67. După excluderea tatălui meu
Acum câțiva ani, îmi făceam datoria departe de casă, când am aflat deodată că tatăl meu fusese definit răufăcător și fusese exculs din biserică. Se spunea că nu avusese un rol pozitiv în biserică, răspândind noțiuni și negativism și tăind elanul oamenilor pentru datoria lor. Frații și surorile au avut părtășie cu el și l-au emondat de nenumărate ori, dar el nu a acceptat nimic din acestea și a fost ostil față de cei care îl expuneau și îl emondau. Chiar am fost luată prin surprindere de veștile acestea. Știam că era pătimaș, dar simțeam că are umanitate bună, era iubitor cu frații și surorile și mereu îi ajuta cu greutățile pe care le aveau în viață. Toți vecinii noștri spuneau că era de foarte mare ajutor și iubitor, așadar, de ce ar fi brusc exclus pentru că era rău? De când a acceptat lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, în 2001, el răspândise Evanghelia și își făcuse datoria. Dormise pe stive de lemne de foc și în cimitire ca să scape de arestarea PCC-ului. Suferise mult și, cu toate că nu făcuse ceva chiar remarcabil, muncise din greu ani la rând. Cum putea fi dat afară așa, pur și simplu? M-am întrebat dacă liderul de biserică nu gestionase greșit asta. De ce nu a primit nicio șansă să se căiască? O vreme, m-a durut foarte tare orice gând despre tatăl meu și mi-a părut rău pentru el.
Cam după un an, m-am întors în orașul natal pentru datoria mea. La început, când l-am văzut pe tatăl meu, tot mi-a părut foarte rău pentru el și am vrut să fac tot ce puteam pentru el. Și el a avut mare grijă de mine. Dar treptat, mi-am dat seama că ceva nu era în ordine cu felul în care vorbea. Spunea mereu lucruri negative, care îi puteau face pe unii să-L înțeleagă greșit pe Dumnezeu, să se îndepărteze de El și să se simtă deprimați. Să o luăm pe mama mea ca exemplu. Ea fusese conducătoare de biserică, dar a fost transferată pentru că avea calibru slab și nu făcea lucrare practică, așa că a fost o vreme într-o stare negativă. Tatăl meu nu a avut părtășie cu ea despre voia lui Dumnezeu ca să o ajute, ci a spus: „Nu e nicio siguranță în casa lui Dumnezeu și toți vor fi demiși într-o zi. Dumnezeu nu a știut că erai de calibru slab? Dumnezeu ți-a pregătit asta intenționat, alegându-te conducătoare și apoi demițându-te, ca să suferi. Calibrul tău slab a fost hotărât de către Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu îți dă un calibru bun, nu vei putea niciodată să-ți faci bine datoria!” După ce a spus asta, starea mamei mele s-a înrăutățit. M-am înfuriat tare când am auzit ce spusese și am simțit că nu era deloc rațional. Era o schimbare normală a datoriei în biserică, dar el a spus că Dumnezeu făcea intenționat pe cineva să sufere. Nu e deloc exact. Biserica rânduiește și ajustează datoriile oamenilor în funcție de atuurile lor, pe de o parte pentru ca lucrarea bisericii să se dezvolte cu ușurință și să aibă mai mult succes. Pe de altă parte, este pentru a le permite oamenilor să-și cunoască propriul calibru și propria statură, în așa fel încât să-și găsească o datorie și o poziție adecvată, să-și folosească mai bine atuurile și să își îndeplinească rolul. Această rânduială este întru totul conformă cu principiile și este benefică pentru lucrarea bisericii și intrarea oamenilor în viață. Mama mea a fost transferată din poziția de conducătoare, dar făcea o altă datorie care i se potrivea și putea folosi acest eșec pentru a se cunoaște pe sine și a învăța o lecție. Nu era un lucru bun? Cum a putut tatăl meu să denatureze adevărul? La biserică mai fusese un frate care renunțase la serviciu ca să-și poată face datoria cu normă întreagă. Când datoria lui nu l-a solicitat mult, și-a găsit o altă slujbă ca să câștige ceva bani. Era o muncă grea și își câștiga traiul în timp ce-și îndeplinea datoria. Nu făcuse niciodată muncă fizică grea, iar când era epuizat, se simțea foarte deprimat. Când a aflat tatăl meu, pur și simplu, i-a spus