89. Am văzut adevărata față a părinților mei

de Aliyah, Coreea de Sud

De când eram mică, mereu mi-am văzut părinții drept modele de credință în Dumnezeu. Aveam impresia că erau foarte înflăcărați în credința lor și dornici să facă sacrificii. La scurt timp după ce a acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic, mama a renunțat la un loc de muncă foarte bun, pentru a-și face datoria cu normă întreagă. Avea câteva aptitudini și cunoștințe și era dornică să plătească un preț, așa că mereu a avut îndatoriri importante în biserică. Ulterior, familia noastră a fost vândută de o iudă, așa că părinții mei s-au ascuns împreună cu mine, cât încă eram mică, pentru a nu fi arestați de PCC. Chiar și așa, ei continuau să-și facă îndatoririle. Pe lângă asta, duceau o viață simplă și comportamentul lor general părea devotat și spiritual, iar eu i-am auzit adesea pe membrii bisericii spunând că părinții mei aveau umanitate bună, că erau credincioși adevărați și oameni care urmăreau adevărul. Din cauza opresiunii partidului, a trebuit să mă despart de părinții mei când aveam 10 ani și, deși n-am mai avut cum să ne vedem, mi-am păstrat mereu această impresie grandioasă despre ei. Chiar îi admiram și adoram și simțeam că aveau o credință imensă, că, date fiind toate sacrificiile lor, ei sigur urmăreau adevărul și aveau umanitate bună, iar Dumnezeu cu siguranță îi aproba. Ba chiar simțeam că erau oameni care ar putea fi mântuiți. Eram foarte mândră să am astfel de părinți.

Ulterior, am ajuns cu toții să fugim în străinătate din cauza persecuției partidului. La scurt timp după aceea, când am luat legătura cu ei, am văzut că încă își îndeplineau îndatoririle în străinătate. Mai ales când am aflat că mama fusese supraveghetoarea multor proiecte, am admirat-o și mai mult. Părinții mei crezuseră în Dumnezeu atât de mulți ani și experimentaseră foarte multe lucruri, iar acum îndeplineau îndatoriri atât de importante. Eram sigură că urmăreau adevărul, că aveau statură, așa că, după aceea, oricând aveam orice fel de stare sau dificultate, puteam merge la ei pentru ajutor. Era grozav.

Ulterior, aveam părtășie uneori despre fiecare dintre stările noastre recente. Odată, tata a spus că îndeplinea o sarcină care, după părerea lui, nu necesita nicio aptitudine tehnică și că spera mereu să-și schimbe datoria. Din întâmplare, și eu trăiam cu aceeași stare în momentul respectiv, așa că am avut părtășie unul cu celălalt și am împărtășit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu, pentru a le pătrunde împreună. Cu timpul, mâncând și bând din cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să realizez că eram pretențioasă în privința datoriei mele și că eram dornică să îndeplinesc îndatoriri care-mi dădeau acces la renume și beneficii, dar dacă nu puteam să obțin aceste lucruri, eram neglijentă. Fusesem atât de egoistă, demnă de dispreț și lipsită de o inimă sinceră față de Dumnezeu. Am ajuns să mă urăsc și să mă disprețuiesc și am reușit să ies din acea stare. Însă tata a rămas blocat în acea stare și pur și simplu nu-și găsea motivația de a-și face datoria. Eram confuză. Fiindcă era credincios de peste 10 ani, trebuia să aibă o anumită statură, așadar, de ce nu putea rezolva această problemă de a fi pretențios în datoria lui? Am realizat și că, deseori când vorbeam cu părinții mei despre dificultățile și problemele mele, deși îmi trimiteau unele cuvinte de-ale lui Dumnezeu și aveau părtășie despre punctul lor de vedere, ceea ce ziceau nu-mi rezolva, de fapt, problemele. Am început să am un sentiment vag că ei nu înțelegeau adevărul cum îmi imaginasem eu. Ulterior, toți frații și surorile scriau eseuri experiențiale ca să mărturisească pentru Dumnezeu. M-am gândit că, fiind credincioși de mult timp, părinții mei trebuiau să aibă multe experiențe, mai ales mama. Fusese oprimată de un antihrist și exclusă în mod eronat din biserică, dar ea a continuat să răspândească Evanghelia cât de bine a putut. După ce a fost admisă din nou în biserică, a pus suflet în orice datorie a avut. Experimentase și faptul că fusese suspendată și repartizată de mai multe ori, așa că sigur avea o experiență bogată. M-am gândit că ar trebui să scrie despre aceste experiențe cât mai curând posibil, ca să mărturisească pentru Dumnezeu. Așa că am început s-o îndemn să scrie un eseu cât de curând putea, dar ea a tot evitat s-o facă, spunând că voia, dar că era prea ocupată cu datoria ei și nu-și putea găsi calmul să facă asta. Am continuat să o presez, dar nu a scris niciodată nimic. Odată, mi-a spus că voia să scrie un eseu, dar că nu-și putea organiza gândurile și nu știa de unde să înceapă, așa că voia să discute cu mine. Am fost atât de fericită! Chiar voiam să aud despre toate experiențele ei de-a lungul anilor. Dar m-a surprins că, după ce a vorbit despre lucrurile care i se întâmplaseră și despre corupția pe care o arătase, nu a vorbit despre nicio înțelegere adevărată, ci a spus în schimb o mulțime de lucruri negative, delimitându-se. Amintirea unora dintre experiențele ei din trecut părea foarte dureroasă pentru ea, de parcă s-ar fi supus fără să aibă de ales. Nu am auzit-o vorbind despre ceva real câștigat din asta. După discuția noastră, m-am simțit foarte iritată. Mă gândisem că, dacă într-adevăr ar fi dobândit înțelegere sau câștiguri, indiferent cât de dureroasă sau negativă ar fi putut fi experiența atunci, atât timp cât mânca și bea cuvintele lui Dumnezeu, cât căuta adevărul și ajungea să înțeleagă voia lui Dumnezeu și dobândea o înțelegere adevărată despre ea însăși și despre Dumnezeu, atunci, în cele din urmă, ar fi avut parte de un oarecare sentiment de încântare și de bucurie. Dar vorbind despre experiențele ei din trecut, încă părea foarte îndurerată și negativă și dădea impresia că avea o înțelegere profund sentimentală și nepractică despre ea însăși. Oare asta nu însemna că îi lipsea experiența reală? Brusc, am realizat – nu-i de mirare că a fost așa reticentă să scrie un eseu prin care să mărturisească pentru Dumnezeu. Să spună că nu avea timp era doar un pretext. Miezul problemei era că nu dobândise adevărul sau nu avusese niciun câștig real, așa că nu putea scrie o mărturie experiențială. În ceea ce-l privea pe tata, deși era dispus să practice scrierea de eseuri, încercările lui erau pline de detalii inutile și nu spuneau multe despre adevărata lui cunoaștere de sine sau despre ce dobândise din experiențele sale. Nu păreau să se potrivească cu ai săi ani de credință. Mi-am amintit că Dumnezeu a spus: „Dacă poți să fii mântuit nu depinde de câtă vechime ai sau de câți ani ai lucrat, cu atât mai puțin de cât de multe acreditări ai adunat. Dimpotrivă, depinde de faptul dacă urmărirea ta a dat roade. Se cuvine să știi că cei care sunt mântuiți sunt «pomii» care dau rod, nu copacii cu frunzișuri luxuriante și flori abundente, dar care nu dau roade. Chiar dacă ai petrecut mulți ani rătăcind pe străzi, ce contează? Unde este mărturia ta?(Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Practica (7)”). Acesta a fost un semnal de alarmă pentru mine. E adevărat. Indiferent de cât timp crede o persoană în Dumnezeu, indiferent câtă lucrare a făcut sau cât de multe lucruri a experimentat, dacă nu a avut câștiguri reale din situațiile prin care a trecut și dacă nu a dobândit niciun adevăr și nu este capabilă să fie martoră, asta înseamnă că îi lipsește viața. O astfel de persoană nu poate fi mântuită niciodată, chiar dacă va crede până la capăt. Nu pot descrie sentimentul pe care l-am avut când am realizat asta. Imaginea pe care o aveam despre părinții mei drept oameni care „înțelegeau adevărul” și „aveau statură” s-a spulberat pentru prima oară. Nu înțelegeam. După toți acei ani de credință și toate sacrificiile lor, de ce nu câștigaseră încă adevărul? În secret, nu m-am putut abține să nu izbucnesc în lacrimi. Chiar dacă după aceea nu i-am mai admirat la fel de mult, tot m-am gândit că, orice s-ar întâmpla, toți acei ani de sacrificii însemnau cel puțin că aveau umanitate decentă și erau credincioși adevărați. Dacă puteau îndeplini bine o datorie și începeau să urmărească adevărul acum, încă puteau fi mântuiți. Însă, ulterior, s-au întâmplat unele lucruri care mi-au schimbat din nou părerea despre ei.

