Se zice că Dumnezeu a început acum să-l mustre pe om, dar nimeni nu poate spune cu siguranță, nimeni nu poate da un răspuns clar dacă intenția inițială a acestei mustrări s-a abătut asupra omului. Dumnezeu spune „Omul nu a descoperit niciodată nimic în mustrarea Mea, căci nu face altceva decât să-și înșface cu amândouă mâinile jugul din jurul grumazului, cu amândoi ochii ațintiți asupra Mea, ca și cum ar urmări un dușman – și doar în acest moment văd cât de vlăguit este. Din această pricină spun că nimeni nu s-a ținut niciodată tare în mijlocul încercărilor”. Dumnezeu îi vorbește omului despre faptele mustrării care trebuie încă să se abată asupra lui și face aceasta cu mare amănunțime, fără să treacă nimic cu vederea. E ca și cum oamenii au intrat în mustrare și sunt cu adevărat incapabili de a se ține tari. Dumnezeu furnizează o descriere vie și veridică a trăsăturilor urâte ale omului. De aceea oamenii se simt sub presiune: de vreme ce Dumnezeu spune că ei nu s-au ținut niciodată tare în mijlocul încercărilor, cum aș putea fi eu cel care doboară recordul mondial, ca să fiu acceptat în ciuda convenției? În acest moment, ei încep să reflecteze. În realitate, este exact cum spune Dumnezeu: „I-am adus Eu la capătul drumului?” Într-adevăr, Dumnezeu i-a adus pe toți oamenii la capătul drumului și, astfel, în conștiința lor, oamenii cred mereu că Dumnezeu este crud și inuman. Dumnezeu i-a pescuit pe toți oamenii din marea nenorocirii lumești, iar, după aceea, „pentru a preveni orice accident, am omorât toți «peștii» care fuseseră prinși, după care peștele a devenit ascultător și nu a avut nici cel mai mic motiv de nemulțumire”. Nu este așa? Dumnezeu i-a tras pe toți oamenii din marea amară a morții într-un alt abis al morții, i-a târât pe toți la „butucul gâdelui”, i-a forțat până la capătul drumului – de ce nu face El asta și celorlalți fii și oameni ai lui Dumnezeu? Care este intenția Lui în împlinirea unei astfel de lucrări în țara marelui balaur roșu? De ce este mâna lui Dumnezeu atât de „rea”? Nu-i de mirare că, „când am nevoie de om, e întotdeauna ascuns. De parcă n-ar fi văzut niciodată scene uimitoare, de parcă s-ar fi născut la țară și nu ar ști nimic despre treburile orașului”. De fapt, oamenii se întreabă în sinea lor: „Care este planul lui Dumnezeu, când face aceasta? Nu ne omoară? Și care e scopul? De ce vin, iute și în număr mare, pașii lucrării Lui și de ce nu e El câtuși de puțin îngăduitor cu noi?” Totuși, oamenii nu îndrăznesc să spună asta și, deoarece cuvintele lui Dumnezeu îi fac să se descotorosească de astfel de gânduri, deposedându-i de șansa de a gândi mai departe, ei nu au de ales decât să lase deoparte asemenea gânduri. Dumnezeu dezvăluie toate noțiunile omului și, astfel, oamenii își împing cu forța, înapoi, noțiunile, neîngăduindu-le să iasă la lumină. S-a spus înainte că acești oameni sunt progeniturile marelui balaur roșu. De fapt, ca să fie clar, ei sunt încarnarea marelui balaur roșu. Când Dumnezeu îi forțează până la capătul drumului și îi măcelărește, atunci – fără nicio îndoială – spiritul marelui balaur roșu nu mai are șansa să lucreze în ei. În acest fel, când oamenii merg până la capătul drumului, e și momentul când marele balaur roșu moare. Se poate spune că moartea e folosită pentru a răsplăti „marea bunătate a lui Dumnezeu” – care este scopul lucrării lui Dumnezeu în națiunea marelui balaur roșu. Când oamenii sunt gata să-și sacrifice viețile, totul devine neînsemnat și nimeni nu-i poate învinge. Ce ar putea fi mai important decât