Oamenii nu au înțeles niciodată nimic din cuvintele lui Dumnezeu. În schimb, doar le „prețuiesc” superficial, fără a le înțelege adevărata semnificație. Prin urmare, deși majoritatea oamenilor îndrăgesc cuvântările Lui, Dumnezeu atrage atenția asupra faptului că, în realitate, ei nu le prețuiesc. Motivul este că, în opinia lui Dumnezeu, deși cuvintele Sale sunt comori, oamenii nu le-au gustat adevărata dulceață. Prin urmare, ei pot doar „să se hrănească cu iluzii” și, astfel, să-și ostoiască inimile lacome. Nu numai că Duhul lui Dumnezeu este la lucru în mijlocul tuturor oamenilor, dar, firește, lor li se acordă și luminarea cuvântului Său; doar că oamenii sunt prea nepăsători ca să-i poată aprecia cu adevărat esența. În mintea oamenilor, aceasta este epoca în care Împărăția este realizată pe deplin, dar, în esență, nu se întâmplă acest lucru. Deși ceea ce profețește Dumnezeu este ceea ce El a realizat, Împărăția reală încă nu a ajuns pe deplin pe pământ. Mai degrabă, odată ce omenirea se schimbă, odată ce lucrarea progresează și cu Fulgerul care vine de la răsărit – adică – odată ce cuvântul lui Dumnezeu se adâncește – Împărăția se va înfăptui încet pe pământ, coborând, treptat, dar pe deplin, în această lume. Procesul venirii Împărăției este și procesul lucrării divine pe pământ. În același timp, Dumnezeu a început, în tot universul, o lucrare ce nu a fost făcută în nicio epocă a istoriei: reorganizarea întregului pământ. De exemplu, schimbări extraordinare se petrec prin univers, inclusiv schimbările din statul Israel, lovitura de stat din Statele Unite ale Americii, schimbările din Egipt, schimbările din Uniunea Sovietică și răsturnarea Chinei. Când întregul univers se va stabiliza și va fi readus la normal, lucrarea lui Dumnezeu pe pământ se va încheia; adică, atunci când Împărăția va veni pe pământ. Acesta este adevăratul sens al cuvintelor „Exact atunci când Împărăția Mea va fi înființată și orânduită și, de asemenea, atunci când Eu Mă voi schimba la față și Mă voi întoarce către întregul univers, toate națiunile lumii vor fi perturbate”. Dumnezeu nu ascunde nimic de omenire; El le-a spus continuu oamenilor despre toată bogăția Lui – și, totuși, ei nu pot să înțeleagă la ce Se referă și pur și simplu Îi înțeleg cuvântul, ca nebunii. În acest stadiu al lucrării, oamenii au aflat caracterul de nepătruns al lui Dumnezeu și, în plus, acum pot aprecia dificultatea sarcinii de a-L înțelege; din acest motiv, ei au simțit că, în aceste zile, a crede în Dumnezeu este cel mai dificil lucru de făcut, asemănător cu a învăța un porc să cânte. Sunt complet neajutorați, ca șoarecii prinși într-o capcană. Într-adevăr, indiferent de cât de multă putere are o persoană sau de cât de talentată este sau dacă are capacități nelimitate, atunci când vine vorba de cuvântul lui Dumnezeu, aceste lucruri nu înseamnă nimic. Este ca și cum omenirea ar fi, în ochii lui Dumnezeu, o grămadă de cenușă de hârtie arsă – complet golită de orice valoare, ca să nu mai spunem lipsită de orice folos. Aceasta este o ilustrare perfectă a adevăratului înțeles al cuvintelor „Din punctul de vedere al oamenilor, Eu am devenit din ce în ce mai ascuns și tot mai de neînțeles”. De aici, este evident că lucrarea lui Dumnezeu urmează o evoluție naturală și se desfășoară pe baza a ceea ce pot înțelege oamenii prin organele lor receptive. Când natura omenirii este fermă și neclintită, cuvintele pe care