Într-o zi, am aflat că tata fusese suspendat fiindcă era mereu superficial, evitând sarcinile dificile, și nu avea rezultate bune. La scurt timp după aceea, am aflat că și mama fusese suspendată fiindcă avea umanitate slabă, nu sprijinea interesele bisericii și avea o fire deosebit de arogantă și fiindcă nu juca un rol pozitiv în datoria ei. Am avut un șoc și, în același timp, mi-a fost greu să cred, gândindu-mă: „Cum s-a putut întâmpla asta? Dacă nu-ți poți îndeplini datoria, în fond, nu echivalează asta cu a fi expus și alungat? Au ei umanitate slabă? Toți cei care i-au cunoscut pe părinții mei în trecut spuneau mereu că aveau umanitate grozavă; altfel cum s-ar fi putut sacrifica atât de mult?” Mă frământam și îmi făceam tot felul de griji și idei. Mă întrebam ce făceau, dacă îi durea sau sufereau. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât eram mai supărată și mai deprimată. Deși știam că biserica sigur rânduise asta pe baza principiilor și că era adecvat, îmi venea greu să accept, gândindu-mă; „Părinții mei au crezut în Dumnezeu atât de mulți ani, au trecut prin atât de multe, au trebuit să se ascundă din cauza persecuție Partidului Comunist și, de când eram mică, am petrecut mai mult timp despărțiți, decât împreună. Speram din suflet să putem să ne reunim în Împărăție după ce se încheie lucrarea lui Dumnezeu. Dar acum… După ce au trecut prin atâția ani de greutăți și au lucrat atât de mult, cum au putut să fie suspendați atât de ușor?” Pe măsură ce mă gândeam la asta, eram din ce în ce mai supărată, incapabilă să nu izbucnesc în lacrimi din nou. În timpul acelor câteva zile, nu m-am putut abține să nu oftez mereu și nu am avut nicio motivație pentru datoria mea. Ori de câte ori mă gândeam la această problemă, mă întristam și trupul îmi era secătuit de putere. Era de parcă, brusc, îmi pierdusem orice motivație pentru ceea ce urmăream. Știam că starea mea era greșită și îmi tot spuneam în mod rațional: „Suspendarea mamei și a tatei sigur a fost adecvată. Dumnezeu este drept.” Dar pur și simplu nu puteam accepta asta în inima mea și nu mă puteam abține să nu încerc să-L înduplec pe Dumnezeu, gândindu-mă: „Există frați și surori care nu au adus nicio contribuție reală lucrării bisericii sau nu au făcut o datorie însemnată și, totuși, continuă să-și îndeplinească îndatoririle. Așadar, de ce părinții mei au fost suspendați? Orice probleme au avut, chiar dacă nu realizaseră nimic în toți acei ani, tot și-au dat silința, prin urmare, nu puteau primi o altă șansă, dată fiind toată suferința lor și lucrarea pe care au făcut-o?” Știam că această stare a mea era greșită, dar inima mea era de neînduplecat și nu aveam nicio motivație să caut adevărul. Așa că am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „Dumnezeule, sufăr atât de mult. Te rog să mă luminezi și să mă îndrumi, ca să pot să-Ți înțeleg voia.”