fratelui: „Familia mea o ducea foarte bine, dar de când credem în Dumnezeu, am făcut întotdeauna sacrificii. Acum de-abia mai avem bani și trebuie să fac muncă fizică grea. Deja renunți la foarte multe, dar într-o zi s-ar putea să plângi cu adevărat…” Am fost șocată să îl aud spunând așa ceva. De ce ar avea părtășie în acest fel cu fratele? Când oamenii renunță la toate ca să se sacrifice pentru Dumnezeu, deși în viața materială s-ar putea să nu fie foarte bogați și s-ar putea să sufere un pic, ceea ce primesc este adevărul și viața. Asta e ceva ce nu poate fi înlocuit de nicio sumă de bani. Ceea ce spusese tatăl meu nu era în conformitate cu adevărul. Viețile noastre nu erau cu mult mai grele decât înainte și, de multe ori când tatăl meu avusese probleme cu a-și găsi de muncă sau avusese greutăți în viață, Dumnezeu îi deschisese o cale, ajutându-l să-și găsească o slujbă adecvată din care să trăiască. Înainte de a dobândi credință, fuma și bea tot timpul, iar sănătatea lui era precară. Îi tremurau mâinile când își ținea castronul de orez. S-a lăsat de băut după ce a crezut în Dumnezeu și și-a petrecut timpul făcându-și datoria și având părtășie cu frații și surorile, astfel că sănătatea lui s-a îmbunătățit. Toți cei care îl vedeau spuneau ce bine arată, că pare a fi cu totul alt om. Familia noastră primise atât de mult har de la Dumnezeu, dar tatăl meu n-a menționat deloc asta, răstălmăcind în schimb lucrurile și plângându-se, făcându-i dinadins pe oameni să-L înțeleagă greșit pe Dumnezeu și să-L condamne, perturbându-le intenționat relația cu El, făcându-i să se îndepărteze de Dumnezeu și să-L trădeze.
Au fost multe astfel de lucruri. După ce am renunțat la studii pentru a-mi face datoria cu normă întreagă la biserică, îmi spunea tot timpul: „Sacrifici atât de multe, fără să-ți lași o portiță. Într-o zi, vei regreta.” Nu îmi suna deloc corect ceea ce spunea. Pentru o ființă creată, să își facă datoria în casa lui Dumnezeu era drept și potrivit. Era responsabilitatea și obligația mea. Am renunțat la studii de bunăvoie. Să fiu capabilă să cred în Dumnezeu, să-L urmez și să-mi fac datoria în biserică era harul lui Dumnezeu pentru mine. Iar în toți acești ani în care mi-am îndeplinit datoria în biserică, am înțeles unele adevăruri și am dobândit lucruri pe care nu le-aș fi avut niciodată în lumea de afară. Știu ce trebuie să urmeze oamenii în viață și înțeleg mai bine multe lucruri din lume. Nu urmez tendințe laice rele ca tinerii necredincioși. Sunt lucruri foarte reale pe care nu le-aș fi putut obține de la școală. Dar tatăl meu a făcut din a se sacrifica în propria datorie față de Dumnezeu un lucru negativ. Nu răspândea astfel negativitate și moarte? I-am ripostat cu fermitate: „Nu voi regreta! Poate că nu am studiat câțiva ani și mi-am făcut datoria în schimb, dar am aflat multe adevăruri și am obținut atât de mult. Nu aș găsi niciodată așa ceva în cărți. Ceea ce spui nu corespunde adevărului.” Am fost șocată când și-a pierdut cumpătul și a strâns pumnul de mânie, de parcă urma să mă lovească. Apoi, mi-am dat seama că tatăl meu nu era persoana care credeam că e. Îl judecasem mereu după faptele lui bune la exterior, nu după adevărurile-principii. Întotdeauna îl văzusem pe tatăl meu ca fiind foarte atent și grijuliu cu mine, în aparență iubitor cu frații și surorile și ca pe cineva a cărui umanitate nu era rea. Dar în spatele comportamentului său drăguț, avea în inimă ceva sinistru. Avea foarte multe noțiuni despre Dumnezeu și lucrarea Lui. Cuvintele lui păreau reconfortante și înțelegătoare, atente la opțiunile noastre, dar, de fapt, el răspândea noțiuni despre Dumnezeu, făcându-i pe oameni să-L înțeleagă greșit și să-L învinuiască pe Dumnezeu. A le accepta ne-ar face să avem noțiuni și înțelegeri greșite despre Dumnezeu sau chiar să încetăm să credem, să încetăm să ne facem datoria și să ne sacrificăm pentru Dumnezeu și să ne întoarcem în lume. Era extrem de derutant!
