7. Eliberată de neliniștea provocată de bolile mele

de Jin Xin, China

Mama a avut cancer și a murit înainte să mă căsătoresc, iar tata a făcut hipertensiune la 57 de ani, ceea ce a dus la ruperea unui vas de sânge, rămânând hemiplegic și țintuit la pat timp de 15 ani. În final, a murit în agonie. Imaginea tatăl meu care zăcea suferind mi-a lăsat o umbră întunecată în inimă. Aveam hipertensiune și angină. Uneori, îmi amorțea jumătate din cap și simțeam înțepături. De asemenea, aveam tot felul de alte afecțiuni și aveam tratament de lungă durată. Mi-am dat seama că aveam aceleași simptome ca tatăl meu și eram tot timpul îngrijorată: „Acum îmbătrânesc. Dacă ajungeam invalidă ca tatăl meu? Cum aș putea să trăiesc cu asta? Cum aș putea să-mi fac datoria și să urmăresc adevărul? Dacă n-aș putea îndeplini o datorie, cum aș putea fi mântuită?” Așadar, ori de câte ori apăreau simptomele, eram năpădită de sentimente de neliniște. Odată, o biserică a avut nevoie urgentă de sprijin. Un lider superior mi-a propus să merg să ajut, dar eu mă gândeam: „Sunt multe probleme în acea biserică. Dacă voi merge, va fi multă bătaie de cap și va trebui să mă implic mult. Sănătatea mea e deja șubredă, iar asta doar mă va obosi și mai mult. Oare starea mea se va tot înrăutăți? Ce voi face dacă mă îmbolnăvesc cu adevărat?” Așa că am refuzat. După câteva luni, acea biserică avea realmente nevoie de cineva, iar liderul superior a venit iar să-mi vorbească despre asta. M-am simțit foarte vinovată. Nu ținusem seama de voia lui Dumnezeu înainte și am fost destul de tulburată după aceea. Nu puteam să refuz din nou acea datorie, așa că am acceptat să merg.

Dar imediat ce am ajuns la biserică, am văzut că nu realizau nimic prin lucrarea lor și am simțit multă presiune. Erau multe probleme de rezolvat dacă voiam să îmbunătățesc rezultatele lucrării și avea să fie foarte greu. Eram tot timpul amețită. A început să-mi amorțească din nou capul și am simțit un disconfort, de parcă aveam gândaci care-mi mișunau prin creier. Nu puteam să dorm și nu aveam deloc energie în timpul zilei. Mă simțeam complet slăbită și nu aveam nicio putere. Eram destul de îngrijorată. Oare starea mea se va înrăutăți tot mai mult? Dacă vasele mele de sânge s-ar înfunda ca în cazul tatălui meu, m-aș prăbuși pur și simplu? Dacă aș deveni o legumă, aș paraliza sau chiar mi-aș pierde viața, cum aș putea să îndeplinesc o datorie și să dobândesc mântuirea? Eram năpădită de griji din cauza bolii mele și, deși răspundeam de lucrarea de evanghelizare, nu voiam să-mi bat capul cu detaliile problemelor. Rareori supravegheam detaliile lucrării, de teamă că voi paraliza dacă mă voi extenua. Eram foarte nerăbdătoare și voiam să predau acea lucrare haotică de evanghelizare unui lider nou ales. Această biserică deja nu realiza multe în lucrarea de evanghelizare și nu am abordat problema în detaliu, ceea ce însemna că lucrarea nu progresa deloc. Pe atunci eram îngrijorată că mi s-ar înrăutăți starea și că viața mea ar fi pierdută dacă m-aș consuma prea mult. Dacă ar fi să mor, n-aș putea să-mi fac datoria și să fiu mântuită. Dar m-am gândit că eram în toiul îndeplinirii unei datorii, iar Dumnezeu ar trebui să mă protejeze și probabil că nu m-aș îmbolnăvi grav. Așadar, m-am simțit puțin mai liniștită. Îngrijorările mele încă mă bântuiau din când în când. Mai ales când vedeam că lucra cu mine fratele de 70 de ani fără probleme de sănătate, în vreme ce eu eram mai tânără decât el, dar totuși plină de boli, nu puteam să nu mă întristez: „Fratele este sănătos și sigur îi e ușor să-și facă datoria. Eu de ce nu sunt sănătoasă?” Mă simțeam foarte neajutorată și am devenit oarecum negativă în datoria mea. În decembrie 2022, a izbucnit pandemia. Aveam deja multe afecțiuni cronice și am luat Coronavirus. Am avut febră, m-am simțit complet slăbită și scuipam sânge. Nu am avut poftă de mâncare și n-am putut mânca două săptămâni. M-am simțit îngrozitor în acel moment. M-am gândit: „S-a zis cu mine, sănătatea mea chiar e distrusă. Dacă îmi pierd viața, cum pot să mai îndeplinesc o datorie? Unii oameni au avut Coronavirus, au tușit câteva zile și apoi au fost bine. Dar eu n-am încetat niciodată să-mi fac datoria și am avut febră mare câteva zile și nu am putut să mănânc nimic. Cum m-am putut îmbolnăvi atât de grav?” Acest gând mă deprima tot mai mult și eram nefericită. După o vreme, mi-a scăzut febra, dar s-au infectat și cei doi oameni cu care lucram și nu mai era nimeni care să facă lucrarea bisericii. Neavând de ales, a trebuit să-mi târăsc trupul slăbit la adunări. Am alergat de colo până colo două, trei zile bolnavă, dar era greu să coordonez multe sarcini, din cauza pandemiei. N-am mai avut tragere de inimă și am simțit că lucrarea era prea grea. Sănătatea mea se tot înrăutățea, iar eu nu făceam bine lucrarea, așa că m-am gândit să merg acasă și să mă refac. Poate că mi-aș fi revenit puțin. Dar acasă la gazda mea, mi s-a declanșat brusc angina și am simțit că nu mai rezist. Mă gândeam: „Dacă voi continua să îndeplinesc datoria de lider, sănătatea mea va ceda. Ar fi mai bine să nu mai fac această datorie.” M-am simțit foarte deprimată și am stat în pat două sau trei zile. Dacă voiam să mă fac bine, simțeam că trebuia să am mai multă grijă de sănătatea mea, că era un lucru realist. I-am scris o scrisoare liderului ca să-i explic ce gândeam și m-am întors acasă imediat ce am trimis-o. În drum spre casă, n-am putut să nu mă gândesc: „Am crezut în Dumnezeu până acum, dar cu starea mea de sănătate, nu-mi pot face bine datoria. Presupun că am fost total expusă de data asta. Oare mai pot fi mântuită?” Când am ajuns acasă, m-am întins în pat, simțindu-mă pustie pe dinăuntru și nu am putut să dorm. Eram copleșită de vină. M-am gândit și la detaliile lucrării de evanghelizare de care răspundeam și de care trebuia să mă ocup. Dacă aș fi stat acasă, acest lucru sigur ar fi întârziat lucrarea bisericii. A proceda astfel nu era în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Oare nu mă dădeam bătută și nu Îl trădam pe Dumnezeu? Așa că m-am rugat Lui: „Dumnezeule! De ce mă simt atât de slabă și nu sunt dispusă să-mi fac datoria când mă confrunt cu această situație? Știu că nu este în conformitate cu voia Ta, dar nu pot continua. Nu mai am niciun strop de putere. O, Dumnezeule, mă simt atât de pierdută și sufăr crunt. Te rog, luminează-mă și îndrumă-mă, Te rog, dă-mi credință și putere.”