Am mers să o întreb pe o soră cum să-mi înlătur starea și nu m-am putut abține să nu plâng în timp ce îi explicam tot. A avut părtășie cu mine: „Părinții tăi au fost suspendați, dar nu au fost îndepărtați sau excluși. De ce ești atât de supărată? Ar trebui să vezi că în asta e iubirea lui Dumnezeu. Acesta este Dumnezeu Care le dă o șansă să se căiască.” Când a spus asta, mi-am deschis în sfârșit ochii. Era adevărat. Dumnezeu n-a spus niciodată că suspendarea înseamnă că o persoană a fost expusă sau alungată. Mulți frați și surori nu încep să reflecteze, să regrete, să se căiască și să se schimbe cu adevărat și să se căiască decât după ce au fost suspendați. Apoi, preiau din nou o datorie în biserică. În orice caz, a avea o datorie nu îți garantează că poți fi mântuit. Dacă nu urmărești adevărul, tot poți fi alungat de Dumnezeu. În realitate, suspendarea părinților mei era șansa pe care Dumnezeu le-o dădea ca să reflecteze și să se căiască, dar eu am crezut că a fi suspendat era același lucru cu a fi expus și alungat. Această opinie nu este în conformitate cu adevărul! Când am văzut lucrurile în felul acesta, m-am simțit puțin mai bine, dar tot eram foarte supărată ori de câte ori mă gândeam la asta ulterior. Am continuat să simt că biserica fusese prea aspră cu ei.

Mai târziu am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Cu cât îți lipsește mai mult înțelegerea într-o anumită chestiune, cu atât mai mult ar trebui să ai o inimă pioasă, cu frică de Dumnezeu, și să vii frecvent înaintea lui Dumnezeu să cauți voia Lui și adevărul. Când nu înțelegi lucrurile, ai nevoie de luminarea și îndrumarea lui Dumnezeu. Când întâlnești lucruri pe care nu le înțelegi, ai nevoie să-I ceri lui Dumnezeu să lucreze mai mult asupra ta. Acestea sunt bunele intenții ale lui Dumnezeu. Cu cât vii mai mult înaintea lui Dumnezeu, cu atât mai aproape va fi inima ta de Dumnezeu. Și nu este adevărat că, pe măsură ce inima ta este tot mai aproape de Dumnezeu, El va sălășlui tot mai mult în ea? Cu cât este Dumnezeu mai mult în inima unei persoane, cu atât mai bune vor deveni în inima ei căutarea, calea pe care merge și starea ei(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Prețuirea cuvintelor lui Dumnezeu este fundamentul credinței în Dumnezeu”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit puțin mai calmă. Dumnezeu a spus: cu cât înțelegi mai puțin un lucru, cu atât mai mult ar trebui să cauți adevărul cu o inimă temătoare de Dumnezeu. Numai în acest fel starea ta poate continua să se îmbunătățească. Gândindu-mă la suspendarea părinților mei, știam din doctrine că biserica a avut dreptate s-o facă și că n-ar trebui să mă plâng sau să emit judecăți și încercam să nu mai fiu cu gândul la asta, dar tot nu îmi schimbasem cu adevărat înțelegerea greșită față Dumnezeu sau îndepărtarea de El. Ori de câte ori mă gândeam la problema asta, încă aveam un sentiment inexplicabil de suferință și durere. În acel moment, am ajuns să înțeleg că, atunci când ne confruntăm cu un lucru pe care nu îl înțelegem sau pricepem, trebuie să căutăm adevărul în mod activ, nu să ne agățăm de reguli, să ne ținem în frâu și să lăsăm lucrurile să treacă haotic – problemele nu pot fi rezolvate în acest fel. În realitate, nu-mi cunoșteam foarte bine părinții. Doar i-am văzut din exterior făcând sacrificii și consumându-se și i-am auzit pe alții spunând numai bine despre ei, dar acest lucru era foarte mărginit și unilateral. Ar trebui să aud mai multe despre ei de la frații și surorile cu care fuseseră în contact recent, nu să mă bazez doar pe propriile sentimente. Am început să cercetez detaliile comportamentelor părinților mei în îndatoririle lor. Am citit eseurile lor și evaluările celorlalți despre ei. Spuneau că tata a fost superficial în îndatoririle lui și s-a eschivat de la orice greutate și că nu era dornic să facă prea multe pentru niciun lucru care implica suferința fizică și că, deși avea aptitudini, fusese mereu pasiv în datoria lui, fără să realizeze multe. Fusese suspendat și transferat de mai multe ori, dar nu făcuse bine niciuna dintre îndatoririle la care fusese transferat. Ulterior, când a predicat Evanghelia, a fost tot superficial și s-a eschivat de la munca grea. Nu a făcut nimic dacă nu era urmărit de supraveghetor. Când frații și surorile au evidențiat problemele din datoria lui, el nu a reflectat asupra lui și a găsit mereu scuze, spunând că îmbătrânea și avea probleme de sănătate, iar acea datorie nu era potrivită pentru puterile lui, așa că era normal să existe probleme, iar ceilalți aveau așteptări prea mari de la el. Prin urmare, când nu a obținut niciodată rezultate bune în datoria lui, a fost suspendat. Iar mama, deși părea plină de energie și putea plăti un preț în datoria ei, făcea numai lucrare superficială și lucruri de mântuială de cele mai multe ori. Nu făcea lucrare practică și a întârziat progresul lucrării. Deși a făcut multe lucrări, au existat o mulțime de probleme care au adus mari pierderi intereselor casei lui Dumnezeu. Pe lângă asta, mereu se proteja pe ea însăși și își apăra propriile interese în locul intereselor bisericii. De exemplu, unele lucruri trebuiau rezolvate imediat și cel mai bine era să meargă ea, dar trimitea pe altcineva, de teamă să nu ofenseze pe nimeni, întârziind lucrarea bisericii. Frații și surorile au spus și că avea o fire cu adevărat arogantă și că era încăpățânată. Se baza pe experiența ei, făcând orice voia fără să discute lucrurile cu ceilalți. De asemenea, era incapabilă să accepte sugestiile celorlalți, posesivă cu propria lucrare și lipsită de transparență, iar frații și surorile nu erau siguri de anumite detalii în privința felului în care făcea multe lucruri. Iar în momentul în care cineva făcea ceva ce nu era în conformitate cu dorințele ei, își pierdea cumpătul și îl certa furioasă, făcându-l să se simtă constrâns de ea. Un frate s-a simțit atât de constrâns, încât i-a spus: „Soră, îmi lipsește calibrul. Cred că e dureros să lucrezi cu mine, îmi pare rău!” Iar alții au spus: „Dacă n-ar fi fost datoria mea, nu aș mai fi vrut să interacționez niciodată cu cineva ca ea.” Ea nu era dispusă să accepte atunci când ceilalți îi subliniau problemele. De asemenea, avea multe prejudecăți și era potrivnică față de sora care îi supraveghea lucrarea. Credea mereu că problema era că ceilalți îi îngreunau situația și că erau incapabili să o trateze corect. Am fost șocată când am citit aceste evaluări. Pur și simplu nu voiam să cred că părinții mei chiar erau așa.

