Luând în considerare trăsăturile inerente ale omenirii, adică adevărata față a omenirii, capacitatea sa de a continua până acum nu a fost într-adevăr un lucru ușor, și numai prin aceasta marea putere a lui Dumnezeu a devenit cu adevărat evidentă. Considerând substanța trupului, precum și faptul că, până acum, omul a fost corupt de marele balaur roșu, cum ar fi reușit el să continue să rămână în picioare până în ziua de azi dacă nu ar fi îndrumarea Duhului lui Dumnezeu? Omul este nevrednic să vină înaintea lui Dumnezeu, dar de dragul gestionării Lui și pentru a face să rodească marea Lui lucrare cât de curând, El iubește omenirea. Ca să spunem adevărul, dragostea lui Dumnezeu pentru omenire e ceva ce niciun om nu ar putea răsplăti vreodată în timpul vieții lui. Poate că există unii care doresc să răsplătească harul lui Dumnezeu prin sacrificându-și viața, dar îți spun: omul nu e demn să moară înaintea lui Dumnezeu și, astfel, moartea lui ar fi în zadar. Asta fiindcă, pentru Dumnezeu, moartea unui om nu e nici măcar demnă de menționat, nu merită nici măcar un ban, ca și moartea unei furnici pe pământ. Sfătuiesc umanitatea să nu își acorde o valoare prea mare și să nu creadă că a muri pentru Dumnezeu poartă mare greutate, precum cea a muntelui Tai. De fapt, moartea unui om e la fel de ușoară ca o pană, nu-i demnă de menționat. Dar, pe de altă parte, trupul omului este condamnat prin natură să moară și astfel, până la urmă, corpul fizic trebuie să ajungă la un final pe pământ. Acesta este un fapt adevărat, pe care nimeni nu-l poate nega. Este o „lege a naturii” pe care Eu o extrag din totalitatea experienței vieții umane și astfel, Dumnezeu a definit sfârșitul omului în acest fel, fără să își dea seama cineva. Înțelegi? Nu e de mirare că Dumnezeu spune: „Disprețuiesc răzvrătirea omenirii. Nu știu de ce; se pare că i-am urât pe oameni de la început și, totuși, simt o profundă simpatie pentru ei. Astfel, oamenii au avut mereu două atitudini față de Mine – căci îi iubesc pe oameni și, de asemenea, îi urăsc”.

Cine nu Îl laudă pe Dumnezeu pentru prezența Lui sau pentru apariția Lui? În acest moment, este ca și cum am uitat complet impuritatea și nelegiuirea din om. Eu iau neprihănirea de sine a omenirii, importanța de sine, neascultarea, sfidarea și toată răzvrătirea sa și le împing pe toate într-un ungher al minții Mele și uit de ele. Dumnezeu nu este constrâns din cauza acestor exemple a ceea ce omenirea este. Din moment ce „împărtășesc aceeași suferință” ca Dumnezeu, Mă eliberez și Eu din acest necaz, ca să nu mai fiu constrâns de om. De ce să trec prin atâta deranj? De vreme ce omul nu e dispus să se alăture familiei lui Dumnezeu împreună cu Mine, cum aș putea să-Mi folosesc puterea ca să-l forțez? Nu fac lucruri opresive pentru om și nu e de mirare, pentru că M-am născut în familia lui Dumnezeu și astfel, bineînțeles că omul și cu Mine suntem mereu diferiți. Asta a dus la starea de înfrângere zdrobitoare în care se găsește astăzi. Dar Eu continui să Mă țin la distanță de slăbiciunea omului; ce opțiune am? Nu e oare din cauză că sunt neputincios? Nu e de mirare că Dumnezeu caută să Se „pensioneze” de la „unitatea de lucru” a omenirii și, mai mult, cere o „pensie”. Când vorbesc din perspectiva unui om, omul nu ascultă, dar a încetat el vreodată să se răzvrătească atunci când vorbesc din perspectiva lui Dumnezeu? Poate că va veni ziua când Dumnezeu Se va „pensiona” cu adevărat din „unitatea de lucru” a omenirii, iar când va veni acel timp, cuvântul lui Dumnezeu va deveni și mai înverșunat. Astăzi, poate că din cauza Mea Dumnezeu vorbește în acest fel și, dacă va veni acea zi, Dumnezeu nu va mai fi ca Mine, „spunând povești copiilor de grădiniță” blând și răbdător. Poate că ceea ce spun nu e prea potrivit, dar Dumnezeu este dispus să-Și slăbească un pic strânsoarea asupra omului doar de dragul Dumnezeului întrupat; altfel, perspectiva ar fi prea oribil de contemplat. Așa cum a spus Dumnezeu, „Mi-am slăbit odată strânsoarea asupra