Așa cum a spus Dumnezeu: „Nimeni nu poate pricepe sursa cuvintelor Mele, nici nu știe scopul pentru care le rostesc”, dacă nu ar fi călăuzirea Duhului lui Dumnezeu și dacă nu ar exista sosirea cuvântărilor Lui, toți oamenii ar pieri sub mustrarea Lui. De ce I-a luat lui Dumnezeu o vreme așa îndelungată să-i testeze pe toți oamenii? Și timp de cinci luni? Acesta este tocmai punctul central al părtășiei noastre, precum și un punct central al înțelepciunii lui Dumnezeu. Putem postula următoarele: fără această perioadă de a-l pune pe om la încercare și fără ca Dumnezeu să fi lovit, să fi ucis și să fi nimicit rasa umană cea coruptă, în cazul în care construirea Bisericii ar fi continuat până azi, atunci care ar fi fost rezultatul? Astfel, Dumnezeu intră direct în subiect încă din prima propoziție, indicând direct efectul dorit al lucrării din aceste câteva luni – El pune punctul pe „i”! Asta e suficient să arate înțelepciunea faptelor lui Dumnezeu de-a lungul acestei perioade de câteva luni: ele au îngăduit tuturor să învețe, prin încercări, cum să se supună și cum să se sacrifice cu sinceritate, precum și cum să ajungă să-L înțeleagă pe Dumnezeu mai bine prin rafinare dureroasă. Cu cât este mai mare disperarea pe care oamenii o experimentează, cu atât ajung să se înțeleagă mai bine pe ei înșiși. Și adevărul este că, cu cât înfruntă mai mult rafinare încărcată de suferință, cu atât mai mult ajung să-și cunoască propria lor corupție, până la punctul de a recunoaște că sunt nevrednici până și să fie făcători de servicii ai lui Dumnezeu și că a presta serviciu înseamnă a fi înălțați de El. Și astfel, după ce acest rezultat a fost atins, când omul a epuizat fiecare parte a sa, Dumnezeu dă glas direct sunetului milei, fără a ascunde nimic. Se poate vedea imediat că metoda de lucru a lui Dumnezeu, după aceste câteva luni, ia ca punct de pornire ziua de astăzi; El a făcut ca asta să fie limpede pentru toată lumea. Deoarece, în trecut, Dumnezeu a spus deseori: „Nu este ușor să vă câștigați dreptul să vă numiți poporul lui Dumnezeu”, El a confirmat aceste cuvinte în oamenii care sunt numiți făcători de servicii, ceea ce e suficient pentru a arăta că Dumnezeu e demn de încredere fără umbră de îndoială. Orice spune Dumnezeu se va adeveri în diferite măsuri, și nicicum nu sunt vorbe goale.

Când toți oamenii sunt plini de mâhnire și suferință până în culmea emoției, cuvinte ca acestea de la Dumnezeu ajung unde trebuie, reînviindu-i pe toți în toiul deznădejdii lor. Pentru a îndepărta orice altă îndoială din mințile oamenilor, Dumnezeu a adăugat următoarele: „Chiar dacă sunt denumiți oamenii Mei, acest titlu nu este nicicum secundar faptului de a fi numiți «fiii» Mei”. Asta e suficient pentru a arăta că doar Dumnezeu este capabil să-Și protejeze propria autoritate, iar odată ce oamenii au citit asta, vor crede și mai cu tărie că, departe de a fi o metodă de a lucra, este un fapt. Mergând un pas mai departe, pentru ca viziunile oamenilor să poată rămâne limpezi, identitatea fiecăruia este clarificată în noua Lui abordare. Acest lucru este suficient pentru a arăta înțelepciunea lui Dumnezeu și le permite oamenilor să știe mai bine că Dumnezeu poate vedea în inima oamenilor; în gândurile și acțiunile lor, oamenii sunt precum marionetele, cu Dumnezeu care trage sforile, iar acest lucru e sigur și dincolo de orice îndoială.

Întorcându-ne la începuturi, ceea ce a făcut Dumnezeu din start a fost să indice direct că primul pas al lucrării Sale, acela de „purificare a Bisericii”, a fost deja încheiat. „Situația acum nu este ce a fost odată, iar lucrarea Mea a ajuns la un nou punct de plecare.” În această afirmație se poate vedea că lucrarea lui Dumnezeu a ajuns într-un nou punct de plecare și, imediat după aceea, El ne-a indicat planul pentru următorul pas al lucrării Sale – odată ce construirea Bisericii se va încheia, va începe viața Epocii Împărăției, „căci acum nu mai este era construirii bisericii, ci mai degrabă era în care Împărăția este clădită cu succes”. Mai mult decât atât, El a afirmat că, în timp ce oamenii sunt încă pe pământ, adunările lor vor continua să se numească biserici, evitând astfel realizarea unei „Împărății” nerealistice așa cum și-a imaginat-o toată lumea. Mai departe, urmează părtășia pe subiectul viziunilor.

Cum se face că, deși acum este epoca construirii Împărăției și sfârșitul construirii Bisericii, toate adunările sunt numite în continuare „biserici”? În trecut, s-a spus că Biserica este precursorul Împărăției, iar fără Biserică nu se poate vorbi de Împărăție. Începutul Epocii Împărăției este începutul lucrării de slujire a lui Dumnezeu în trup, iar Epoca Împărăției este inaugurată de Dumnezeu întrupat. Ce aduce El este Epoca Împărăției, iar nu pogorârea oficială a Împărăției. Nu este dificil să ne imaginăm acest lucru; ceea ce indic prin oamenii lui Dumnezeu sunt oamenii Epocii Împărăției, nu oamenii Împărăției în sine. Iată de ce ar avea sens să spunem că adunările de pe pământ ar trebui să poarte în continuare denumirea de „Biserică”. În trecut, El a acționat în umanitatea Sa normală, când încă nu I se adusese mărturie ca Dumnezeu Însuși, și astfel, Epoca Împărăției încă nu începuse atunci printre oameni; iată de ce, așa cum am spus, Duhul Meu încă nu începuse oficial să lucreze în trupul Meu întrupat. Acum, că lui Dumnezeu Însuși I S-a adus mărturie, Împărăția este realizată printre oameni. Acest lucru înseamnă că voi începe să lucrez în divinitatea Mea, astfel că ființele umane care pot să aprecieze cuvintele pe care le rostesc și faptele la care lucrez în divinitatea Mea sunt cunoscute ca popor al Meu din Epoca Împărăției. Din asta a luat ființă „poporul lui Dumnezeu”. În această etapă, este în principal divinitatea Mea cea care vorbește și acționează. Omul pur și simplu nu se poate amesteca și nici nu-Mi poate tulbura planul. Odată ce Dumnezeu a atins un anumit punct în vorbirea Sa, numele Lui este mărturisit, iar din acest punct, judecata Lui asupra omenirii va începe. Acesta este apogeul înțelepciunii din lucrarea lui Dumnezeu. Acest lucru fixează o temelie fermă și stabilește rădăcinile pentru începutul pasului următor, precum și sfârșitul ultimului pas. Acest lucru este ceva pe care nimeni, ca ființă umană, nu ar fi putut vreodată să-l prevadă; este punctul de întâlnire al primei și celei de a doua părți a epocii judecății. Fără cele câteva luni în care l-am rafinat pe om, divinitatea Mea nu ar fi avut cum să lucreze. Acele câteva luni de rafinare au deschis calea pentru următorul pas al lucrării Mele. Încheierea acestor câteva luni de lucrare e semn că etapa următoare a lucrării are să fie mai profundă. Dacă cineva înțelege cu adevărat cuvintele lui Dumnezeu, atunci poate fi în stare să priceapă faptul că El folosește această perioadă de câteva luni pentru a începe următorul pas din lucrarea Sa, permițând ca aceasta să obțină rezultate mai bune. Deoarece obstrucția umanității Mele a creat o piedică pentru următorul pas al lucrării Mele, prin aceste câteva luni de rafinare prin suferință, ambele părți sunt deci edificate și au obținut beneficii substanțiale. Doar acum, ca urmare a acestui lucru, omul începe să prețuiască felul Meu de a face referire la el. Așadar, când Dumnezeu, printr-o mișcare a condeiului Lui, a spus că nu-i va mai numi pe oameni „făcători de servicii”, ci „poporul lui Dumnezeu”, cu toții au fost copleșiți de bucurie. Acesta a fost călcâiul lui Ahile al omului. Tocmai pentru a găsi această slăbiciune vitală a omului, Dumnezeu a vorbit așa cum a vorbit.

Pentru a cuceri toți oamenii și a câștiga credința lor sinceră și pentru a atrage atenția asupra faptului că devotamentul unor oameni este denaturat de impurități, Dumnezeu a făcut pasul suplimentar de a atrage atenția asupra diferitelor feluri de urâțenie umană și, făcând astfel, a împlinit cuvintele Sale: „Câți sunt sinceri în iubirea pentru Mine? Cine nu acționează din considerație pentru propriul viitor? Cine nu s-a plâns niciodată în timpul încercărilor?” Din astfel de cuvinte, toți pot să-și recunoască propria răzvrătire, lipsa de loialitate și lipsa de devotament filial și prin aceasta să ajungă să vadă că mila și bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu îi însoțesc pe toți cei care Îl caută la fiecare pas. Acest lucru poate fi văzut din următoarele cuvinte: „Când cineva este aproape să se retragă, când toți cei care, sperând ca Eu să-Mi schimb modul de a vorbi, și-au pierdut speranța, în acea clipă Eu dau glas cuvintelor de mântuire, aducându-i pe toți cei care Mă iubesc sincer înapoi în Împărăția Mea, înaintea tronului Meu”. Aici, sintagma „cei care Mă iubesc sincer” și întrebarea retorică „Oare câți Mă iubesc sincer?” nu se contrazic reciproc. Ele ilustrează cum „sinceritatea”, în acest context, conține impurități. Nu e că Dumnezeu nu știe nimic; mai degrabă, tocmai pentru că Dumnezeu poate să vadă în cele mai adânci locuri ale inimii omului, El folosește cuvinte precum „sinceritate”, ceea ce este un sarcasm la adresa rasei umane corupte, pentru a-i face pe toți să simtă mai profund cât Îi sunt de datori lui Dumnezeu și să-și facă reproșuri mai aspre, precum și să recunoască faptul că nemulțumirile din inimile lor vin în întregime de la Satana. Toți sunt surprinși când văd un termen precum „devotament”, gândind în sinea lor: „De multe ori am blamat Cerul și pământul și de multe ori am vrut să plec, dar, din cauză că îmi era teamă de decretele administrative ale lui Dumnezeu, mă ocupam de chestiuni oricum ar fi fost, doar ca să le termin și mergeam cu mulțimea, așteptând ca Dumnezeu să mă trateze, crezând că, dacă lucrurile chiar se dovedeau a fi fără speranță, tot îmi va mai rămâne destul timp să mă retrag încet. Dar acum Dumnezeu ne cheamă oamenii Lui devotați. Poate Dumnezeu să fie cu adevărat un Dumnezeu care vede în adâncimile inimii oamenilor?” Tocmai pentru a evita acest tip de neînțelegere, Dumnezeu a atras atenția asupra stărilor psihologice ale diferitelor tipuri de oameni doar la sfârșit, determinând pe toți să treacă de la o stare în care se îndoiau în interior, în timp ce în exterior exprimau încântarea, la o stare în care sunt convinși cu inima, cu vorba și cu vederea. În acest fel, impresia omului despre cuvântul lui Dumnezeu a devenit mai profundă și, ca urmare naturală a acestui lucru, omul a devenit un pic mai înfricoșat, un pic mai temător și, în plus, a dobândit o înțelegere mai bună a lui Dumnezeu. În sfârșit, pentru a potoli grijile omului, Dumnezeu a spus: „Dar din moment ce trecutul e trecut, iar prezentul e deja aici, nu mai este nevoie să tânjim cu nostalgie după trecut sau să ne facem gânduri pentru viitor”. Acest tip de cuvântare încordată, armonioasă și totuși succintă are un efect și mai mare, determinându-i pe toți cei care citesc cuvintele Sale să vadă din nou lumina în mijlocul disperării trecutului, până când vor vedea înțelepciunea și faptele lui Dumnezeu, vor câștiga titlul de „popor al lui Dumnezeu”, vor elimina norii îndoielii din inimile lor, iar apoi vor ajunge să se cunoască pe ei înșiși din schimbarea tiparelor stărilor lor psihologice. Aceste stări se retrag și revin pe rând, dând naștere suferinței și durerii, fericirii și veseliei. În acest capitol, Dumnezeu a conturat o descriere a oamenilor atât de realistică și vie în fiecare detaliu al său, că a atins punctul desăvârșirii. Este cu adevărat ceva ce omul nu poate atinge, ceva ce expune cu adevărat secretele din ungherele cele mai ascunse ale inimii omului. Ar putea să fie acesta un lucru pe care omul are capacitatea să îl facă?

Imediat după asta, și chiar de mai mare importanță, este pasajul de mai jos, care îi dezvăluie omului în mod direct decretul administrativ al lui Dumnezeu și care, în plus, este cea mai importantă parte: „Fiind uman, oricine se împotrivește realității și nu face lucrurile potrivit îndrumărilor Mele nu va avea parte de un sfârșit bun, ci va atrage asupra sa numai necazuri. Din tot ce are loc în univers, nu există nimic în care Eu să nu am ultimul cuvânt”. Nu este acesta decretul administrativ al lui Dumnezeu? Asta e suficient pentru a arăta că exemplele celor care încalcă acest decret administrativ sunt nenumărate. Pe baza celor de mai sus, Dumnezeu continuă să îi avertizeze pe toți să nu-și facă gânduri pentru propriul destin. Dacă cineva ar îndrăzni să-și dorească să se elibereze de orchestrarea lui Dumnezeu, consecințele ar fi teribile dincolo de orice închipuire. Acest lucru le permite apoi celor care au experimentat luminarea și iluminarea din aceste cuvinte să înțeleagă mai bine decretul administrativ al lui Dumnezeu, precum și să înțeleagă faptul că măreția Sa nu poate fi ofensată și astfel să devină mai experimentați și mai statornici, la fel de verzi precum un pin care, bătut de vânt și de îngheț, se înalță sfidător sub amenințarea gerului năprasnic, continuând să contribuie la vitalitatea verde și viguroasă a naturii. Majoritatea oamenilor, dând peste acest pasaj, se simt atât de consternați de parcă ar fi intrat într-un fel de labirint; acest lucru se întâmplă deoarece conținutul cuvintelor lui Dumnezeu se modifică relativ repede și astfel, nouă persoane din zece intră într-un labirint când încearcă să-și înțeleagă propriile firi corupte. Pentru ca lucrarea să poată merge mai ușor în viitor, pentru ca îndoielile din inimile tuturor oamenilor să poată fi eliminate și pentru ca toți să poată face un pas înainte în credința lor în loialitatea lui Dumnezeu, El pune accentul la finalul pasajului: „fiecare dintre cei care Mă iubesc sincer se va întoarce negreșit înaintea tronului Meu”. Astfel, mințile oamenilor care au trecut prin mai multe luni de zile ale lucrării Lui sunt despovărate într-o clipă de o parte din spaima lor. Mai mult decât atât, inimile lor, care fuseseră atârnate în văzduh, se întorc la ceea ce fuseseră odată, de parcă o piatră grea ar fi căzut pe pământ. Nu trebuie să-și mai facă gânduri pentru soarta lor; mai mult, ei cred că Dumnezeu nu va mai rosti vorbe goale. Deoarece oamenii sunt neprihăniți de sine, nu este niciunul care să nu creadă că demonstrează cel mai înalt grad de devotament față de Dumnezeu; de aceea Dumnezeu pune în mod voit accentul pe „sincer” – pentru a obține un rezultat mai bun. Aceasta este pentru a pava calea și a pune fundația pentru următorul pas al lucrării Lui.