Ulterior, am citit asta din cuvintele lui Dumnezeu: „Conștiința și rațiunea ar trebui să fie amândouă componente ale umanității unei persoane. Acestea sunt ambele fundamentale și extrem de importante. Ce fel de persoană este aceea care nu are conștiință și nu are rațiunea umanității normale? În general, este o persoană lipsită de umanitate, una cu umanitate extrem de săracă. Discutând mai amănunțit, cum se manifestă o persoană cu umanitate pierdută? Încercați să analizați ce trăsături se regăsesc în astfel de oameni și ce manifestări specifice prezintă. (Ei sunt egoiști și demni de dispreț.) Oamenii egoiști și demni de dispreț sunt superficiali în acțiunile lor și sunt rezervați față de orice lucru care nu îi privește personal. Ei nu iau în considerare interesele casei lui Dumnezeu și nici nu arată considerație pentru voia lui Dumnezeu. Nu-și asumă povara de a-și îndeplini îndatoririle sau de a mărturisi pentru Dumnezeu și nu au niciun simț al responsabilității(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Oferindu-ți inima lui Dumnezeu, poți obține adevărul”). „Când o persoană are umanitate bună, o inimă adevărată, conștiință și rațiune, acestea nu sunt lucruri goale sau vagi, care nu pot fi văzute sau atinse, ci mai degrabă sunt lucruri care pot fi descoperite peste tot în viața de zi cu zi; toate sunt lucruri din realitate. Să spunem că o persoană e extraordinară și perfectă. Este asta ceva ce poți să vezi? Nu poți să vezi, să atingi, și nici măcar să-ți imaginezi cum este să fii perfect sau extraordinar. Dar dacă spui că cineva este egoist, poți să vezi faptele acelei persoane – și corespunde ea descrierii? Dacă se spune despre cineva că este onest, cu o inimă adevărată, poți să vezi acest comportament? Dacă se spune despre cineva că este înșelător, necinstit și josnic, poți să vezi aceste lucruri? Chiar dacă închizi ochii, poți să simți dacă umanitatea unei persoane este normală sau demnă de dispreț prin ceea ce spune și după cum se poartă. De aceea, «umanitate bună sau rea» nu este o sintagmă goală. De exemplu, egoismul și josnicia, necinstea și înșelătoria, aroganța și neprihănirea de sine sunt toate lucruri pe care poți să le sesizezi în viață când intri în contact cu o persoană; acestea sunt elementele negative ale umanității. Așadar, pot elementele pozitive ale umanității pe care oamenii ar trebuie să le aibă – precum onestitatea și iubirea pentru adevăr – să fie percepute în viața de zi cu zi? Dacă cineva are luminarea Duhului Sfânt, dacă poate primi îndrumarea lui Dumnezeu, dacă are lucrarea Duhului Sfânt – poți vedea toate aceste lucruri? Le poți discerne pe toate? Care sunt condițiile pe care trebuie să le întrunească o persoană pentru a dobândi luminarea Duhului Sfânt, a primi îndrumarea lui Dumnezeu și a se purta în conformitate cu adevărurile-principii în toate privințele? Trebuie să aibă o inimă onestă, să iubească adevărul, să caute adevărul în toate lucrurile și să fie capabilă să practice adevărul odată ce-l înțelege. Să întrunești aceste condiții înseamnă să ai luminarea Duhului Sfânt, să fii capabil să înțelegi cuvintele lui Dumnezeu și să fii în stare să pui cu ușurință adevărul în practică. Dacă cineva nu este o persoană onestă și nu iubește adevărul în inima sa, se va forța să dobândească lucrarea Duhului Sfânt și, chiar dacă ai părtășie despre adevăr cu acea persoană, nu va exista niciun rezultat. Cum îți poți da seama dacă cineva este o persoană onestă? Trebuie să cercetezi nu doar dacă minte și înșală, ci și mai important este să cercetezi dacă poate accepta adevărul și îl poate pune în practică. Acesta e aspectul esențial. Casa lui Dumnezeu a izgonit mereu oameni și, la ora actuală, mulți au fost deja izgoniți. Ei nu erau oameni onești, erau cu toții oameni înșelători. Iubeau lucrurile nedrepte, nu iubeau deloc adevărul. Indiferent câți ani au crezut în Dumnezeu, nu puteau să înțeleagă adevărul sau să intre în realitate. Chiar și mai puțin erau astfel de oameni capabili de o schimbare autentică. Prin urmare, izgonirea lor a fost ceva inevitabil. Când intri în contact cu o persoană, la ce te uiți mai întâi? Uită-te la cuvintele și faptele sale pentru a vedea dacă este onestă, dacă iubește adevărul și dacă poate accepta adevărul. Acestea sunt cruciale. Practic, poți vedea esența unei persoane atât timp cât poți determina dacă este o persoană onestă, dacă este capabilă să accepte adevărul și să-l pună în practică. Dacă gura unei persoane e plină de cuvinte mieroase, dar nu face nimic real – când vine vremea să facă ceva real, se gândește numai la ea și niciodată la ceilalți – atunci ce fel de umanitate este aceasta? (Egoism și josnicie. Nu are umanitate.) Îi este ușor unei persoane fără umanitate să obțină adevărul? Îi este greu. […] Nu dați nicio atenție la ceea ce spun asemenea oameni; trebuie să vedeți ce trăiesc, ce dezvăluie și care le este atitudinea când își îndeplinesc îndatoririle, precum și care le este starea lăuntrică și ce iubesc. Dacă iubirea lor pentru propria faimă și propriul câștig depășește loialitatea lor pentru Dumnezeu, dacă iubirea lor pentru propria faimă și propriul câștig depășește interesele casei lui Dumnezeu sau dacă iubirea lor pentru propria faimă și propriul câștig depășește considerarea pe care o arată lui Dumnezeu, atunci au umanitate asemenea oameni? Ei nu sunt oameni cu umanitate. Comportamentul lor poate fi văzut de către alții și de către Dumnezeu. Este foarte dificil pentru asemenea oameni să dobândească adevărul(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Oferindu-ți inima lui Dumnezeu, poți obține adevărul”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că, pentru a evalua dacă umanitatea unei persoane este bună sau rea, trebuie să ne uităm la atitudinea sa față de datoria ei și de adevăr. Cei cu umanitate bună iubesc adevărul și țin cont de voia lui Dumnezeu în datoria lor. Ei își tratează responsabil datoria, sunt demni de încredere și apără interesele bisericii. Cei cu umanitate slabă sunt foarte egoiști și josnici și nu se gândesc decât la propriile interese. Își fac datoria de mântuială, încearcă să lenevească și numai gura e de ei, fără să lucreze cu adevărat. Ba chiar s-ar putea să nu țină seama de interesele bisericii sau să le trădeze, de dragul protejării propriilor interese. Privind comportamentul părinților mei prin prisma cuvintelor lui Dumnezeu, am văzut că ei chiar nu erau oameni cu umanitate bună, așa cum crezusem eu. Exact ca tata – deși a făcut câteva sacrificii superficiale, el nu a dus o povară în datoria lui, ci a fost superficial și s-a eschivat de la munca grea. Când era un preț de plătit, găsea multe scuze ca să aibă grijă de trupul său și nu se gândea la nevoile bisericii. Avea nevoie de supraveghere și îndemnare constantă în datoria sa. Era foarte pasiv. Cât despre mama, deși era ocupată tot timpul, deși putea suferi și plăti un preț pentru datoria ei și părea că făcuse ceva lucrare, îndatoririle ei nu aveau niciun rezultat real și le făcuse numai de fațadă. Părea incredibil de ocupată și concentrată asupra eficienței, dar căuta, de fapt, doar câștiguri rapide și făcea totul pentru propriul renume și statut. Nu avea o inimă temătoare de Dumnezeu în lucrarea ei, iar asta a adus mari pierderi intereselor bisericii. În lucruri care implicau interesele bisericii, știa că era omul cel mai potrivit pentru sarcina respectivă, dar insista ca alții să se ocupe de ele. Am văzut că nu a apărat deloc interesele bisericii în chestiuni cruciale și că nu era în asentimentul lui Dumnezeu. Am văzut doar că îndeplinise multe sarcini și plătise un preț mare, dar nu m-am uitat la motivele ei pentru plata acestui preț sau dacă realizase ceva îndeplinind aceste sarcini, dacă într-adevăr a contribuit cu ceva în biserică sau dacă, de fapt, a făcut mai mult rău decât bine. Am văzut în sfârșit că a evalua dacă umanitatea unei persoane este bună sau rea nu se referă la câte sacrificii sau eforturi pare să fi făcut, ci mai mult la faptul că are motive corecte, dacă se gândește sincer la lucrarea bisericii sau face lucrurile pentru propriul renume și statut. Oamenii care au o umanitate cu adevărat bună s-ar putea să nu înțeleagă adevărul, dar au intenții bune și își urmează conștiința. Ei sunt în asentimentul casei lui Dumnezeu și sunt capabili să apere interesele bisericii când se întâmplă ceva, astfel că pot să obțină rezultate bune. Dar în ceea ce-i privește pe cei cu umanitate slabă, oricât de mult par să sufere și să trudească sau oricât de bine vorbesc, în realitate, sunt superficiali în tot ce fac, doar socotind și plănuind pentru propriile interese, fără să se gândească deloc sincer la interesele bisericii, astfel încât au multe omisiuni în lucrarea lor și nu prea realizează nimic real. Poate că pot realiza câteva lucruri bazându-se temporar pe talentele sau experiența lor, dar, cu timpul, pierderile implicate de folosirea acestui tip de persoană sunt mai mari decât câștigurile, fiindcă umanitatea și caracterul său sunt sub standard. Nu sunt de încredere și nu fac lucrare reală. Nu știi niciodată când pot cauza pierderi lucrării bisericii. Când am realizat asta, am fost pe deplin convinsă că părinții mei nu aveau umanitate bună.