oamenilor într-o oarecare măsură, permițându-le să se răsfețe fără restricții în dorințele lor carnale – iar din acest motiv, ei au îndrăznit să se comporte într-o manieră neînfrânată, fără nicio reținere, lucru din care se poate vedea că nu Mă iubesc cu adevărat, pentru că ei toți trăiesc în trup”. De ce Dumnezeu spune aici „să se răsfețe în dorințele lor” și „trăiesc în trup”? Ca să spunem adevărul, omul va înțelege în mod natural cuvinte precum acestea fără interpretarea Mea. Poate că există unii care vor spune că nu înțeleg, iar Eu spun că e o situație în care întreabă când deja știu răspunsul și în care se prefac. Câteva cuvinte ca aducere aminte: de ce spune Dumnezeu „Tot ce cer de la om e să coopereze cu Mine”? De ce spune Dumnezeu și că natura umană este dificil de schimbat? De ce Dumnezeu disprețuiește natura umană? Și care anume sunt lucrurile din natura omului? Care sunt lucrurile din afara naturii omului? Există cineva care a contemplat aceste întrebări? Poate că acesta este un subiect nou pentru om, însă Eu tot implor omul să-i acorde atenția cuvenită, în caz contrar, omul Îl va jigni întotdeauna pe Dumnezeu cu fraze precum „natura umană este prea greu de schimbat”. La ce bun să te împotrivești Lui în acest fel? În cele din urmă, nu înseamnă doar a cere probleme? Nu va duce la același rezultat ca și cum ai arunca cu un ou într-o piatră?

Într-adevăr, toate încercările și ispitele la care e supus omul sunt lecții pe care Dumnezeu cere omului să le învețe. Conform intenției lui Dumnezeu, omul poate dobândi aceste lucruri, chiar dacă trebuie să sacrifice ceea ce iubește, dar pentru că omul se iubește mereu pe sine, nu reușește să coopereze cu adevărat cu Dumnezeu. Dumnezeu nu cere mult de la om. Tot ceea ce El cere omului este menit să fie atins în mod ușor și fericit; doar că omul nu e dispus să sufere greutăți. Ca și cum, fiind copilul cuiva, cineva și-ar putea îndeplini datoria trăind cumpătat și economisind pentru a avea grijă de părinții. Cu toate acestea, ei se tem că ar putea să nu mănânce destul de bine sau că îmbrăcămintea lor va fi prea simplă, așa că, pentru un motiv sau altul, datoria pe care o au față de părinți pentru grija lor iubitoare este complet uitată, ca și cum lucrarea de a avea grijă de ei poate aștepta până când copilul a câștigat o avere. Văd din asta că oamenii nu au în inimile lor nicio dragoste filială față de părinți – ei sunt cu toții fii infideli. Poate că afirmația Mea e prea extremă, dar nu pot rosti inepții contrare faptelor. Nu pot „emula pe alții” în împotrivirea față de Dumnezeu de dragul propriei Mele mulțumiri. Tocmai pentru că nimeni pe pământ nu are o inimă filială, Dumnezeu a spus: „În cer, Satana este dușmanul Meu; pe pământ, omul este vrășmașul Meu. Din cauza unirii dintre cer și pământ, îi consider pe toți vinovați, până la al nouălea grad de rudenie”. Satana este un dușman al lui Dumnezeu; motivul pentru care Dumnezeu spune astfel este că nu Îl răsplătește pe Dumnezeu pentru marea Sa favoare și bunătate, ci mai degrabă „vâslește împotriva curentului” și, făcând astfel, nu-și îndeplinește datoria de a arăta devotament filial față de Dumnezeu. Nu sunt oamenii și în acest fel? Ei nu au niciun respect filial față de „părinții” lor și nu răsplătesc niciodată datoria pe care o au față de „părinții” lor pentru grija lor iubitoare. Asta este îndeajuns pentru a arăta că oamenii de pe pământ sunt rude ale Satanei din ceruri. Omul și Satana au o singură inimă și minte în a se împotrivi lui Dumnezeu, deci nu e de mirare că Dumnezeu îi va implica până la al nouălea grad de rudenie și nu va ierta pe nimeni. În trecut, Dumnezeu Își avea slujitorul prosternat în ceruri care să gestioneze omenirea, dar nu a ascultat, dedându-se în schimb propriului său temperament și răzvrătindu-se. Oare nu pășesc și oamenii răzvrătiți pe această cale? Indiferent de cât de mult strânge Dumnezeu „frâiele”, oamenii pur și simplu nu vor fi zguduiți și nu se pot întoarce din cale. În opinia Mea, dacă omenirea