le rostește Dumnezeu sunt întru totul conform noțiunilor sale, iar aceste noțiuni par să fie aproape sinonime cu Dumnezeu, fără absolut nicio diferență. Acest fapt îi face pe oameni oarecum conștienți de „realitatea lui Dumnezeu”, dar nu acesta este obiectivul Său principal. Dumnezeu le permite oamenilor să se liniștească înainte de a-Și începe, în mod oficial, adevărata lucrare pe pământ. Prin urmare, în timpul acestui început care este atât de confuz pentru oameni, ei își dau seama că ideile lor de odinioară erau incorecte și că Dumnezeu și omul sunt la fel de diferiți precum cerul și pământul și că nu sunt deloc asemănători. Întrucât cuvintele lui Dumnezeu nu mai pot fi evaluate pe baza noțiunilor umane, oamenii au început imediat să se uite la Dumnezeu într-o nouă lumină; și, prin urmare, Îl privesc uimiți, ca și cum Dumnezeul real ar fi la fel de inaccesibil ca un Dumnezeu invizibil și de neatins, ca și cum trupul Lui ar fi doar un înveliș, lipsit de esența Sa. Deși El este o întrupare a Duhului, poate să Se transforme în Duh și să Se îndepărteze plutind în orice moment; prin urmare, oamenii au dezvoltat o mentalitate oarecum prudentă. La menționarea lui Dumnezeu, oamenii Îl îmbracă cu noțiunile lor, spunând că El poate să călătorească pe nori și ceață, să umble pe apă și să Se arate brusc și să dispară printre oameni. Alții au explicații chiar și mai descriptive. Din cauza ignoranței oamenilor și a lipsei lor de percepție, a spus Dumnezeu: „Când ei cred că Mi s-au împotrivit sau că Mi-au încălcat decretele administrative, Eu tot Mă prefac că nu văd”.

Dumnezeu dezvăluie fața urâtă și lumea interioară a omenirii cu o acuratețe infailibilă, fără să-Și rateze vreodată ținta. Se poate spune chiar că nu face niciodată niciun fel de greșeală. Aceasta este dovada care convinge oamenii pe deplin. Datorită principiului din spatele lucrării lui Dumnezeu, multe dintre cuvintele și faptele Sale lasă o impresie care este imposibil de șters, iar oamenii par, prin urmare, să dobândească o și mai profundă înțelegere a Lui, ca și cum ar fi descoperit în El lucruri care sunt mai prețioase. „În amintirile lor, Eu sunt fie un Dumnezeu care mai degrabă arată milă oamenilor, decât să-i mustre, fie sunt Dumnezeu Însuși, care nu Își respectă cuvântul dat. Acestea sunt toate închipuiri născute din gândirea umană și în neconcordanță cu faptele.” Deși oamenii nu au acordat niciodată importanță adevăratei fețe a lui Dumnezeu, ei cunosc „partea laterală a firii Lui” ca pe dosul palmei lor; întotdeauna caută greșeli în cuvintele și acțiunile lui Dumnezeu. Acest lucru este cauzat de faptul că oamenii sunt întotdeauna dornici să acorde atenție lucrurilor negative și să le ignore pe cele pozitive, privind numai cu dispreț faptele lui Dumnezeu. Cu cât Dumnezeu spune mai mult că Se ascunde cu smerenie în locuința Sa, cu atât mai mari sunt cerințele oamenilor de la El. Ei spun: „Dacă Dumnezeu întrupat observă fiecare faptă a omului și experimentează viața umană, de ce, în majoritatea timpului, Dumnezeu nu cunoaște situația noastră reală? Înseamnă, oare, că Dumnezeu este cu adevărat ascuns?” Deși Dumnezeu cercetează în profunzime inima omului, El încă lucrează conform stărilor actuale ale omenirii, fără a fi nici nedeslușit, nici supranatural. Pentru a emonda pe deplin omenirea de vechea sa fire, Dumnezeu nu a cruțat niciun efort pentru a vorbi din diferite perspective, dezvăluind