Mă gândisem mereu la cât de multe lucruri au renunțat în credința lor, inclusiv la o viață foarte confortabilă, făcându-și în mod consecvent datoria de-a lungul a aproape douăzeci de ani de provocări și că, deși nu au urmărit adevărul, cel puțin erau credincioși adevărați și cu umanitate bună. Dar, într-adevăr, sunt atât de mulți oameni care pot arăta că au biruit greutățile, însă motivațiile fiecărei persoane și esența faptului de a face acest lucru pot varia. Nu am văzut ce îi determina să sufere și să se sacrifice sau dacă într-adevăr au realizat ceva în îndatoririle lor. M-am uitat doar la sacrificiile și eforturilor lor aparente și am crezut că erau credincioși adevărați, cu umanitate bună. Am fost foarte superficială și nesăbuită în privința opiniilor mele! În toți acei ani în calitate de credincioși, deși am îndurat persecuția Partidului Comunist și durerea de a avea familia destrămată, ne-am bucurat atât de mult și de harul lui Dumnezeu. El nu numai că ne dăruiește atât de multe adevăruri, dar ne dă și multe mijloace de subzistență pentru ceea ce ne trebuie în viață. O persoană cu rațiune și conștiință ar trebui să facă tot ce poate ca să-și îndeplinească datoria și să răsplătească iubirea lui Dumnezeu. Dar după atâția ani de credință și de înțelegere a multor doctrine, părinții mei încă nu aveau un minim simț al poverii sau al responsabilității față de îndatoririle lor, pe care ar fi trebuit să-l aibă. Nici măcar nu apărau interesele bisericii. Pe baza comportamentului lor, faptul că biserica i-a suspendat era numai dreptatea lui Dumnezeu! A-i trata în felul acesta nu era un lucru bun doar pentru lucrarea bisericii, ci și pentru ei. Dacă a se poticni și a eșua în felul acela îi putea ajuta să reflecteze asupra lor, să se cunoască și să se întoarcă spre Dumnezeu, să-și schimbe atitudinea față de îndatoririle lor, asta ar fi mântuire pentru ei și un punct de cotitură în calea credinței lor. Dacă ar fi continuat să se comporte cum o făcuseră, fără să reflecteze asupra lor, fără căință sau nicio schimbare, atunci chiar ar fi putut să fie alungați. Mi-am amintit un lucru spus de Dumnezeu: „Măsura în care trebuie să sufere un individ și distanța pe care trebuie să o parcurgă pe calea lui sunt rânduite de Dumnezeu și nimeni nu poate ajuta cu adevărat pe altcineva(Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Calea… (6)”). În acel punct, nu puteam decât să le arăt problemele pe care le vedeam și să fac tot ce pot să-i ajut, dar în ceea ce privește calea pe care au ales-o, acesta nu era un lucru pentru care trebuia să-mi fac griji. După ce am înțeles aceste lucruri, mi-am simțit inima mult mai ușoară și nu am mai fost supărată sau rănită din cauza lor. Am fost capabilă să abordez chestiunea în mod corect.