continuă în acest fel, își va provoca singură ruina. Poate că acum înțelegi adevăratul sens al acestor cuvinte ale lui Dumnezeu: „oamenii sunt incapabili să reteze legăturile de durată cu vechea lor natură”. Dumnezeu i-a reamintit omului cu multe ocazii: „Din cauza răzvrătirii omului, îl părăsesc”. De ce spune Dumnezeu acest lucru iar și iar? Chiar ar putea Dumnezeu să fie atât de lipsit de inimă? De ce spune Dumnezeu și „Eu pur și simplu nu sunt unul din rasa omenească”? De-a lungul atâtor zile libere, există cineva s-a gândit cu atenție la aceste chestiuni detaliate? Îndemn omenirea să se dedice cu mai multă vigoare cuvintelor lui Dumnezeu și să nu le trateze superficial; să faci astfel nu ar aduce niciun beneficiu, nici ție, nici altora. Este cel mai bine să nu spui ceea ce nu trebuie să fie spus și să nu te gândești la ceea ce nu trebuie să fie contemplat. Nu ar fi asta mai simplu? Ce rău se poate întâmpla dintr-o astfel de practică? Înainte ca Dumnezeu să proclame sfârșitul lucrării Sale pe pământ, nimeni nu se va opri din „mișcare”; nimeni nu-și va spăla mâinile de datoria sa. Acum nu este timpul; nu presupune că acționezi ca un ghid pentru Dumnezeu sau ca o avangardă. Cred că este prea devreme să te oprești acum și să încetezi să progresezi – tu ce crezi?

Dumnezeu aduce omenirea în toiul mustrării și o aduce într-o atmosferă de moarte, însă, pe de altă parte, ce ar vrea Dumnezeu ca oamenii să facă pe pământ? Desigur, scopul omului nu e să se poarte ca o garderobă în casa lui Dumnezeu – ceva ce nu poate fi mâncat sau purtat, ci doar privit. Dacă ar fi așa, de ce să utilizeze atâtea procese complexe pentru a-i face pe oameni să sufere atât de mult în trup? Dumnezeu spune „îi însoțesc pe oameni pe «terenul de execuție», căci jignirea omenirii este suficientă pentru a merita mustrarea Mea”. Îi lasă Dumnezeu pe oameni să meargă singuri la locul de execuție de data aceasta? De ce nimeni nu „cere iertare pentru ei”? Așadar, cum ar trebui să coopereze omul? Poate omul cu adevărat să acționeze așa cum face Dumnezeu când Își face judecățile Lui, fără influența emoțiilor? Eficacitatea acestor cuvinte depinde în principal de cum acționează omul. Când un tată aduce acasă banii pe care i-a câștigat, dacă mama nu știe cum să coopereze cu el sau cum să gestioneze gospodăria, atunci în ce stare ar fi acea casă? Uitați-vă la starea bisericii acum; ce simțiți voi, ca lideri, despre asta? Ați putea organiza la fel de bine o întâlnire în care să vă discutați reflecțiile individuale. Dacă mama a stricat lucrurile din casă, cum vor arăta copiii dintr-o astfel de familie? Ca niște orfani? Sau niște cerșetori? Nu este de mirare că Dumnezeu a spus: „Oamenii toți cred că natura Mea este una divină, care nu are «calitatea intelectului», dar cine poate să priceapă că sunt capabil să văd totul din umanitatea Mea?” Pentru o astfel de situație evidentă, nu este nevoie ca Dumnezeu să vorbească din divinitatea Lui. Așa cum a spus Dumnezeu, „nu este nevoie să folosim un baros ca să batem un cui”. Poate că, în acest moment, există cei care au o oarecare experiență practică cu aforismul lui Dumnezeu: „Printre oameni, nu există niciunul care să Mă iubească.” Acum, este exact așa cum a spus Dumnezeu: „Doar pentru că au ajuns în situația actuală, oamenii își pleacă toți capul cu reticență – dar, în inimile lor, ei rămân plini de îndoială.” Aceste cuvinte sunt ca un telescop. În viitorul nu prea îndepărtat, omul va fi intrat într-o altă situație. Aceasta se numește incorigibilitate. Înțelegeți? Acesta este răspunsul la cele două întrebări ale lui Dumnezeu: „Nu se abțin oamenii de la păcat numai pentru că se tem că voi pleca? Nu este adevărat că ei nu se plâng numai pentru că se tem de mustrare?” De fapt, oamenii din stadiul actual sunt cu toții oarecum slăbiți, de parcă ar fi copleșiți de oboseală. Nu au deloc dispoziția de a acorda atenție lucrării lui Dumnezeu, ci sunt îngrijorați numai să facă aranjamente și provizii de dragul trupului lor. Nu este așa?