adevărata natură a oamenilor și pronunțând judecata asupra răzvrătirii lor, într-un moment spunând că Se va ocupa de toți oamenii, iar în următorul declarând că va mântui un grup de oameni; fie având cerințe de la omenire, fie avertizând-o; disecându-i măruntaiele sau, alternativ, oferindu-i tratament. Astfel, sub îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, este ca și cum omenirea ar fi călătorit în fiecare colț al pământului și ar fi intrat într-o grădină îmbelșugată, unde fiecare floare se întrece pentru a fi cea mai frumoasă. Orice spune Dumnezeu, omenirea va intra în cuvântul Său, exact ca și cum Dumnezeu ar fi un magnet care atrage orice lucru care conține fier. Când citesc cuvintele „Oamenii nu țin seama de Mine, așa că nici Eu nu îi iau în serios. Nu-Mi acordă nicio atenție, deci nici Eu nu trebuie să lucrez mai mult asupra lor. Nu este aceasta cea mai bună dintre cele două lumi?” toți oamenii lui Dumnezeu par să fie izbiți din nou în Adânc sau loviți iarăși în punctul lor vital, ceea ce-i lasă extrem de șocați. Și, astfel, ei întră din nou în metodă. Sunt deosebit de confuzi în ceea ce privește cuvintele: „Dacă nu sunteți în stare să vă țineți de datoriile voastre ca membri ai poporului Meu în Împărăție, veți fi disprețuiți și respinși de Mine!” Majoritatea oamenilor se simt atât de răniți încât mai că varsă lacrimi, gândind: „Mi-a fost greu să ies din Adânc, așa că n-aș avea absolut nicio speranță dacă aș cădea din nou acolo. N-am câștigat nimic în lumea umană și, în viața mea, am trecut prin tot felul de greutăți și necazuri. Mai ales, după ce am dobândit credință, am fost abandonat de cei dragi, persecutat de familie, defăimat de alții din societate, și nu m-am bucurat de nimic din fericirea lumii. Dacă aș cădea din nou în Adânc, oare asta n-ar însemna că mi-am trăit viața chiar și mai zadarnic?” (Cu cât omul se gândește mai mult la acest lucru, cu atât se simte mai îndurerat.) „Toate speranțele mele au fost încredințate în mâinile lui Dumnezeu. Dacă El mă abandonează, aș putea, la fel de bine, să mor chiar acum… Ei bine, totul a fost predestinat de Dumnezeu, deci acum nu pot decât să caut să-L iubesc pe Dumnezeu; orice altceva este secundar. De ce este aceasta soarta mea?” Cu cât omul gândește mai mult astfel, cu atât mai mult se apropie de standardele lui Dumnezeu și de scopul cuvintelor Sale. În acest fel, obiectivul cuvintelor Sale este îndeplinit. După ce oamenii văd cuvintele lui Dumnezeu, toți experimentează o lăuntrică luptă ideologică. Singura lor opțiune este să se supună hotărârii destinului și, astfel, obiectivul lui Dumnezeu este atins. Cu cât sunt mai aspre cuvintele lui Dumnezeu, cu atât devine, în consecință, mai complexă lumea lăuntrică a omenirii. Acest lucru este ca atingerea unei răni; cu cât este atinsă mai tare, cu atât doare mai mult, până în punctul în care oamenii plutesc între viață și moarte și chiar pot să-și piardă încrederea că vor supraviețui. Ca atare, doar atunci când oamenii suferă cel mai mult și se află în adâncurile deznădejdii pot să-și ofere adevărata inimă lui Dumnezeu. Natura umană este de așa fel încât, dacă rămâne chiar și o fărâmă de speranță, oamenii nu vor merge la Dumnezeu pentru ajutor, ci, în schimb, vor adopta metode autosuficiente pentru a supraviețui natural. Acest lucru se întâmplă deoarece natura omenirii este neprihănită de sine, iar oamenii tind să disprețuiască pe toată lumea. De