Ulterior, am citit mai multe cuvinte ale lui Dumnezeu: „Trebuie să știi ce tip de oameni doresc Eu; cei care sunt impuri nu au permisiunea de a intra în împărăție, cei care sunt impuri nu au permisiunea de a spurca pământul sfânt. Deși probabil că ai săvârșit o lucrare mare și ai lucrat mulți ani, în cele din urmă, dacă ești jalnic de murdar, atunci legea Raiului nu va tolera dorința ta de a intra în Împărăția Mea! De la crearea lumii și până în prezent, nu le-am oferit niciodată acces facil în împărăția Mea celor care încearcă să se pună bine cu Mine. Aceasta este o lege cerească și nimeni nu o poate încălca!(Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Succesul sau eșecul depinde de cărarea pe care umblă omul”). „Eu decid destinația fiecărei persoane nu pe baza vârstei, a vechimii, a cantității de suferință, și cu atât mai puțin pe baza gradului în care provoacă milă, ci ținând cont de faptul că posedă sau nu adevărul. Nu există nicio altă alegere în afara acesteia. Voi trebuie să realizați că toți cei care nu urmează voia lui Dumnezeu vor fi pedepsiți. Este un adevăr care nu poate fi schimbat(Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta”). Aceste pasaje m-au emoționat foarte mult. Singurul standard după care Dumnezeu judecă dacă oamenii pot fi mântuiți este dacă ei dețin adevărul și și-au schimbat firile. Dumnezeu a lucrat în toți acești ani și a exprimat atât de multe adevăruri, oferind părtășie atât de precisă și detaliată despre calea de a intra în adevărul-realitate și de a obține mântuirea. Atât timp cât cineva poate iubi și accepta adevărul, există speranță pentru obținerea mântuirii lui Dumnezeu. Dar, dacă un om se mulțumește să facă sacrificii superficiale chiar și după ani de credință, fără să practice adevărul sau fără să-și schimbe deloc firea coruptă, atunci el nu acceptă adevărul, ci îi este lehamite de el. Un astfel de om, indiferent cât de mult s-ar sacrifica, oricât de mulți ani ar lucra sau oricât de multe îndatoriri importante ar îndeplinit, dacă nu a câștigat adevărul și viața sau nu a avut în final nicio schimbare a firii sale corupte și tot se împotrivește lui Dumnezeu și se răzvrătește față de El, perturbând și tulburând lucrarea bisericii, nu poate fi mântuit. Cei care fac mult rău vor fi pedepsiți de Dumnezeu, iar acest lucru este determinat de firea Lui dreaptă. Gândindu-mă la asta, am dobândit mai multă claritate asupra felului în care părinții mei ajunseseră în acest punct. Deși renunțaseră la casa și la slujbele lor, munciseră din greu, ei nu au iubit adevărul. Au fost superficiali și îndărătnici în datoria lor și nu au reflectat asupra lor sau nu s-au cunoscut pe ei înșiși pe baza cuvintelor lui Dumnezeu. Când frații și surorile le subliniau problemele, ei nu se supuneau, căutau scuze, credeau că cealaltă persoană încerca să le îngreuneze viața și ceilalți aveau așteptări prea mari de la ei. Asta mi-a arătat că le era lehamite de adevăr și nu-l acceptau, motiv pentru care firile lor corupte nu se schimbaseră nici după atâția ani de credință. În schimb, pe măsură ce anii de credință și vechimea lor a crescut, firea lor arogantă s-a agravat tot mai mult. Am putut vedea din atitudinea lor față de adevăr că toate sacrificiile lor nu erau pentru a câștiga adevărul și viața, ci erau făcute fără tragere de inimă, pentru binecuvântări. Exact ca Pavel, tot ce a făcut a fost să se tocmească cu Dumnezeu. El nu a fost un credincios adevărat care s-a sacrificat sincer pentru Dumnezeu. În sfârșit mi-a fost clar că, doar pe baza atitudinii sale față de adevăr, ar trebui să se poată determina dacă un om crede sincer în Dumnezeu, dacă are umanitate bună și poate fi mântuit. Nu este corect să fie judecat după numărul sacrificiilor sale superficiale, după cât a lucrat sau ce fel de îndatoriri a făcut. Chiar dacă unii frați și surori s-ar putea să nu aducă mari contribuții bisericii, iar îndatoririle lor să pară nesemnificative, ei sunt statornici în îndatoririle lor, li se dedică cu toată puterea și din toată inima. Se concentrează în datoria lor asupra căutării adevărului și reflecției asupra propriei firi corupte și, ajungând să recunoască acest lucru, pot să aibă regrete personale, să practice adevărul și să facă schimbări în firea lor coruptă. Acest tip de om poate rămâne ferm în casa lui Dumnezeu. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai mult ajungeam să văd că Dumnezeu este cu adevărat drept. Standardul după care El judecă oamenii nu s-a schimbat niciodată. Doar că eu aveam năzuințe deșarte în legătură cu mântuirea. Crezusem mereu că Dumnezeu nu ar trebuie să-i abandoneze sau să-i alunge pe cei care aparent au făcut mari sacrificii și au trudit, chiar dacă nu avuseseră nicio contribuție. Dar am văzut cu adevărat dreptatea lui Dumnezeu prin cazul părinților mei. Dumnezeu nu face lucruri pe baza emoțiilor sau noțiunilor și închipuirilor omenești, ci folosește standardele adevărului pentru a-l judeca și privi pe fiecare om. Nu fac excepție nici oamenii care au avut roluri importante în casa lui Dumnezeu. Realizând acest lucru, mi-am simțit inima mai ușoară și mai eliberată.