viața? Astfel, Satana devine incapabil de a face mai mult în oameni, nu poate face nimic cu omul. Deși, în definiția „trupului”, se spune că trupul este stricat de Satana, dacă oamenii vor renunța, cu adevărat, la ei înșiși și nu vor fi mânați de Satana, atunci nimeni nu va putea să-i învingă – și, în acest moment, trupul își va îndeplini cealaltă funcție a sa și va începe să primească, în mod oficial, îndrumarea Duhului lui Dumnezeu. Acesta este un proces necesar, trebuie să se întâmple pas cu pas; altfel, Dumnezeu nu ar avea mijloace să lucreze în trupul încăpățânat. Așa este înțelepciunea lui Dumnezeu. În acest fel, toți oamenii au intrat, fără să-și dea seama, în circumstanțele de astăzi. Și, oare, nu este Dumnezeu Cel care l-a condus pe om „la capătul drumului”? Ar putea exista un nou drum deschis de om? Privind la experiențele voastre, se pare că, în voi, Dumnezeu întrebuințează metode de o cruzime extremă, din care se poate vedea dreptatea lui Dumnezeu. Cum ați putea să nu înălțați laude? Ce face Dumnezeu în voi le îngăduie oamenilor să vadă firea dreaptă a lui Dumnezeu; nu merită aceasta admirația voastră pentru Dumnezeu? Astăzi, la răscruce, când vechea eră încă există, iar noua eră trebuie încă să se materializeze, cum sunteți voi mărturie pentru Dumnezeu? Oare o chestiune atât de serioasă nu e demnă de o profundă considerare? Încă mai contemplați alte chestiuni neesențiale? De ce spune Dumnezeu „Deși oamenii au strigat odată «Trăiască înțelegerea», nimeni n-a pierdut multă vreme cu analizarea cuvântului «înțelegere», arătând că oamenii nu au nicio dorință să Mă iubească”? Dacă Dumnezeu nu ar spune astfel de lucruri, ați putea voi să nu încercați să înțelegeți inima lui Dumnezeu, din propriul vostru acord?

Deși, în timpuri recente, unii oameni probabil că au ajuns să știe câte ceva despre scopurile și rostul întrupării lui Dumnezeu, Eu pot spune cu siguranță că, dacă Dumnezeu nu i-ar vorbi deschis omului, nimeni nu ar putea să ghicească scopurile și rostul întrupării lui Dumnezeu. Acest lucru e absolut. Încă nu vă este clar? Tot ce face Dumnezeu în oameni face parte din planul Lui de gestionare – cu toate acestea, ei sunt incapabili să înțeleagă în mod precis intențiile lui Dumnezeu. Aceasta este deficiența omului, dar Dumnezeu nu cere ca oamenii să fie în stare să facă ceva, El doar le cere să asculte de „avertismentele doctorului”. Aceasta este cerința lui Dumnezeu. El le cere tuturor oamenilor să cunoască adevărata viață omenească, deoarece „în inimile lor, cuvintele «viață omenească» nu există, ei nu au nicio considerație pentru ele și doar se simt scârbiți de cuvintele Mele, de parcă aș fi devenit o bătrână care bate câmpii”. În ochii oamenilor, cuvintele lui Dumnezeu sunt ca un instrument de zi cu zi, ei nu le tratează deloc ca fiind importante. Astfel, oamenii nu pot pune în practică cuvintele lui Dumnezeu – au devenit niște nenorociți mizerabili care sunt conștienți de adevăr, dar nu îl pun în practică. Fie și numai acest neajuns al omului este, de aceea, suficient pentru a provoca dezgust în Dumnezeu, pentru o perioadă de timp și, astfel, El spune, în repetate rânduri, că oamenii nu dau nicio atenție cuvintelor Lui. Și totuși, în noțiunile lor, oamenii gândesc următoarele: „În fiecare zi studiem și analizăm cuvintele lui Dumnezeu, așadar, cum s-ar putea spune că nu le dăm nicio atenție? Nu ni se face o nedreptate?” Dar îngăduiți-Mi să disec puțin toate acestea – oamenilor li se vor înroși chipurile. Când citesc cuvintele lui Dumnezeu, ei încuviințează din cap, se închină și râcâie, ca un mops gudurându-se la cuvintele stăpânului său. Astfel, în acest moment, oamenii se simt nevrednici, lacrimi le curg șiroaie pe obraji, ca și cum ar vrea să se căiască și să o ia, din nou, de la capăt – dar, odată ce acest timp a trecut, sfiala de mioare le dispare imediat, fiind înlocuită de sălbăticia lupească, ei lasă cuvintele lui Dumnezeu la o parte și cred mereu că propriile lor treburi au întâietate, că treburile lui Dumnezeu sunt pe ultimul loc și, din cauza acestor acțiuni ale lor, nu sunt niciodată în stare să pună în faptă cuvintele lui Dumnezeu. Când faptele sosesc, ei își întind coatele în afară^[a] – acest lucru înseamnă înșelarea rudelor lor – nu-i de mirare că Dumnezeu spune că ei „«fug în direcția opusă» în timp ce se bazează pe Mine pentru susținere”. Numai din aceasta se poate vedea că nu există nici cea mai mică falsitate în cuvintele lui Dumnezeu, că ele sunt complet adevărate și că nu conțin nici cea mai mică exagerare, cu toate acestea ele par să fi fost, oarecum, spuse doar pe jumătate, căci statura omului este prea mică, el este incapabil să le îndure. Cuvintele lui Dumnezeu au furnizat deja o descriere, limpede ca cristalul, a lucrurilor omului, atât interioare, cât și exterioare, le-au gravat cu o claritate totală, zugrăvind o asemănare vie care este exact chipul original al Satanei. Doar că, în etapa actuală, oamenii trebuie încă să vadă totul limpede și, astfel, se spune că nu au ajuns să se cunoască pe ei înșiși. Tocmai din cauza acestui lucru spun că această lecție trebuie să continue, că nu se poate opri. Când oamenii vor ajunge să se cunoască pe ei înșiși, Dumnezeu va dobândi slava. Acest lucru este ușor de înțeles – nu e nevoie să intru în detalii. Există, totuși, un lucru pe care am să vi-l reamintesc, deși, mai întâi, trebuie citite aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „În vremurile de azi, oamenii nu M-au prețuit niciodată, nu am niciun loc în inimile lor. Ar putea ei arăta o iubire adevărată pentru Mine, în zilele de suferință ce vor veni?” Care este sensul acestor cuvinte? Dumnezeu spune că mustrarea trebuie încă să i se întâmple omului, ceea ce arată că există, încă, un înțeles interior al cuvintelor „să te cunoști pe tine însuți” – ați văzut asta? Fără să treacă prin greutăți și rafinare, cum se pot cunoaște oamenii pe ei înșiși? Nu sunt goale aceste cuvinte? Aveți, cu adevărat, încredere în tot ce este spus de Dumnezeu? Sunteți în stare să discerneți cuvintele lui Dumnezeu? De ce spune Dumnezeu, în repetate rânduri, lucruri ca „Văzând acțiunile omului, singura Mea opțiune este să plec”, și „Numai când munții se răstoarnă și pământul este făcut bucăți se gândesc oamenii la cuvintele Mele, numai atunci se trezesc din visurile lor, dar timpul a venit deja, ei sunt înghițiți de marele potop, cadavrele lor plutesc la suprafața apei”? De ce spune Dumnezeu „se gândesc oamenii” și nu „oamenii ascultă de cuvintele Mele”? Este adevărat că munții se răstoarnă și pământul este făcut bucăți? Oamenii nu dau nicio atenție unor asemenea cuvinte, le lasă să alunece pe lângă ei și, astfel, suferă multe „greutăți” în cuvintele lui Dumnezeu. Aceasta este din cauză că sunt prea nechibzuiți. Din cauza acestui eșec al omului, Dumnezeu spune: „Eu, acest «monstru» fără canale lacrimale, am vărsat multe lacrimi pentru om. Omul, totuși, nu știe nimic despre asta”. Fiindcă oamenii nu dau nicio atenție cuvintelor lui Dumnezeu, Dumnezeu folosește acest mijloc ca să le aducă aminte și să le obțină „ajutorul”.

Deocamdată, nu voi proroci despre dezvoltările lumii, dar voi prevesti ceva despre soarta omului. Nu am cerut Eu ca oamenii să se cunoască pe ei înșiși? Cum poate fi explicat acest lucru? Cum ar trebui oamenii să se cunoască pe ei înșiși? Când Dumnezeu îi „chinuie” pe oameni atât de mult, încât planează între viață și moarte, ei încep să înțeleagă un pic din sensul vieții omenești și sunt plictisiți de viața omenească, crezând că întreaga viață a unui om nu este nimic mai mult decât un vis. Ei cred că viața omului este una de suferință, că vor muri fără să fi realizat niciodată nimic, că viața lor este fără rost și fără valoare. Viața omenească nu e decât un vis, un vis în care mâhnirea și fericirea vin și pleacă. Astăzi, oamenii trăiesc pentru Dumnezeu, dar, fiindcă trăiesc în lumea omului, viețile lor cotidiene rămân goale și fără valoare, făcându-i pe toți oamenii să știe că bucurarea de Dumnezeu e doar o alinare trecătoare – dar, dacă, atunci când nu se bucură de Dumnezeu, încă trăiesc în trup, deși cred în Dumnezeu, la ce bun? În trup, totul este gol pentru om. După experimentarea vicisitudinilor vieții omenești, odată cu venirea bătrâneții, părul omului se albește, chipul îi este plin de riduri, iar mâinile îi sunt acoperite de bătături. Deși a plătit un preț mare, nu a câștigat, practic, nimic. Astfel, cuvintele Mele merg mai departe: totul este gol pentru cei care trăiesc în trup. Acest lucru se află dincolo de orice îndoială și nu este nevoie să-l examinați în detaliu. Aceasta este fața originală a vieții omenești, despre care Dumnezeu a vorbit de-atâtea și-atâtea ori. Dumnezeu nu ocolește aceste cuvinte ca rezultat al slăbiciunii omului, ci, pur și simplu, acționează conform cu planul Său inițial. Poate că unele cuvinte le oferă oamenilor sprijin și înțelegere și poate că unele fac exact opusul, făcându-i pe oameni, în mod deliberat, să trăiască într-o atmosferă de moarte – și, tocmai din cauza acestui lucru, suferă. Astfel, poate că Dumnezeu delimitează „strategia cetății goale”^[b] pentru a-i induce pe oameni dinadins în eroare, dar ei nu pot vedea deloc asta, rămân în beznă. Și totuși, toate sunt în mâinile lui Dumnezeu și, chiar dacă oamenii știu acest lucru, cum ar putea să se păzească? Astfel, nimeni nu poate scăpa de amenințarea mustrării – ce ar putea face? Pot doar să se supună rânduielilor lui Dumnezeu – iar acest lucru nu e pentru că Dumnezeu i-a înșfăcat și nu vrea să le dea drumul? Doar sub amenințările lui Dumnezeu pot oamenii să urmeze cursul naturii – nu e cazul? Dacă nu ar fi rânduielile lui Dumnezeu, cum ar putea oamenii să se declare, de bunăvoie, învinși? Nu ar fi asta o glumă? Chiar dacă viața omenească este goală, cine este dispus, când viața îi este confortabilă, să lase, în tăcere, în urmă, lumea omului și să încerce să-L mulțumească pe Dumnezeu? Oamenii mor în mijlocul neajutorării – cine a murit vreodată în mijlocul abundenței, când are tot ce și-ar putea dori? Numai o „stea” coborâtă din cer ar constitui o excepție de la aceasta. În comparație cu viața din cel de-al treilea cer, de care s-a bucurat, viața pe pământ ar fi ca viața în Infern – doar în aceste împrejurări ar putea ea fi dispusă să moară. Dar, cine e azi o stea din cer? Și Eu sunt „nelămurit” cu privire la acest lucru. Să căutăm împrejur și să vedem dacă putem găsi pe cineva. Dacă e găsit, le cer oamenilor să Mă ajute să întreb dacă e dispus să acționeze conform cuvintelor Mele de mai sus. Totuși, am un avertisment pentru fiecare dintre voi: niciunul nu trebuie să facă pe „eroul” și să se ofere să moară, pricepeți?

Note de subsol:

a. „A-și întinde cotul în afară” – expresie chinezească al cărei sens este că o persoană îi ajută pe alții în defavoarea apropiaților săi, cum ar fi părinții, copiii, rudele sau frații.

b. „Strategia cetății goale” este a 32-a din cele treizeci și șase de stratageme ale Chinei antice. Această strategie implică prezentarea unui înșelător front îndrăzneț pentru a ascunde lipsa de pregătire ca să înșele inamicul.