aceea, Dumnezeu a spus: „Nicio singură ființă umană nu a fost în stare să Mă iubească și când i-a fost bine; nicio singură persoană nu M-a căutat, în vreme de pace și fericire, pentru a putea lua parte la bucuria ei”. Acest lucru este, într-adevăr, dezamăgitor; Dumnezeu a creat omenirea, dar, când vine în lumea umană, oamenii caută să I se împotrivească și-L alungă de pe teritoriul lor, ca și cum El ar fi un orfan care rătăcește prin lume sau un om fără patrie. Nimeni nu se simte atașat de Dumnezeu, nimeni nu Îl iubește cu adevărat și nimeni nu a întâmpinat vreodată venirea Lui. În schimb, când văd venirea lui Dumnezeu, fețele lor pline de bucurie se întunecă într-o clipă, ca și cum o furtună neașteptată ar fi pe drum sau ca și când Dumnezeu ar putea să ia fericirea familiei lor și de parcă El nu i-ar fi binecuvântat niciodată pe oameni, ci, în schimb, ar fi adus asupra lor doar nenorociri. Prin urmare, în mintea oamenilor, Dumnezeu nu este o binefacere pentru ei, ci Cel care-i blestemă mereu. De aceea, ei nu-I acordă atenție și nici nu-L întâmpină; sunt întotdeauna reci față de El, iar acest lucru nu s-a schimbat niciodată. Întrucât oamenii nutresc aceste lucruri în inima lor, Dumnezeu spune că sunt iraționali și imorali și că nici măcar sentimentele cu care se presupune că oamenii sunt înzestrați nu pot fi percepute în ei. Oamenii nu arată nicio considerație față de sentimentele lui Dumnezeu, dar, în schimb, folosesc așa-numita „dreptate” când vine vorba de El. Ei sunt așa de mulți ani și, din acest motiv, Dumnezeu a spus că firile lor nu s-au schimbat. Acest lucru arată că ei nu au mai multă substanță decât o mână de pene. S-ar putea spune că oamenii sunt ticăloși fără valoare, deoarece nu se prețuiesc pe ei înșiși. Dacă nici măcar nu se iubesc, ci, în schimb, se calcă în picioare, acest lucru nu arată lipsa lor de valoare? Omenirea este ca o femeie ușoară care joacă jocuri cu ea însăși și care se dăruiește altora, de bunăvoie, pentru a fi violată. Dar, chiar și așa, oamenii tot nu recunosc cât de josnici sunt. Le face plăcere să lucreze pentru alții sau să stea de vorbă cu alții, punându-se sub controlul altora; nu tocmai aceasta este necurăția omenirii? Deși Eu nu am trăit o viață printre oameni și nu am experimentat cu adevărat viața umană, am dobândit o înțelegere foarte clară a fiecărei mișcări, a fiecărei acțiuni, a fiecărui cuvânt și a fiecărei fapte a oamenilor. Pot chiar să îi disec până la cea mai profundă rușine a lor, până în punctul în care nu mai îndrăznesc să-și dezvăluie propriile uneltiri și să cedeze poftelor lor. Ca melcii care se retrag în cochiliile lor, ei nu mai îndrăznesc să-și expună propria stare urâtă. Întrucât omenirea nu se cunoaște pe sine, cel mai mare defect al său este dorința de a-și etala farmecul de bunăvoie înaintea altora, expunându-și chipul urât; acesta este lucrul pe care Dumnezeu îl detestă cel mai mult. Cauza acestei situații e aceea că relațiile dintre oameni sunt anormale și că nu există relații interpersonale normale între aceștia, cu atât mai puțin relații normale între ei și Dumnezeu. Dumnezeu a spus foarte multe și, făcând astfel, obiectivul Său principal a fost acela de a ocupa un loc în inimile oamenilor, astfel încât ei să se poate lepăda de toți idolii care s-au stabilit acolo. Prin urmare, Dumnezeu poate să-Și exercite puterea asupra întregii omeniri și să atingă scopul existenței Sale pe pământ.