Am mai citit două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Într-o zi, când vei înțelege o parte din adevăr, nu vei mai crede că mama ta este cea mai bună persoană sau că părinții tăi sunt cei mai buni oameni. Îți vei da seama că și ei sunt membri ai coruptului neam omenesc și că firile lor corupte sunt toate la fel. Singurul lucru care îi deosebește este legătura de sânge cu tine. Dacă nu cred în Dumnezeu, atunci sunt la fel ca necredincioșii. Nu îi vei mai privi din perspectiva unui membru al familiei sau din perspectiva legăturii tale trupești, ci prin prisma adevărului. Care sunt principalele aspecte pe care ar trebui să le cercetezi? Ar trebui să cercetezi părerile lor despre credința în Dumnezeu, despre lume, părerile lor despre cum să se ocupe de lucruri și, cel mai important, atitudinile lor față de Dumnezeu. Dacă vei evalua cu acuratețe aceste aspecte, vei putea să vezi clar dacă sunt oameni buni sau răi. Într-o zi e posibil să vezi clar că sunt oameni cu firi corupte, exact ca tine. E posibil să fie și mai clar că nu sunt oamenii inimoși care au o iubire adevărată pentru tine pe care ți i-ai imaginat tu, și nici nu sunt capabili deloc să te conducă spre adevăr sau pe calea cea dreaptă în viață. E posibil să vezi clar că ceea ce au făcut pentru tine nu îți este de mare folos și că nu îți folosește în a o lua pe calea cea dreaptă în viață. E posibil să descoperi și că multe dintre practicile și opiniile lor sunt contrare adevărului, că ei aparțin trupului și că asta te face să-i disprețuiești și să simți aversiune și ură. Dacă vei ajunge să vezi aceste lucruri, atunci vei fi capabil să îți tratezi corect părinții în inima ta și nu îți va mai fi dor de ei, nu-ți vei mai face griji pentru ei și nu vei mai fi incapabil să trăiești separat de ei. Ei și-au terminat misiunea de părinți, deci nu îi vei mai trata ca pe cele mai apropiate persoane ție, nici nu-i vei mai idolatriza. În schimb, îi vei trata ca pe niște oameni obișnuiți și, atunci, vei scăpa cu totul de robia emoțiilor și te vei desprinde cu adevărat de emoțiile tale și de afecțiunea familiei(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai înlăturarea firii corupte poate produce o transformare adevărată”). „Mulți oameni suferă inutil din punct de vedere emoțional; de fapt, aceasta toată este o suferință zadarnică, inutilă. De ce spun asta? Oamenii sunt întotdeauna constrânși de emoțiile lor, așa că sunt incapabili să practice adevărul și să I se supună lui Dumnezeu; în plus, să fii constrâns de emoții nu este deloc benefic pentru a-ți face datoria sau a-L urma pe Dumnezeu, fiind și un obstacol uriaș pentru intrarea în viață. De aceea, să suferi constrângerea emoțiilor nu are niciun sens și Dumnezeu nu Își aduce aminte de ea. Așadar, cum te eliberezi de această suferință fără sens? Ai nevoie să înțelegi adevărul, să vezi clar și să înțelegi esența acestor legături trupești; apoi îți va fi ușor să nu mai fii constrâns de emoțiile trupului. […] Satana vrea să folosească afecțiunea pentru a-i constrânge și a-i lega pe oameni. Dacă ei nu înțeleg adevărul, este ușor să fie înșelați. Foarte adesea, de dragul părinților și al celor dragi, sunt nefericiți, plâng, îndură greutăți și fac sacrificii. Asta e ignoranța lor obscură; suferă cu stoicism și culeg ce au semănat. Să suferi aceste lucruri este lipsit de valoare – un efort zadarnic, de care Dumnezeu nu-Și va aduce aminte deloc – și ai putea spune că ei trec prin iad. Odată ce vei înțelege realmente adevărul și le vei vedea clar esența, vei deveni liber; vei simți că suferința ta anterioară a fost ignorantă și obscură. Nu vei da vina pe nimeni altul; vei da vina pe propria ta orbire, pe nesăbuința ta și pe faptul că nu ai înțeles adevărul și nu ai văzut limpede chestiunile(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai înlăturarea firii corupte poate produce o transformare adevărată”). Citind cuvintele lui Dumnezeu, m-am emoționat foarte mult. Dumnezeu ne înțelege atât de bine. Toate lacrimile și toată suferința mea inutilă au fost pentru că eram prea sentimentală și nu vedeam clar lucrurile. Înainte, nu înțelegeam adevărul sau nu aveam discernământ asupra părinților mei și doar credeam că erau într-adevăr grozavi și admirabili, că erau modelele mele și că ar trebui să încerc să fiu ca ei. Ba chiar am crezut că erau oameni care înțelegeau adevărul și care erau aproape de a fi mântuiți, dar când i-am privit prin prisma cuvintelor lui Dumnezeu și a adevărului, mi-am dat seama în sfârșit cât de incredibil de greșite fuseseră opiniile mele și am dobândit în cele din urmă puțin discernământ asupra felului de oameni care erau de fapt. Am văzut multe lucruri în ei pe care nu numai că nu le admiram, dar le și disprețuiam. Am încetat să-i ador și să-i admir și am încetat să sufăr și să plâng pentru ei. Am devenit capabilă să-i văd obiectiv și cu acuratețe.