Mai târziu, am citit câteva cuvinte ale lui Dumnezeu care vizau comportamentul lui. Dumnezeu Atotputernic spune: „Aceia dintre frați și surori care întotdeauna dau frâu liber negativității sunt lacheii Satanei și deranjează biserica. Astfel de oameni trebuie într-o zi să fie expulzați și alungați. Dacă oamenii, în credința lor în Dumnezeu, nu au o inimă cu frică de Dumnezeu, dacă nu au o inimă supusă lui Dumnezeu, nu numai că nu vor putea face vreo lucrare pentru El, ci, din contră, vor deveni cei care-I tulbură lucrarea și care Îl sfidează. A crede în Dumnezeu, dar a nu-L asculta sau a nu te teme de El, ci, în schimb, a te împotrivi Lui, este cea mai mare rușine pentru un credincios. Dacă ei, credincioșii, vorbesc și se poartă cu aceeași nepăsare și nestăpânire ca necredincioșii, atunci sunt mai răi decât necredincioșii; sunt demoni arhetipali. […] Toți cei care au fost corupți de Satana au firi corupte. Unii au doar o fire coruptă, în timp ce alții sunt diferiți: nu numai că au firi corupte satanice, dar natura lor este și extrem de malițioasă. Nu numai că vorbele și acțiunile lor le dezvăluie firile corupte satanice, dar, mai mult, acești oameni sunt adevăratul diavol Satana. Comportamentul lor tulbură și perturbă lucrarea lui Dumnezeu, perturbă intrarea în viață a fraților și surorilor și distruge viața normală a bisericii. Mai devreme sau mai târziu, acești lupi în haine de oi trebuie să fie alungați; față de acești lachei ai Satanei ar trebui adoptată o atitudine necruțătoare, de respingere. Doar acest lucru înseamnă a sta de partea lui Dumnezeu, iar cei care nu reușesc să facă asta se tăvălesc în noroi cu Satana” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Un avertisment pentru cei care nu practică adevărul”). „Oamenii care nu se căznesc să progreseze își doresc întotdeauna ca ceilalți să fie la fel de negativi și indolenți ca și ei. Aceia care nu practică adevărul sunt geloși pe cei care fac asta și mereu încearcă să îi înșele pe cei care sunt tulburați și cărora le lipsește discernământul. Lucrurile cărora le dau frâu liber acești oameni te pot face să degenerezi, să aluneci pe o pantă descendentă, să dezvolți o stare anormală și să te umpli de întuneric. Acestea te fac să te distanțezi de Dumnezeu, te fac să prețuiești trupul și să fii permisiv cu tine însuți. Oamenii care nu iubesc adevărul și care sunt mereu superficiali față de Dumnezeu nu au cunoaștere de sine, iar firea unor astfel de oameni îi convinge pe alții să facă păcate și să Îl sfideze pe Dumnezeu. Ei nu practică adevărul și nici nu le permit altora să îl practice. Prețuiesc păcatul și nu se disprețuiesc pe sine. Nu se cunosc pe ei înșiși și îi împiedică pe ceilalți să se cunoască pe ei înșiși; în plus, îi împiedică pe alții să-și dorească adevărul. Aceia pe care ei îi înșală nu pot vedea lumina. Cad în întuneric, nu se cunosc pe ei înșiși, sunt nelămuriți în privința adevărului și se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Un avertisment pentru cei care nu practică adevărul”). Meditând la asta, am văzut că aceia care răspândesc tot timpul noțiuni și negativitate printre frați și surori aparțin Satanei. Astfel de oameni se poartă ca lachei ai Satanei, perturbând și derutând oamenii și împiedicându-i să vină înaintea lui Dumnezeu. Faptul că tatăl meu spunea astfel de lucruri și că le spunea tot timpul nu arăta doar corupție sau negativitate și slăbiciune de moment. Era din cauză că ura adevărul și pe Dumnezeu în natura-esența lui, astfel că, atunci când se întâmpla ceva, perspectivele pe care le exprima erau în întregime contrare cuvintelor lui Dumnezeu și adevărului, erau toate noțiuni despre Dumnezeu pentru a-i face pe oameni să-L înțeleagă greșit, să-L învinuiască și să-L trădeze. Am văzut că nu urmărea deloc adevărul. Își îndeplinea datoria doar pentru a obține binecuvântări, iar când nu primea binecuvântări materiale pentru suferința și sacrificiile lui, se simțea nedreptățit, ba chiar era plin de resentimente și ostilitate față de Dumnezeu. Nu putea să urmeze calea credinței și a vrut să-i tragă după el și pe alții să se îndepărteze de Dumnezeu, să-L trădeze și să Îl înfrunte pe Dumnezeu alături de el. Cuvintele lui erau pline de vicleșugurile Satanei, toate pentru a ataca entuziasmul oamenilor pentru propria datorie și a le distruge relația cu Dumnezeu. Nu era decât marioneta Satanei, aparținând diavolului. O persoană normală bună la inimă nu ar face intenționat așa ceva, oricât de negativă și slabă s-ar simți. Doar un demon satanic ar putea simți atât de multă ostilitate față de Dumnezeu. Simțeam din ce în ce mai mult că tatăl meu era înspăimântător, că nu era o persoană bună, ci un răufăcător.
Am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Poate că, în toți anii tăi de credință în Dumnezeu, nu ai blestemat niciodată pe nimeni sau nu ai săvârșit o faptă rea, totuși, în asocierea ta cu Hristos, nu poți spune adevărul, nu poți să acționezi onest sau să dai ascultare cuvântului lui Hristos; în acest caz, Eu spun că ești cea mai sinistră și mai malițioasă persoană din lume. Poți să fii extrem de cordial și devotat rudelor tale, prietenilor tăi, soției tale (sau soțului tău), fiilor tăi și fiicelor tale și părinților tăi și să nu profiți niciodată de alții, dar, dacă ești incapabil de a fi compatibil cu Hristos, dacă ești incapabil de a interacționa în armonie cu El, atunci, chiar dacă cheltuiești tot ce ai pentru ajutorarea vecinilor tăi sau ai grijă cu meticulozitate de tatăl tău, de mama ta și de membrii familiei tale, aș spune că tot ești rău și, în plus, plin de trucuri viclene” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care sunt incompatibili cu Hristos sunt cu siguranță potrivnici lui Dumnezeu”). Asta m-a ajutat să văd că nu putem deosebi un om bun de unul rău după felul în care îi tratează pe ceilalți la exterior, ci după atitudinea față de Dumnezeu și față de adevăr. Oricât sunt de drăguți la suprafață și indiferent ce cred oamenii despre ei, dacă, în esență, Îl urăsc pe Dumnezeu și adevărul, ei sunt răufăcători care sunt dușmanii lui Dumnezeu. Cu toate că tatăl meu era în aparență generos, ajuta frații și surorile când le lipsea ceva, nu era niciodată zgârcit și nu se ferea de nicio cheltuială pentru a găzdui frații și surorile, cu toate că părea o persoană bună cu suflet mare, în natura-esență, el era dezgustat de adevăr, îl ura. Știa clar că Dumnezeu demascase deja perspectivele noastre greșite de a avea credință doar pentru a căuta binecuvântări, dar când Dumnezeu a rânduit un mediu care nu se potrivea noțiunilor sale, care nu îi satisfăcea dorința de binecuvântări, el a devenit urât, plin de noțiuni despre Dumnezeu, L-a judecat și chiar L-a urât. În toți acei ani, nu reflectase niciodată asupra lui, nici nu căutase adevărul, ci a continuat să judece lucrarea lui Dumnezeu și să răspândească propriile noțiuni despre El. Intențiile din cuvintele lui ascundeau vicleșugurile Satanei, făcându-i pe oameni negativi și slabi fără ca aceștia să-și dea seama. Era ceva foarte sinistru. Dumnezeu îi evaluează pe oameni în funcție de esența lor, de atitudinea lor față de Dumnezeu și adevăr. Dar eu îl evaluam pe tatăl meu în funcție de aparențe. Văzând că are unele comportamente bune, am crezut că era o persoană bună și că biserica nu ar fi trebuit să-l excludă, astfel că am vrut să fiu de partea lui. N-am înțeles adevărul, nici nu am folosit cuvintele lui Dumnezeu ca reper. Am fost foarte nesăbuită. Înțelegând asta, am simțit că biserica avea categoric dreptate să îl excludă pe tatăl meu. El Îl ura pe Dumnezeu și adevărul, așa că putea da vina doar pe sine însuși pentru excluderea din biserică. Nu mi-a mai părut rău pentru el. M-am simțit liberă.
Apoi s-a mai întâmplat ceva ce m-a făcut să-l cunosc și mai bine. Tatăl meu a auzit că o soră care îl emondase înainte a fost demisă din datoria sa. Era foarte entuziasmat de această veste și, cu o licărire plină de ură în ochi, a strâns din dinți și a spus: „Îți amintești cum m-ai emonda? Ai spus că n-am avut principii în datorie, că n-am practicat adevărul. Acum, ți-a venit rândul!” Avea o privire haină în ochi și o expresie a feței înfricoșătoare. Am văzut că nu are niciun pic de compasiune. Când a fost emondat, n-a căutat adevărul, n-a învățat o lecție, ci a urât acea persoană ani de zile pentru că i-a fost rănit orgoliul. Asta mi-a demonstrat și mai mult că tatăl meu era, în esență, cineva cu o inimă malefică, un răufăcător care ura adevărul. Acesta era un răufăcător care își arăta adevărata față, iar a-l exclude din biserică a fost cu siguranță un lucru corect.
Ulterior, casa lui Dumnezeu a aranjat ca bisericile să verifice dacă cineva a fost dat afară ori exclus pe nedrept sau dacă vreunul dintre cei care fuseseră dați afară sau excluși se căise cu adevărat. Pentru acești indivizi, biserica ar putea lua în considerare să-i reintegreze conform principiului. Noua conducătoare nu cunoștea situația tatălui meu. A văzut entuziasmul și disponibilitatea de suprafață a tatălui meu de a găzdui frații și surorile, că îi ajuta să-și găsească de lucru, că era foarte atent și că făcuse unele jertfe. S-a gândit așadar că e posibil să fi fost exclus pe nedrept și a vrut să-l aducă înapoi în biserică. Auzind-o pe conducătoare că spune asta, am fost șocată, pentru că știam în inima mea că excluderea lui a fost total în conformitate cu principiile, că n-a fost o excludere greșită. Am spus imediat: „Tatăl meu nu poate fi primit înapoi.” Necunoscându-l pe tatăl meu, ea doar a avut părtășie despre nevoia oamenilor de a primi șanse să se căiască. La început, am vrut să vorbesc despre anumite comportamente ale lui, dar am ezitat și nu am spus nimic. M-am gândit că era tatăl meu, care mă crescuse în toți acei ani. Dacă ar ști că mă opun să fie reacceptat, ar fi foarte rănit și supărat pe mine! La acel gând, mi-am ținut gura, dar m-am simțit foarte vinovată după ce a plecat conducătoarea. Doar eu și mama mea știam clar despre chestiunea tatălui meu, și să nu vorbesc răspicat în acest moment critic însemna să nu reușesc să protejez lucrarea bisericii. În acea noapte m-am zvârcolit fără încetare și m-am gândit la un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Cine este Satana, cine sunt demonii și cine sunt dușmanii lui Dumnezeu, dacă nu cei ce se împotrivesc și care nu cred în Dumnezeu? Nu sunt ei acei oameni care nu Îl ascultă pe Dumnezeu? Nu sunt aceia care pretind că au credință și, totuși, sunt lipsiți de adevăr? Nu sunt ei aceia care doar caută să obțină binecuvântări, în timp ce nu sunt în stare să fie martori pentru Dumnezeu? Tu tot te amesteci cu acei demoni astăzi și acorzi importanță conștiinței și iubirii față de ei, dar, în cazul acesta, nu ai intenții bune față de Satana? Nu complotezi cu demonii? Dacă oamenii din zilele noastre sunt încă incapabili să distingă între bine și rău și continuă orbește să fie iubitori și miloși fără nicio intenție de a căuta voia lui Dumnezeu și fără a fi capabili în vreun fel de a nutri intențiile lui Dumnezeu ca pe ale lor, atunci sfârșiturile lor vor fi cu atât mai jalnice. Cine nu crede în Dumnezeul întrupat este un dușman al lui Dumnezeu. Dacă tu poți să acorzi importanță conștiinței și iubirii față de un dușman, nu îți lipsește un simț al dreptății? Dacă tu ești compatibil cu aceia pe care Eu îi detest și îi dezaprob, și tot îi iubești sau ai sentimente personale față de ei, atunci nu ești tu neascultător? Nu te împotrivești intenționat lui Dumnezeu? Are o astfel de persoană adevărul? Dacă oamenii acordă importanță conștiinței față de dușmani, iubirii pentru demoni și îndurării față de Satana, atunci nu întrerup ei în mod intenționat lucrarea lui Dumnezeu?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). M-am simțit groaznic când am luat în considerare cuvintele lui Dumnezeu. Știam foarte bine că tatăl meu ura adevărul și se împotrivea lui Dumnezeu, că era un răufăcător în esență. Nu se încadra în principiile bisericii pentru reintegrarea oamenilor. Și totuși, am vrut să îl acopăr și să-l ocrotesc și am fost incapabilă să îi expun comportamentul rău. Am fost prea sentimentală. Trăiam după filosofii satanice precum „Sângele apă nu se face” și „Omul nu este neînsuflețit; cum poate el să fie lipsit de emoții?” M-am gândit că e tatăl meu, deci nu puteam fi prea lipsită de inimă, trebuia să fiu drăguță. Mi-a fost frică că mă va urî dacă va afla că am vorbit despre problemele lui, că mă va face nerecunoscătoare și va spune că m-a crescut degeaba atâția ani. Nu priveam lucrurile conform cuvintelor lui Dumnezeu. Îl protejam pe tatăl meu pe baza emoțiilor, în loc să protejez lucrarea bisericii. M-am împotrivit lui Dumnezeu și L-am trădat în tot ceea ce am făcut. Esența tatălui meu era cea a unui răufăcător și, dacă s-ar întoarce în biserică, doar ar perturba viața bisericii și ar împiedica intrarea în viață a fraților și surorilor. Asta nu făcea oare din mine ajutorul unui răufăcător? Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai rău. Trăind după emoțiile mele, nu deosebeam binele de rău și pierdusem din vedere principiile de a fi uman.
Am citit un fragment din cuvântul lui Dumnezeu: „Pe baza cărui principiu cuvintele lui Dumnezeu le cer oamenilor să-i trateze pe ceilalți? Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El: acesta este principiul la care ar trebui să se adere. Dumnezeu îi iubește pe cei care urmează adevărul și care-I pot respecta voia; aceștia sunt oamenii pe care și noi ar trebui să-i iubim. Cei care nu pot urma voia lui Dumnezeu, cei care-L urăsc pe Dumnezeu și se răzvrătesc împotriva Lui – acești oameni sunt disprețuiți de Dumnezeu și ar trebui să-i disprețuim și noi. Asta le cere Dumnezeu oamenilor. Dacă părinții tăi nu cred în Dumnezeu, dacă știu prea bine că a crede în Dumnezeu reprezintă calea cea dreaptă și că aceasta poate conduce la mântuire, dar totuși rămân nereceptivi, atunci nu există nicio îndoială că sunt oameni sătui de adevăr și îl urăsc, că sunt oameni care se împotrivesc lui Dumnezeu și-L urăsc – iar Dumnezeu, în mod natural, îi detestă și îi disprețuiește. Ai putea disprețui asemenea părinți? Se împotrivesc lui Dumnezeu și folosesc injurii la adresa Lui – caz în care cu siguranță sunt demoni și Satane. Ai putea să-i urăști și să-i blestemi? Acestea sunt toate întrebări reale. Dacă părinții tăi te împiedică să crezi în Dumnezeu, cum ar trebui să-i tratezi? După cum cere Dumnezeu, ar trebui să iubești ce iubește Dumnezeu și să urăști ce urăște El. În timpul Epocii Harului, Domnul Isus a spus: «Cine este mama Mea și cine sunt frații Mei?» «Căci oricine face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră și mamă.» Aceste cuvinte existau deja în Epoca Harului, iar acum cuvintele lui Dumnezeu sunt și mai clare: «Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El.» Aceste cuvinte pun punctul pe «i», însă oamenii sunt adeseori incapabili să le priceapă adevăratul sens” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat principiile pe care era necesar să le aplic tatălui meu. Era tatăl meu, dar în natura-esență, era rău. Ura adevărul și era dușmanul lui Dumnezeu. Nu ar face decât să provoace tulburări în biserică și să le facă rău fraților și surorilor. Dumnezeu detestă astfel de oameni și este dezgustat de ei și nu-i mântuiește pe răufăcători. Să țin cont doar de afecțiunea și de iubirea pentru tatăl meu ar fi o cruzime față de frați și surori, ar face rău bisericii și ar însemna să stau de partea unui răufăcător în a se împotrivi lui Dumnezeu și a fi dușmanul Lui!
Ulterior, eu și mama mea am avut părtășie despre asta și amândouă am simțit că Dumnezeu ne testează, că trebuia să practicăm adevărul și să susținem interesele bisericii. Dacă l-am acoperi și proteja pe tatăl meu și nu am scoate la iveală comportamentul lui rău, am lua parte la răul lui și am fi și noi blestemate și pedepsite de Dumnezeu. Tatăl meu nu fusese încă reintegrat, dar când frații și surorile ne vizitau, continua să răspândească vorbe de negativitate și moarte care îi perturbau. Dacă s-ar fi întors, atunci fiecare grup cu care ar fi intrat în contact ar fi avut de suferit și fiecare biserică cu care ar fi intrat în contact ar fi fost o biserică plină de victime! Dacă mi-aș ignora conștiința și aș tăcea, asta le-ar face rău fraților și surorilor și ar tulbura lucrarea bisericii! M-am speriat și mai tare și mi-am dat seama că în acel moment critic, să protejez interesele bisericii sau să acopăr un răufăcător depindea de atitudinea pe care o adoptam. Conducătoarea de biserică nu îl cunoștea pe tatăl meu, s-a gândit că părea o persoană bună la suprafață și a luat în calcul dacă ar trebui să i se dea încă o șansă de a se întoarce la biserică. Dar noi îl cunoșteam, așa că trebuia să practicăm adevărul și să fim oneste și să raportăm sincer comportamentul lui rău conducătoarei noastre. Câteva zile mai târziu, conducătoarea a venit la noi acasă la o adunare. Eu și mama mea i-am destăinuit comportamentele rele ale tatălui meu și, în cele din urmă, n-a mai fost chemat înapoi. Am fost cu adevărat împăcată când am pus asta în practică.
La început, m-a păcălit comportamentul de fațadă al tatălui meu și n-am avut deloc discernământ în privința lui. Nu am putut deosebi o persoană bună de una rea. Prin faptul că tatăl meu a fost exclus, am învățat unele adevăruri, am obținut un oarecare discernământ și am văzut clar esența de răufăcător a tatălui meu. Am învins limitele sentimentalismului și l-am tratat în conformitate cu adevărurile-principii. Au fost protecția și mântuirea lui Dumnezeu pentru mine! Slavă lui Dumnezeu Atotputernic!