În căutarea mea, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Fie că suferi sau ai dureri, atât timp cât ți-a mai rămas chiar și o suflare, atât timp cât încă trăiești, atât timp cât încă poți să vorbești și să mergi, înseamnă că ai energie să-ți îndeplinești datoria și ar trebui să te comporți bine în îndeplinirea datoriei tale, cu picioarele pe pământ. Nu trebuie să-ți abandonezi datoria de ființă creată sau responsabilitatea pe care ți-a dat-o Creatorul. Atât timp cât încă nu ești mort, ar trebui să-ți îndeplinești datoria și s-o îndeplinești bine(Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (3)”). Am ascultat și un imn al cuvintelor lui Dumnezeu, „Oamenii sunt atât de greu de mântuit”: „Nimeni nu intenționează să meargă pe calea de a-L urma pe Dumnezeu toată viața, să urmărească adevărul pentru a câștiga viață, să-L cunoască pe Dumnezeu și să trăiască în cele din urmă o viață însemnată, precum Petru. Așadar, oamenii se rătăcesc în drumul lor, râvnind la plăcerile trupului. Când întâmpină durere, sunt predispuși să devină negativi și slabi și să nu aibă un loc pentru Dumnezeu în inimile lor. Duhul Sfânt nu va lucra în ei, iar unii oameni chiar vor vrea să se întoarcă din drum. Se alege praful de tot efortul pe care l-au depus în anii lor de credință, iar acesta este un lucru foarte periculos! Ce păcat că toată suferința ei, nenumăratele predici ascultate și anii petrecuți urmându-L pe Dumnezeu au fost toate în zadar! Oamenilor le este ușor să se ducă de râpă și, într-adevăr, le este greu să meargă pe calea cea dreaptă și să aleagă drumul lui Petru. Majoritatea oamenilor au o gândire incertă. Nu pot vedea clar care este calea cea dreaptă și ce înseamnă să se abată de la ea. Indiferent câte predici aud și câte cuvinte ale lui Dumnezeu citesc, deși știu că El este Dumnezeu, tot nu cred pe deplin în El. Știu că aceasta este adevărata cale, dar nu pot porni pe ea. Cât de dificil este ca oamenii să fie mântuiți!(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cea mai importantă parte a credinței în Dumnezeu este să alegi calea cea dreaptă”). Ascultând acest imn, am izbucnit în lacrimi. Cuvintele lui Dumnezeu m-au emoționat foarte tare și m-au îndrumat spre o cale de practică. Chiar dacă eram bolnavă, atât timp cât mai respir și atât timp cât pot vorbi și umbla, nu aș putea să renunț la datoria mea de ființă creată. Gândindu-mă mai mult la boala mea, am văzut că nu era atât de gravă încât să nu mă pot mișca. Doar eram oarecum slabă și a trebuit să sufăr puțin pentru a-mi face datoria. Cu toate acestea, mi-am dat la o parte datoria și am plecat acasă. Fusesem credincioasă de mulți ani și ascultasem foarte multe cuvinte de-ale lui Dumnezeu. Chiar voiam să renunț la datoria mea? Era inadmisibil! Mi-am dat seama că nu puteam continua să fiu atât de negativă. Nu ar fi un semn al rușinii în ochii lui Dumnezeu dacă aș renunța așa la datoria mea? Indiferent când mă însănătoșeam, oricât de grea era datoria mea, atât timp cât aveam suflare, trebuia să fac totul pentru a coopera. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat o motivație pentru datoria mea și, brusc, m-am simțit mult mai liberă. Am simțit o schimbare a stării mele și m-am întors să-mi reiau datoria.

Apoi am citit alt fragment din cuvintele Lui: „Apoi sunt cei cu o sănătate șubredă, care au o constituție fragilă și sunt lipsiți de energie, care au adesea boli grave sau minore, care nu pot face nici lucrurile de bază, necesare în viața cotidiană, care nu pot trăi sau nu se pot deplasa ca oamenii normali. Oamenii ca aceștia se simt adesea inconfortabil și rău în timp ce-și îndeplinesc îndatoririle; unii sunt slabi din punct de vedere fizic, alții au boli reale și, bineînțeles, există unii care au boli cunoscute și latente, de un fel sau altul. Întrucât au asemenea dificultăți fizice concrete, astfel de oameni se cufundă adesea în emoții negative și simt tulburare, anxietate și îngrijorare. În legătură cu ce simt aceste lucruri? Își fac griji că, dacă vor continua să-și îndeplinească datoria în felul acesta, sacrificându-se și alergând de colo-colo pentru Dumnezeu și simțindu-se mereu obosiți, atunci oare sănătatea lor se va deteriora tot mai mult? Când vor ajunge la 40 sau la 50 de ani, oare vor fi imobilizați la pat? Au aceste griji vreo bază? Le va oferi cineva o cale concretă de a gestiona această problemă? Cine-și va suma responsabilitatea pentru asta? Cine va răspunde? Oamenii cu o sănătate precară și care nu sunt apți din punct de vedere fizic se simt tulburați, anxioși și îngrijorați privind astfel de lucruri. Oamenii care suferă de o boală se gândesc adesea: «O, sunt hotărât să-mi îndeplinesc bine datoria, dar am boala aceasta. Îi cer lui Dumnezeu să mă ferească de rău și, cu protecția Lui, nu trebuie să-mi fie teamă. Însă dacă mă epuizez când îmi îndeplinesc îndatoririle, oare boala mea nu se va agrava? Ce o să fac în cazul în care boala se va agrava? Dacă este nevoie să mă internez ca să mă operez, nu am bani să plătesc pentru asta, așa că, dacă nu împrumut bani ca să-mi achit tratamentul, oare starea mea se va agrava și mai mult? Și dacă se agravează foarte tare, oare voi muri? Poate o astfel de moarte să fie considerată o moarte normală? Dacă eu chiar mor, oare Dumnezeu Își va aminti îndatoririle pe care le-am îndeplinit? Oare se va considera că am făcut fapte bune? Oare voi obține mântuirea?» Mai există și unii care știu că sunt bolnavi, adică știu că au o anumită boală reală, de exemplu, boli de stomac, de șale sau de picioare, artrită, reumatism, precum și boli de piele, ginecologice, de ficat, hipertensiune, boli cardiace și așa mai departe. Se gândesc: «Dacă voi continua să-mi îndeplinesc datoria, oare va plăti casa lui Dumnezeu tratamentul pentru boala mea? Dacă aceasta se agravează și-mi afectează îndeplinirea datoriei, oare Dumnezeu mă va vindeca? Alți oameni s-au însănătoșit după ce au crezut în Dumnezeu, așadar, voi fi și eu vindecat? Oare Dumnezeu mă va vindeca, la fel cum le arată bunătate altora? Dacă-mi îndeplinesc datoria cu loialitate, El ar trebui să mă vindece, dar dacă îmi doresc doar ca El să mă tămăduiască și nu mă vindecă, atunci eu ce voi face?» Ori de câte ori se gândesc la aceste lucruri, în inimile lor apare un sentiment profund de anxietate. Deși nu se opresc niciodată din a-și îndeplini datoria și fac mereu ceea ce trebuie să facă, se gândesc constant la boala lor, la sănătatea lor, la viitorul lor și la viața și moartea lor. În cele din urmă, ajung la concluzia, care este doar o dorință deșartă, că: «Dumnezeu mă va vindeca, mă va ține în siguranță. Nu mă va abandona și nu va sta cu mâinile în sân, fără să facă nimic, dacă va vedea că mă îmbolnăvesc.» Astfel de gânduri nu au nicio bază și chiar pot fi numite un fel de noțiuni. Oamenii nu vor fi niciodată capabili să-și înlăture dificultățile practice cu astfel de noțiuni și închipuiri și, în adâncul inimii lor, se simt vag tulburați, anxioși și îngrijorați în legătură cu sănătatea și boala lor; nu au idee cine își va asuma răspunderea pentru aceste lucruri sau dacă o va face cineva(Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (3)”). Dacă El n-ar fi spus asta, nici acum n-aș fi știut că a-mi face mereu griji pentru boala mea era o emoție negativă și aș fi crezut că era justificată. În sfârșit realizez că eram adâncită în această emoție negativă. De vreme ce aveam hipertensiune și angină cronică, simptomele apăreau destul de frecvent. Când am suferit mai mult în datoria mea și am obosit puțin mai mult, m-am îngrijorat că starea mea se va tot agrava. Dacă mi-aș pierde viața, cum aș putea să-mi fac datoria? Prin urmare, mi-a fost foarte teamă că îmi voi pierde șansa la mântuire. Când sănătatea nu-mi era atât de șubredă, puteam continua să-mi fac datoria. Simțeam că plăteam un preț și că Dumnezeu mă va proteja, dar imediat ce apăreau simptomele, eram copleșită de toate aceste emoții tulburătoare. Îmi făceam permanent griji pentru viitorul meu și nu-mi puteam face datoria liberă. Cu cât mă gândeam mai mult la trup, cu atât mai frică îmi era de moarte și de dificultatea și durerea cauzate de o sănătate șubredă. Iar când îmi aminteam de tatăl meu zăcând în pat, sfâșiat zilnic de o durere groaznică, uitându-se neajutorat la un perete alb, fără nicio speranță în viață, eram îngrozită să nu devin ca el. De aceea mă gândeam tot timpul la trupul meu în timp ce-mi făceam datoria. Dădeam înapoi, speriată să dau totul. Nu am vrut să muncesc din greu ca să aflu detaliile lucrării de evanghelizare, ceea ce a însemnat că lucrarea nu a progresat niciodată bine. Iar după ce m-am îmbolnăvit de Covid și starea mea s-a înrăutățit, am devenit și mai îngrijorată. Nu am mai vrut să-mi fac datoria, doar am renunțat și am fugit acasă. Am văzut cât de mult m-a afectat acea emoție negativă. Trăind cu această neliniște, doar m-am răzvrătit tot mai mult împotriva lui Dumnezeu, iar viața a devenit din ce în ce mai deprimantă și mai dureroasă. Chiar știam că nașterea, îmbătrânirea, boala și moartea sunt toate în mâinile lui Dumnezeu, de necontrolat, și că nu aveam cum să evit boala. Ar trebui să o înfrunt cum se cuvine și să mă supun rânduielilor Lui. Oricât de multe griji îmi fac, nu pot schimba nimic. Dar cum tot timpul mă gândeam la perspectivele mele și la o cale de ieșire, nu am putut să nu trăiesc într-o stare de neliniște. Îmi provocam mult stres și multă durere inutilă. Am fost foarte nesăbuită! Realizând asta, nu am mai vrut să trăiesc în acea stare negativă.

Apoi, am citit un fragment din cuvântul lui Dumnezeu: „Când boala bate la ușă, care e calea pe care ar trebui să meargă oamenii? Cum ar trebui să aleagă? Oamenii nu ar trebui să se cufunde în tulburare, anxietate și îngrijorare și să-și contemple propriile perspective și căi de mers înainte. Cu cât se regăsesc mai mult în astfel de vremuri, în asemenea situații și contexte speciale și în asemenea dificultăți imediate, oamenii ar trebui, mai degrabă, să caute și să urmărească mai mult adevărul. Numai dacă faci asta, predicile pe care le-ai auzit în trecut și adevărurile pe care le-ai înțeles nu vor fi în zadar și vor avea efect. Cu cât te regăsești mai mult în asemenea dificultăți, cu atât mai mult ar trebuie să renunți la propriile dorințe și să te supui orchestrărilor lui Dumnezeu. Scopul Lui când creează o astfel de situație și rânduiește aceste condiții pentru tine nu este să te facă să te adâncești în emoțiile de tulburare, anxietate și îngrijorare și nici ca tu să-L poți testa pe Dumnezeu, ca să vezi dacă te va vindeca atunci când te îmbolnăvești, sau să descoperi adevărul în această privință; El creează aceste situații și condiții speciale pentru tine, ca să poți învăța lecțiile practice din acestea, să obții o pătrundere mai profundă în adevăr și în supunerea față de Dumnezeu și ca să știi mai clar și mai precis cum orchestrează Dumnezeu toți oamenii, toate evenimentele și toate lucrurile. Sorțile oamenilor sunt în mâinile lui Dumnezeu și, indiferent dacă oamenii pot simți sau nu asta, indiferent dacă sunt cu adevărat conștienți de lucrul acesta sau nu, ar trebui să asculte și să nu se împotrivească, să nu-L respingă și mai ales să nu-L testeze pe Dumnezeu. Poți muri oricum și, dacă te împotrivești, Îl respingi și-L testezi pe Dumnezeu, atunci este de la sine înțeles care va fi sfârșitul tău. Pe de altă parte, dacă în aceleași situații și condiții, ești capabil să cauți felul în care se cuvine ca o ființă creată să se supună orchestrărilor Creatorului, să cauți lecțiile pe care trebuie să le înveți și ce firi corupte trebuie să cunoști în situațiile pe care le creează Dumnezeu pentru tine, să înțelegi care este voia Lui în astfel de situații și să fii mărturie bună ca să răspunzi cerințelor lui Dumnezeu, atunci asta ar trebui să faci. Când Dumnezeu rânduiește ca un om să se îmbolnăvească, fie de o boală grea sau de una ușoară, scopul Lui nu este să te facă să cunoști amănuntele bolii, răul pe care ți-l face, greutățile și dificultățile pe care ți le provoacă și nenumăratele sentimente pe care te face să le ai – scopul Lui nu este ca tu să cunoști boala trecând prin ea. Scopul Lui este mai degrabă ca tu să tragi învățăminte din boală, să înveți cum să cauți voia lui Dumnezeu, să cunoști firile corupte pe care le dezvălui și atitudinile greșite pe care le adopți față de Dumnezeu atunci când ești bolnav și să înveți cum să te supui suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu, astfel încât să poți ajunge la o ascultare adevărată față de Dumnezeu și să fii capabil să rămâi ferm în mărturia ta – acest lucru este esențial. Dumnezeu Își dorește să te mântuiască și să te curățească prin boală. Ce anume vrea să curățească la tine? Vrea să curățească toate dorințele și cerințele tale extravagante de la Dumnezeu și chiar diversele planuri, judecăți și intrigi pe care le faci cu orice preț, ca să supraviețuiești și să rămâi în viață. Dumnezeu nu-ți cere să faci planuri și să judeci și nu-ți permite să ai dorințe extravagante față de El; îți cere doar să I te supui și, prin practicarea ta și experimentarea supunerii tale, să-ți cunoști atitudinea față de boală și față de aceste afecțiuni trupești pe care ți le dă, precum și propriile dorințe. Când ajungi să cunoști aceste lucruri, poți aprecia beneficiile pe care ți le aduce faptul că Dumnezeu a rânduit circumstanțele bolii pentru tine sau că ți-a dat aceste afecțiuni trupești; și poți aprecia cât de mult te ajută acestea să-ți schimbi firea, să obții mântuirea și să pătrunzi în viață. De aceea, atunci când boala îți bate la ușă, nu trebuie să te întrebi mereu cum poți să scapi, să fugi de ea sau s-o respingi(Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (3)”). Am înțeles voia lui Dumnezeu după ce I-am citit cuvintele. Când lovește boala, nu ar trebui să fiu blocată în emoția negativă de neliniște și nu ar trebui să testez dacă Dumnezeu mă va vindeca. În schimb, ar trebui să învăț să mă supun rânduielilor Lui, în mediul în care îl pregătește El. Când mă îmbolnăvesc nu înseamnă că El îmi îngreunează intenționat situația. El vrea să caut adevărul și să înțeleg lecțiile de învățat. În momentul când m-am îmbolnăvit și am experimentat o oarecare durere fizică, îmi făceam griji pentru drumul de urmat și pentru viitorul meu, speriată că voi muri și nu voi putea dobândi mântuirea. Am simțit că Dumnezeu a pregătit această situație ca să mă alunge. Aceasta a fost cea mai mare neînțelegere în privința Lui. Într-adevăr, voia lui Dumnezeu nu a fost deloc asta. A creat acea situație pentru a-mi oferi o experiență practică a bolii, pentru a-mi expune corupția și neajunsurile lăuntrice și pentru a-mi arăta că, deși pretindeam a crede în Dumnezeu, în inima mea, nu credeam că El conduce totul. De asemenea, mi-a permis să văd că singura mea preocupare a fost trupul meu, atunci când m-am îmbolnăvit. Știam că era nevoie urgent de cineva pentru lucrarea bisericii, dar tot mi-am refuzat datoria. Deși ulterior am acceptat cu reticență, nu plăteam un preț din toată inima. Când am avut Covid și starea mea s-a agravat, m-am certat cu Dumnezeu și m-am împotrivit Lui. În final, mi-am abandonat datoria și L-am trădat, provocând pierderi lucrării bisericii. Am văzut că, fiind credincioasă în tot acest răstimp, nu am avut nicio fărâmă de frică față de Dumnezeu și că am avut o atitudine foarte neglijentă față de datoria mea. În cele din urmă, am realizat că, și dacă aș fi sănătoasă fizic, fără să înlătur toate aceste firi corupte din mine, aș continua să mă împotrivesc Lui și să-L trădez și nu I-aș câștiga aprobarea. Dumnezeu a permis boala mea pentru a purifica denaturările credinței mele și a-mi schimba firea satanică. Dar nu m-am gândit niciodată la intențiile sincere ale lui Dumnezeu. Eram mereu cuprinsă de neliniște și îngrijorare pentru boala mea și mă împotriveam acestei situații create de El, gândindu-mă mereu la propriile planuri și rânduieli. Ba chiar m-am gândit că Dumnezeu voia să mă alunge. Eram cu adevărat răzvrătită și lipsită de umanitate și rațiune. Nu puteam continua să-mi abordez boala cu acea atitudine. Trebuia să mi-o corectez, să reflectez asupra firilor mele corupte și să le recunosc și să urmăresc adevărul când eram bolnavă. Asta ar fi trebuit să fac.

După aceea am reflectat asupra mea. Când m-am îmbolnăvit, care a fost cauza neliniștii mele constante? Am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Atât de mulți cred în Mine doar ca să-i vindec. Atât de mulți cred în Mine doar ca să Îmi folosesc puterile pentru a alunga spiritele necurate din trupurile lor, și atât de mulți cred în Mine doar pentru a putea primi pace și bucurie de la Mine. […] Când am dat omului suferința iadului și am luat înapoi binecuvântările cerești, rușinea omului s-a transformat în mânie. Când Mi-a cerut să îl vindec, Eu nu i-am acordat atenție și am simțit dezgust față de el; omul a plecat de lângă Mine ca să caute în schimb calea leacurilor rele și a vrăjitoriei. Când am retras tot ceea ce omul ceruse de la Mine, toată lumea a dispărut fără nicio urmă. Din acest motiv, zic că omul are credință în Mine pentru că îi dau prea mult har și are mult mai mult de câștigat(Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ce știi despre credință?”). Dumnezeu mi-a expus starea. Oare nu era opinia mea despre credință exact ceea ce a descris El? Credința mea era doar pentru binecuvântări, iar eu încercam să mă tocmesc cu El. Când îmi făceam datoria și nu aveam probleme grave de sănătate, credeam că obținusem grija și protecția lui Dumnezeu și că aveam o șansă la mântuire, așa că eram dispusă să sufăr și să plătesc un preț pentru ea. Când mă îmbolnăveam și vedeam că nu mi se ameliorau simptomele, nu puteam să mă dedic datoriei și nici nu am pus suflet în lucrarea de evanghelizare. M-am gândit doar la viitorul și la soarta mea. Eram îngrijorată dacă voi muri și dacă voi putea fi binecuvântată. Când m-am îmbolnăvit grav de Covid și m-am simțit rău două săptămâni, m-am plâns că Dumnezeu nu mă proteja și nici măcar n-am mai vrut să-mi fac datoria. Când mi s-au spulberat speranțele pentru binecuvântări, adevărata mea natură a fost expusă. I-am întors spatele lui Dumnezeu, abandonându-mi datoria și trădându-L. M-am opus complet lui Dumnezeu, m-am răzvrătit și m-am împotrivit Lui. Să mă cert cu Dumnezeu, să fiu negativă și potrivnică: unde era simțul umanității și rațiunii mele? Când mă gândeam la asta, chiar Îi eram recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că mi-a pregătit acea situație. Chiar dacă am suferit puțin cu trupul, mi-am înțeles o parte din denaturările credinței și firea satanică de-a mă împotrivi lui Dumnezeu. Am simțit în inima mea că tot ce Dumnezeu înfăptuiește în mine este pentru mântuire și totul e iubire.

Ulterior, am mai citit din cuvintele Lui și am înțeles și mai bine chestiunea morții. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Fie că înfrunți o boală gravă sau una ușoară, în momentul în care se agravează și ești în pragul morții, doar amintește-ți un lucru: nu te teme de moarte. Chiar dacă ești în ultimele stadii ale cancerului, chiar dacă rata de mortalitate pentru boala ta este foarte ridicată, nu te teme de moarte. Indiferent de cât de mult suferi, dacă te temi de moarte, nu te vei supune. […] Dacă boala ta se agravează atât de mult încât ai putea muri, rata ei de mortalitate este mare indiferent de vârsta persoanei care face boala și intervalul de timp dintre debutul bolii și moarte este foarte scurt, ce ar trebui să gândești în inima ta? «Nu trebuie să mă tem de moarte, toată lumea moare în final. Totuși, majoritatea oamenilor nu se pot supune lui Dumnezeu, iar eu pot folosi această boală ca să practic supunerea față de El. Ar trebui să am gândirea și atitudinea de supunere față de orchestrările și rânduielile lui Dumnezeu și nu trebuie să mă tem de moarte.» Să mori e ușor, mult mai ușor decât să trăiești. Poți să ai durere enorme și să nu fii conștient de asta și, imediat ce închizi ochii, respirația încetează, sufletul tău părăsește trupul și viața ta se încheie. Asta este moartea; atât este de simplă. Atitudinea pe care trebuie să o adopți este să nu te temi de moarte. Pe lângă asta, nu trebuie să-ți faci griji dacă boala ta se va agrava sau nu, dacă vei muri în cazul în care nu poți să te vindeci, cât va dura până vei muri, sau ce dureri vei avea când va veni vremea să mori. Nu trebuie să te îngrijorezi în legătură cu aceste lucruri; acestea nu sunt lucruri în legătură cu care să-ți faci griji. Asta pentru că ziua trebuie să sosească și trebuie să sosească într-un anumit an, o anumită lună și într-o anumită zi. Nu te poți ascunde și nu poți scăpa de ea – este soarta ta. Așa-zisa ta soartă a fost predestinată de Dumnezeu și rânduită deja de El. La câți ani vei ajunge, vârsta și vremea la care vei muri sunt deja stabilite de Dumnezeu, deci de ce îți faci griji? Poți să te îngrijorezi, dar asta nu va schimba nimic; poți să te îngrijorezi, dar nu o poți împiedica să se întâmple; te poți îngrijora, dar nu poți opri acea zi să nu sosească. Prin urmare, îngrijorarea ta este superfluă și nu face decât să-ți îngreuneze și mai mult povara bolii(Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (3)”). După ce am citit cuvintele Lui, mi-a fost clar că moartea fiecăruia e poruncită de Dumnezeu și că nicio îngrijorare nu are rost. Oricând am experimentat simptome sau am simțit disconfort, m-am îngrijorat că aș putea să-mi pierd viața dacă acele simptome s-ar agravat. Nu am înțeles că vremea morții fiecăruia a fost demult stabilită de Dumnezeu și că moartea nu vine din extenuarea provocată de datorie. M-am gândit cum mătușa mea, când era tânără, era slăbită și chinuită de boală, fiind mai tot timpul prin spitale. Toți am crezut că nu va rămâne mult pe lumea asta. Dar, surprinzător, e tot mai sănătoasă de când a îmbătrânit. Are peste 80 de ani și încă poate să-și poarte singură de grijă. Dar soțul ei, care a fost sănătos mereu și s-a îmbolnăvit foarte rar, a făcut pe neașteptate cancer la ficat și a murit. Aceste exemple din viața reală mi-au arătat că viața și moartea noastră sunt conduse și rânduite de Dumnezeu. Am avut destul de multe boli. Dacă starea mea se înrăutățea, dacă aveam să mor – nu puteam rezolva asta dacă îmi făceam griji. Totul depinde de conducerea lui Dumnezeu. Dacă murim nu are nicio legătură cu extenuarea noastră din cauza datoriei. Unii oameni nu îndeplinesc nicio datorie și au grijă de sănătatea lor, dar moartea lor tot va veni. Eram o credincioasă care nu credea în conducerea Lui, trăind mereu cu neliniștea dată de frica de moarte. Nu aveam credință autentică în Dumnezeu. Adevărul e că toată lumea moare. E o lege a naturii. Moartea nu e ceva de care să ne fie frică. Viața și moartea noastră sunt prestabilite de Dumnezeu și ar trebui să mă supun rânduielilor Lui. Indiferent când îmi vine ceasul morții, ar trebui să îl înfrunt cu seninătate. Trebuie să fiu devotată datoriei mele, să dau totul și să mă străduiesc să nu am regrete în clipa morții mele, acesta fiind singurul mod de-a fi mulțumită și împăcată. Dacă trăiesc tot timpul cu emoția negativă de neliniște, făcând mereu planuri pentru trupul meu, fără să mă dedic sincer datoriei mele, voi rămâne cu regrete și sentimentul de vină, voi întârzia lucrarea bisericii și, oricât de sănătoasă aș fi, viața mea n-ar avea sens și, inevitabil, aș sfârși pedepsită de Dumnezeu. Odată ce am înțeles toate astea, m-am simțit mult mai liberă.

Ulterior, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu care m-a emoționat profund. Dumnezeu Atotputernic spune: „Care este valoarea vieții unei persoane? Este doar de a se deda la plăceri trupești, cum ar fi să mănânce, să bea și să se distreze? (Nu, nu este.) Atunci, care este? Vă rog să-Mi împărtășiți gândurile voastre. (Să îndeplinească îndatoririle unei ființe create, măcar atât ar trebui să realizeze o persoană în viața sa.) Așa este. […] Pe durata vieții tale, trebuie să-ți îndeplinești misiunea; asta este cel mai important. Nu vorbim despre a duce la îndeplinire o misiune, datorie sau responsabilitate măreață; dar cel puțin ar trebui să realizezi ceva. De exemplu, în biserică, unii oameni își investesc toate eforturile în lucrarea de răspândire a Evangheliei, dedicându-și energia întregii lor vieți, plătind un preț mare și atrăgând mulți oameni. Datorită acestui lucru, simt că viețile lor nu au fost trăite în zadar și că sunt valoroase și confortabile. Când se confruntă cu boala sau cu moartea, când își rezumă întreaga viață și se gândesc la tot ce au făcut vreodată, la calea pe care au urmat-o, găsesc mângâiere în inimile lor. Nu resimt nici acuzații, nici regrete. Unii oameni nu precupețesc niciun efort atunci când conduc în biserică sau răspund de un anumit aspect al lucrării. Dau frâu liber potențialului lor maxim, dedicându-și toată forța, consumându-și toată energia și plătind prețul pentru lucrarea pe care o fac. Prin udarea, conducerea, ajutorul și susținerea lor, ei ajută mulți oameni care se confruntă cu propriile slăbiciuni și cu propria negativitate să devină puternici și să rămână neclintiți, să nu se retragă, ci, în schimb, să se întoarcă la prezența lui Dumnezeu și chiar să fie, în sfârșit, martori pentru El. Mai mult, cât sunt conducători, îndeplinesc multe sarcini semnificative, îndepărtând numeroși oameni răi, protejându-i pe mulți dintre aleșii lui Dumnezeu și recuperând o serie de pierderi semnificative. Toate aceste realizări au loc pe perioada conducerii lor. Când se gândesc la calea pe care au urmat-o, când își amintesc lucrarea pe care au făcut-o și prețul pe care l-au plătit de-a lungul anilor, nu resimt niciun regret și nicio acuzație. Consideră că nu au făcut nimic demn de remușcări și trăiesc cu un sentiment al valorii, cu echilibru și confort în inimile lor. Cât de minunat este acest lucru! Nu este acesta rezultatul? (Ba da.) Această senzație de echilibru și confort, această lipsă a regretelor sunt rezultatul și recompensa urmăririi lucrurilor pozitive și a adevărului. Haideți să nu stabilim standarde înalte pentru oameni. Să luăm în considerare o situație în care o persoană se confruntă cu o sarcină pe care ar trebui să o facă sau pe care vrea să o facă în timpul vieții sale. După ce își găsește locul, rămâne neclintită pe poziția sa, păstrându-și-o, străduindu-se din răsputeri, plătind prețul și dedicându-și toată energia realizării și finalizării lucrului pe care ar trebui să-l facă și să-l finalizeze. Când în sfârșit stă înaintea lui Dumnezeu pentru a da socoteală, se simte relativ satisfăcută, fără acuzații sau regrete în inimă. Are o senzație de confort și de recompensă, că a trăit o viață valoroasă. Nu este acesta un obiectiv semnificativ? Indiferent de amploarea lui, spuneți-Mi, este practic? (Este practic.) Este specific? Este suficient de specific, suficient de practic și suficient de realist. Astfel, pentru a trăi o viață valoroasă și pentru a obține, în cele din urmă, acest fel de recompensă, crezi că merită ca trupul fizic al unei persoane să sufere puțin și să plătească un mic preț, chiar dacă aceasta simte epuizare și îmbolnăvire fizică? (Merită.) Când o persoană vine pe această lume, nu vine doar pentru a se bucura de trup și nici nu vine exclusiv pentru a mânca, a bea și a se distra. Nu ar trebui să trăiești doar pentru acele lucruri; nu aceasta este valoarea vieții umane și nici nu este calea cea dreaptă. Valoarea vieții umane și calea cea dreaptă de urmat presupun să realizezi ceva valoros și să duci la îndeplinire unul sau mai multe sarcini de valoare. Aceasta nu se numește carieră; se numește calea cea dreaptă, se numește și sarcina corectă. Spune-Mi, merită ca o persoană să plătească prețul pentru a duce la îndeplinire o lucrare de valoare, pentru a trăi o viață semnificativă și valoroasă și pentru a urmări și a obține adevărul? Dacă dorești cu adevărat să urmărești și să înțelegi adevărul, să pășești pe calea cea dreaptă în viață, să-ți îndeplinești bine datoria și să trăiești o viață valoroasă și semnificativă, atunci nu ar trebui să eziți să-ți dedici toată energia, să plătești prețul și să-ți oferi tot timpul și durata zilelor tale. Dacă vei experimenta puțină boală în timpul acestei perioade, nu va conta, nu te va doborî. Nu este acest lucru net superior unei vieți de tihnă și lenevie, în care îngrijești trupul fizic până când acesta este bine hrănit și sănătos și tu atingi, în cele din urmă, longevitatea? (Ba da.) Care dintre aceste două opțiuni este mai propice unei vieți valoroase? Care dintre ele poate să aducă oamenilor confort și lipsă de regrete atunci când se confruntă cu moartea, chiar la final? (Să trăiască o viață semnificativă.) A trăi o viață semnificativă înseamnă să simți rezultate și confort în inima ta. Cum rămâne cu cei care sunt bine hrăniți și se mențin sănătoși până la moarte? Ei nu urmăresc o viață semnificativă, deci cum se simt când mor? (Ca și cum ar fi trăit în zadar.) Aceste cuvinte sunt pătrunzătoare – a trăi în zadar. Ce înseamnă să «trăiești în zadar»? (Să-ți irosești viața.) Să trăiești în zadar, să-ți irosești viața – care este temeiul acestor două formulări? (La finalul vieții lor, ei descoperă că nu au obținut nimic.) Ce ar trebui să obțină o persoană atunci? (Ar trebui să obțină adevărul sau să realizeze lucruri valoroase și semnificative în această viață. Ar trebui să-și îndeplinească datoria de ființă creată. Dacă nu face toate aceste lucruri și trăiește doar pentru trupul său fizic, va simți că viața sa a fost trăită în zadar și irosită.)” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (6)”). Citind asta în cuvintele Lui, am înțeles semnificația vieții umane. M-am gândit că acum am șansa de a îndeplini datoria unei ființe create și că e cel mai drept lucru de făcut. Necredincioșii urmăresc mâncarea, băutura și plăcerile și, deși se bucură de plăcerile trupului și nu suferă mult, când le vine ceasul morții, nu știu de ce își trăiesc oamenii viața. E o viață trăită în van. Pot să fiu ridicată de Dumnezeu și să slujesc drept lideră în datoria mea de-a lungul vieții, așa că ar trebui să dau totul și să răspund de proiectele bisericii, așa cum cere Cel mai înalt, să-i conduc pe frați și surori să urmărească adevărul și să-și facă datoria conform principiilor și să contribui la extinderea Evangheliei Împărăției – acesta este cel mai însemnat lucru. Dar dacă oamenii își trăiesc viața doar pentru trup, își irosesc zilele și totul e lipsit de sens. La fel ca înainte, când am renunțat la datoria mea și am plecat acasă ca să nu mă prăbușesc, deși eram acasă și nu sufeream fizic și nu trebuia să-mi fac prea multe griji pentru lucrarea bisericii, nu mi-am asumat responsabilitățile cuvenite și m-am simțit pustie pe dinăuntru. În plus, eram copleșită de vină și nu aveam deloc liniște și bucurie. Am văzut că o viață trăită pentru trup era complet neînsemnată și că era deșartă, oricât aveam grijă de sănătatea mea. Deși eram puțin obosită și sufeream un pic făcându-mi datoria, puteam să dobândesc adevărul și să fiu calmă și împăcată. Aceasta e singura viață însemnată. Prin asta am câștigat și experiență personală despre faptul că a ne face datoria de ființe create este singura cale de a trăi vieți împlinite, însemnate și de a avea în inimă pace și bucurie adevărată. Prețuirea trupului duce doar la o viață deșartă și ne distruge șansa de-a urmări adevărul și de-a fi mântuiți. Înțelegând aceste lucruri, mi-am recâștigat motivația de a-mi face datoria. Nu realizam nimic în lucrarea de evanghelizare, așa că trebuia să înțeleg practic situația, să caut principiile pentru a rezolva probleme, să-mi dau silința să fac tot ce pot, străduindu-mă să îmbunătățesc rezultatele lucrării. Astfel, nu-mi va fi rușine și nu voi regreta felul în care mi-am făcut datoria. Când eram implicată în lucrarea de evanghelizare și aveam greutăți, îmi făceam griji să nu mă extenuez sau să nu-mi fie mai rău dacă rezolv probleme, dar simțeam că nu mai puteam trăi într-o stare de neliniște. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, fie că boala mea se agravează, fie că nu, nu vreau să mă mai răzvrătesc împotriva Ta ca înainte. Dacă trăiesc sau mor este cu totul în mâinile Tale și vreau să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Tale.” Nu mi-a mai fost atât de frică după ce m-am rugat. Am avut părtășie cu câțiva frați și surori pentru a rezolva problemele din lucrarea de evanghelizare. Toți am căutat principiile împreună, am discutat opțiunile și am găsit o cale pentru îndatoririle noastre. Lucrarea de evanghelizare a progresat, iar nouă ne-au devenit mai clare unele principii.

În martie 2023, biserica a ținut alegeri pentru lideri superiori și, în cele din urmă, am fost aleasă. Știam că voi avea o povară mai mare în această datorie și încă mă gândeam la sănătatea mea, dar nu mai voiam să acord atenție trupului. Am vrut să prețuiesc cu adevărat oportunitatea acestei datorii. După aceea, realizându-mi datoria, am putut să fac ajustări pentru sănătatea mea, după nevoie, odihnindu-mă puțin când nu mă simțeam bine și făcându-mi timp pentru mișcare. Îndeplinindu-mi astfel datoria, nu m-am obosit prea tare și n-am fost înfrânată de boală. Cu timpul, nu mi-a mai amorțit atât de tare capul. Acum cred că trebuie să prețuiesc timpul care mi-a rămas și că lucrul cel mai important este cum să-mi fac bine datoria. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a pregătit această situație ca să pot învăța o lecție. Nu îmi mai fac griji tot timpul că mă voi îmbolnăvi.

Anterior: 6. Povestea lui Angel

Înainte: 8. Practică adevărul chiar dacă acesta ofensează

Ești norocos! Apasă pe butonul de Messenger pentru a ne contacta, ceea ce te va ajuta să ai ocazia de a întâmpina pe Domnul și de a obține binecuvântarea lui Dumnezeu în 2024!

Conținut similar

26. Cum să-ți privești datoria

de Zhongcheng, ChinaDumnezeu Atotputernic spune: „Cea mai fundamentală cerință pentru credința omului în Dumnezeu este ca acesta să aibă o...

32. Un progres

de Fangfang, ChinaToți cei din familia mea credem în Domnul Isus și, cu toate că în biserica noastră eram doar o credincioasă de rând,...

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte