de mult în lucrare era deja o mare împlinire, având în vedere volumul nostru de muncă și faptul că micile probleme erau inevitabile. Am încercat chiar să o contrazic cu principii pentru a o împiedica să semnaleze problemele, gândindu-mă că cerințele ei erau prea mari, că problemele erau nesemnificative și că nu ar fi contat chiar dacă nu erau rezolvate. Când Jennifer m-a criticat pentru că eram superficială și iresponsabilă, nu numai că nu am acceptat asta ca venind de la Dumnezeu, dar am devenit răuvoitoare față de ea și am considerat că îmi căuta nod în papură. Când a vorbit cu severitate și cuvintele ei mi-au rănit mândria, am făcut-o arogantă și chiar am judecat-o în fața liderului, încercând să îl fac pe acesta să-mi ia apărarea și să-și facă o părere proastă despre ea. Când liderul m-a ajutat, am refuzat să ascult. Nu acceptam situațiile ca venind de la Dumnezeu și nici nu reflectam asupra propriilor mele probleme. Mai degrabă căutam justificări, scuze și dezbăteam cine avea dreptate și cine nu. Nu am arătat decât înverșunare, fără nici cea mai mică dovadă de supunere. Cum puteam să mă numesc credincioasă? Mă purtam ca o neîncrezătoare.

După aceea, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care m-a ajutat să înțeleg mai bine intenția lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Tot ceea ce fac oamenii se referă la căutarea adevărului și la punerea lui în practică; tot ceea ce se referă la adevăr are legătură cu calitatea umanității oamenilor și cu atitudinea cu care aceștia fac lucruri. În majoritatea timpului, când oamenii fac lucrurile neprincipial, este din cauză că nu înțeleg principiile din spatele acelor lucruri. Dar, de multe ori, oamenii nu numai că nu înțeleg principiile, dar nici nu-și doresc să le înțeleagă. Deși s-ar putea să știe câte ceva despre ele, tot nu doresc să se descurce mai bine. Acest standard nu este în inimile lor, cum nu e nici această cerință. Așadar, le este foarte greu să facă lucrurile bine, le este foarte greu să facă lucrurile într-un mod care să fie în conformitate cu adevărul și care să-L mulțumească pe Dumnezeu. Cheia în ceea ce privește măsura în care oamenii își pot îndeplini sau nu îndatoririle în mod acceptabil depinde de ceea ce caută să obțină, dacă urmăresc sau nu adevărul și dacă iubesc sau nu lucrurile pozitive. Dacă oamenii nu iubesc lucrurile pozitive, nu este ușor ca ei să accepte adevărul, ceea ce este foarte supărător – chiar dacă îndeplinesc o datorie, ei doar muncesc. Indiferent dacă înțelegi sau nu adevărul și dacă ești sau nu capabil să înțelegi principiile, dacă îți îndeplinești datoria bazându-te pe conștiința ta, vei obține, cel puțin, rezultate medii. Doar acest lucru este acceptabil. Dacă ești apoi capabil să cauți adevărul și să faci lucruri conform adevărurilor-principii, atunci vei fi în stare să îndeplinești în întregime cerințele lui Dumnezeu și să fii conform intențiilor Sale. Care sunt cerințele lui Dumnezeu? (Ca oamenii să se străduiască din toată inima și din toate puterile să-și îndeplinească bine îndatoririle.) Cum ar trebui să înțelegem expresia «din toată inima și din toate puterile»? Dacă oamenii își dedică întreaga minte pentru a-și îndeplini îndatoririle, atunci ei fac asta din toată inima. Dacă își folosesc fiecare dram de putere pentru a-și îndeplini îndatoririle, atunci o fac din toate puterile. Este ușor să faci lucruri din toată inima și din toate puterile? Acest lucru nu se realizează ușor dacă nu ai conștiință și rațiune. Dacă o persoană nu are inimă, dacă îi lipsește intelectul și este incapabilă de contemplare și dacă nu știe cum să caute adevărul atunci când este în fața unei situații și nu are nicio cale sau niciun mijloc de a o face, este ea capabilă să-și ofere toată inima? Categoric nu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Omul este cel mai mare beneficiar al planului de gestionare al lui Dumnezeu”). După ce am meditat la cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles intenția Lui. Dumnezeu nu cere ca oamenii să atingă perfecțiunea în îndatoririle lor, ci analizează dacă aceștia fac tot ce pot și dacă își dau silința să îmbunătățească felul în care își îndeplinesc îndatoririle. Dumnezeu cercetează inimile oamenilor. Am reflectat la atitudinea mea față de îndatoririle mele în raport cu cuvintele lui Dumnezeu. Întotdeauna am simțit că aveam un volum mare de muncă, cu multe lucruri de luat în considerare și de rezolvat și că era normal să apară mici probleme în activitate. Uneori, chiar dacă știam că acele probleme puteau fi evitate, nu m-am străduit să îmbunătățesc lucrurile, ceea ce a dus la prelungirea și la nerezolvarea problemelor. Dar, de fapt, Dumnezeu nu-mi cere să nu fac niciodată greșeli în îndatoririle mele. El doar urăște atitudinea mea superficială și iresponsabilă. Jennifer îmi atrăgea atenția asupra unei probleme, semnalând-o, ajutându-mă să o rezolv în timp util și să-mi îndeplinesc bine îndatoririle. Odată ce am realizat acest lucru, starea mea s-a îmbunătățit un pic. După aceea, am avut părtășie și sinteză cu ceilalți și m-am gândit cum să mă schimb. Când cineva a semnalat din nou o problemă, nu am mai fost la fel de refractară și de superficială în această privință, ci am rezolvat-o împreună cu ceilalți.

Mai târziu, am reflectat asupra mea. De ce m-am opus atât de mult sugestiilor lui Jennifer? Apoi am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și am căpătat o conștientizare de sine mai bună. Dumnezeu spune: „Atitudinea arhetipală a antihriștilor față de emondare este de a refuza vehement să le accepte ori să le admită. Indiferent cât de mult rău fac sau cât de mult prejudiciază lucrarea casei lui Dumnezeu și intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu, nu simt nici cea mai mică remușcare sau că datorează ceva. Din acest punct de vedere, antihriștii au umanitate? Categoric nu. Ei cauzează tot felul de pagube aleșilor lui Dumnezeu și dăunează lucrării bisericii – aleșii lui Dumnezeu pot să vadă lucrul acesta limpede ca lumina zilei și pot să vadă înșiruirea de fapte rele ale antihriștilor. Și totuși, antihriștii nu acceptă sau nu recunosc asta, refuză cu încăpățânare să admită că se înșală sau că sunt responsabili. Nu este acesta un indiciu că sunt scârbiți de adevăr? Aceasta este măsura în care antihriștii sunt scârbiți de adevăr. Oricât de multe rele comit, ei refuză cu încăpățânare să accepte și rămân neînduplecați până la sfârșit. Aceasta este dovadă suficientă că antihriștii nu iau niciodată în serios lucrarea casei lui Dumnezeu, nici nu acceptă adevărul. Nu au ajuns să creadă în Dumnezeu; sunt lacheii Satanei, veniți să tulbure și să perturbe lucrarea casei lui Dumnezeu. În inimile antihriștilor există doar reputație și statut. Ei cred că, dacă ar fi să-și recunoască greșeala, atunci ar trebui să accepte responsabilitatea, iar atunci statutul și reputația lor ar fi grav compromise. Prin urmare, ei se împotrivesc, afișând atitudinea celor care «neagă până la moarte». Indiferent cum îi expun sau îi disecă oamenii, ei se străduiesc din răsputeri să nege acest lucru. Indiferent dacă negarea lor este voită sau nu, pe scurt, într-o privință, aceste comportamente expun natura-esență a antihristului de a fi scârbit de adevăr și a-l urî. În altă privință, arată cât de mult își prețuiesc antihriștii statutul, reputația și interesele proprii. Între timp, care este atitudinea lor față de lucrarea și interesele bisericii? Una de dispreț și iresponsabilitate. Nu au deloc conștiință și rațiune. Faptul că antihriștii se eschivează de la a-și asuma responsabilitatea demonstrează aceste aspecte? Pe de o parte, faptul că se eschivează de la responsabilitate dovedește natura-esență a acestora de a simți aversiune și ură față de adevăr; în vreme ce, pe de altă parte, arată lipsa lor de conștiință, rațiune și umanitate. Indiferent de cât de mult afectează tulburarea și relele lor intrarea în viață a fraților și a surorilor, nu își fac niciun reproș și nu pot fi niciodată supărați de asta. Ce fel de creatură este asta? Chiar și recunoscându-și parțial greșeala s-ar considera că au un strop de conștiință și rațiune, însă antihriștii nu au nici măcar acea cantitate mică de umanitate. Așadar, ce ați spune că sunt? În esență, antihriștii sunt diavoli” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a treia)”]. Cuvintele lui Dumnezeu expun faptul că antihriștii nu acceptă adevărul. Ei sunt scârbiți de adevăr și-l urăsc prin natura lor. Când sunt emondați și demascați, se grăbesc să inventeze scuze și nu au nicio remușcare, chiar dacă provoacă pagube serioase în activitatea lor. Nu pot nici măcar să-și recunoască greșelile și sunt deosebit de intransigenți. Am reflectat după ce m-am raportat la cuvintele lui Dumnezeu. Am fost în mod evident superficială în datoria mea și au existat multe scăpări și probleme, dar nu am avut niciun sentiment de vină sau remușcare. Când am ajuns să fiu emondată și atenționată nu am vrut să accept acest lucru. Întotdeauna găseam motive să mă justific și să ridic din umeri. Nu eram dispusă să-mi recunosc propriile greșeli. Credeam că recunoașterea greșelilor m-ar pune într-o lumină proastă și mi-ar afecta reputația, statutul și imaginea, făcându-i pe ceilalți să mă desconsidere. Eram complet irațională. Mă arătam scârbită de adevăr. Ceilalți mi-au oferit sugestii care să mă ajute să văd de ce nu-mi îndeplineam îndatoririle corespunzător, și astfel să pot remedia problemele în timp util și să-mi fac mai bine datoria. Dar nu am acceptat niciodată acest lucru de la Dumnezeu și nici nu am reflectat asupra mea. Astfel, problema superficialității în îndeplinirea îndatoririlor mele nu a fost niciodată rezolvată și nu mi-am îndeplinit niciodată atribuțiile de coordonator, făcându-i pe ceilalți să fie superficiali în îndeplinirea îndatoririlor lor și să facă și ei greșeli. În acel moment, am văzut, în sfârșit, că neîndreptarea acestei firi satanice de a fi scârbită de adevăr m-a făcut să-mi fie greu să accept adevărul și să accept sugestiile celorlalți. Dacă aș continua fără să mă căiesc și fără să îndrept această fire coruptă, problemele și erorile apărute în îndeplinirea îndatoririlor mele ar spori și, în cele din urmă, aș face rău, m-aș împotrivi lui Dumnezeu și aș fi detestată și eliminată de El. Când am realizat acest lucru am fost foarte tulburată și m-am rugat lui Dumnezeu în semn de căință, dorind ca de acum înainte să urmez adevărul în îndeplinirea îndatoririlor mele și să nu mai trăiesc în corupție.

Mai târziu am citit un alt pasaj din cuvântul lui Dumnezeu care mi-a oferit o cale de a îndrepta firea mea de a fi scârbită de adevăr. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Dacă cineva îți dă o sugestie atunci când nu înțelegi adevărul și-ți spune cum să acționezi în acord cu adevărul, întâi ar trebui s-o accepți și să-i lași pe toți să aibă părtășie despre ea și să vezi dacă această cale este sau nu corectă și dacă este sau nu în acord cu adevărurile-principii. Dacă îți confirmi că este în acord cu adevărul, atunci practică în modul respectiv; dacă stabilești că nu se potrivește cu adevărul, atunci nu practica în acel mod. Atât este de simplu! Atunci când cauți adevărul, ar trebui să cauți de la mulți oameni. Dacă cineva are ceva de spus, ar trebui să-l asculți și să iei în serios toate cuvintele sale. Nu-l ignora și nu-l disprețui, fiindcă asta se leagă de chestiuni din sfera datoriei tale și trebuie să iei în serios acest lucru. Aceasta e atitudinea și starea corectă. Când te afli în starea corectă și nu dai dovadă de o fire care este scârbită de adevăr și urăște adevărul, atunci practicarea în acest mod va înlocui firea ta coruptă. Asta e practicarea adevărului. Ce roade va aduce dacă practici în modul acesta? (Vom fi îndrumați de Duhul Sfânt.) A primi îndrumarea Duhului Sfânt e un aspect. Uneori, chestiunea va fi foarte simplă și se poate înfăptui folosindu-ți propria minte; după ce alții au terminat să-ți dea sugestii și înțelegi, vei fi capabil să îndrepți lucrurile și să acționezi în acord cu principiile. Oamenii pot crede că aceasta este o chestiune minoră, dar pentru Dumnezeu e o chestiune importantă. De ce spun asta? Deoarece, atunci când practici în felul acesta, pentru Dumnezeu ești o persoană care poate să practice adevărul, o persoană care iubește adevărul și o persoană care nu e scârbită de adevăr – atunci când Dumnezeu vede în inima ta, El îți vede și firea, iar asta e o chestiune importantă. Cu alte cuvinte, când îți faci datoria și acționezi în prezența lui Dumnezeu, ceea ce trăiești și manifești sunt, toate, adevăruri-realități pe care oamenii ar trebui să le aibă. Atitudinile, gândurile și stările pe care le ai în tot ce faci sunt cele mai importante lucruri pentru Dumnezeu și ele sunt ceea ce El examinează atent” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai trăind adesea înaintea lui Dumnezeu se poate obține o relație normală cu El”). Cuvintele lui Dumnezeu au indicat o cale de a practica. Când frații și surorile îmi oferă sugestii sau mă emondează, mai întâi ar trebui să am o atitudine de acceptare și supunere. Când nu știu cum să urmez această cale, nu ar trebui să nu-mi placă sau să mă împotrivesc, ci ar trebui mai întâi să o accept, să caut părtășie de la cineva care înțelege adevărul, apoi să-l pun în practică după ce înțeleg cu adevărat principiile. Așa îmi voi îndeplini îndatoririle după intenția lui Dumnezeu. M-am gândit că atunci când ceilalți observă și semnalează probleme sau neajunsuri în activitatea mea, când îmi oferă sugestii și mă emondează, înseamnă doar că ei sunt responsabili pentru lucrarea bisericii, nu că dau vina pe mine sau că îmi îngreunează situația. Ar trebui să accept asta ca venind de la Dumnezeu, să fiu supusă și să reflectez asupra problemelor mele, să le remediez și să le rezolv în timp util. Aceasta e singura modalitate ca munca mea să se îmbunătățească încetul cu încetul și să evit ca firea mea coruptă să perturbe lucrarea bisericii.

Într-o zi, Jennifer a trimis un mesaj în care semnala unele probleme legate de videoclipurile noastre. Când l-am văzut, am dezaprobat-o pentru o clipă. Discutasem și abordasem deja aceste probleme cu ceilalți. De ce le aducea din nou în discuție? Am vrut să spun ceva în apărarea mea dar, gândindu-mă mai bine, am realizat că dacă ea a semnalat asta, cu siguranță încă mai sunt scăpări sau neajunsuri în lucrare. Așa că am luat inițiativa de a o întreba pe Jennifer despre asta. După ce am înțeles cu adevărat, mi-am dat seama, în cele din urmă, că doar discutasem aceste probleme cu frații și surorile, dar nu verificasem activitatea lor în timp util după aceea, așa că problemele nu se rezolvaseră complet. Mi-am dat seama, de asemenea, că nu eram proactivă și responsabilă în ceea ce privește activitatea mea, ci doar așteptam pasiv ca alții să îmi semnaleze problemele înainte de a le rezolva. Astfel, am luat inițiativa de a-i întreba pe ceilalți ce probleme mai existau în videoclipurile noastre, am avut părtășie și le-am rezolvat în timp util. După un timp, era clar că apăreau din ce în ce mai puține probleme, iar eu m-am simțit împăcată și ușurată în ceea ce privește îndeplinirea îndatoririlor mele. De asemenea, am simțit în inima mea că numai fiind capabilă să accept sugestiile altora, să caut adevărul și să-mi rezolv problemele pot să-mi îndeplinesc bine îndatoririle. Slavă lui Dumnezeu!