Prin expunerea acestei situații, am văzut în sfârșit că eram prea sentimentală. Atunci când trăiam copleșită de atașamente trupești, mă gândeam doar la cât de mult ar putea să-i doară pe părinții mei și să sufere și nu puteam accepta felul în care îi tratase biserica. Am fost plină de împotrivire și chiar m-am plâns că Dumnezeu nu era drept. Acum înțeleg de ce Dumnezeu urăște legăturile sentimentale dintre oameni. Din cauza faptului că, atunci când oamenii trăiesc cu aceste sentimente, ei fac confuzii între corect și greșit, bine și rău, se îndepărtează de Dumnezeu și se răzvrătesc împotriva Lui. Înainte, nu mă cunoșteam. Când vedeam frați și surori în lacrimi, zile întregi, din cauza rudelor care fuseseră suspendate, alungate sau excluse, îi disprețuiam. Mă gândeam că, dacă vreodată mi s-ar întâmpla mie așa ceva, nu aș fi atât de slabă. Dar, când m-am confruntat în realitate exact cu același lucru, am fost cu mult mai slabă decât oricine altcineva și am fost dărâmată. Nu am plâns doar de câteva ori, ci am trăit în negativitate, iar asta mi-a afectat datoria. Am fost cu adevărat nesăbuită și naivă, precum și oarecum absurdă. Prin această experiență, am dobândit în sfârșit puțină înțelegere față de acei frați și surori care s-au zbătut să scape de sentimentele lor și am dobândit puțină rușine pentru ignoranța și infatuarea mea din trecut. Am învățat și că există adevăr de căutat în tot ce se întâmplă, că mereu există șansa de a dobândi discernământ și a învăța o lecție și că trebuie să-i tratăm pe toți din jur, chiar și pe părinții noștri, conform cuvintelor lui Dumnezeu și adevărului. Atunci nu-i vom mai trata conform sentimentelor și închipuirilor noastre sau nu vom mai face lucruri ca să ne împotrivim lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!

Anterior: 88. În mijlocul torturii și chinurilor am văzut…

Înainte: 90. Datoria ta nu este cariera ta

Ești norocos! Apasă pe butonul de Messenger pentru a ne contacta, ceea ce te va ajuta să ai ocazia de a întâmpina pe Domnul și de a obține binecuvântarea lui Dumnezeu în 2024!

Conținut similar

52. Rămas bun, om serviabil!

de Li Fei, SpaniaApropo de oamenii serviabili, îi credeam grozavi înainte să cred în Dumnezeu. Aveau firi blânde, nu se supărau pe nimeni,...

13. De unde vine această voce?

de Shiyin, ChinaM-am născut într-o familie creștină, iar multe dintre rudele mele sunt predicatori. Am crezut în Domnul, împreună cu...

32. Un progres

de Fangfang, ChinaToți cei din familia mea credem în Domnul Isus și, cu toate că în biserica noastră eram doar o credincioasă de rând,...

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte