Ultimele noastre părtășii au avut un mare impact asupra fiecăruia dintre voi. Începând de acum, oamenii pot simți, în sfârșit, cu adevărat, existența reală a lui Dumnezeu și faptul că El este, de fapt, foarte aproape de om. Deși oamenii poate au crezut în Dumnezeu timp de mulți ani, ei nu I-au înțeles niciodată cu adevărat gândurile și ideile așa cum le înțeleg acum, nici nu au experimentat cu adevărat faptele Lui practice așa cum o fac acum. Fie că este vorba de cunoaștere sau de practică efectivă, majoritatea oamenilor au învățat ceva nou, au ajuns să înțeleagă mai bine și au realizat greșelile din căutările din trecut, și-au dat seama de superficialitatea experienței lor și de faptul că există prea multe aspecte ale experienței lor care nu sunt conforme cu voia lui Dumnezeu și și-au dat seama că ceea ce îi lipsește cel mai mult omului este cunoașterea firii lui Dumnezeu. Această cunoaștere din partea omului este doar un tip de cunoaștere bazată pe percepție; să se ridice la nivelul cunoașterii raționale necesită o aprofundare și o întărire treptată prin experiențele cuiva. Înainte ca oamenii să-L înțeleagă cu adevărat pe Dumnezeu, se poate spune din punct de vedere subiectiv că ei cred în existența Lui în inimile lor, dar nu înțeleg în mod real chestiunile specifice precum ce fel de Dumnezeu este El de fapt, care este voia Lui, care este firea Lui și care este atitudinea Lui adevărată față de omenire. Acest lucru compromite foarte mult credința oamenilor în Dumnezeu, împiedicându-le credința să atingă vreodată puritatea sau perfecțiunea. Chiar dacă ești față în față cu cuvântul lui Dumnezeu sau simți că L-ai întâlnit pe Dumnezeu prin experiențele tale, tot nu se poate spune că Îl înțelegi complet. Deoarece nu cunoști gândurile lui Dumnezeu sau ceea ce El iubește și ceea ce urăște, ce Îl supără și ce Îi aduce bucurie, prin urmare, nu Îl înțelegi cu adevărat. Credința ta este construită pe o temelie de nedeslușire și imaginație, pe baza dorințelor tale subiective. Este încă departe de o credință autentică și încă ești departe de a fi un discipol adevărat. Explicațiile exemplelor din aceste povești biblice le-au permis oamenilor să cunoască inima lui Dumnezeu, ce gândea El la fiecare pas din lucrarea Sa și motivul pentru care a făcut această lucrare, care erau planul și intenția Lui inițială când a făcut-o, cum Și-a obținut ideile și cum S-a pregătit și Și-a dezvoltat planul. Prin aceste povești, putem câștiga o înțelegere detaliată, specifică a fiecărei intenții în parte și a fiecărui gând adevărat al lui Dumnezeu în timpul celor șase mii de ani ai lucrării Sale de gestionare și a atitudinii Sale față de oameni în diferite momente și în diferite epoci. Dacă oamenii pot înțelege ce gândea Dumnezeu, care era atitudinea Lui și firea pe care a dezvăluit-o El când S-a confruntat cu fiecare situație, acest lucru poate ajuta fiecare persoană să realizeze mai profund adevărata existență a lui Dumnezeu și să simtă mai profund caracterul practic și autenticitatea Lui. Scopul Meu în relatarea acestor povești nu este ca oamenii să înțeleagă istoria biblică, nici nu este să îi ajut să devină familiarizați cu versetele Bibliei sau cu oamenii din acestea și, mai ales, nu este să îi ajut pe oameni să înțeleagă contextul a ceea ce a făcut Dumnezeu în timpul Epocii Legii. Scopul Meu este, mai degrabă, să-i ajut pe oameni să înțeleagă voia lui Dumnezeu, firea Sa și fiecare părticică din El și să câștige o înțelegere și o cunoaștere mai autentică și mai exactă a lui Dumnezeu. În acest mod, inimile oamenilor pot, puțin câte puțin, să se deschidă față de Dumnezeu, să devină apropiate de Dumnezeu și să-L poată înțelege mai bine pe El, firea Sa, esența Sa și să-L cunoască mai bine pe adevăratul Dumnezeu Însuși.

Cunoașterea firii lui Dumnezeu și a ceea ce El are și este poate avea un impact pozitiv asupra oamenilor. Îi poate ajuta să aibă mai multă încredere în Dumnezeu și îi poate ajuta să capete o ascultare și o frică adevărată față de El. Atunci, ei nu Îl vor mai urma sau venera orbește. Dumnezeu nu vrea nesăbuiți sau persoane care urmează mulțimea orbește, ci mai degrabă un grup de oameni care au în inimile lor o cunoaștere și o înțelegere clară a firii lui Dumnezeu și care se pot comporta ca martori ai Lui, oameni care nu L-ar abandona niciodată pe Dumnezeu datorită frumuseții Sale, datorită a ceea ce are și este și datorită firii Sale drepte. Ca discipol al lui Dumnezeu, dacă în inima ta încă există o lipsă de claritate sau dacă există ambiguitate sau confuzie în privința existenței Lui adevărate, a firii Sale, a ceea ce El are și este și a planului Său de a mântui omenirea, atunci credința ta nu poate câștiga lauda lui Dumnezeu. El nu vrea ca acest fel de persoană să-L urmeze și Lui nu-I place ca acest fel de persoană să vină înaintea Sa. Deoarece acest fel de persoană nu-L înțelege pe Dumnezeu, nu este în stare să-și ofere inima Lui – inima sa este închisă pentru El, deci credința sa în Dumnezeu este plină de impurități. Modul în care Îl urmează pe Dumnezeu nu poate fi numit decât orbește. Oamenii pot câștiga o credință adevărată și pot fi discipoli adevărați doar dacă Îl înțeleg și Îl cunosc în mod real pe Dumnezeu, ceea ce naște în ei frică de El și ascultare adevărată. Doar în acest mod își pot da inima lui Dumnezeu și o pot deschide față de El. Asta vrea Dumnezeu, deoarece tot ceea ce fac și gândesc ei poate rezista la testul lui Dumnezeu și ei pot fi martori pentru Dumnezeu. Tot ceea ce vă comunic în privința firii lui Dumnezeu sau ceea ce El are și este, sau voia Lui și gândurile Lui în tot ceea ce face, și din oricare perspectivă, din oricare unghi vorbesc despre acest lucru, toate sunt pentru a vă ajuta să fiți mai convinși de existența reală a lui Dumnezeu, să înțelegeți și să apreciați mai profund iubirea Lui pentru omenire și grija Lui pentru oameni și dorința Lui sinceră de a gestiona și a mântui omenirea.

O trecere în revistă a gândurilor, ideilor și acțiunilor lui Dumnezeu de când a creat lumea

Astăzi, mai întâi vom recapitula gândurile, ideile și fiecare mișcare în parte a lui Dumnezeu de când a creat omenirea. Ne vom uita la lucrarea pe care a desfășurat-o de la crearea lumii și până la începutul oficial al Epocii Harului. Putem atunci să descoperim care dintre gândurile și ideile lui Dumnezeu sunt necunoscute omului și, de acolo, putem să clarificăm ordinea planului lui Dumnezeu de gestionare (planului mântuirii) și putem să înțelegem detaliat contextul în care Dumnezeu a creat lucrarea Sa de gestionare, sursa și procesul acesteia de dezvoltare și, de asemenea, să înțelegem în întregime rezultatele pe care le așteaptă El de la lucrarea Sa de gestionare – adică, partea esențială și scopul lucrării Sale de gestionare. Pentru a înțelege aceste lucruri, trebuie să ne întoarcem într-o vreme îndepărtată, liniștită și tăcută când nu existau oameni…

Crearea primei persoane vii de către Dumnezeu Însuși

Când Dumnezeu S-a ridicat din patul Său, primul Lui gând a fost acesta: să creeze o persoană vie, o ființă umană, reală, cineva cu care să trăiască și care să fie tovarășul Său constant; această persoană putea să-L asculte și El putea să Se încreadă în ea și să vorbească cu aceasta. Apoi, pentru prima oară, Dumnezeu a adunat un pumn de țărână și a folosit-o pentru a crea prima persoană vie conform imaginii pe care Și-a imaginat-o în mintea Sa, apoi El i-a dat acestei făpturi vii un nume – Adam. Odată ce Dumnezeu a avut această persoană care trăia și respira, cum S-a simțit? Pentru prima dată, El a simțit bucuria de a avea o persoană iubită, un tovarăș. A simțit, de asemenea, pentru prima oară, responsabilitatea de a fi un tată și grija care vine odată cu aceasta. Această persoană care trăia și respira I-a adus fericire și bucurie lui Dumnezeu; El S-a simțit alinat pentru prima oară. Acesta a fost primul lucru pe care Dumnezeu l-a făcut vreodată care nu a fost îndeplinit cu gândurile sau chiar cu cuvintele Sale, ci a fost făcut cu propriile Sale mâini. Când acest fel de ființă – o persoană care trăia și respira – a stat în fața lui Dumnezeu, făcută din carne și oase, cu corp și formă și capabilă să vorbească cu Dumnezeu, El a trăit un fel de bucurie pe care nu o mai simțise înainte. Dumnezeu a simțit cu adevărat responsabilitatea Sa, iar această ființă umană nu numai că Îi atingea corzile sufletului, ci Îi încălzea și Îi emoționa inima cu fiecare mică mișcare pe care o făcea. Când această ființă vie a stat înaintea lui Dumnezeu, a fost prima oară când S-a gândit să câștige mai mulți oameni de acest fel. Asta a fost seria de evenimente care a început cu acest prim gând pe care Dumnezeu l-a avut. Pentru Dumnezeu, toate aceste evenimente aveau loc pentru prima oară, dar în cadrul acestor prime evenimente, indiferent ce simțea El în acel moment – bucurie, responsabilitate, grijă – nu exista nimeni cu care să le împartă. Începând cu acel moment, Dumnezeu a simțit cu adevărat o singurătate și o tristețe pe care nu le experimentase vreodată înainte. El a simțit că omul nu putea să accepte sau să înțeleagă iubirea și grija Lui sau intențiile Sale pentru om, așadar, tot a simțit durere și suferință în inima Sa. Deși făcuse aceste lucruri pentru om, omul nu era conștient de acestea și nu le înțelegea. Pe lângă fericirea, bucuria și alinarea pe care omul I le aducea, curând, împreună cu acestea, au apărut și primele Lui sentimente de suferință și singurătate. Acestea erau gândurile și sentimentele lui Dumnezeu din acel moment. În timp ce Dumnezeu făcea toate aceste lucruri, în inima Lui, trecea de la bucurie la suferință și de la suferință la durere, iar aceste sentimente erau amestecate cu neliniște. Tot ceea ce voia să facă era să Se grăbească să permită acestei persoane, acestei omeniri, să cunoască ceea ce exista în inima Sa și să înțeleagă cât mai curând intențiile Sale. Atunci, oamenii ar putea să devină discipolii Lui, să împărtășească gândurile Lui și să se alinieze cu voia Sa. Ei nu mai aveau doar să Îl mai asculte pe Dumnezeu vorbind și să rămână fără cuvinte; ei aveau să cunoască modul în care să I se alăture lui Dumnezeu în lucrarea Sa; mai presus de toate, ei aveau să nu mai fie oameni indiferenți la cerințele Lui. Aceste prime lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut sunt foarte importante și au o mare valoare pentru planul Lui de gestionare și pentru ființele umane de astăzi.

După crearea tuturor lucrurilor și a omenirii, Dumnezeu nu S-a odihnit. El n-a avut liniște și era dornic să-Și îndeplinească gestionarea și să câștige poporul pe care îl iubea atât de mult din rândul omenirii.

O serie de lucrări fără precedent săvârșite de Dumnezeu în preajma Epocii Legii

În continuare, nu mult după ce Dumnezeu a creat ființele umane, vedem din Biblie că a existat un mare potop în întreaga lume. Noe este menționat în consemnarea potopului și se poate spune că Noe a fost prima persoană care a primit chemarea lui Dumnezeu să lucreze cu El pentru a finaliza o sarcină a lui Dumnezeu. Desigur, aceasta a fost și prima dată când Dumnezeu a apelat la o persoană de pe pământ să facă ceva conform poruncii Sale. Odată ce Noe a terminat de construit arca, Dumnezeu a inundat pământul pentru prima dată. Când Dumnezeu a distrus pământul prin potop, a fost prima dată când S-a simțit copleșit de dezgust față de ființele umane de când le crease; asta L-a forțat pe Dumnezeu să ia decizia dureroasă de a distruge rasa umană printr-un potop. După ce potopul a distrus pământul, Dumnezeu a făcut primul Său legământ cu oamenii, un legământ care să arate că nu va mai distruge niciodată lumea prin potop. Simbolul acestui legământ a fost curcubeul. Acesta a fost primul legământ al lui Dumnezeu cu omenirea, prin urmare curcubeul a fost primul semn al unui legământ oferit de Dumnezeu; curcubeul este un lucru real, fizic, care există. Însăși existența curcubeului Îl face pe Dumnezeu să simtă deseori tristețe pentru rasa umană anterioară pe care a pierdut-o și are rolul de a-I reaminti constant ceea ce i s-a întâmplat… Dumnezeu nu Și-a încetinit ritmul – El nu avea liniște și abia aștepta să facă următorul pas din gestionarea Sa. În consecință, Dumnezeu l-a ales pe Avraam ca prima Sa opțiune pentru lucrarea Sa din întreg Israelul. Asta a fost și prima oară când Dumnezeu a ales un asemenea candidat. Dumnezeu a hotărât să înceapă să-Și îndeplinească lucrarea de a mântui omenirea prin această persoană și să Își continue lucrarea prin urmașii acestei persoane. Putem vedea în Biblie că asta a făcut Dumnezeu cu Avram. Apoi, Dumnezeu a făcut din Israel primul tărâm ales și Și-a început lucrarea în Epoca Legii prin poporul Său ales, israeliții. Încă o dată, pentru prima oară, Dumnezeu le-a oferit israeliților reguli și legi clare pe care omenirea ar trebui să le urmeze și le-a explicat în detaliu. Asta a fost prima dată când Dumnezeu le-a oferit ființelor umane astfel de reguli standardizate, specifice, pentru modul în care să facă sacrificii, cum ar trebui să trăiască, ce ar trebui să facă și să nu facă, ce sărbători și zile ar trebui să respecte și principiile de urmărit în tot ceea ce făceau. Asta era prima dată când Dumnezeu oferea omenirii astfel de regulamente și principii standardizate, detaliate, despre cum să-și trăiască viețile.

De fiecare dată când spun „prima oară”, se referă la un tip de lucrare pe care Dumnezeu nu o mai săvârșise vreodată. Se referă la o lucrare care nu a existat înainte și, chiar dacă Dumnezeu crease omenirea și tot felul de făpturi și ființe vii, acesta este un tip de lucrare pe care El nu îl săvârșise vreodată până atunci. Toată această lucrare a inclus gestionarea omenirii de către Dumnezeu; totul avea de-a face cu oamenii și cu mântuirea și gestionarea lor de către Dumnezeu. După Avraam, Dumnezeu a făcut din nou ceva pentru prima oară – El l-a ales pe Iov să fie cel care trăia sub lege și care putea rezista la ispitele Satanei în timp ce continua să se teamă de Dumnezeu, să se ferească de rău și să fie martor pentru Dumnezeu. Asta a fost și prima dată când Dumnezeu i-a permis Satanei să ispitească o persoană și prima dată când El a făcut un rămășag cu Satana. În final, pentru prima dată, El a câștigat pe cineva care era capabil să mărturisească ferm și să fie martor pentru El în timp ce se confrunta cu Satana și cineva care putea să-L rușineze cu totul pe Satana. De când Dumnezeu a creat omenirea, aceasta a fost prima persoană pe care a câștigat-o, care a putut să fie martor pentru El. Odată ce l-a câștigat pe acest om, Dumnezeu a fost chiar mai dornic să-Și continue gestionarea și să săvârșească următorul stadiu al lucrării Sale, pregătindu-Și locul și oamenii pe care avea să-i aleagă pentru următorul pas al lucrării Sale.

După ce am avut părtășie în privința tuturor acestor lucruri, înțelegeți cu adevărat voia lui Dumnezeu? Dumnezeu consideră această situație a gestionării omenirii, a mântuirii oamenilor, ca fiind mai importantă decât orice altceva. El face aceste lucruri nu numai cu mintea Sa, nu doar prin cuvintele Sale și, în mod cert, nu o face cu o atitudine nepăsătoare – El face toate aceste lucruri cu un plan, cu un scop, cu standarde și cu voia Sa. Este clar că această lucrare de a mântui omenirea are o mare importanță atât pentru Dumnezeu, cât și pentru om. Indiferent cât de dificilă este lucrarea, indiferent cât de mari sunt obstacolele, indiferent cât de slabi sunt oamenii sau cât de profundă este răzvrătirea omenirii, nimic din toate acestea nu este dificil pentru Dumnezeu. Dumnezeu Se menține ocupat, depunând eforturi susținute și gestionând lucrarea pe care El Însuși dorește să o îndeplinească. De asemenea, El aranjează totul și Își exercită suveranitatea asupra tuturor acelor oameni asupra cărora va lucra și asupra întregii lucrări pe care dorește să o finalizeze – niciunul dintre aceste lucruri nu a mai fost făcut vreodată. Aceasta este prima dată când Dumnezeu a folosit aceste metode și a plătit un preț atât de mare pentru acest proiect important de gestionare și mântuire a omenirii. În timp ce Dumnezeu îndeplinește această lucrare, puțin câte puțin, El exprimă și dezvăluie oamenilor, fără rezerve, efortul Său minuțios, ceea ce El are și ce este, înțelepciunea și atotputernicia și fiecare aspect al firii Sale. El dezvăluie și exprimă aceste lucruri așa cum nu a mai făcut-o vreodată înainte. Deci, în întreg universul, pe lângă oamenii pe care Dumnezeu dorește să-i gestioneze și să-i mântuiască, nu au existat niciodată făpturi care să fie atât de apropiate de Dumnezeu, care să fi avut o astfel de relație apropiată cu El. În inima Sa, omenirea pe care El dorește să o gestioneze și să o mântuiască este cea mai importantă; El apreciază această omenire mai presus de orice altceva. Chiar dacă El a plătit un preț mare pentru oameni și chiar dacă este rănit și sfidat în mod continuu de ei, El nu renunță niciodată la ei și continuă neobosit în lucrarea Sa, fără plângeri sau regrete. Asta pentru că El știe că, mai devreme sau mai târziu, oamenii se vor trezi la chemarea Sa și vor fi mișcați de cuvintele Sale, vor recunoaște că El este Domnul creației și se vor întoarce de partea Lui…

După ce ați auzit toate acestea astăzi, este posibil să simțiți că tot ceea ce face Dumnezeu este foarte normal. Se pare că oamenii au simțit întotdeauna ceva din intențiile lui Dumnezeu pentru ei din cuvintele Sale și din lucrarea Sa, dar există întotdeauna o anumită distanță între sentimentele lor sau cunoașterea lor și ceea ce gândește Dumnezeu. De aceea, cred că este necesară comunicarea cu toți oamenii în privința motivului pentru care Dumnezeu a creat omenirea și a contextului de la baza dorinței Sale de a câștiga omenirea la care a sperat. Este esențial să împărtășim asta cu toți oamenii, pentru ca tuturor să le fie clar acest lucru și să-l înțeleagă în inima lor. Deoarece fiecare gând și idee a lui Dumnezeu și fiecare fază și perioadă a lucrării Sale se unește și este strâns legată de întreaga Lui lucrare de gestionare, prin urmare, a înțelege gândurile, ideile și voia lui Dumnezeu în fiecare pas al lucrării Sale este același lucru cu a înțelege în ce fel a apărut lucrarea planului Său de gestionare. Pe această bază, înțelegerea ta în privința lui Dumnezeu devine mai profundă. Deși tot ceea ce a făcut Dumnezeu când a creat prima dată lumea, lucru menționat de Mine mai devreme, pare pentru moment să reprezinte doar „o informație”, irelevantă în căutarea adevărului, pe parcursul experienței tale, va exista oricum o zi când vei crede că nu reprezintă ceva așa de simplu precum câteva informații, nici că este vreun soi de taină. Pe măsură ce viața ta se desfășoară, odată ce Dumnezeu are un loc în inima ta sau odată ce Îi înțelegi mai profund și mai amănunțit voia, vei înțelege cu adevărat importanța și necesitatea lucrurilor despre care vorbesc astăzi. Indiferent în ce măsură acceptați acest lucru acum, încă este necesar ca voi să înțelegeți și să cunoașteți aceste lucruri. Când Dumnezeu face ceva, când Își îndeplinește lucrarea, indiferent dacă e prin ideile Sale sau cu propriile mâini, indiferent dacă este prima sau ultima dată când a făcut-o, în final, Dumnezeu are un plan, iar scopurile și gândurile Sale sunt în tot ceea ce face. Aceste scopuri și gânduri reprezintă firea lui Dumnezeu și exprimă ceea ce El are și ce este. Aceste două lucruri – firea lui Dumnezeu și ceea ce El are și ce este – trebuie înțelese de fiecare persoană în parte. Odată ce o persoană înțelege firea Sa și ceea ce El are și ce este, aceasta poate înțelege treptat motivul pentru care Dumnezeu face lucrurile pe care le face și pentru care spune ceea ce spune. Astfel, acea persoană poate atunci să aibă mai multă credință să Îl urmeze pe Dumnezeu, să urmărească adevărul și o schimbare a firii sale. Adică, înțelegerea lui Dumnezeu de către om și credința omului în Dumnezeu sunt inseparabile.

Chiar dacă lucrul despre care oamenii aud sau pe care îl înțeleg este firea lui Dumnezeu, ceea ce El are și este, ceea ce ei câștigă este viața care vine de la Dumnezeu. Odată ce această viață a fost înfăptuită în tine, frica ta de Dumnezeu va deveni tot mai mare. Acesta e un câștig care vine foarte natural. Dacă nu vrei să înțelegi sau să cunoști firea sau esența lui Dumnezeu, dacă nici măcar nu vrei să cugeți la aceste lucruri sau să te concentrezi asupra lor, îți pot spune cu siguranță că modul în care urmărești momentan credința în Dumnezeu nu îți poate permite niciodată să Îi împlinești voia sau să obții aprecierea Lui. Mai mult decât atât, nu poți niciodată să atingi cu adevărat mântuirea – acestea sunt consecințele finale. Când oamenii nu-L înțeleg pe Dumnezeu și nu Îi cunosc firea, inimile lor nu se pot deschide niciodată cu adevărat față de El. Odată ce L-au înțeles pe Dumnezeu, ei vor începe să aprecieze și să savureze ceea ce e în inima Lui cu interes și credință. Când vei aprecia și vei savura ceea ce se află în inima lui Dumnezeu, inima ta se va deschide treptat, puțin câte puțin, față de El. Când inima ta se va deschide față de El, vei simți cât de rușinoase și demne de dispreț sunt dialogurile tale cu Dumnezeu, cerințele tale față de El și propriile tale dorințe extravagante. Când inima ta se va deschide cu adevărat față de Dumnezeu, vei vedea că inima Sa este o lume infinită și vei intra într-un tărâm pe care nu l-ai mai experimentat înainte. În acest tărâm nu există înșelare, nu există amăgeală, nu există întuneric și nu există rău. Există doar sinceritate și credință; doar lumină și echitate; doar dreptate și bunătate. Acest tărâm este plin de iubire și grijă, plin de compasiune și toleranță și prin acest lucru simți fericirea și bucuria de a fi viu. Aceste lucruri sunt ceea ce Dumnezeu îți va dezvălui când îți vei deschide inima față de El. Această lume infinită este plină de înțelepciunea și omnipotența lui Dumnezeu; este, de asemenea, plină de iubirea și autoritatea Lui. Aici, poți vedea fiecare aspect a ceea ce Dumnezeu are și este, ce Îi aduce bucurie, de ce se îngrijorează și de ce devine trist, de ce devine furios… Asta poate să vadă fiecare persoană care își deschide inima și Îi permite lui Dumnezeu să intre. Dumnezeu poate veni în inima ta doar dacă o deschizi față de El. Poți vedea ceea ce Dumnezeu are și este și poți vedea planurile Lui pentru tine doar dacă a venit în inima ta. În acel moment, vei descoperi că totul la Dumnezeu este foarte valoros, că ceea ce El are și este reprezintă un lucru demn de prețuire. În comparație cu acel lucru, abia merită menționați oamenii care te înconjoară, obiectele și evenimentele din viața ta și chiar persoanele tale dragi, partenerul tău și lucrurile pe care le iubești. Acestea sunt așa de mici, de modeste; vei simți că niciun obiect material nu va mai putea vreodată să te atragă din nou și că nu te mai poate face să plătești niciun preț pentru el vreodată. În smerenia lui Dumnezeu, vei vedea măreția și supremația Sa. În plus, într-o faptă de-a lui Dumnezeu pe care înainte o considerai destul de mică, vei vedea înțelepciunea Lui infinită și toleranța Sa și vei vedea răbdarea, îngăduința și înțelegerea Lui pentru tine. În tine, asta va da naștere unei adorații față de El. În acea zi, vei simți că omenirea trăiește într-o lume foarte murdară, că oamenii care îți sunt alături și lucrurile care se petrec în viața ta și chiar cei pe care îi iubești, iubirea lor pentru tine și așa-zisa lor protecție sau grijă pentru tine nici măcar nu merită menționate – că doar Dumnezeu este iubitul tău și că doar pe El Îl prețuiești cel mai mult. Când va veni acea zi, cred că vor exista unii care vor spune: iubirea lui Dumnezeu este foarte mare și esența Sa este foarte sfântă – în Dumnezeu, nu există înșelăciune, rău, invidie sau discordie, ci doar dreptate și autenticitate și tot ceea ce Dumnezeu are și este ar trebui să fie aspirația oamenilor. Oamenii ar trebui să se străduiască și să aspire la acest lucru. Pe ce bază este construită abilitatea omenirii de a realiza acest lucru? Este construită pe baza înțelegerii lor a firii lui Dumnezeu și a înțelegerii esenței Lui. Așadar, înțelegerea firii lui Dumnezeu și a ceea ce El are și este, reprezintă o lecție pe tot parcursul vieții pentru fiecare persoană; este un scop de-o viață urmărit de fiecare persoană care se străduiește să-și schimbe firea și să-L cunoască pe Dumnezeu.

Prima întrupare a lui Dumnezeu cu scopul de a lucra

Tocmai am vorbit despre toată lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o, despre seria de lucrări fără precedent pe care El le-a săvârșit. Fiecare dintre aceste lucruri este relevant pentru planul lui Dumnezeu de gestionare și pentru voia lui Dumnezeu. Aceste lucruri sunt relevante, de asemenea, pentru firea lui Dumnezeu Însuși și pentru esența Sa. Dacă vrem să înțelegem mai mult din ce are Dumnezeu și ce este, nu ne putem opri la Vechiul Testament sau la Epoca Legii – trebuie să continuăm pe urmele pașilor pe care Dumnezeu i-a făcut în lucrarea Sa. Așadar, dat fiind că Dumnezeu a încheiat Epoca Legii și a început Epoca Harului, lăsați proprii noștri pași să-L urmeze în Epoca Harului – o epocă plină de har și de răscumpărare. În această epocă, Dumnezeu a făcut din nou ceva foarte important, care nu mai fusese făcut vreodată. Lucrarea din această nouă epocă a fost un nou punct de plecare, atât pentru Dumnezeu, cât și pentru omenire – un punct de plecare care a constat într-o nouă lucrare făcută de Dumnezeu, care nu mai fusese făcută vreodată. Această nouă lucrare era fără precedent, ceva dincolo de puterea imaginației oamenilor și a tuturor creaturilor. Este ceva care acum le este bine cunoscut tuturor oamenilor – pentru prima dată, Dumnezeu a devenit o ființă umană și, pentru prima dată, a început o nouă lucrare cu înfățișarea exterioară a unui om, cu identitatea de om. Această nouă lucrare semnifica faptul că Dumnezeu Își finalizase lucrarea din Epoca Legii și că nu avea să mai spună sau să facă nimic în cadrul legii. Nici nu avea să mai spună sau să facă nimic sub forma legii sau conform principiilor sau regulilor legii. Adică, toată lucrarea Sa bazată pe lege a fost oprită pentru totdeauna și nu avea să mai fie continuată, deoarece Dumnezeu a vrut să înceapă o nouă lucrare și să facă lucruri noi. Încă o dată, planul Său avea un nou punct de plecare și, astfel, Dumnezeu a trebuit să conducă omenirea în următoarea epocă.

Dacă acestea erau vești bune sau vești de rău augur pentru oameni depindea de esența fiecărei persoane în parte. Se poate spune că, pentru unii oameni, acestea nu erau vești bune, ci de rău augur, deoarece când Dumnezeu Și-a început noua lucrare, acei oameni care doar urmau legile și regulile, care doar urmau doctrinele, dar nu se temeau de Dumnezeu, au avut tendința să folosească vechea lucrare a lui Dumnezeu pentru a-I condamna noua lucrare. Pentru acești oameni, acestea erau vești de rău augur. Dar pentru fiecare persoană care era nevinovată și deschisă, care era sinceră față de Dumnezeu și dornică să primească răscumpărarea Sa, prima întrupare a lui Dumnezeu reprezenta o veste foarte bună. Căci încă de când oamenii au fost aduși la viață, asta era prima oară când Dumnezeu a apărut și a trăit în mijlocul omenirii sub o formă care nu era Duhul; de această dată, El S-a născut dintr-un om și a trăit printre oameni ca Fiul Omului și a lucrat în mijlocul lor. Această „premieră” a dărâmat noțiunile oamenilor; a fost dincolo de orice imaginație. În plus, toți discipolii lui Dumnezeu au dobândit un beneficiu palpabil. Dumnezeu nu numai că a încheiat vechea epocă, dar a încheiat și vechile Sale metode și stilul Său de lucru. El nu a mai cerut mesagerilor Lui să-I transmită voia, nu S-a mai ascuns în nori și nu a mai apărut sau vorbit oamenilor în mod poruncitor prin tunet. Printr-o metodă de neimaginat pentru oameni, care era dificil de înțeles sau de acceptat pentru ei – devenind trup – El a devenit Fiul Omului pentru a începe lucrarea acelei epoci, un lucru nemaivăzut până atunci. Această faptă a lui Dumnezeu i-a găsit pe oameni total nepregătiți; i-a făcut să se simtă stânjeniți, deoarece Dumnezeu începuse iar o nouă lucrare pe care nu o mai făcuse niciodată. Astăzi, vom analiza lucrarea nouă pe care Dumnezeu a realizat-o în noua epocă și vom lua în considerare ceea ce este de învățat pentru noi în această nouă lucrare cu privire la firea Lui și la ce are El și ce este.

Următoarele sunt cuvinte din Biblie consemnate în Noul Testament:

1. Smulgerea spicelor de grâu de către Isus pentru a le mânca de Sabat

Matei 12:1 În vremea aceea, într-o zi de Sabat, Isus trecea printre lanurile de grâu. Ucenicii Lui erau flămânzi, așa că au început să smulgă spice de grâu și să mănânce.

2. Fiul Omului este Domnul Sabatului

Matei 12:6-8 Dar Eu vă spun că aici este Cineva mai mare decât Templul! Dacă ați fi știut ce înseamnă: „Milă doresc, nu jertfă!”, n-ați fi condamnat niște nevinovați! Căci Fiul Omului este Domn și al Sabatului!

Să aruncăm mai întâi o privire la acest pasaj: „În vremea aceea, într-o zi de Sabat, Isus trecea printre lanurile de grâu. Ucenicii Lui erau flămânzi, așa că au început să smulgă spice de grâu și să mănânce”.

De ce am selectat acest pasaj? Ce legătură are cu firea lui Dumnezeu? În acest text, primul lucru pe care îl știm este că era ziua Sabatului, dar Domnul Isus a ieșit și Și-a condus discipolii prin câmpurile de porumb. Ceea ce este și mai „trădător” e că ei chiar „au început să smulgă spice de grâu și să mănânce”. În Epoca Legii, legea lui Iahve Dumnezeu prevedea că oamenii nu puteau să iasă ca de obicei sau să ia parte la activități în ziua Sabatului – existau multe lucruri care nu puteau fi făcute în ziua Sabatului. Această acțiune din partea Domnului Isus era derutantă pentru cei care trăiseră în cadrul legii o perioadă lungă de timp și chiar a provocat critici. Cât despre confuzia lor și modul în care vorbeau despre ce a făcut Isus, nu ne vom ocupa de acelea acum și vom discuta mai întâi motivul pentru care Domnul Isus a ales să facă acest lucru în ziua Sabatului, dintre toate zilele, și ce dorea El să comunice prin această acțiune oamenilor care trăiau sub lege. Aceasta este legătura dintre acest pasaj și firea lui Dumnezeu despre care vreau să vorbesc.

Când a venit Domnul Isus, Și-a folosit acțiunile practice pentru a le spune oamenilor că Dumnezeu a părăsit Epoca Legii și a început noua lucrare și că pentru această nouă lucrare nu era necesară respectarea Sabatului. Ieșirea lui Dumnezeu din limitele zilei de Sabat era doar o avanpremieră a noii Sale lucrări; lucrarea cea reală și măreață tot avea să vină. Când Domnul Isus Și-a început lucrarea, El deja lăsase în urmă „lanțurile” Epocii Legii și depășise regulile și principiile acelei epoci. În El, nu mai exista nicio urmă care să aibă legătură cu legea; El o abandonase cu totul și nu o mai respecta și nu mai cerea omenirii să o respecte. Așadar, vezi aici că Domnul Isus a mers prin câmpurile de porumb în ziua Sabatului și că Domnul nu S-a odihnit; El era afară, lucrând, și nu Se odihnea. Această acțiune a Lui a fost un șoc pentru noțiunile oamenilor și le-a comunicat că El nu mai trăia sub lege, că părăsise granițele Sabatului și apăruse înaintea omenirii și în mijlocul lor cu o nouă imagine, cu un nou mod de a lucra. Această acțiune a Lui le-a spus oamenilor că adusese cu El o nouă lucrare, lucrare care a început cu ieșirea de sub lege și îndepărtarea de Sabat. Când Dumnezeu Își îndeplinea noua lucrare, El nu Se mai agăța de trecut și nu Se mai preocupa de regulile Epocii Legii. Nici nu era afectat de lucrarea Sa din epoca precedentă, ci în schimb, lucra în ziua Sabatului la fel ca în oricare zi, iar când ucenicii Lui erau înfometați în ziua de Sabat, ei puteau să culeagă porumb și să mănânce. Acestea toate erau foarte normale în ochii lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu este permis să aibă un nou început pentru mare parte din noua lucrare pe care vrea să o facă și noile cuvinte pe care vrea să le spună. Când începe ceva nou, El nici nu menționează lucrarea Sa anterioară, nici nu continuă să o săvârșească. Întrucât Dumnezeu are principiile proprii în lucrarea Lui, când vrea să înceapă o nouă lucrare, atunci vrea să aducă omenirea într-o nouă etapă a lucrării Sale, iar lucrarea Sa va trece la o fază superioară. Dacă oamenii continuă să se comporte conform vechilor zicale sau reguli sau continuă să le respecte cu strictețe, El nu-Și va aminti acest lucru și nu va fi de acord cu el. Asta pentru că El deja a adus o nouă lucrare și a intrat într-o nouă fază a lucrării Sale. Când inițiază o nouă lucrare, El apare în fața omenirii cu o imagine complet nouă, dintr-un unghi complet nou și într-un mod cu totul nou, astfel încât oamenii să poată vedea diferite aspecte ale firii Sale și ceea ce El are și ce este. Acesta este unul dintre scopurile Sale în noua lucrare. Dumnezeu nu Se agață de ceea ce este vechi și nu o ia pe calea bătătorită; când lucrează și vorbește, El nu este atât de prohibitiv pe cât își imaginează oamenii. În Dumnezeu, totul este liber și eliberat și nu există prohibiție, nici limite – ceea ce El aduce omenirii este libertate și eliberare. El este un Dumnezeu viu, un Dumnezeu care există cu adevărat, în mod autentic. El nu este o păpușă sau o figură din lut și este total diferit de idolii pe care oamenii îi păstrează cu sfințenie și îi venerează. El este viu și plin de viață, iar cuvintele și lucrarea Sa aduc viață și lumină, libertate și eliberare omenirii, deoarece El deține adevărul, viața și calea – nu este constrâns de nimic în niciuna dintre lucrările Sale. Indiferent ce spun oamenii și indiferent cum Îi văd sau Îi evaluează ei noua lucrare, El Își va îndeplini lucrarea fără nicio ezitare. El nu va fi îngrijorat de noțiunile nimănui sau de degetele îndreptate către lucrarea și cuvintele Sale și nici chiar de opunerea și împotrivirea puternică față de noua Sa lucrare. Nimeni din toată creația nu poate folosi rațiunea umană sau imaginația, cunoașterea sau moralitatea umană pentru a măsura sau a defini ce face Dumnezeu, pentru a discredita, a perturba ori a sabota lucrarea Sa. Nu există prohibiție în ceea ce El face și în lucrarea Sa; aceasta nu va fi constrânsă de niciun om, eveniment sau lucru, nici nu va fi perturbată de forțe ostile. În ceea ce privește noua Sa lucrare, El este un Rege mereu victorios și orice forțe ostile și toate ereziile și aberațiile omenirii sunt strivite sub scaunul Său. Indiferent de etapa nouă a lucrării pe care o desfășoară, aceasta va fi cu siguranță dezvoltată și extinsă în mijlocul omenirii și va fi cu siguranță îndeplinită fără obstacole în întregul univers până ce marea Sa lucrare va fi fost îndeplinită. Asta este înțelepciunea și atotputernicia lui Dumnezeu, autoritatea și puterea Lui. Prin urmare, Domnul Isus a putut să iasă și să lucreze în mod fățiș în ziua Sabatului deoarece în inima Sa nu existau reguli, cunoștințe sau doctrină care să vină de la oameni. Ceea ce El avea era noua lucrare a lui Dumnezeu și calea lui Dumnezeu. Lucrarea Sa era modalitatea de a elibera omenirea, de a-i descătușa pe oameni, de a le permite să existe în lumină, să trăiască. Între timp, cei care venerează idoli sau zei falși trăiesc în fiecare zi legați de Satana, îngrădiți de tot felul de reguli și tabuuri – astăzi este interzis un lucru, mâine altul – nu există libertate în viețile lor. Ei sunt precum prizonierii în cătușe, trăindu-și viața fără niciun fel de bucurie. Ce reprezintă „prohibiția”? Reprezintă constrângerile, legăturile și răul. De îndată ce o persoană venerează un idol, aceasta venerează un zeu fals, un duh rău. Prohibiția vine la pachet când sunt lansate asemenea activități. Nu poți mânca asta sau cealaltă, astăzi nu poți să ieși, mâine nu poți găti, următoarea zi nu poți să te muți într-o casă nouă, anumite zile trebuie alese pentru căsătorii și înmormântări și chiar pentru nașterea unui copil. Cum se numește acest lucru? Acest lucru se numește prohibiție; este sclavia omenirii și cătușele Satanei și a duhurilor rele care controlează oamenii și care controlează inimile și trupurile oamenilor. Există aceste prohibiții în cazul lui Dumnezeu? Când este vorba de sfințenia lui Dumnezeu, trebuie să te gândești mai întâi la asta: cu Dumnezeu nu există prohibiții. Dumnezeu are principii în cuvintele și în lucrarea Lui, dar nu există prohibiții, deoarece Dumnezeu Însuși este adevărul, calea și viața.

Acum să ne uităm la următorul pasaj din Scripturi: „Dar Eu vă spun că aici este Cineva mai mare decât Templul! Dacă ați fi știut ce înseamnă: «Milă doresc, nu jertfă!», n-ați fi condamnat niște nevinovați! Căci Fiul Omului este Domn și al Sabatului!” (Matei 12:6-8). La ce se referă cuvântul „templu” aici? Simplu spus, se referă la o clădire magnifică, înaltă, iar în Epoca Legii, templul era un loc unde preoții să Îl venereze pe Dumnezeu. Când Domnul Isus a spus „aici este Cineva mai mare decât Templul,” la cine Se referea? Clar, acel „Cineva” este Domnul Isus întrupat, pentru că doar El era mai mare decât templul. Ce le spuneau acele cuvinte oamenilor? Le spuneau să iasă din templu – Dumnezeu părăsise deja templul și nu mai lucra în el, deci oamenii ar trebui să urmeze pașii lui Dumnezeu în afara templului și să calce pe urmele Lui în noua Sa lucrare. Când Domnul Isus a spus asta, în spatele cuvintelor Sale era o premisă și, anume că, în temeiul legii, oamenii ajunseseră să vadă templul ca pe ceva mai mare decât Însuși Dumnezeu. Adică, oamenii venerau templul în loc să-L venereze pe Dumnezeu, așadar Domnul Isus i-a avertizat să nu venereze idoli, ci în schimb să-L venereze pe Dumnezeu, căci El este suprem. Prin urmare, El a spus: „Milă doresc, nu jertfă!” Este evident că în ochii Domnului Isus, majoritatea oamenilor care trăiau respectând legea nu Îl mai venerau pe Iahve, ci doar făceau sacrificii într-o doară, iar Domnul Isus a hotărât că acest lucru constituia venerarea idolilor. Acești adoratori de idoli vedeau templul ca pe ceva mai mare și mai înalt decât Dumnezeu. În inimile lor exista doar templul, nu Dumnezeu, iar dacă ei și-ar fi pierdut templul, și-ar fi pierdut sălașul. Fără templu, nu aveau unde să se închine și nu își puteau îndeplini sacrificiile. Așa-zisul lor „sălaș” era locul în care se foloseau de scuza falsă a venerării lui Iahve Dumnezeu, pentru a rămâne în templu și a-și îndeplini propriile treburi. Așa-zisul lor „sacrificiu” nu însemna decât că-și desfășurau propriile afaceri rușinoase sub pretextul desfășurării serviciului lor în templu. Acesta era motivul pentru care oamenii din acea vreme considerau templul mai măreț decât Dumnezeu. Domnul Isus a rostit aceste cuvinte ca avertisment pentru oameni, deoarece ei foloseau templul drept fațadă și sacrificiile ca acoperire pentru înșelarea oamenilor și a lui Dumnezeu. Dacă aplicați aceste cuvinte în prezent, acestea sunt la fel de pertinente și de valide. Deși oamenii de astăzi au experimentat o lucrare a lui Dumnezeu diferită față de cea experimentată de oamenii din Epoca Legii, natura-esență a acelor oameni este la fel. În contextul lucrării de astăzi, oamenii vor face tot același fel de lucruri precum cele reprezentate de cuvintele „templul este mai măreț decât Dumnezeu”. De exemplu, oamenii consideră că împlinirea datoriei lor este slujba lor; ei consideră că a fi martor pentru Dumnezeu și a se lupta cu marele balaur roșu sunt mișcări politice în apărarea drepturilor omului, pentru democrație și libertate; ei își transformă datoria pentru a-și folosi abilitățile și a le transforma în cariere, dar tratează teama de Dumnezeu și ferirea de rău ca nimic mai mult decât o doctrină religioasă de respectat; și așa mai departe. Nu sunt aceste comportamente în esență la fel ca „templul este mai măreț decât Dumnezeu”? Diferența este că, acum două mii de ani, oamenii își desfășurau treburile personale în templul fizic, dar astăzi, oamenii își desfășoară treburile personale în temple intangibile. Acei oameni care prețuiesc regulile consideră regulile mai mărețe decât Dumnezeu, acei oameni care iubesc statutul consideră statutul mai măreț decât Dumnezeu, aceia care își iubesc cariera consideră carierele mai presus de Dumnezeu și așa mai departe – toate exprimările lor Mă determină să spun: „Oamenii Îl laudă pe Dumnezeu ca fiind cel mai măreț prin cuvintele lor, dar în ochii lor toate sunt mai mărețe decât Dumnezeu”. Asta pentru că de îndată ce oamenii găsesc o oportunitate de a-și afișa propriile talente pe calea lor de a-L urma pe Dumnezeu sau de a-și desfășura propriile afaceri sau propria carieră, ei se distanțează de Dumnezeu și se dedică slujbei lor adorate. Cât despre ce le-a încredințat Dumnezeu și despre voia Lui, acele lucruri au fost abandonate de mult timp. Care este diferența dintre starea acestor oameni și cei care și-au desfășurat propriile activități în templu acum două mii de ani?

În continuare, să ne uităm la ultima propoziție din acest pasaj: „Căci Fiul Omului este Domn și al Sabatului!” Există o latură practică a acestei propoziții? Puteți vedea partea practică? Fiecare lucru pe care Dumnezeu îl spune vine din inima Sa, deci, de ce a spus El asta? Cum o înțelegeți? Poate înțelegeți semnificația acestei propoziții acum, dar în vremea în care a fost rostită, nu mulți oameni înțelegeau, deoarece omenirea abia ieșise din Epoca Legii. Pentru ei, să iasă din Sabat era un lucru foarte dificil, fără a mai vorbi de a înțelege ce este un adevărat Sabat.

Propoziția „Fiul Omului este Domn și al Sabatului” le spune oamenilor că tot ce are legătură cu Dumnezeu nu este de natură materială și, deși Dumnezeu îți poate satisface toate nevoile materiale, odată ce toate nevoile tale materiale au fost satisfăcute, poate satisfacția din aceste lucruri să substituie căutarea adevărului de către tine? Asta clar nu e posibil! Firea lui Dumnezeu și ceea ce El are și ce este, despre care am avut părtășie, reprezintă amândouă adevărul. Valoarea acesteia nu poate fi comparată cu niciun obiect material, oricât ar fi de valoros, nici nu poate fi cuantificată în bani, pentru că nu este un obiect material, și asigură nevoile inimii fiecărei persoane. Pentru fiecare persoană, valoarea acestor adevăruri intangibile ar trebui să fie mai presus de valoarea oricăror lucruri materiale pe care tu ai putea pune preț, nu-i așa? Această afirmație este ceva la care trebuie să cugetați. Ideea principală a ceea ce am spus este că ceea ce Dumnezeu are și ce este și tot ce are legătură cu Dumnezeu sunt cele mai importante lucruri pentru fiecare persoană în parte și nu pot fi înlocuite de niciun obiect material. Îți voi da un exemplu: când ți-e foame, ai nevoie de mâncare. Această mâncare poate fi mai mult sau mai puțin bună ori mai mult sau mai puțin nesatisfăcătoare, dar atât timp cât te saturi, acel sentiment neplăcut de foame nu va mai fi acolo – va dispărea. Poți sta liniștit, iar corpul tău se va odihni. Foamea oamenilor poate fi rezolvată cu mâncare, dar când Îl urmezi pe Dumnezeu și simți că nu-L înțelegi, cum poți rezolva pustietatea din inima ta? Poate fi rezolvată cu mâncare? Sau când Îl urmezi pe Dumnezeu și nu Îi înțelegi voia, ce poți folosi pentru a compensa acea foame din inima ta? În timpul experienței tale de mântuire prin Dumnezeu, în timpul urmăririi unei schimbări în firea ta, dacă nu Îi înțelegi voia sau nu știi care este adevărul, dacă nu înțelegi firea lui Dumnezeu, atunci nu te vei simți foarte neliniștit? Nu vei simți o foame și o sete puternică în inima ta? Nu te vor împiedica aceste sentimente să simți pace în inima ta? Așadar, cum poți compensa acea foame din inima ta – există un mod de a o rezolva? Unii oameni se duc la cumpărături, unii își caută prieteni cărora să li se destăinuie, unii oameni se răsfață printr-un somn lung, alții citesc mai multe cuvinte ale lui Dumnezeu sau lucrează mai din greu și depun mai multe eforturi pentru a-și împlini îndatoririle. Pot aceste lucruri să îți rezolve dificultățile reale? Toți dintre voi înțelegeți pe deplin aceste feluri de practici. Când te simți neputincios, când simți o dorință puternică de a obține luminare de la Dumnezeu pentru a-ți permite să cunoști realitatea adevărului și voia Sa, de ce ai cel mai mult nevoie? Lucrul de care ai nevoie nu este un meniu complet și nu sunt niște cuvinte amabile, darămite confortul trecător și satisfacția trupului – lucrul de care ai nevoie este ca Dumnezeu să îți spună clar și direct ceea ce ar trebui să faci și modul în care ar trebui să o faci, să îți spună clar care este adevărul. După ce ai înțeles acest lucru, chiar dacă dobândești doar într-o mică măsură înțelegere, nu te vei simți mai mulțumit în inima ta decât dacă ai fi luat o masă bună? Când inima îți este mulțumită, nu dobândește inima ta și întreaga ta ființă pace adevărată? Prin această analogie și analiză, înțelegeți acum de ce am vrut să împărtășesc cu voi această propoziție: „Fiul Omului este Domn și al Sabatului”? Înțelesul acesteia este că ceea ce vine de la Dumnezeu, ceea ce El are și ce este și totul despre El sunt mai presus de orice alt lucru, inclusiv lucrul sau persoana pe care odată considerai că o prețuiești cel mai mult. Adică, dacă o persoană nu poate dobândi cuvinte din gura lui Dumnezeu sau dacă nu înțelege voia Lui, aceasta nu poate dobândi pace. În experiențele voastre viitoare, veți înțelege motivul pentru care am vrut să vedeți acest pasaj astăzi – acesta este un lucru foarte important. Tot ceea ce face Dumnezeu este adevăr și viață. Adevărul reprezintă un lucru de care oamenii nu se pot lipsi în viețile lor și este ceva fără de care nu se pot descurca niciodată; poți spune și că este cel mai important lucru. Deși nu te poți uita la el sau nu îl poți atinge, importanța sa pentru tine nu poate fi ignorată; este singurul lucru care poate aduce pace în inima ta.

Este înțelegerea voastră cu privire la adevăr integrată cu propriile voastre stări? În viața reală, mai întâi, trebuie să te gândești care adevăruri au legătură cu oamenii, evenimentele și lucrurile pe care le-ai întâlnit; printre aceste adevăruri poți găsi voia lui Dumnezeu și poți lega ceea ce ai întâlnit de voia Lui. Dacă nu știi care aspecte ale adevărului se leagă de lucrurile pe care le-ai întâlnit, dar, în schimb, te duci direct să cauți voia lui Dumnezeu, aceasta este o abordare oarbă, care nu poate obține rezultate. Dacă vrei să cauți adevărul și să înțelegi voia lui Dumnezeu, mai întâi trebuie să te uiți la ce fel de lucruri ți s-au întâmplat, de ce aspecte ale adevărului se leagă și să cauți adevărul specific în cuvântul lui Dumnezeu care are legătură cu ceea ce ai experimentat. Apoi, cauți calea care este corectă pentru tine de a practica din acel adevăr; astfel, poți dobândi o înțelegere indirectă a voii lui Dumnezeu. Căutarea și practicarea adevărului nu este aplicarea unei doctrine sau urmarea unei reguli în mod mecanic. Adevărul nu este o formulă, nici o lege. Nu este mort – este viața însăși, este un lucru viu și este regula pe care o făptură creată trebuie să o urmeze în viață și regula pe care omul trebuie să o aibă în viață. Acest lucru este ceva ce trebuie să înțelegi cât mai mult posibil, prin experiență. Indiferent la ce etapă ai ajuns în experiența ta, ești inseparabil de cuvântul lui Dumnezeu și de adevăr și ceea ce înțelegi din firea lui Dumnezeu și ceea ce cunoști din ceea ce Dumnezeu are și este, toate sunt exprimate în cuvintele lui Dumnezeu; acestea sunt strâns legate de adevăr. Ceea ce El are și este și firea lui Dumnezeu sunt, ele însele, adevărul; adevărul este o manifestare autentică a firii lui Dumnezeu și ceea ce El are și este. Transformă ceea ce El are și este într-un lucru concret și afirmă clar ce are El și este; îți spune mai direct ce Îi place lui Dumnezeu, ce nu Îi place, ce vrea ca tu să faci și ce nu îți permite să faci, ce oameni disprețuiește și ce oameni Îl încântă. În spatele adevărurilor pe care Dumnezeu le exprimă, oamenii pot vedea plăcerea Lui, mânia, tristețea și fericirea, precum și esența Sa – aceasta este dezvăluirea firii Sale. În afară de cunoașterea a ceea ce Dumnezeu are și este și înțelegerea firii Sale din cuvântul Său, ceea ce este cel mai important este nevoia de a ajunge la această înțelegere prin experiență practică. Dacă o persoană se îndepărtează pe sine însăși din viața reală pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, aceasta nu va putea realiza acel lucru. Chiar dacă există oameni care pot dobândi o anumită înțelegere din cuvântul lui Dumnezeu, înțelegerea lor este limitată la teorii și cuvinte și apare o discrepanță față de modul în care este de fapt Dumnezeu Însuși.

Lucrurile pe care le comunicăm acum se află toate în sfera poveștilor consemnate în Biblie. Prin aceste povești și prin analizarea acestor lucruri care s-au petrecut, oamenii pot înțelege firea Lui și ceea ce El are și ce este, pe care El le-a exprimat, permițându-le să cunoască fiecare aspect al lui Dumnezeu într-o manieră mai extinsă, mai profundă, mai cuprinzătoare și mai amănunțită. Deci, singura cale de a cunoaște fiecare aspect al lui Dumnezeu este prin aceste povești? Nu, nu este singura cale! Căci ceea ce Dumnezeu spune și lucrarea pe care El o face în Epoca Împărăției pot ajuta oamenii să cunoască mai bine firea Lui și să o cunoască mai complet. Totuși, cred că este puțin mai ușor să cunoști firea lui Dumnezeu și să înțelegi ceea ce El are și ce este prin niște exemple sau povești consemnate în Biblie cu care oamenii sunt familiarizați. Dacă iau cuvintele de judecată și mustrare și adevărurile pe care Dumnezeu le exprimă astăzi, cuvânt cu cuvânt, pentru a te face să-L cunoști în acest fel, vei simți că este prea plictisitor și monoton și unii oameni vor simți chiar că cuvintele lui Dumnezeu par a fi niște formule. Dar, dacă iau aceste povești din Biblie ca exemple pentru a ajuta oamenii să cunoască firea lui Dumnezeu, ei nu le vor considera plictisitoare. Ai putea spune că, în timpul explicării acestor exemple, detaliile a ceea ce exista în inima lui Dumnezeu în acea vreme – starea sau sentimentul Său, ori gândurile și ideile Sale – au fost spuse oamenilor în limba omenească, iar scopul tuturor acestor lucruri este să le permită să aprecieze, să simtă că ceea ce Dumnezeu are și ce este nu reprezintă o formulă. Nu este o legendă sau ceva ce oamenii nu pot vedea sau atinge. Este ceva care există cu adevărat, pe care oamenii o pot simți și aprecia. Acesta este scopul final. Ai putea spune că oamenii care trăiesc în această epocă sunt binecuvântați. Ei pot să se bazeze pe povestirile biblice pentru a dobândi o înțelegere mai cuprinzătoare a lucrării anterioare a lui Dumnezeu; ei pot să vadă firea Lui prin lucrarea pe care a făcut-o; ei pot să înțeleagă voia lui Dumnezeu pentru omenire prin aceste firi pe care El le-a exprimat și să înțeleagă manifestările concrete ale sfințeniei Sale și ale grijii Sale pentru oameni și, în acest fel, ei pot ajunge la o cunoaștere mai detaliată și mai profundă a firii lui Dumnezeu. Cred că voi toți puteți simți asta acum!

În cadrul lucrării pe care Domnul Isus a finalizat-o în Epoca Harului, poți vedea un alt aspect a ceea ce Dumnezeu are și ce este. Acest aspect a fost exprimat prin trupul Lui, iar oamenii au fost capabili să-l vadă și să-l aprecieze datorită umanității Sale. În Fiul Omului, oamenii au văzut cum Dumnezeu în trup Și-a trăit umanitatea și au văzut divinitatea lui Dumnezeu exprimată prin trup. Aceste două tipuri de exprimare le-au permis oamenilor să vadă un Dumnezeu foarte real și le-au permis să își formeze un concept diferit în privința lui Dumnezeu. Totuși, pe parcursul perioadei de timp dintre crearea lumii și sfârșitul Epocii Legii, adică, înainte de Epoca Harului, singurele aspecte ale lui Dumnezeu care au fost văzute, auzite și trăite de oameni au fost divinitatea lui Dumnezeu, lucrurile pe care Dumnezeu le-a făcut și le-a spus într-un tărâm imaterial și lucrurile pe care El le-a exprimat din persoana Sa reală, care nu puteau fi văzute sau atinse. Deseori, aceste lucruri i-au făcut pe oameni să simtă că Dumnezeu era foarte falnic în măreția Sa, că nu se puteau apropia de El. Impresia pe care Dumnezeu le-o dădea, de obicei, oamenilor, era că El apărea și dispărea din capacitatea lor de a-L percepe și oamenii simțeau chiar că toate gândurile și ideile Sale erau așa de misterioase și evazive că nu exista niciun mod de a ajunge la ele, cu atât mai puțin să încerce chiar să le înțeleagă și să le aprecieze. Pentru oameni, tot ce avea legătură cu Dumnezeu era foarte distant, atât de distant încât oamenii nu puteau să-l vadă sau să-l atingă. El părea că era sus în cer și că nu exista deloc. Deci, pentru oameni, înțelegerea inimii și minții lui Dumnezeu sau a oricărui lucru din gândirea Lui era de neobținut și chiar dincolo de capacitatea lor. Cu toate că Dumnezeu desfășura o anumită lucrare concretă în Epoca Legii și transmitea și anumite cuvinte specifice și exprima anumite firi specifice pentru a le permite oamenilor să aprecieze și să perceapă niște cunoștințe reale despre El, totuși, în final, aceste expresii a ceea ce Dumnezeu are și ce este veneau dintr-un tărâm imaterial și ceea ce oamenii înțelegeau, ceea ce știau era tot despre aspectul divin a ceea ce El are și ce este. Oamenii nu puteau dobândi un concept concret din această exprimare a ceea ce El are și ce este, iar impresia lor în privința lui Dumnezeu era încă blocată în sfera „un corp spiritual de care este greu să te apropii, care apare și dispare din percepție”. Deoarece Dumnezeu nu a folosit un anumit obiect sau imagine din tărâmul material pentru a apărea înaintea oamenilor, ei rămâneau incapabili să-L definească folosind limba omenească. În inimile și mințile oamenilor, ei au vrut întotdeauna să folosească propria limbă pentru a stabili un standard pentru Dumnezeu, pentru a-L face tangibil și a-L umaniza, precum cât de înalt este El, cât de mare, cum arată, ce anume Îi place și care este personalitatea Lui. De fapt, în inima Sa, Dumnezeu știa că oamenii se gândeau în felul acesta. Lui Îi era foarte clar de ce au nevoie oamenii și, desigur, El știa și ce ar trebui să facă, prin urmare Și-a îndeplinit lucrarea într-un mod diferit în Epoca Harului. Acest nou mod era atât divin, cât și umanizat. În perioada de timp în care Domnul Isus lucra, oamenii puteau vedea că Dumnezeu avea multe exprimări omenești. De exemplu, putea să danseze, putea să participe la nunți, putea să Se împărtășească cu oamenii, să vorbească cu ei și să discute lucruri cu ei. În plus față de acelea, Domnul Isus a finalizat și o mare parte din lucrare care reprezenta divinitatea Sa și, desigur, toată această lucrare era o expresie și o dezvăluire a firii lui Dumnezeu. În acest timp, când divinitatea lui Dumnezeu a fost realizată într-un trup obișnuit într-un mod pe care oamenii îl puteau vedea și atinge, ei nu au mai simțit că El apărea și dispărea din percepție sau că nu se puteau apropia de El. Din contră, ei puteau să încerce să priceapă voia lui Dumnezeu sau să-I înțeleagă divinitatea prin fiecare mișcare, prin cuvintele și prin lucrarea Fiului Omului. Fiul Omului întrupat exprima divinitatea lui Dumnezeu prin umanitatea Sa și transmitea omenirii voia lui Dumnezeu. Iar prin exprimarea voii și firii Sale, El le dezvăluia oamenilor și pe Dumnezeul care nu poate fi văzut sau atins care sălășluiește în tărâmul spiritual. Ceea ce oamenii vedeau era Dumnezeu Însuși, în formă tangibilă, făcut din carne și oase. Așadar, Fiul Omului întrupat făcea să fie concrete și umanizate lucrurile precum identitatea lui Dumnezeu Însuși, statutul, imaginea, firea lui Dumnezeu și ceea ce El are și este. Deși înfățișarea externă a Fiului Omului avea anumite limitări în privința imaginii lui Dumnezeu, esența Sa și ceea ce El are și este erau cu totul capabile să reprezinte identitatea și statutul lui Dumnezeu Însuși – existau doar câteva diferențe în forma de exprimare. Nu putem nega că Fiul Omului reprezenta identitatea și statutul lui Dumnezeu Însuși, atât în forma umanității Sale, cât și în divinitatea Sa. În acest timp, totuși, Dumnezeu lucra prin trup, vorbea din perspectiva trupului și stătea înaintea omenirii cu identitatea și statutul Fiului Omului, iar acest lucru le dădea oamenilor oportunitatea de a întâlni și a experimenta cuvintele adevărate și lucrarea lui Dumnezeu în mijlocul omenirii. Le permitea, de asemenea, să înțeleagă divinitatea și măreția Lui în mijlocul smereniei, precum și să dobândească o înțelegere preliminară și o definiție a autenticității și realității lui Dumnezeu. Chiar dacă lucrarea finalizată de Domnul Isus, modurile Sale de lucru și perspectiva din care vorbea erau diferite față de persoana reală a lui Dumnezeu în tărâmul spiritual, totul la El Îl reprezenta cu adevărat pe Dumnezeu Însuși, pe care omenirea nu Îl mai văzuse niciodată – acest lucru nu poate fi negat! Adică, indiferent sub ce formă apare Dumnezeu, indiferent din ce perspectivă vorbește sau cu ce imagine se prezintă omenirii, Dumnezeu nu reprezintă nimic altceva decât pe Sine Însuși. El nu poate reprezenta niciun om, și nici pe vreunul din rândul omenirii corupte. Dumnezeu este Dumnezeu Însuși și acest lucru nu poate fi negat.

În continuare, să ne uităm la o pildă spusă de Domnul Isus în Epoca Harului.

3. Pilda oii pierdute

Matei 18:12-14 Ce părere aveți? Dacă unui om care are o sută de oi i se rătăcește una dintre ele, nu le lasă el oare pe celelalte nouăzeci și nouă pe munți și se duce s-o caute pe cea rătăcită? Și dacă i se întâmplă să o găsească, adevărat vă spun că se bucură de ea mai mult decât de celelalte nouăzeci și nouă, care nu s-au rătăcit! Tot astfel, nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul dintre acești micuți.

Acest pasaj este o parabolă – ce fel de sentiment le dă el oamenilor? Modul de exprimare – parabola – folosit aici este o figură de stil în limbaj uman și, prin urmare, aparține domeniului cunoașterii omenești. Dacă Dumnezeu ar fi spus ceva similar în Epoca Legii, oamenii ar fi simțit că asemenea cuvinte nu erau cu adevărat potrivite cu identitatea lui Dumnezeu, dar când Fiul Omului a transmis aceste cuvinte în Epoca Harului, a părut liniștitor, cald și apropiat față de oameni. Când Dumnezeu a devenit trup, când a apărut sub formă de om, El a folosit o pildă foarte potrivită, care a provenit din propria Sa umanitate, pentru a-Și exprima vocea din inima Sa. Această voce a reprezentat propria voce a lui Dumnezeu și lucrarea pe care a dorit să o facă în acea epocă. A reprezentat și o atitudine pe care Dumnezeu a avut-o față de oamenii din Epoca Harului. Privind din perspectiva atitudinii lui Dumnezeu față de oameni, El a comparat fiecare persoană cu o oaie. Dacă s-ar rătăci o oaie, El ar face orice ar fi nevoie pentru a o găsi. Acesta reprezenta un principiu al lucrării lui Dumnezeu, la acea vreme în mijlocul omenirii, când El era întrupat. Dumnezeu a folosit această pildă pentru a descrie hotărârea și atitudinea Sa în acea lucrare. Acesta era avantajul lui Dumnezeu în a deveni trup: El putea să profite de cunoașterea omenirii și să folosească limba omenească pentru a le vorbi oamenilor și pentru a-Și exprima voia. El a explicat sau „a tradus” omului limbajul Său divin, profund, pe care oamenii se străduiau să îl înțeleagă în limba omenească, într-un mod uman. Asta i-a ajutat pe oameni să-I înțeleagă voia și să știe ce voia El să facă. El putea, de asemenea, să aibă conversații cu oamenii dintr-o perspectivă umană, folosind un limbaj uman, și să comunice cu oamenii într-un fel pe care ei îl înțelegeau. El putea chiar să vorbească și să lucreze folosind limbajul și cunoașterea umană pentru ca oamenii să poată simți caracterul generos și apropiat al lui Dumnezeu, pentru ca ei să Îi poată vedea inima. Ce vedeți în asta? Există vreo prohibiție în cuvintele și acțiunile lui Dumnezeu? La cum văd oamenii lucrurile, nu este posibil ca Dumnezeu să poată folosi cunoașterea, limbajul și felurile oamenilor de a vorbi pentru a discuta despre ceea ce Dumnezeu Însuși voia să spună, despre lucrarea pe care El voia să o facă sau pentru a-Și exprima propria voie. Însă aceasta este o gândire greșită. Dumnezeu a folosit acest tip de pildă pentru ca oamenii să poată să simtă realitatea și sinceritatea lui Dumnezeu și să Îi vadă atitudinea față de oameni în timpul acelei perioade de timp. Această pildă i-a trezit dintr-un vis pe oamenii care trăiseră sub lege o lungă perioadă și a inspirat generație după generație de oameni care au trăit în Epoca Harului. Citind pasajul acestei pilde, oamenii cunosc sinceritatea lui Dumnezeu în mântuirea omenirii și înțeleg valoarea și importanța pe care o are omenirea în inima lui Dumnezeu.

Să aruncăm o privire la ultima frază din acest pasaj: „Tot astfel, nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul dintre acești micuți”. Au fost acestea propriile cuvinte ale Domnului Isus sau cuvintele Tatălui din cer? În aparență, pare că este Domnul Isus Cel care vorbește, dar voia Sa reprezintă voia lui Dumnezeu Însuși, motiv pentru care El a spus: „Tot astfel, nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul dintre acești micuți”. Oamenii din acea vreme Îl recunoșteau doar pe Tatăl din cer ca Dumnezeu și credeau că această persoană pe care o vedeau în fața ochilor doar a fost trimisă de El și nu putea să-L reprezinte pe Tatăl din cer. Acesta este motivul pentru care Domnul Isus a trebuit să adauge această propoziție la finalul pildei Sale, pentru ca oamenii să poată simți cu adevărat voia lui Dumnezeu pentru omenire și autenticitatea și acuratețea a ceea ce a spus El. Chiar dacă această propoziție a fost un lucru ușor de zis, a fost rostită cu grijă și afecțiune și a dezvăluit caracterul umil și ascuns al Domnului Isus. Indiferent dacă Dumnezeu a devenit trup sau dacă a lucrat în tărâmul spiritual, El a cunoscut cel mai bine inima oamenilor și a înțeles cel mai bine ce aveau nevoie oamenii, lucrurile care îi îngrijorau și cele care îi nedumireau și de aceea El a adăugat această propoziție. Această propoziție a scos în evidență o problemă ascunsă în omenire: oamenii erau sceptici în privința lucrurilor spuse de Fiul Omului, adică atunci când Domnul Isus vorbea, a trebuit să adauge: „Tot astfel, nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul dintre acești micuți” și doar pornind de la această premisă puteau da roade cuvintele Sale, pentru a-i face pe oameni să creadă în acuratețea lor și să le sporească credibilitatea. Acest lucru arată că, atunci când Dumnezeu a devenit un Fiu al Omului obișnuit, Dumnezeu și omenirea aveau o relație foarte tulbure și că situația Fiului Omului era foarte incomodă. Arată, de asemenea, cât de nesemnificativ era statutul Domnului Isus printre oameni în acel moment. Când El a spus acest lucru, a fost de fapt pentru a le spune oamenilor: puteți fi siguri – aceste cuvinte nu reprezintă ce există în inima Mea, ci reprezintă voia Dumnezeului care este în inimile voastre. Pentru omenire, nu a fost acesta un lucru ironic? Chiar dacă Dumnezeu care lucra în trup avea multe avantaje pe care nu le avea în persoana Sa, El a trebuit să reziste în fața dubiilor și a respingerii lor, precum și față de nepăsarea și indiferența lor. Se poate spune că procesul lucrării Fiului Omului era procesul de a experimenta respingerea din partea omenirii și de a experimenta cum omenirea concurează împotriva Lui. Mai mult decât atât, era procesul lucrării pentru a câștiga în mod continuu încrederea omenirii și a cuceri omenirea prin ceea ce El are și ce este, prin propria Lui esență. Nu însemna neapărat că Dumnezeu întrupat ducea un război pe pământ împotriva Satanei; ci, mai degrabă, că Dumnezeu a devenit un om obișnuit și a început o strădanie cu cei care Îl urmează, iar prin această strădanie, Fiul Omului Și-a finalizat lucrarea cu smerenia Sa, cu ceea ce El are și ce este și cu iubirea și înțelepciunea Sa. El a obținut oamenii pe care i-a vrut, a câștigat identitatea și statutul pe care le merita și S-a „întors” pe tronul Său.

În continuare, să ne uităm la următoarele două pasaje din scriptură.

4. Iartă de șaptezeci de ori câte șapte

Matei 18:21-22 Atunci Petru a venit la El și L-a întrebat: Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu când va păcătui față de mine? Până la șapte ori? Isus i-a răspuns: Eu nu-ți zic să-l ierți până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte.

5. Iubirea Domnului

Matei 22:37-39 Isus i-a răspuns: „Să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată mintea ta”. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: „Să-l iubești pe semenul tău ca pe tine însuți”.

Dintre aceste două pasaje, unul vorbește despre iertare și celălalt vorbește despre iubire. Aceste două subiecte scot de fapt în evidență lucrarea pe care Domnul Isus a vrut să o îndeplinească în Epoca Harului.

Când Dumnezeu a devenit trup, a adus cu El o etapă a lucrării Sale, care reprezenta sarcinile de lucru specifice și firea pe care El voia să le exprime în această epocă. În acea perioadă, tot ceea ce a făcut Fiul Omului s-a învârtit în jurul lucrării pe care Dumnezeu dorea să o îndeplinească în această epocă. El avea să facă nici mai mult, nici mai puțin. Fiecare lucru pe care l-a spus și fiecare tip de lucrare pe care a îndeplinit-o, toate au fost în legătură cu această epocă. Indiferent dacă El l-a exprimat într-un mod uman cu limbaj uman sau prin limbaj divin și indiferent în ce mod sau din ce perspectivă a făcut-o, scopul Său a fost să-i ajute pe oameni să înțeleagă ce voia să facă, care era voia Lui și care erau cerințele Sale de la oameni. El poate folosi diferite mijloace și diferite perspective pentru a ajuta oamenii să înțeleagă și să-I cunoască voia și să-I înțeleagă lucrarea de mântuire a omenirii. Deci, în Epoca Harului Îl vedem pe Domnul Isus folosind, de cele mai multe ori, limbajul uman pentru a exprima ce voia să comunice omenirii. Chiar mai mult, Îl vedem din perspectiva unui îndrumător obișnuit vorbind cu oamenii, asigurându-le lucrurile necesare și ajutându-i cu ceea ce Îi ceruseră. Acest mod de a lucra nu a fost văzut în Epoca Legii, care a fost înainte de Epoca Harului. El a devenit mai apropiat și mai milos față de omenire, precum și mai capabil să obțină rezultate practice atât ca formă, cât și ca manieră. Metafora despre iertarea oamenilor de șaptezeci de ori câte șapte clarifică cu adevărat acest aspect. Scopul obținut de numărul din această metaforă este să le permită oamenilor să înțeleagă intenția Domnului Isus din momentul în care a spus acest lucru. Intenția Sa a fost ca oamenii să îi ierte pe alții – nu o dată sau de două ori, și nici măcar de șapte ori, ci de șaptezeci de ori câte șapte. Ce fel de idee este inclusă în ideea de „șaptezeci de ori câte șapte”? Scopul este să îi facă pe oameni să facă din iertare propria lor responsabilitate, ceva ce trebuie să învețe și o „cale” pe care trebuie să o urmeze. Deși aceasta a fost doar o metaforă, a avut rolul de a sublinia ideea esențială. I-a ajutat pe oameni să aprecieze profund ceea ce El a vrut să spună și i-a ajutat să găsească moduri corespunzătoare de a practica și principiile și standardele de practică. Această metaforă i-a ajutat pe oameni să înțeleagă clar și le-a oferit un concept corect, și anume, că ar trebui să învețe iertarea și să ierte de oricâte ori, fără condiții, dar cu o atitudine de toleranță și înțelegere pentru alții. Când Domnul Isus a spus acest lucru, ce era în inima Lui? Se gândea El cu adevărat la numărul „de șaptezeci de ori câte șapte”? Nu, nu Se gândea. Există un număr de dăți în care Dumnezeu îl va ierta pe om? Există mulți oameni care sunt foarte interesați de „numărul de dăți” menționat aici, care de fapt vor să înțeleagă originea și înțelesul acestui număr. Ei vor să înțeleagă de ce acest număr a ieșit din gura Domnului Isus; ei cred că există o implicație mai profundă a acestui număr. Dar, de fapt, aceasta a fost doar o figură de stil omenească pe care Dumnezeu a folosit-o. Orice implicație sau înțeles trebuie considerat împreună cu cerințele Domnului Isus pentru omenire. Când Dumnezeu nu devenise încă trup, oamenii nu înțelegeau mare parte din ceea ce El spunea, deoarece cuvintele Sale proveneau din divinitatea completă. Perspectiva și contextul a ceea ce spunea El era invizibil și de neatins pentru omenire; era exprimat dintr-un tărâm spiritual pe care oamenii nu îl puteau vedea. Căci oamenii care trăiau în trup nu puteau să treacă prin tărâmul spiritual. Dar după ce Dumnezeu a devenit trup, El a vorbit omenirii din perspectiva umanității și a depășit sfera tărâmului spiritual. El a putut să-Și exprime firea, voia și atitudinea divină prin lucruri pe care oamenii și le puteau imagina, lucruri pe care ei le vedeau și le întâlneau în viețile lor și folosind metode pe care oamenii le puteau accepta, într-un limbaj pe care ei îl puteau înțelege și cu o cunoaștere pe care o puteau pricepe, ca să permită omenirii să înțeleagă și să-L cunoască pe Dumnezeu, să înțeleagă intenția Sa și standardele cerute de El în sfera capacității lor, și în gradul în care erau capabili. Acestea au fost metoda și principiul lucrării lui Dumnezeu în umanitate. Deși căile și principiile lui Dumnezeu de a lucra în trup au fost în mare parte obținute prin umanitate sau metodele acesteia, a obținut într-adevăr rezultatele care nu puteau fi obținute lucrând direct în divinitate. Lucrarea lui Dumnezeu în umanitate a fost mai concretă, autentică și direcționată, metodele au fost mult mai flexibile, iar în ceea ce privește forma, a depășit lucrarea săvârșită pe parcursul Epocii Legii.

În continuare, să vorbim despre a-L iubi pe Domnul și a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. Este acesta un lucru exprimat direct în divinitate? Nu, cu siguranță, nu! Toate acestea au fost lucruri pe care Fiul Omului le-a rostit în umanitate; doar ființele umane ar spune ceva precum „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” și „Iubește-i pe alții la fel cum îți prețuiești propria viață”. Această manieră de a vorbi aparține în exclusivitate omului. Dumnezeu nu a vorbit niciodată astfel. Cel puțin, Dumnezeu nu are acest tip de limbaj în divinitatea Sa, deoarece nu are nevoie de acest tip de învățătură, „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, pentru a reglementa iubirea Sa pentru omenire, deoarece iubirea Lui pentru omenire este o dezvăluire naturală a ceea ce El are și ce este. Când ați auzit vreodată că Dumnezeu spune ceva precum „Iubesc omenirea precum Mă iubesc pe Mine Însumi”? Nu ați auzit, deoarece iubirea este în esența lui Dumnezeu și în ceea ce El are și ce este. Iubirea lui Dumnezeu pentru omenire, atitudinea Sa și modul în care El tratează oamenii sunt o expresie naturală și o dezvăluire a firii Sale. El nu are nevoie să facă asta în mod intenționat într-un mod anume sau să urmeze cu bună știință o anumită metodă sau un cod moral pentru a ajunge să-Și iubească aproapele ca pe Sine Însuși – El deja deține acest tip de esență. Ce înțelegi din acest lucru? Când Dumnezeu a lucrat în umanitate, multe dintre metodele, cuvintele și adevărurile Sale au fost exprimate într-un mod uman. Dar, în același timp, firea lui Dumnezeu, ceea ce El are și ce este și voia Sa au fost exprimate pentru ca oamenii să le cunoască și să le înțeleagă. Ceea ce ei au ajuns să cunoască și să înțeleagă au fost exact esența Sa și ceea ce El are și ce este, ceea ce reprezintă identitatea inerentă și statutul lui Dumnezeu Însuși. Adică, Fiul Omului în trup a exprimat firea inerentă și esența lui Dumnezeu Însuși în cea mai mare măsură posibilă și pe cât de exact posibil. Nu numai că umanitatea Fiului Omului nu a fost o piedică sau o barieră pentru comunicarea și interacțiunea omului cu Dumnezeu din cer, ci a fost de fapt singurul canal și singurul pod pentru ca omenirea să se conecteze cu Domnul creației. Acum, în acest stadiu, nu simțiți că există multe asemănări între natura și metodele lucrării făcute de Domnul Isus în Epoca Harului și etapa actuală a lucrării? Această etapă actuală a lucrării folosește, de asemenea, mult limbaj uman pentru a exprima firea lui Dumnezeu și mult limbaj și multe metode din viața cotidiană a omenirii și din cunoașterea umană pentru a exprima voia lui Dumnezeu Însuși. Odată ce Dumnezeu devine trup, indiferent dacă El vorbește dintr-o perspectivă umană sau o perspectivă divină, o mare parte din limbajul și metodele Sale de exprimare vin prin intermediul limbajului și metodelor umane. Adică, atunci când Dumnezeu devine trup, aceasta este cea mai bună oportunitate pentru ca tu să vezi atotputernicia și înțelepciunea lui Dumnezeu și să cunoști fiecare aspect real al lui Dumnezeu. Când Dumnezeu a devenit trup, în timp ce creștea, El a ajuns să înțeleagă, să cunoască și să priceapă în umanitate o parte din cunoașterea, simțul practic, limbajul și metodele de exprimare ale omenirii. Dumnezeu întrupat a avut aceste lucruri care au provenit de la oamenii pe care El îi crease. Aceștia au devenit instrumentele lui Dumnezeu în trup pentru exprimarea firii și divinității Sale și I-au permis să Își facă lucrarea mai pertinentă, mai autentică și mai exactă pe când lucra în mijlocul omenirii, dintr-o perspectivă umană și folosind limbaj uman. Acest lucru a făcut lucrarea Sa mai accesibilă și mai ușor de înțeles pentru oameni, obținând astfel rezultatele pe care le dorea Dumnezeu. Nu este mai practic pentru Dumnezeu să lucreze în trup în acest fel? Nu este înțelepciunea lui Dumnezeu? Când Dumnezeu a devenit trup, când trupul lui Dumnezeu a putut să înceapă lucrarea pe care El dorea să o îndeplinească, acela a fost momentul când El avea să-Și exprime firea și lucrarea în mod practic și acesta a fost și momentul când El a putut să-Și înceapă în mod oficial lucrarea de slujire ca Fiu al Omului. Asta însemna că nu mai exista un „decalaj între generații” între Dumnezeu și om, că Dumnezeu avea curând să-Și înceteze lucrarea de comunicare prin mesageri și că Dumnezeu Însuși putea să-Și exprime personal și în trup toate cuvintele și lucrarea pe care voia să o facă. Însemna, de asemenea, că oamenii pe care Dumnezeu îi mântuiește erau mai apropiați de El, că lucrarea Sa de gestionare intrase într-o nouă etapă și că întreaga omenire avea să se confrunte cu o nouă eră.

Toată lumea care a citit Biblia știe că s-au întâmplat multe evenimente când S-a născut Domnul Isus. Cel mai important dintre aceste evenimente a fost vânarea Sa de către regele diavolilor, care a fost un eveniment atât de extrem încât toți copiii de doi ani și mai mici din oraș au fost măcelăriți. Este evident că Dumnezeu Și-a asumat un mare risc devenind trup printre oameni; marele preț pe care l-a plătit pentru a finaliza gestionarea mântuirii omenirii este, de asemenea, evident. Sunt evidente și marile speranțe pe care le-a avut Dumnezeu pentru lucrarea Lui în trup în rândul omenirii. Când trupul lui Dumnezeu a putut să preia lucrarea din mijlocul omenirii, cum Se simțea El? Oamenii ar trebui să poată înțelege într-o oarecare măsură, nu-i așa? Cel puțin, Dumnezeu era fericit deoarece putea să înceapă să-Și săvârșească noua lucrare în mijlocul omenirii. Când Domnul Isus a fost botezat și Și-a început oficial lucrarea de îndeplinire a slujirii, inima lui Dumnezeu a fost copleșită de bucurie, pentru că după atât de mulți ani de așteptare și pregătire, El putea în sfârșit să poarte trupul unui om normal și să-Și înceapă noua lucrare sub forma unui om din carne și oase, pe care oamenii Îl puteau vedea și atinge. El putea în sfârșit să vorbească față în față și de la inimă la inimă cu oamenii prin identitatea unui om. În cele din urmă, Dumnezeu putea să vină față în față cu omenirea prin intermediul metodelor umane și într-un limbaj uman; El putea să aprovizioneze oamenii, să-i lumineze și să-i ajute folosind limbaj uman; El putea să mănânce la aceeași masă și să trăiască în același spațiu cu ei. De asemenea, putea să vadă ființe umane, să vadă lucruri și să vadă totul în felul în care le vedeau oamenii și chiar prin proprii lor ochi. Pentru Dumnezeu, asta era deja prima victorie a lucrării Sale în trup. Se poate spune și că era realizarea unei lucrări mărețe – acesta era, desigur, lucrul de care Se bucura Dumnezeu cel mai mult. Începând cu acel moment, Dumnezeu a simțit pentru prima dată un fel de consolare în lucrarea Sa din mijlocul omenirii. Toate evenimentele care s-au petrecut erau foarte practice și naturale, iar consolarea pe care o simțea Dumnezeu era foarte adevărată. Pentru omenire, de câte ori se realizează o nouă etapă a lucrării lui Dumnezeu și de fiecare dată când Dumnezeu Se simte mulțumit, atunci este momentul când omenirea se poate apropia mai mult de Dumnezeu și de mântuire. Pentru Dumnezeu, aceasta este și lansarea noii Sale lucrări, avansarea în planul Lui de gestionare și, mai mult, acestea sunt vremurile când intențiile Sale ating îndeplinirea completă. Pentru omenire, sosirea unei astfel de oportunități este de bun augur și foarte bună; pentru toți cei care așteaptă mântuirea lui Dumnezeu, aceasta reprezintă o veste spectaculoasă și îmbucurătoare. Când Dumnezeu desfășoară o nouă etapă a lucrării, atunci El are un nou început și când această nouă lucrare și acest nou început sunt lansate și prezentate omenirii, acesta este momentul când finalul acestei etape a lucrării a fost deja hotărât și realizat, iar efectul final și roadele au fost deja văzute de Dumnezeu. Acesta este și momentul când aceste efecte Îl fac pe Dumnezeu să Se simtă satisfăcut și, desigur, când inima Sa este fericită. Dumnezeu Se simte liniștit deoarece, în viziunea Sa, El a văzut deja și a hotărât oamenii pe care îi caută și a câștigat deja acest grup de oameni, un grup care este capabil să Îi facă lucrarea să fie de succes și să-I aducă satisfacție. Astfel, El Își lasă grijile deoparte și Se simte fericit. Cu alte cuvinte, când trupul lui Dumnezeu poate să inițieze o nouă lucrare printre oameni și El începe, fără piedici, să facă lucrarea pe care trebuie să o facă și când simte că totul a fost împlinit, atunci, pentru El, finalul este deja la vedere. Și, datorită acestui final, El este satisfăcut și are inima ușoară. Cum este exprimată fericirea lui Dumnezeu? Vă puteți imagina care ar putea fi răspunsul? Ar putea Dumnezeu să plângă? Poate El să plângă? Poate să bată din palme? Să danseze? Să cânte? Dacă da, ce ar cânta? Desigur, Dumnezeu ar putea să cânte un cântec frumos, emoționant, un cântec care ar putea exprima bucuria și fericirea din inima Sa. El ar putea să-l cânte pentru omenire, pentru El Însuși și pentru toate lucrurile. Fericirea lui Dumnezeu poate fi exprimată în orice mod – toate acestea sunt normale pentru că Dumnezeu are bucurii și necazuri și diversele Lui sentimente pot fi exprimate în diverse feluri. Acesta este dreptul Lui și nimic nu ar putea fi mai normal și mai adecvat. Oamenii nu ar trebui să se gândească la nimic altceva legat de acest lucru. Nu ar trebui să încercați să folosiți „vraja cercului de aur”^[a] asupra lui Dumnezeu, spunându-I că nu ar trebui să facă una și alta, că nu ar trebui să Se comporte în felul ăsta sau în felul acela, să-I limitați fericirea sau orice sentimente ar putea avea. În inimile oamenilor, Dumnezeu nu poate fi fericit, nu poate vărsa lacrimi, nu poate plânge – El nu poate exprima nicio emoție. Prin ceea ce am comunicat pe parcursul acestor două părtășii, cred că nu Îl veți mai vedea pe Dumnezeu în acest fel, ci Îi veți permite să aibă o oarecare libertate și eliberare. Acesta este un lucru foarte bun. În viitor, dacă sunteți cu adevărat capabili să simțiți tristețea lui Dumnezeu când auziți că este trist și puteți să simțiți cu adevărat fericirea Lui când auziți că este fericit, atunci, cel puțin, veți fi capabili să știți și să înțelegeți ce Îl face fericit și ce Îl face trist. Când poți să te simți trist deoarece Dumnezeu este trist și să te simți fericit pentru că Dumnezeu este fericit, El îți va fi câștigat pe deplin inima și nu va mai exista nicio barieră între tine și El. Nu vei mai încerca să-L limitezi pe Dumnezeu cu închipuirile, noțiunile și cunoașterea umană. În acel moment, Dumnezeu va fi viu și însuflețit în inima ta. El va fi Dumnezeul vieții tale și Stăpânul a tot ce are legătură cu tine. Aveți acest fel de aspirație? Aveți încrederea că puteți obține asta?

În continuare, să citim următoarele pasaje din scripturi:

6. Predica de pe munte

Despre Fericiri (Matei 5:3-12)

Sarea pământului și lumina lumii (Mat 5:13-16)

Împlinirea Legii (Matei 5:17-20)

Despre mânie (Matei 5:21-26)

Despre adulter (Matei 5:27-30)

Despre divorț (Matei 5:31-32)

Despre jurăminte (Matei 5:33-37)

Despre răzbunare (Matei 5:38-42)

Iubirea dușmanilor (Matei 5:43-48)

Despre milostenie (Matei 6:1-4)

Despre rugăciune (Matei 6:5-8)

7. Pildele Domnului Isus

Pilda semănătorului (Matei 13:1-9)

Pilda neghinei (Matei 13:24-30)

Pilda bobului de muștar (Matei 13:31-32)

Pilda drojdiei (Matei 13:33)

Pilda neghinei explicată (Matei 13:36-43)

Pilda comorii ascunse (Matei 13:44)

Pilda mărgăritarului (Matei 13:45-46)

Pilda năvodului (Matei 13:47-50)

8. Poruncile

Matei 22:37-39 Isus i-a răspuns: „Să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată mintea ta”. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: „Să-l iubești pe semenul tău ca pe tine însuți”.

Să ne uităm mai întâi la fiecare dintre diversele părți din „Predica de pe munte”. De ce se leagă toată acestea? Se poate spune cu siguranță că toate aceste părți sunt mai elevate, mai concrete și mai apropiate de viețile oamenilor decât regulile din Epoca Legii. Vorbind în termeni moderni, aceste lucruri sunt mai relevante pentru practica actuală a oamenilor.

Să citim despre următorul conținut specific: cum ar trebui să înțelegi fericirile? Ce ar trebui să știi despre lege? Cum ar trebui definită mânia? Cum ar trebui tratați cei care comit adulter? Cum trebuie să se vorbească despre divorț și ce fel de reguli există? Cine poate să divorțeze și cine nu poate să divorțeze? Și cum e cu jurămintele, ochi pentru ochi, iubește-ți dușmanii și acțiunile de caritate? Și multe altele. Toate aceste lucruri au legătură cu fiecare aspect al practicii credinței omenirii în Dumnezeu și al urmării lui Dumnezeu de către ei. Unele dintre aceste practici sunt aplicabile și astăzi, deși acestea sunt mai superficiale decât ce se cere momentan din partea oamenilor – acestea sunt adevăruri destul de elementare pe care oamenii le întâlnesc în credința lor în Dumnezeu. Încă din vremea în care a început să lucreze, Domnul Isus deja începuse să săvârșească lucrarea asupra firii vieții oamenilor, dar aceste aspecte ale lucrării Sale se bazau pe fundația legilor. Aveau ceva de-a face cu adevărul regulile și zicalele referitoare la aceste subiecte? Desigur că aveau! Toate regulile și principiile precedente, precum și aceste predici din Epoca Harului aveau legătură cu firea lui Dumnezeu și ceea ce El are și ce este și, desigur, cu adevărul. Indiferent ce exprimă Dumnezeu și indiferent în ce mod exprimă acel lucru sau ce fel de limbaj folosește, lucrurile pe care le exprimă au toate fundația, originea și punctul de plecare în principiile firii Sale și ceea ce El are și ce este. Asta este absolut adevărat. Deci, chiar dacă aceste lucruri pe care El le-a spus par un pic superficiale acum, tot nu poți spune că nu reprezintă adevărul, deoarece erau lucruri indispensabile pentru oamenii din Epoca Harului pentru a mulțumi voia lui Dumnezeu și pentru a obține o schimbare în firea vieții lor. Poți spune că este vreuna dintre aceste predici în dezacord cu adevărul? Nu, nu poți! Fiecare dintre ele reprezintă adevărul, deoarece toate erau cerințele lui Dumnezeu de la omenire; acestea erau toate principii și un domeniu oferit de Dumnezeu, arătând modul de comportare și reprezintă firea lui Dumnezeu. Totuși, pe baza nivelului lor de creștere în viață din acea vreme, acestea erau singurele lucruri pe care puteau să le accepte și să le înțeleagă. Deoarece păcatul omenirii nu fusese încă rezolvat, acestea erau singurele cuvinte pe care Domnul Isus putea să le rostească, iar El putea doar să utilizeze astfel de învățături simple din acest tip de domeniu pentru a le spune oamenilor din acea vreme cum ar trebui să se comporte, ce ar trebui să facă, în ce principii și domeniu ar trebui să facă lucrurile și cum ar trebui să creadă în Dumnezeu și să-I satisfacă cerințele. Toate acestea erau determinate pe baza staturii omenirii din acea vreme. Nu era ușor pentru oamenii care trăiau în cadrul legii să accepte aceste învățături, deci ceea ce Domnul Isus a învățat a trebuit să se încadreze în acest domeniu.

În continuare, să aruncăm o privire la conținutul variat din „Pildele Domnului Isus”.

Prima este pilda semănătorului. Aceasta este o pildă foarte interesantă; semănarea semințelor este un eveniment obișnuit în viețile oamenilor. A doua este pilda neghinei. Oricine a plantat recolte și, cu siguranță toți adulții, vor ști ce este „neghina”. A treia este pilda bobului de muștar. Știți cu toții ce este muștarul, nu-i așa? Dacă nu știți, puteți să răsfoiți Biblia. A patra pildă este pilda drojdiei. Acum, majoritatea oamenilor știu că drojdia este folosită pentru fermentare și este ceva folosit de oameni în viețile lor cotidiene. Pildele următoare, inclusiv a șasea, pilda comorii ascunse, a șaptea, pilda mărgăritarului, și a opta, pilda năvodului, sunt toate inspirate și bazate pe viețile reale ale oamenilor. Ce fel de imagine înfățișează aceste pilde? Este o imagine a lui Dumnezeu care devine o persoană normală și trăiește alături de omenire, folosind limbajul vieții, limbajul uman, pentru a comunica cu oamenii și pentru a le oferi ceea ce au nevoie. Când Dumnezeu a devenit trup și a trăit în mijlocul omenirii o perioadă lungă de timp, după ce experimentase și fusese martor la diferitele stiluri de viață ale oamenilor, aceste experiențe au devenit materialul Său didactic, prin care Și-a transformat limbajul divin în limbaj uman. Desigur, aceste lucruri pe care le-a văzut și le-a auzit în viață au îmbogățit și experiența umană a Fiului Omului. Când El a vrut ca oamenii să înțeleagă unele adevăruri, să înțeleagă o parte din voia lui Dumnezeu, atunci a putut să folosească pilde similare cu cele de mai sus pentru a le spune oamenilor despre voia lui Dumnezeu și cerințele Sale de la omenire. Aceste pilde aveau toate legătură cu viețile oamenilor; nu exista niciuna care să fie în afara realității vieților umane. Când Domnul Isus a trăit cu omenirea, a văzut fermieri care aveau grijă de câmpurile lor, știa ce este neghina și ce este drojdia; înțelegea că oamenii iubesc comorile, așadar a folosit atât metafora comorii, cât și a mărgăritarului. În viață, El a văzut frecvent pescari care își aruncau năvoadele; Domnul Isus a văzut aceste activități și altele legate de viața oamenilor și a experimentat și acel tip de viață. La fel ca orice altă ființă umană, El a experimentat rutina zilnică umană și a luat trei mese pe zi. A experimentat personal viața unei persoane obișnuite și a observat viețile altora. Când a observat toate acestea și le-a trăit personal, El nu S-a gândit cum să aibă o viață bună sau cum ar putea trăi mai liber și mai confortabil. În schimb, din experiențele Sale de viață umană autentică, Domnul Isus a văzut greutățile din viețile oamenilor. A văzut greutățile, chinul și tristețea oamenilor, trăind sub puterea Satanei și ducând o viață în păcat sub corupția Satanei. În timp ce experimenta personal viața umană, El a experimentat și cât de neajutorați erau oamenii care trăiau în mijlocul corupției și a văzut și a experimentat condițiile nefericite ale oamenilor care trăiau în păcat, care și-au pierdut complet direcția prin tortura la care au fost supuși de Satana și de rău. Când Domnul Isus a văzut aceste lucruri, le-a văzut cu divinitatea sau cu umanitatea Sa? Umanitatea Sa exista cu adevărat și era foarte vie; El putea experimenta și vedea toate acestea. Dar, desigur, El vedea aceste lucruri și în esența Sa, adică în divinitatea Sa. Cu alte cuvinte, Hristos Însuși, Domnul Isus omul vedea acest lucru și tot ceea ce vedea Îl făcea să simtă importanța și necesitatea lucrării pe care Și-o asumase pe parcursul acestei perioade în care a trăit în trup. Deși El Însuși știa că responsabilitatea pe care trebuia să o primească în trup era imensă și știa cât de crudă era durerea cu care trebuia să Se confrunte, când a văzut omenirea neajutorată în păcat, când a văzut starea jalnică a vieților lor și strădaniile lor neînsemnate sub lege, El a simțit tot mai multă durere și a devenit tot mai dornic să mântuiască omenirea de păcat. Indiferent cu ce fel de dificultăți avea să Se confrunte sau ce fel de durere avea să sufere, El a devenit tot mai hotărât să răscumpere omenirea, care trăia în păcat. În timpul acestui proces, poți spune că Domnul Isus a început să înțeleagă tot mai clar lucrarea pe care trebuia să o facă și ceea ce Îi fusese încredințat. El a devenit, de asemenea, tot mai dornic să finalizeze lucrarea pe care avea să o primească – să-Și asume toate păcatele omenirii, să ispășească în locul oamenilor pentru ca ei să nu mai trăiască în păcat și, în același timp, pentru ca Dumnezeu să fie capabil să ierte păcatele oamenilor datorită jertfei de păcat, permițându-I să Își continue lucrarea de a mântui omenirea. Se poate spune că, în inima Sa, Domnul Isus era dispus să Se ofere pentru omenire, să Se sacrifice. El era dispus și să servească drept jertfă de păcat, să fie țintuit pe cruce și era într-adevăr dornic să finalizeze această lucrare. Când a văzut condițiile jalnice ale vieții umane, El a vrut și mai mult să-Și îndeplinească misiunea pe cât de repede posibil, fără să întârzie un singur minut sau o singură secundă. Simțind o asemenea urgență, El nu a mai stat pe gânduri cu privire la cât de mare avea să fie propria Lui durere, nici nu a nutrit alte temeri privind cât de multă umilință avea să îndure. El avea doar o convingere în inima Sa: atât timp cât Se oferea pe Sine, atât timp cât era țintuit pe cruce ca jertfă de păcat, voia lui Dumnezeu avea să fie îndeplinită și El avea să poată începe o nouă lucrare. Viețile oamenilor și existența lor în păcat aveau să fie complet schimbate. Convingerea Sa și ceea ce El era determinat să facă aveau legătură cu mântuirea omului și El avea un singur obiectiv, și anume să facă voia lui Dumnezeu, pentru ca El să poată începe cu succes următoarea etapă din lucrarea Sa. Asta era în mintea Domnului Isus în acel moment.

Trăind în trup, Dumnezeul întrupat avea o umanitate normală; avea emoțiile și raționalitatea unei persoane normale. El știa ce era fericirea, durerea și, când vedea omenirea trăind acest fel de viață, simțea profund că nu ar fi suficient să îi scoată din păcat doar dându-le niște învățături, oferindu-le ceva sau învățându-i ceva. Nici să-i pună doar să respecte porunci nu avea să-i răscumpere din păcat – doar când a luat asupra Sa păcatul omenirii și a devenit asemănare a trupului păcătos, a putut El să câștige libertatea omenirii și iertarea lui Dumnezeu pentru omenire la schimb. Deci, după ce Domnul Isus experimentase și fusese martor al vieților oamenilor în păcat, o dorință intensă s-a manifestat în inima Lui – să le permită oamenilor să se elibereze de viețile lor pline de păcat. Această dorință L-a făcut să simtă tot mai mult că trebuie să meargă spre cruce și să ia asupra Sa cât mai curând posibil păcatele omenirii. Acestea erau gândurile Domnului Isus în acea vreme, după ce trăise cu oamenii și văzuse, auzise și simțise chinul vieților lor în păcat. Faptul că Dumnezeu întrupat putea avea acest tip de voință pentru omenire, că putea să exprime și să dezvăluie acest fel de fire – ar fi putut o persoană obișnuită să facă așa ceva? Ce ar fi văzut o persoană obișnuită trăind în acest tip de mediu? Ce ar fi gândit? Dacă o persoană obișnuită s-ar confrunta cu toate acestea, ar privi ea problemele dintr-o perspectivă mai înaltă? Cu siguranță că nu! Deși înfățișarea exterioară a lui Dumnezeu întrupat este exact la fel ca cea a unui om și cu toate că El învață cunoașterea umană și vorbește limba umană și uneori chiar Își exprimă ideile prin metodele sau mijloacele de a vorbi ale omenirii, totuși, modul în care El vede oamenii și esența lucrurilor cu siguranță nu e ca modul în care oamenii corupți văd omenirea și esența lucrurilor. Perspectiva Sa și înălțimea la care Se află El reprezintă ceva de neatins pentru o persoană coruptă. Asta pentru că Dumnezeu este adevărul, pentru că trupul pe care El îl îmbracă are, de asemenea, esența lui Dumnezeu, iar gândurile Sale și ceea ce este exprimat prin umanitatea Sa sunt, de asemenea, adevărul. Pentru oamenii corupți, ceea ce El exprimă în trup sunt provizii ale adevărului și ale vieții. Aceste provizii nu sunt pentru o singură persoană, ci pentru toată omenirea. În inima oricărei persoane corupte există doar acei câțiva oameni care sunt asociați cu ea. Îi pasă și se preocupă doar de acești câțiva oameni. Când se anunță un dezastru, se gândește mai întâi la proprii copii, la soțul sau soția ori la părinții săi. În cel mai bun caz, o persoană mai plină de compasiune s-ar gândi la niște rude sau la un prieten bun, dar depășesc aceste limite gândurile unei persoane chiar atât de pline de compasiune? Nu, niciodată! Deoarece oamenii sunt, până la urmă, oameni, și ei pot doar să privească totul de la înălțimea și din perspectiva unei ființe umane. Totuși, Dumnezeu întrupat este cu totul diferit de un om corupt. Indiferent cât de obișnuit, cât de normal, cât de modest este trupul lui Dumnezeu întrupat, sau cu cât dispreț Îl nesocotesc oamenii, gândurile Sale și atitudinea Sa față de omenire sunt lucruri pe care niciun om nu le-ar putea avea și pe care niciun om nu le-ar putea imita. El va observa întotdeauna omenirea din perspectiva divinității, de la înălțimea poziției Sale de Creator. El va vedea întotdeauna omenirea prin esența și mentalitatea lui Dumnezeu. Categoric nu poate să vadă omenirea de la înălțimea joasă a unei persoane obișnuite ori din perspectiva unei persoane corupte. Când oamenii se uită la omenire, fac asta cu vederea umană și folosesc lucruri precum cunoașterea, regulile și teoriile umane ca măsură a lor. Asta este în sfera a ceea ce oamenii pot vedea cu ochii lor și în sfera care poate fi atinsă de oamenii corupți. Când Dumnezeu Se uită la omenire, El Se uită cu vedere divină și Își folosește esența și ceea ce El are și ce este ca măsură. Această sferă include lucruri pe care oamenii nu le pot vedea și este lucrul în care Dumnezeu întrupat și oamenii corupți sunt total diferiți. Această diferență este determinată de esențele diferite ale oamenilor și a lui Dumnezeu – aceste esențe diferite determină identitățile și pozițiile lor, precum și perspectiva și înălțimea de la care văd lucrurile. Vedeți exprimarea și dezvăluirea lui Dumnezeu Însuși în Domnul Isus? Ați putea spune că ceea ce a spus și a făcut Domnul Isus era legat de lucrarea Sa de slujire și de propria lucrare de gestionare a lui Dumnezeu, că toate erau exprimarea și dezvăluirea esenței lui Dumnezeu. Deși avea o manifestare umană, esența Sa divină și dezvăluirea divinității Sale nu pot fi negate. Era această manifestare umană chiar o manifestare a umanității? Manifestarea Sa umană era, prin însăși esența sa, cu totul diferită de manifestarea umană a oamenilor corupți. Domnul Isus era Dumnezeu întrupat. Dacă El ar fi fost într-adevăr unul dintre oamenii obișnuiți, corupți, ar fi putut El să vadă viața oamenilor în păcat dintr-o perspectivă divină? Cu siguranță, nu! Asta este diferența între Fiul Omului și oamenii obișnuiți. Oamenii corupți trăiesc cu toții în păcat și, când o persoană vede păcatul, aceasta nu are un anumit sentiment în privința lui; toți sunt la fel, exact ca un porc care trăiește în noroi, care nu se simte deloc incomod sau murdar – dimpotrivă, mănâncă bine și doarme liniștit. Dacă cineva îi va curăța cocina, porcul, de fapt, nu se va simți în largul lui și nu va rămâne curat. La scurt timp, se va rostogoli din nou în noroi, complet confortabil, deoarece este o creatură murdară. Oamenii văd porcii ca fiind murdari, dar dacă cureți spațiul în care trăiește porcul, nu se simte mai bine – de aceea, nimeni nu ține un porc în casă. Modul în care oamenii văd porcii va fi întotdeauna diferit de cum se simt porcii înșiși, deoarece oamenii și porcii nu sunt de același fel. Și deoarece Fiul Omului întrupat nu este de același fel cu oamenii corupți, doar Dumnezeu întrupat poate sta dintr-o perspectivă divină, la înălțimea lui Dumnezeu, de unde vede omenirea și toate lucrurile.

Cum rămâne cu suferința pe care Dumnezeu o experimentează când devine trup și trăiește printre oameni? Care este această suferință? Înțelege cineva cu adevărat? Unii oameni spun că Dumnezeu suferă mult, că deși El este Dumnezeu Însuși, oamenii nu Îi înțeleg esența, dar tind să Îl trateze mereu ca pe o persoană, făcându-L să Se simtă ofensat și nedreptățit – ei spun că, din aceste motive, suferința lui Dumnezeu este într-adevăr mare. Alți oameni spun că Dumnezeu este nevinovat și fără de păcat, dar că El suferă la fel ca omenirea, că îndură persecuție, defăimare și umilințe împreună cu omenirea; ei spun că El îndură și lipsa de înțelegere și de ascultare din partea discipolilor Săi – astfel, ei spun că suferința lui Dumnezeu nu poate fi măsurată cu adevărat. Acum pare că nu Îl înțelegeți cu adevărat pe Dumnezeu. De fapt, această suferință despre care vorbiți nu se consideră o suferință adevărată pentru Dumnezeu, deoarece există o suferință mai mare decât aceasta. Atunci, care este suferința adevărată pentru Dumnezeu Însuși? Care este suferința adevărată pentru trupul lui Dumnezeu întrupat? Pentru Dumnezeu, faptul că omenirea nu Îl înțelege nu se consideră suferință și nici faptul că oamenii au niște neînțelegeri în privința lui Dumnezeu și faptul că nu Îl consideră ca fiind Dumnezeu nu se consideră suferință. Totuși, oamenii deseori simt că Dumnezeu trebuie să fi suferit o mare nedreptate, că în timpul pe care îl petrece în trup, El nu Își poate arăta persoana omenirii și nu le poate permite oamenilor să Îi vadă măreția și că Dumnezeu Se ascunde în mod umil într-un trup nesemnificativ și că acest lucru trebuie să fie chinuitor pentru El. Oamenii pun la suflet ceea ce pot să înțeleagă și ceea ce pot să vadă din suferința lui Dumnezeu și proiectează toate tipurile de milă asupra lui Dumnezeu și deseori chiar oferă niște laude pentru suferința Lui. De fapt, există o diferență; există o prăpastie între ceea ce oamenii înțeleg din suferința lui Dumnezeu și ceea ce El simte cu adevărat. Vă spun adevărul – pentru Dumnezeu, indiferent dacă este Duhul lui Dumnezeu sau trupul întrupat al lui Dumnezeu, suferința descrisă mai sus nu este suferință adevărată. Atunci ce îndură de fapt Dumnezeu? Să vorbim despre suferința lui Dumnezeu doar din perspectiva lui Dumnezeu întrupat.

Când Dumnezeu devine trup, transformându-Se într-o persoană obișnuită, normală, trăind alături de oameni, în mijlocul omenirii, nu poate El să vadă și să simtă metodele, legile și filozofiile de viață ale oamenilor? Cum Îl fac să Se simtă aceste legi și metode de a trăi? Simte El aversiune în inima Sa? De ce ar simți aversiune? Care sunt legile și metodele omenirii de a trăi? În ce principii se ancorează acestea? Pe ce se bazează? Metodele, legile omenirii și așa mai departe, așa cum au legătură cu modul de a trăi – toate acestea sunt create pe baza logicii, cunoașterii și filozofiei Satanei. Oamenii care trăiesc sub aceste tipuri de legi nu au umanitate, nu au adevăr – toți sfidează adevărul și sunt ostili lui Dumnezeu. Dacă ne uităm la esența lui Dumnezeu, vedem că esența Sa este exact opusă logicii, cunoașterii și filozofiei Satanei. Esența Sa este plină de dreptate, adevăr și sfințenie și alte realități ale tuturor lucrurilor pozitive. Ce simte Dumnezeu, care are această esență și trăiește printre asemenea oameni? Ce simte El în inima Sa? Nu este plină de durere? Inima Sa este îndurerată și această durere este ceva ce nicio persoană nu poate să înțeleagă sau să experimenteze. Deoarece tot ceea ce El întâlnește, aude, vede, trăiește și toate cu care se confruntă, aceste lucruri reprezintă corupția, răul, precum și răzvrătirea și împotrivirea omenirii față de adevăr. Tot ceea ce vine de la oameni este sursa suferinței Sale. Adică, deoarece esența Sa nu este aceeași cu a oamenilor corupți, corupția oamenilor devine sursa celei mai mari suferințe ale Sale. Când Dumnezeu devine trup, este El capabil să găsească pe cineva care să împărtășească un limbaj comun cu El? O astfel de persoană nu poate fi găsită printre oameni. Nu există nimeni care să poată comunica sau care să poată avea acest dialog cu Dumnezeu – ce fel de sentiment ai spune că are Dumnezeu cu privire la asta? Lucrurile pe care oamenii le discută, le iubesc, le caută și după care tânjesc, toate au de-a face cu păcatul și tendințele rele. Când Dumnezeu Se confruntă cu toate acestea, nu este ca un cuțit în inima Lui? Confruntându-se cu aceste lucruri, ar putea El să simtă bucurie în inima Lui? Ar putea El să afle consolare? Cei care trăiesc împreună cu El sunt oameni plini de răzvrătire și răutate – cum ar putea să nu sufere inima Sa? Cât de intensă este într-adevăr această suferință și cui îi pasă de ea? Cine ia aminte? Și cine este capabil să o aprecieze? Oamenii nu au niciun mod de a înțelege inima lui Dumnezeu. Suferința Sa este mai ales ceva ce oamenii nu pot să aprecieze, iar răceala și amorțeala umanității fac ca suferința lui Dumnezeu să fie și mai profundă.

Există unii oameni care deseori deplâng situația lui Hristos, deoarece există un verset în Biblie care zice: „Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Și odihnească capul”. Când oamenii aud acest lucru, ei îl iau în serios și cred că aceasta este cea mai mare suferință pe care Dumnezeu o îndură și cea mai mare suferință pe care o îndură Hristos. Acum, privind situația din perspectiva faptelor, este adevărat acel lucru? Nu; Dumnezeu nu crede că aceste dificultăți reprezintă suferință. El nu a protestat niciodată împotriva nedreptății din cauza dificultăților trupului și nu i-a pus niciodată pe oameni să-L răsplătească sau să-L recompenseze cu ceva. Totuși, când El este martor la tot ce privește omenirea, viețile corupte și răul oamenilor corupți, când El este martor că omenirea e sub puterea Satanei și întemnițată de Satana și nu poate scăpa, că oamenii care trăiesc în păcat nu știu care este adevărul, El nu poate îngădui toate aceste păcate. Aversiunea Sa față de oameni crește cu fiecare zi, dar El trebuie să îndure toate acestea. Asta este marea suferință a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate exprima pe deplin nici chiar vocea inimii Lui sau emoțiile Sale printre discipolii Lui, și niciunul dintre discipolii Săi nu poate să înțeleagă cu adevărat suferința Sa. Nimeni nici nu încearcă măcar să-I înțeleagă sau să-I aline inima, care îndură această suferință zi după zi și an după an, în repetate rânduri. Ce vedeți în toate acestea? Dumnezeu nu cere nimic în schimb de la oameni pentru ceea ce a dat, dar datorită esenței lui Dumnezeu, El nu poate tolera absolut deloc răul, corupția și păcatul omenirii, ci, în schimb, simte o aversiune și o ură extremă, ceea ce face ca inima lui Dumnezeu și trupul Său să îndure o suferință fără sfârșit. Ați văzut asta? Mai mult ca sigur, niciunul dintre voi nu poate să vadă acest lucru, pentru că niciunul dintre voi nu Îl înțelege pe Dumnezeu cu adevărat. În timp, ar trebui să-l experimentați treptat voi înșivă.

În continuare, să ne uităm la următoarele pasaje din Scriptură.

9. Isus face minuni

a. Isus îi hrănește pe cei cinci mii

Ioan 6:8-13 Unul dintre ucenicii Lui, Andrei, fratele lui Simon Petru, I-a zis: Este aici un băiețel care are cinci pâini de orz și doi pești. Dar ce sunt acestea la atâția?! Isus a zis: Puneți oamenii să se așeze! În locul acela era multă iarbă. Așa că bărbații s-au așezat; ei erau în număr de aproape cinci mii. Isus a luat pâinile, a adus mulțumiri și le-a împărțit celor ce se așezaseră. De asemenea, le-a dat și din pești, cât au vrut. Când s-au săturat, le-a zis ucenicilor Săi: Adunați firimiturile rămase, ca să nu se piardă nimic! Le-au adunat deci și au umplut douăsprezece coșuri cu firimiturile de la cele cinci pâini de orz, firimituri pe care le lăsaseră cei ce mâncaseră.

b. Învierea lui Lazăr Îl slăvește pe Dumnezeu

Ioan 11:43-44 După ce a spus acestea, a strigat cu glas tare: „Lazăr, vino afară!” Mortul a ieșit cu picioarele și mâinile legate cu fâșii de pânză și cu fața înfășurată într-un ștergar. Isus le-a zis: „Dezlegați-l și lăsați-l să meargă!”

Printre minunile făcute de Domnul Isus, le-am ales doar pe acestea două, deoarece sunt adecvate pentru a demonstra despre ceea ce aș dori să vorbesc aici. Aceste două minuni sunt într-adevăr uimitoare și sunt foarte reprezentative pentru minunile Domnului Isus săvârșite în timpul Epocii Harului.

Mai întâi, să ne uităm la primul pasaj: Isus îi hrănește pe cei cinci mii.

Care este ideea expresiei „cinci pâini și doi pești”? În mod obișnuit, pentru câți oameni ar fi suficiente cinci pâini și doi pești? Dacă măsurați pe baza apetitului unei persoane obișnuite, ar fi suficient doar pentru doi oameni. Aceasta este ideea de bază a celor „cinci pâini și doi pești”. Totuși, în acest pasaj, câți oameni s-au hrănit cu cinci pâini și doi pești? Următorul pasaj este consemnat în Scriptură: „În locul acela era multă iarbă. Așa că bărbații s-au așezat; ei erau în număr de aproape cinci mii”. În comparație cu cinci pâini și doi pești, este cinci mii un număr mare? Ce arată faptul că acest număr este atât de mare? Dintr-o perspectivă umană, împărțirea celor cinci pâini și doi pești între cinci mii de oameni ar fi imposibilă, deoarece diferența dintre oameni și hrană este prea mare. Chiar dacă fiecare persoană ar lua doar o bucățică mică, tot nu ar fi suficient pentru cinci mii de oameni. Dar aici, Domnul Isus a făcut o minune – El nu numai că S-a asigurat că cei cinci mii de oameni se satură, dar a și rămas hrană în plus. Scriptura spune: „Când s-au săturat, le-a zis ucenicilor Săi: Adunați firimiturile rămase, ca să nu se piardă nimic! Le-au adunat deci și au umplut douăsprezece coșuri cu firimiturile de la cele cinci pâini de orz, firimituri pe care le lăsaseră cei ce mâncaseră”. Această minune i-a determinat pe oameni să vadă identitatea și statutul Domnului Isus și să vadă că nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu – în acest fel, ei au văzut adevărul atotputerniciei lui Dumnezeu. Cinci pâini și doi pești au fost suficienți pentru a hrăni cinci mii, dar dacă nu exista deloc mâncare, ar fi putut Dumnezeu să hrănească cinci mii de oameni? Desigur că ar fi putut! Aceasta era o minune, așadar, oamenii au simțit în mod inevitabil că era ceva de neînțeles, incredibil și tainic, dar pentru Dumnezeu, să facă un astfel de lucru era o nimica toată. Dat fiind că era un lucru obișnuit pentru Dumnezeu, de ce ar trebui să fie selectat acum pentru interpretare? Pentru că ceea ce stă la baza acestei minuni este voia Domnului Isus, care nu a fost niciodată până acum percepută de omenire.

Mai întâi, să încercăm să înțelegem ce tip de oameni erau acești cinci mii. Erau discipoli de-ai Domnului Isus? Din Scriptură, știm că nu erau discipolii Săi. Știau ei cine era Domnul Isus? Cu siguranță, nu! Cel puțin, ei nu știau că persoana care stătea în fața lor era Hristos sau poate unii oameni știau doar care era numele Său și știau sau auziseră ceva despre lucrurile pe care le făcuse. Curiozitatea lor despre Domnul Isus doar le fusese trezită când au auzit istorisiri despre El, dar, cu siguranță, nu ați putea spune că Îl urmau, cu atât mai puțin că Îl înțelegeau. Când Domnul Isus a văzut acești cinci mii de oameni, ei erau flămânzi și se puteau gândi doar la a-și umple stomacurile, deci, în acest context, Domnul Isus le-a satisfăcut dorința. Când El le-a satisfăcut dorința, ce era în inima Sa? Care era atitudinea Sa față de acești oameni care voiau doar să-și satisfacă foamea? În acest stadiu, gândurile Domnului Isus și atitudinea Sa aveau de-a face cu firea și esența lui Dumnezeu. Confruntat cu acești cinci mii de oameni cu stomacul gol, care voiau doar să mănânce bine, confruntat cu acești oameni plini de curiozitate și speranță pentru El, Domnul Isus Se gândea doar la folosirea acestei minuni pentru a le acorda har. Totuși, El nu Și-a făcut speranțe că ei vor deveni discipolii Lui, căci știa că ei doar voiau să participe la distracție și să-și satisfacă foamea, așadar, El a profitat la maximum de ceea ce avea acolo și a folosit cinci pâini și doi pești pentru a hrăni cinci mii de oameni. El a deschis ochii acestor oameni care se bucurau să vadă lucruri captivante, care voiau să fie martori la minuni, iar aceștia au văzut cu proprii ochi lucrurile pe care le putea săvârși Dumnezeu întrupat. Deși Domnul Isus a folosit ceva tangibil pentru a le satisface curiozitatea, El știa deja în inima Lui că acești cinci mii de oameni voiau doar o masă bună, așadar El nu le-a predicat deloc și nu le-a spus absolut nimic – El doar i-a lăsat să vadă cum se petrece această minune. El nu putea absolut deloc să trateze acești oameni la fel cum îi trata pe discipolii care Îl urmau cu adevărat, dar în inima lui Dumnezeu, toate făpturile sunt sub stăpânirea Lui și El avea să le permită tuturor făpturilor din fața Lui să se bucure de harul lui Dumnezeu atunci când era necesar. Chiar dacă acești oameni nu știau cine era El, nu-L înțelegeau și nu aveau nicio impresie anume despre El sau recunoștință față de El nici măcar după ce au mâncat pâinea și peștele, acest lucru nu era ceva care să-L deranjeze pe Dumnezeu – El le-a dat acestor oameni șansa minunată de a se bucura de harul Lui. Unii oameni spun că Dumnezeu are principii în ceea ce face și că El nu veghează și nu are grijă de necredincioși și, mai ales, că El nu le permite să se bucure de harul Său. Este oare adevărat? În ochii lui Dumnezeu, atât timp cât este vorba de făpturi care trăiesc și pe care El Însuși le-a creat, le va gestiona și va avea grijă de ele și, în diverse moduri, le va trata, va planifica pentru ele și le va conduce. Acestea sunt gândurile și atitudinea lui Dumnezeu față de toate lucrurile.

Deși cei cinci mii de oameni care au mâncat pâinea și peștele nu aveau de gând să-L urmeze pe Domnul Isus, El nu a avut cerințe stricte de la ei; odată ce și-au satisfăcut foamea, știți ce a făcut Domnul Isus? Le-a predicat ceva? Unde S-a dus după ce a făcut acest lucru? Scripturile nu consemnează că Domnul Isus le-a spus ceva, doar că a plecat în mod discret când Și-a săvârșit minunea. Așadar, a exprimat El vreo cerință pentru acești oameni? A existat ură? Nu, aici nu a existat nimic din toate acestea. El pur și simplu nu a mai vrut să le acorde atenție acestor oameni care nu puteau să-L urmeze și, în acest moment, inima Sa era îndurerată. Deoarece văzuse depravarea omenirii și simțise respingerea omenirii față de El, când îi vedea pe acești oameni și când era cu ei, era foarte întristat de mărginirea și ignoranța lor și inima Lui era rănită, așadar, El voia doar să îi părăsească pe acești oameni cât mai repede posibil. Domnul nu avea nicio cerință de la ei în inima Sa, El nu voia să le mai acorde atenție și, chiar mai mult, El voia să nu Își mai consume energia cu ei. El știa că ei nu Îl puteau urma, dar în ciuda tuturor acestora, atitudinea Lui față de ei tot a fost foarte clară. El a vrut doar să îi trateze cu bunătate, să le acorde har și, într-adevăr, aceasta a fost atitudinea lui Dumnezeu față de fiecare făptură aflată sub stăpânirea Lui: să trateze fiecare făptură cu bunătate, să o aprovizioneze și să o hrănească. Din simplul motiv că Domnul Isus era Dumnezeu întrupat, El a dezvăluit într-un mod foarte natural propria esență a lui Dumnezeu și i-a tratat pe acești oameni cu bunătate. El i-a tratat cu o inimă binevoitoare și tolerantă și cu o inimă care le-a arătat bunătate. Indiferent cum Îl vedeau pe Domnul Isus acești oameni și indiferent ce fel de final avea să fie, El trata fiecare făptură pe baza identității Sale ca Domn al întregii creații. Tot ceea ce El dezvăluia era, fără excepție, firea lui Dumnezeu și ceea ce El are și ce este. Domnul Isus a făcut acest lucru în tăcere și apoi a plecat în tăcere – ce aspect al firii lui Dumnezeu este acesta? Puteți spune că este generozitatea iubitoare a lui Dumnezeu? Puteți spune că acesta este altruismul lui Dumnezeu? Este acesta un lucru pe care o persoană obișnuită ar fi capabilă să-l facă? Desigur că nu! În esență, cine erau acești cinci mii de oameni pe care Domnul Isus i-a hrănit cu cinci pâini și doi pești? Puteți spune că erau oameni care erau compatibili cu El? Puteți spune că erau cu toții ostili față de Dumnezeu? Se poate spune cu siguranță că nu erau absolut deloc compatibili cu Domnul, iar esența lor era absolut ostilă față de Dumnezeu. Dar cum i-a tratat Dumnezeu? El a folosit o metodă de a risipi ostilitatea oamenilor față de Dumnezeu – această metodă se numește „bunătate”. Adică, deși Domnul Isus îi considera pe acești oameni păcătoși, în ochii lui Dumnezeu ei erau, totuși, creația Sa, deci El tot îi trata cu generozitate pe acești păcătoși. Asta este toleranța lui Dumnezeu și această toleranță este determinată de propria identitate și esență a lui Dumnezeu. Deci, asta este ceva ce niciun om creat de Dumnezeu nu este capabil – ci doar Dumnezeu.

Când vei putea să apreciezi cu adevărat gândurile și atitudinea lui Dumnezeu față de omenire, când vei putea să înțelegi cu adevărat emoțiile și grija lui Dumnezeu pentru fiecare făptură, vei putea să înțelegi devotamentul și iubirea acordată fiecăruia dintre oamenii creați de Creator. Când se va întâmpla acest lucru, vei folosi două cuvinte pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu. Care sunt acele două cuvinte? Unii oameni spun „altruistă” și unii oameni spun „caritabilă”. Dintre acestea două, „caritabilă” este cuvântul cel mai puțin potrivit pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu. Acesta este un cuvânt pe care oamenii îl folosesc pentru a descrie pe cineva care este generos sau are o minte deschisă. Detest acest cuvânt, deoarece se referă la a împărți caritate în mod aleatoriu, fără deosebire, fără a ține seama de vreun principiu. Este o înclinație prea sentimentală, comună unor oameni nesăbuiți și confuzi. Când acest cuvânt este folosit pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu, există, în mod inevitabil, o conotație de blasfemie. Am aici două cuvinte mult mai potrivite pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu. Care sunt acestea? Primul este „imensă”. Nu este acest cuvânt foarte evocator? Al doilea este „vastă”. Există o semnificație reală la baza acestor cuvinte pe care le folosesc pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu. În sens literal, „imens” descrie volumul sau capacitatea unui lucru, dar indiferent cât de mare este acel lucru, e ceva ce oamenii pot atinge și vedea. Asta deoarece există, nu este un obiect abstract, ci ceva care le poate oferi oamenilor idei într-o manieră destul de precisă și practică. Fie că te uiți la el dintr-o perspectivă bidimensională sau una tridimensională, nu trebuie să-ți imaginezi existența sa, deoarece este un lucru care există într-adevăr. Chiar dacă folosirea cuvântului „imens” pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu poate părea o încercare de a-I cuantifica iubirea, îți dă și sentimentul că aceasta este imposibil de măsurat. Spun că iubirea lui Dumnezeu poate fi cuantificată, deoarece iubirea Sa nu este nici goală, nici nu reiese din vreo legendă. Mai degrabă, este ceva împărtășit de toate lucrurile de sub stăpânirea lui Dumnezeu, ceva de care se bucură toate făpturile în diferite proporții și din diferite perspective. Deși oamenii nu o pot vedea sau atinge, această iubire aduce hrănire și viață tuturor lucrurilor, fiind dezvăluită puțin câte puțin în viețile lor, iar acestea contează și sunt martore pentru iubirea lui Dumnezeu, de care se bucură în fiecare moment trecător. Spun că iubirea lui Dumnezeu este imposibil de cuantificat pentru că taina prin care Dumnezeu asigură și hrănește toate lucrurile este ceva dificil de pătruns pentru oameni, precum sunt și gândurile lui Dumnezeu pentru toate lucrurile și, în special, cele pentru omenire. Adică, nimeni nu știe sângele și lacrimile pe care Creatorul le-a vărsat pentru omenire. Nimeni nu poate pricepe, nimeni nu poate înțelege profunzimea sau importanța iubirii pe care Creatorul o are pentru omenirea creată cu propriile Lui mâini. A descrie iubirea lui Dumnezeu ca imensă are rolul de a-i ajuta pe oameni să aprecieze și să înțeleagă întinderea sa și adevărul existenței sale. De asemenea, este pentru ca oamenii să priceapă mai în profunzime înțelesul real al cuvântului „Creator” și pentru ca oamenii să dobândească o înțelegere mai profundă a înțelesului real al denumirii „creație”. Ce descrie, de obicei, cuvântul „vast”? În general, este folosit pentru a descrie oceanul sau universul; de exemplu: „universul vast” sau „oceanul vast”. Caracterul expansiv și profunzimea liniștită a universului sunt dincolo de înțelegerea umană; este ceva ce capturează imaginația omului, ceva pentru care acesta are o mare admirație. Misterul și profunzimea lui sunt la vedere, dar nu pot fi atinse. Când te gândești la ocean, te gândești la întinderea sa – pare nesfârșit și poți simți caracterul său misterios și marea sa capacitate de a cuprinde lucruri. De aceea am folosit cuvântul „vast” pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu: pentru a-i ajuta pe oameni să simtă cât de prețioasă este, să simtă frumusețea profundă a iubirii Sale și să simtă că puterea iubirii lui Dumnezeu este infinită și vastă. Am folosit acest cuvânt pentru a-i ajuta pe oameni să simtă sfințenia iubirii Sale și demnitatea și caracterul de neofensat al lui Dumnezeu, care este dezvăluit prin iubirea Sa. Acum credeți că „vast” este un cuvânt potrivit pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu? Poate iubirea lui Dumnezeu să se ridice la înălțimea așteptările acestor două cuvinte: „imens” și „vast”? Categoric! În limbaj uman, doar aceste două cuvinte sunt oarecum capabile și relativ apropiate de a descrie iubirea lui Dumnezeu. Nu sunteți de acord? Dacă ar trebui să descrieți iubirea lui Dumnezeu, ați folosi aceste două cuvinte? Cel mai probabil nu ați putea, deoarece înțelegerea și aprecierea voastră despre iubirea lui Dumnezeu se limitează la o perspectivă bidimensională și nu au ajuns la înălțimea spațiului tridimensional. Deci, dacă v-aș fi pus să descrieți iubirea lui Dumnezeu, ați simți că vă lipsesc cuvintele sau poate ați fi chiar fără grai. Poate fi dificilă pentru voi înțelegerea acestor două cuvinte despre care am vorbit astăzi sau poate, pur și simplu, nu sunteți de acord. Asta poate doar să confirme faptul că aprecierea și înțelegerea voastră a iubirii lui Dumnezeu sunt superficiale și mărginite. Am spus înainte că Dumnezeu este altruist; vă amintiți cuvântul „altruist”. Se poate spune că iubirea lui Dumnezeu poate fi descrisă doar ca altruistă? Nu este acesta un domeniu prea limitat? Ar trebui să cugetați mai mult la această chestiune pentru a dobândi ceva din aceasta.

Cele de mai sus reprezintă ceea ce am văzut din firea și esența lui Dumnezeu la prima minune. Deși este o poveste pe care oamenii au citit-o timp de câteva mii de ani, are un subiect simplu și le permite oamenilor să vadă un fenomen simplu, totuși, în acest subiect simplu, putem vedea ceva mai valoros, adică firea lui Dumnezeu și ceea ce El are și ce este. Aceste lucruri pe care El le are și este Îl reprezintă pe Dumnezeu Însuși și sunt o expresie a propriilor Sale gânduri. Când Dumnezeu Își exprimă gândurile, acestea sunt o expresie a glasului inimii Sale. El speră că vor exista oameni care să poată să Îl înțeleagă, să Îl cunoască și să-I priceapă voia, care să poată auzi vocea inimii Sale și care vor putea să coopereze activ pentru a-I îndeplini voia. Aceste lucruri pe care Domnul Isus le-a făcut au fost o expresie tăcută a lui Dumnezeu.

În continuare, să ne uităm la următorul pasaj: Învierea lui Lazăr Îl slăvește pe Dumnezeu.

Care sunt impresiile voastre după citirea acestui pasaj? Semnificația acestei minuni pe care Domnul Isus a făcut-o a fost mult mai mare decât cea anterioară, pentru că niciun miracol nu este mai uimitor decât readucerea la viață a unui om mort. În acea epocă, era extrem de semnificativ faptul că Domnul Isus a făcut așa ceva. Deoarece Dumnezeu devenise trup, oamenii puteau vedea doar înfățișarea Lui fizică, partea Lui practică și aspectul Lui nesemnificativ. Chiar dacă unii oameni au văzut și au înțeles ceva din caracterul Lui sau unele calități speciale pe care El părea să le aibă, nimeni nu știa de unde venea Domnul Isus, cine era El într-adevăr în esența Sa și ce alte lucruri putea El să facă de fapt. Toate acestea erau necunoscute omenirii. Atât de mulți oameni doreau să găsească dovezi care să răspundă acestor întrebări despre Domnul Isus și să cunoască adevărul. Putea Dumnezeu să facă ceva pentru a-Și dovedi identitatea? Pentru Dumnezeu, asta era ușor – era floare la ureche. El putea face ceva oriunde, oricând, pentru a-Și dovedi identitatea și esența, dar Dumnezeu avea un mod propriu de a face lucrurile – cu un plan și în etape. El nu făcea lucrurile în mod aleatoriu, ci căuta momentul potrivit și oportunitatea potrivită pentru a face ceva ce i-ar permite omului să vadă, ceva realmente plin de semnificație. În acest fel, Își dovedea autoritatea și identitatea. Și atunci, putea învierea lui Lazăr să dovedească identitatea Domnului Isus? Să ne uităm la următorul pasaj al Scripturii: „După ce a spus acestea, a strigat cu glas tare: «Lazăr, vino afară!» Mortul a ieșit cu picioarele”. Când Domnul Isus a făcut acest lucru, El a spus un singur lucru: „Lazăr, vino afară!” Lazăr a ieșit atunci din mormântul său – acest lucru a fost realizat doar datorită câtorva cuvinte rostite de Domnul. În acest timp, Domnul Isus nu a ridicat un altar și nici nu a îndeplinit alte acțiuni. El a spus doar acest lucru. Să se numească acest lucru o minune sau o poruncă? Sau a fost un fel de vrăjitorie? La suprafață, se pare că ar putea fi numit minune, și dacă vă uitați la acesta dintr-o perspectivă modernă, desigur că ați putea să-l numiți în continuare minune. Totuși, cu siguranță nu se poate spune că e un soi de magie despre care se presupune că poate chema un suflet înapoi din morți, și cu siguranță nu a fost niciun soi de vrăjitorie. Este corect spus că această minune a fost cea mai normală, micuță demonstrație a autorității Creatorului. Asta este autoritatea și puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu are autoritatea de a face o persoană să moară, ca duhul său să-i părăsească trupul și să se întoarcă în Infern sau oriunde altundeva ar trebui să meargă. Momentul morții unei persoane și locul în care se va duce după moarte – acestea sunt hotărâte de Dumnezeu. El poate lua aceste decizii oriunde și oricând, fără a fi constrâns de oameni, evenimente, obiecte, spațiu sau geografie. Dacă vrea să o facă, o poate face, deoarece toate lucrurile și ființele vii sunt sub stăpânirea Sa și toate lucrurile se nasc, trăiesc și mor prin cuvântul Său, prin autoritatea Sa. El poate învia un om mort, și acest lucru este ceva ce poate face oriunde, oricând. Asta este autoritatea pe care doar Creatorul o are.

Când Domnul Isus a săvârșit lucruri precum învierea lui Lazăr din morți, scopul Său a fost de a oferi dovezi pentru oameni și pentru Satana și pentru a-i înștiința pe oameni și pe Satana că tot ceea ce ține de omenire, viața și moartea oamenilor sunt hotărâte de Dumnezeu și că, deși El devenise trup, El a rămas la comanda lumii fizice care poate fi și văzută, precum și a lumii spirituale pe care oamenii nu o pot vedea. Asta pentru ca omenirea și Satana să știe că tot ceea ce are legătură cu omenirea nu este sub stăpânirea Satanei. Asta a fost o dezvăluire și o demonstrație a autorității lui Dumnezeu și a fost și un mod prin care El să trimită un mesaj tuturor lucrurilor cum că viața și moartea omenirii sunt în mâinile lui Dumnezeu. Învierea lui Lazăr de către Domnul Isus a fost una dintre căile prin care Creatorul învață și instruiește omenirea. A fost o acțiune concretă în care El Și-a folosit puterea și autoritatea pentru a instrui omenirea și a aproviziona omenirea. A fost o modalitate, fără folosirea cuvintelor, prin care Creatorul a permis omenirii să vadă adevărul faptului că El este la comanda tuturor lucrurilor. A fost modalitatea prin care El să spună omenirii prin acțiuni practice că nu există mântuire decât prin El. Acest mod tăcut pe care l-a folosit pentru a instrui omenirea este veșnic, de neșters, și aduce inimilor oamenilor un șoc și o iluminare care nu pot dispărea niciodată. Învierea lui Lazăr L-a slăvit pe Dumnezeu – aceasta are un impact profund asupra fiecăruia dintre discipolii lui Dumnezeu. Fixează ferm în fiecare persoană care înțelege profund acest eveniment, viziunea, înțelegerea faptului că doar Dumnezeu poate comanda viața și moartea omenirii. Deși Dumnezeu are acest tip de autoritate și deși El a trimis un mesaj despre suveranitatea Sa privind viața și moartea omenirii prin învierea lui Lazăr, asta nu era lucrarea Lui principală. Dumnezeu nu face niciodată ceva fără semnificație. Fiecare lucru pe care El îl face are o mare valoare și este o bijuterie neîntrecută într-o visterie de comori. El nu ar face deloc din „a scoate o persoană din mormânt” singurul scop sau scopul ori obiectul principal al lucrării Sale. Dumnezeu nu face niciodată nimic fără semnificație. Învierea lui Lazăr ca eveniment singular este adecvată pentru a demonstra autoritatea lui Dumnezeu și pentru a dovedi identitatea Domnului Isus. Acesta este motivul pentru care Domnul Isus nu a repetat acest tip de minune. Dumnezeu face lucrurile conform propriilor Sale principii. În limbaj uman, se poate spune că Dumnezeu Își ține mintea ocupată numai cu lucruri serioase. Adică, atunci când Dumnezeu face lucruri, El nu Se îndepărtează de la scopul lucrării Sale. El știe lucrarea pe care vrea să o îndeplinească în această etapă, pe care dorește să o realizeze și va lucra strict conform planului Său. Dacă o persoană coruptă ar avea acel tip de abilitate, s-ar gândi doar cum să își dezvăluie abilitatea pentru ca ceilalți să știe cât de formidabilă este ea, astfel încât să se plece înaintea sa, ca ea să-i controleze și să-i devoreze. Acesta este răul care vine de la Satana – se numește stricăciune. Dumnezeu nu are o asemenea fire și nu are o asemenea esență. Scopul Său atunci când face lucrurile nu este să Se laude, ci să aprovizioneze omenirea cu mai multă revelație și îndrumare și, de aceea, oamenii văd foarte puține exemple în Biblie ale acestui tip de fenomen. Asta nu înseamnă că puterile Domnului Isus erau limitate sau că El nu era capabil de asemenea lucruri. Doar că Dumnezeu nu voia să-l facă, deoarece învierea lui Lazăr de către Domnul Isus avea o semnificație foarte practică și, de asemenea, deoarece lucrarea principală a întrupării lui Dumnezeu nu a fost realizarea minunilor, nu a fost învierea oamenilor, ci a fost lucrarea de răscumpărare a omenirii. Deci, o mare parte din lucrarea pe care Domnul Isus a finalizat-o a fost învățarea oamenilor, aprovizionarea și ajutarea lor, iar evenimente precum învierea lui Lazăr au fost doar mici părți ale lucrării de slujire pe care a îndeplinit-o Domnul Isus. Chiar mai mult, ați putea spune că „a Se lăuda” nu face parte din esența lui Dumnezeu, deci faptul că Domnul Isus nu a mai arătat minuni nu a fost o practicare a unui autocontrol intenționat, nici nu a fost cauzat de limitările mediului și, cu siguranță, nu a fost din cauza unei lipse de putere.

Când Domnul Isus l-a adus înapoi din morți pe Lazăr, El a folosit doar aceste câteva cuvinte: „Lazăr, vino afară!” El nu a spus nimic în afară de asta. Așadar, ce demonstrează aceste cuvinte? Acestea demonstrează faptul că Dumnezeu poate realiza orice prin cuvânt, chiar și învierea unui om mort. Când Dumnezeu a creat toate lucrurile, când El a creat lumea, El a făcut acest lucru prin cuvinte – porunci rostite, cuvinte cu autoritate și, în acest astfel, lucrurile au fost create și, prin urmare, totul s-a împlinit. Aceste câteva cuvinte rostite de Domnul Isus au fost precum cuvintele rostite de Dumnezeu când a creat cerul, pământul și toate lucrurile; la fel, conțineau autoritatea lui Dumnezeu și puterea Creatorului. Toate lucrurile au fost formate și au stat ferme datorită cuvintelor din gura lui Dumnezeu și, la fel, Lazăr a ieșit din mormântul său datorită cuvintelor din gura Domnului Isus. Aceasta a fost autoritatea lui Dumnezeu, demonstrată și realizată în trupul Său întrupat. Acest tip de autoritate și abilitate aparținea Creatorului și Fiului Omului prin care S-a realizat Creatorul. Asta este înțelegerea pe care Dumnezeu le-a predat-o oamenilor, aducându-l pe Lazăr înapoi din morți. Acum, vom pune punct discuției noastre despre acest subiect. În continuare, să citim mai mult din Scripturi.

10. Judecata fariseilor cu privire la Isus

Marcu 3:21-22 Când au auzit rudele Lui ce se întâmplă, au ieșit să-L înșface, căci ziceau că a înnebunit. Cărturarii care veniseră de la Ierusalim ziceau că îl are în El pe Beelzebul și că scoate demonii cu ajutorul conducătorului demonilor.

11. Mustrarea fariseilor de către Isus

Matei 12:31-32 De aceea vă spun că orice păcat și blasfemie vor fi iertate oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Dacă cineva va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, va fi iertat. Însă oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul aceasta, nici în cel care vine.

Matei 23:13-15 Vai de voi, cărturari și farisei ipocriți! Căci voi închideți Împărăția Cerurilor în fața oamenilor; nici voi nu intrați, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați să intre! (Vai de voi, cărturari și farisei ipocriți! Căci voi devorați casele văduvelor și faceți rugăciuni lungi de ochii lumii. De aceea veți primi o condamnare mult mai mare.) Vai de voi, cărturari și farisei ipocriți! Căci voi înconjurați marea și uscatul pentru a face un prozelit, dar când devine astfel, faceți din el de două ori mai mult un fiu al Gheenei decât sunteți voi!

Conținutul celor două pasaje de mai sus este diferit. Să ne uităm la primul pasaj: Judecata fariseilor cu privire la Isus.

În Biblie, evaluarea de către farisei a lui Isus Însuși și a lucrurilor pe care El le făcea a fost: „[…] ziceau că a înnebunit. […] Îl are în El pe Beelzebul și că scoate demonii cu ajutorul conducătorului demonilor” (Marcu 3:21-22). Cărturarii și fariseii nu L-au judecat pe Domnul doar imitând cuvintele altor oameni și nici în baza unei bănuieli neîntemeiate – judecata lor era concluzia pe care au tras-o despre Domnul Isus din ceea ce au văzut și au auzit despre acțiunile Sale. Deși concluzia lor era făcută în mod aparent în numele justiției și le părea oamenilor ca și cum ar fi fost întemeiată, aroganța cu care L-au judecat pe Domnul Isus a fost greu de ascuns chiar și pentru ei. Energia frenetică a urii lor pentru Domnul Isus a expus propriile ambiții sălbatice și înfățișarea lor rea și satanică, precum și natura lor răuvoitoare prin care s-au împotrivit lui Dumnezeu. Aceste lucruri pe care ei le-au spus în judecata lor cu privire la Domnul Isus au fost motivate de ambițiile lor sălbatice, de gelozie și de natura urâtă și răuvoitoare a ostilității lor față de Dumnezeu și de adevăr. Ei nu au investigat sursa acțiunilor Domnului Isus, nici nu au cercetat esența a ceea ce El a spus sau a făcut. Mai degrabă, orbește, într-o stare de agitație nebunească și cu răutate intenționată, au atacat și discreditat ceea ce făcuse El. Au mers până în punctul în care I-au discreditat în mod voit Duhul, adică Duhul Sfânt, care e Duhul lui Dumnezeu. La asta se refereau când au spus: „El este altă persoană”, „Belzebut” și „prințul diavolilor”. Adică, ei au zis că Duhul lui Dumnezeu era Belzebut și prințul diavolilor. Ei au caracterizat drept nebunie lucrarea trupului Duhului întrupat al lui Dumnezeu, care Se îmbrăcase cu trup. Ei nu numai că au blasfemiat Duhul lui Dumnezeu numindu-L Belzebut și prințul diavolilor, dar au și condamnat lucrarea lui Dumnezeu. Ei L-au condamnat și L-au hulit pe Domnul Isus Hristos. Esența împotrivirii și blasfemiei lor era exact aceeași ca esența împotrivirii și blasfemiei față de Dumnezeu date de Satana și demoni. Ei nu reprezentau doar oamenii corupți, dar, chiar mai mult, erau întruparea Satanei. Erau un canal pentru Satana în mijlocul omenirii și erau complicii și lacheii Satanei. Esența blasfemiei și denigrării Domnului Isus Hristos era lupta lor cu Dumnezeu pentru statut, disputa lor cu Dumnezeu, și testarea fără sfârșit a lui Dumnezeu de către ei. Esența împotrivirii lor față de Dumnezeu și atitudinea lor de ostilitate față de El, precum și cuvintele și gândurile lor au blasfemiat direct și L-au mâniat pe Duhul lui Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu a hotărât o judecată rezonabilă pe baza a ceea ce au spus și au făcut și a hotărât că faptele lor reprezentau păcatul blasfemiei împotriva Duhului Sfânt. Acest păcat este de neiertat atât în lumea aceasta cât și în lumea care vine, după cum reiese din următorul pasaj al Scripturii: „Blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată” și „oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul aceasta, nici în cel care vine”. Astăzi, să vorbim despre adevărata semnificație a acestor cuvinte de la Dumnezeu: „nu va fi iertat nici în veacul aceasta, nici în cel care vine”. Adică, haideți să demistificăm modul în care Dumnezeu împlinește cuvintele: „nu va fi iertat nici în veacul aceasta, nici în cel care vine”.

Toate lucrurile despre care am vorbit se leagă de firea lui Dumnezeu și de atitudinea Sa față de oameni, evenimente și lucruri. În mod natural, cele două pasaje de mai sus nu sunt o excepție. Ați observat ceva în aceste două pasaje ale Scripturii? Unii oameni spun că văd mânia lui Dumnezeu în ele. Unii oameni spun că văd o latură a firii lui Dumnezeu care nu tolerează ofensa omenirii și că, dacă oamenii fac ceva care reprezintă o blasfemie față de Dumnezeu, atunci ei nu vor primi iertarea Lui. În ciuda faptului că oamenii văd și percep mânia și intoleranța lui Dumnezeu față de ofensa omenirii în aceste două pasaje, ei tot nu înțeleg cu adevărat atitudinea Sa. Aceste două pasaje sunt referințe ascunse cu privire la abordarea și la atitudinea adevărată a lui Dumnezeu față de cei care Îl hulesc și Îl mânie. Atitudinea și abordarea Sa demonstrează adevăratul sens al următorului pasaj: „Însă oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul aceasta, nici în cel care vine”. Când oamenii Îl blasfemiază pe Dumnezeu și când Îl mânie, El emite un verdict, iar acest verdict este un final emis de El. Este descris astfel în Biblie: „De aceea vă spun că orice păcat și blasfemie vor fi iertate oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată” (Matei 12:31), și „Vai de voi, cărturari și farisei ipocriți!” (Matei 23:13). Totuși, este consemnat în Biblie care a fost finalul pentru acei cărturari și farisei, cât și pentru acei oameni care spuneau că Domnul Isus era nebun după ce a spus aceste lucruri? Este consemnat dacă au suferit vreo pedeapsă? Nu, acest lucru nu poate fi spus cu certitudine. Când spun că „nu este”, nu înseamnă că nu era consemnat, ci că de fapt nu exista niciun final care să poată fi văzut cu ochi umani. A spune că „nu este consemnat” elucidează chestiunea cu privire la atitudinea și principiile lui Dumnezeu pentru tratarea anumitor lucruri. Dumnezeu nu Se face că nu vede sau că nu aude oamenii care Îl blasfemiază sau I se împotrivesc, sau chiar pe aceia care Îl calomniază – oameni care Îl atacă, Îl calomniază și Îl blestemă – ci, mai degrabă, El are o atitudine clară față de ei. Îi disprețuiește pe acești oameni și, în inima Sa, îi condamnă. El chiar declară în mod deschis care va fi finalul lor, astfel încât oamenii să știe că El are o atitudine clară față de cei care Îl blasfemiază și astfel încât ei să știe cum le va hotărî sfârșitul. Totuși, după ce Dumnezeu a spus acele lucruri, oamenii rareori au putut să vadă adevărul privind modul în care îi va trata Dumnezeu pe acei oameni și ei nu au putut să înțeleagă principiile din spatele finalului și verdictul dat lor de Dumnezeu. Adică, oamenii nu pot vedea abordarea și metodele specifice pe care Dumnezeu le are pentru tratarea lor. Asta are de-a face cu principiile lui Dumnezeu de a face lucruri. Dumnezeu utilizează incidența faptelor pentru a trata comportamentul rău al unor oameni. Adică, El nu anunță păcatul lor și nu determină sfârșitul lor, ci mai degrabă utilizează direct incidența faptelor pentru a le împărți pedeapsa și dreapta retribuție. Când aceste fapte se întâmplă, trupul oamenilor este cel care îndură pedeapsa, adică pedeapsa poate fi văzută cu ochi omenești. Când tratează purtarea rea a unor oameni, Dumnezeu doar îi blestemă cu cuvinte și mânia lui se abate, de asemenea, asupra lor, dar pedeapsa pe care ei o primesc poate fi ceva ce oamenii nu pot vedea. Totuși, acest tip de final poate fi chiar mai serios decât finalurile pe care oamenii le pot vedea, precum a fi pedepsiți sau omorâți. Asta pentru că, în împrejurările în care Dumnezeu a hotărât să nu mai mântuiască acest tip de persoană, să nu-i mai arate milă sau toleranță și să nu îi mai ofere oportunități, atitudinea pe care o adoptă față de aceasta este să o dea deoparte. Care este aici sensul cuvintelor „a da deoparte”? Înțelesul principal al acestui termen este de a pune ceva deoparte, de a ignora acel lucru și de a nu-i mai da atenție. Dar aici, când Dumnezeu pune pe cineva deoparte, există două explicații ale înțelesului său: prima explicație este că El i-a predat Satanei viața acelei persoane și tot ce are acea persoană, pentru ca Satana să se ocupe de ea, iar Dumnezeu nu va mai fi responsabil și nu va mai gestiona acea persoană. Indiferent dacă acea persoană e nebună sau proastă, dacă e moartă sau în viață, ori dacă a coborât în iad pentru pedeapsa sa, nimic nu ar avea de-a face cu Dumnezeu. Asta ar însemna că o asemenea făptură nu ar avea nicio relație cu Creatorul. A doua explicație este că Dumnezeu a determinat că El Însuși vrea să facă ceva cu această persoană, cu propriile-I mâini. Este posibil ca El să folosească serviciul acestei persoane sau să folosească persoana drept contrast. Este posibil ca El să aibă un mod special de a trata acest tip de persoană, un mod special de a se ocupa de aceasta – exact ca în cazul lui Pavel, de exemplu. Acestea sunt principiul și atitudinea din inima lui Dumnezeu privind modul în care El a hotărât să trateze acest tip de persoană. Deci, când oamenii I se împotrivesc, Îl calomniază și rostesc blasfemii împotriva Lui, dacă ei Îi deranjează firea sau dacă Îl împing dincolo de limita îngăduinței Sale, consecințele sunt de neimaginat. Cea mai gravă consecință este faptul că Dumnezeu le predă viața și tot ceea ce are legătură cu ei în mâinile Satanei, o dată pentru totdeauna. Ei nu vor fi iertați pe vecie. Asta înseamnă că această persoană a devenit hrană în gura Satanei, o jucărie în mâna sa și, de atunci înainte, Dumnezeu nu va mai avea nimic de-a face cu aceasta. Puteți să vă imaginați ce fel de suferință a fost aceea când Satana l-a ispitit pe Iov? Chiar și cu condiția ca Satana să nu se atingă de viața lui Iov, acesta tot a suferit foarte mult. Și nu este chiar mai greu de imaginat ravagiile la care Satana ar supune o persoană care a fost predată complet în mâinile sale, care este complet în stăpânirea lui, care a pierdut cu totul grija și mila lui Dumnezeu, care nu mai este sub conducerea Creatorului, care a fost lăsată fără dreptul de a-L venera și fără dreptul de a fi o făptură sub conducerea Creatorului, a cărei relație cu Domnul creației a fost complet ruptă? Persecuția lui Iov din partea Satanei a fost ceva ce putea fi văzut cu ochi omenești, dar dacă Dumnezeu predă viața unei persoane Satanei, consecințele sunt dincolo de imaginația umană. De exemplu, unii oameni se pot renaște ca vacă sau ca măgar, iar alții pot fi ocupați și posedați de duhuri rele, necurate și așa mai departe. Acesta este finalul unora dintre oamenii care sunt predați Satanei de Dumnezeu. Din exterior, pare că acei oameni care L-au ridiculizat, calomniat, condamnat și blasfemiat pe Domnul Isus nu au suferit nicio consecință. Totuși, adevărul este că Dumnezeu are o atitudine pentru tratarea oricărui lucru. El poate nu folosește un limbaj clar pentru a le spune oamenilor finalul modului în care tratează fiecare tip de persoană. Uneori, El nu vorbește direct, dar mai degrabă acționează direct. Faptul că nu vorbește despre acesta nu înseamnă că nu există final – de fapt, într-un astfel de caz este posibil ca finalul să fie și mai grav. Din afară, poate părea că Dumnezeu nu vorbește explicit unor oameni despre atitudinea Sa, dar de fapt, multă vreme, Dumnezeu nu a vrut să le acorde atenție. El nu vrea să-i mai vadă. Din cauza lucrurilor pe care le-au făcut, a comportamentului lor, din cauza naturii-esență pe care o au, Dumnezeu vrea doar ca ei să dispară din fața Lui, vrea să-i predea direct Satanei, să dea Satanei duhul, sufletul și corpul lor și să-i permită Satanei să facă orice vrea cu ei. Este clar în ce măsură îi urăște Dumnezeu, în ce măsură este dezgustat de ei. Dacă o persoană Îl mânie pe Dumnezeu până în punctul în care nu mai vrea să o vadă vreodată și este pregătit să renunțe complet la aceasta, până în punctul în care El nici nu mai vrea să aibă El Însuși de-a face cu aceasta – dacă se ajunge până în punctul în care El o va preda Satanei ca acesta să facă ce dorește, să-i permită Satanei să o controleze, să o consume și să o trateze în orice mod dorește – această persoană este cu totul terminată. Dreptul său de a fi om a fost anulat permanent și dreptul său de a fi o creație a lui Dumnezeu a ajuns la final. Nu este asta cea mai severă formă de pedeapsă?

Toate cele de mai sus reprezintă o explicație completă a cuvintelor: „nu va fi iertat nici în veacul aceasta, nici în cel care vine” și servesc, de asemenea, drept comentariu simplu privind aceste pasaje din scripturi. Cred că le înțelegeți cu toții acum.

Acum, să citim următoarele pasaje din Scriptură.

12. Cuvintele lui Isus către discipolii Săi după învierea Sa

Ioan 20:26-29 După opt zile, ucenicii erau din nou înăuntru, iar Toma era cu ei. Pe când ușile erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor și le-a zis: „Pace vouă!” Apoi i-a zis lui Toma: Adu-ți degetul aici și privește-Mi mâinile! Adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea! Și nu fi necredincios, ci credincios! Toma I-a răspuns: Domnul meu și Dumnezeul meu! Isus i-a zis: Ai crezut pentru că M-ai văzut? Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut!

Ioan 21:16-17 L-a întrebat din nou, a doua oară: Simon, fiul lui Ioan, Mă iubești? El I-a răspuns: Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc! Isus i-a zis: Păstorește oile Mele! L-a întrebat a treia oară: Simon, fiul lui Ioan, Mă iubești? Petru s-a întristat pentru că-i zisese a treia oară: „Mă iubești?” Și I-a răspuns: Doamne, Tu le știi pe toate, Tu știi că Te iubesc! Isus i-a zis: Paște oile Mele!

Pasajele acestea istorisesc anumite lucruri pe care Domnul Isus le-a făcut și le-a spus discipolilor Săi după învierea Sa. Mai întâi, să ne uităm la diferențele care ar putea exista între Domnul Isus dinainte și după înviere. Era El același Domn Isus din zilele trecute? Scripturile conțin următoarea propoziție care Îl descrie pe Domnul Isus după înviere: „Pe când ușile erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor și le-a zis: «Pace vouă!»” Este foarte clar că Domnul Isus din acel moment nu mai era un trup, ci era acum într-un corp spiritual. Asta deoarece El depășise limitările trupului; cu toate că ușa era închisă, El tot a putut să vină printre oameni și să le îngăduie să-L vadă. Asta este cea mai mare diferență dintre Domnul Isus după înviere și Domnul Isus care trăia în trup înainte de înviere. Chiar dacă nu exista nicio diferență între înfățișarea corpului spiritual din acel moment și înfățișarea Domnului Isus așa cum era înainte, Domnul Isus în acel moment devenise unul care părea a fi un străin pentru oameni, deoarece El devenise un corp spiritual după ce înviat din morți și, în comparație cu trupul Său anterior, acest corp spiritual era mai misterios și mai derutant pentru oameni. A creat, de asemenea, mai multă distanță între Domnul Isus și oameni, iar oamenii au simțit în inimile lor că Domnul Isus în acel moment devenise mai misterios. Aceste cunoașteri și sentimente din partea oamenilor i-a readus brusc într-o epocă în care credeau într-un Dumnezeu care nu putea fi văzut sau atins. Deci, primul lucru pe care Domnul Isus l-a făcut după înviere a fost de a permite tuturor să-L vadă, să confirme că El există și să confirme adevărul învierii Sale. În plus, această acțiune a restabilit relația Sa cu oamenii la nivelul la care era când lucra în trup, când era Hristosul pe care Îl puteau vedea și atinge. Un rezultat al acestui lucru este că oamenii nu s-au îndoit nicio clipă că Domnul Isus înviase din morți după ce fusese țintuit pe cruce și totodată nu au avut niciun dubiu în ce privește lucrarea Domnului Isus de răscumpărare a omenirii. Un alt rezultat este că faptul că Domnul Isus le-a apărut oamenilor după înviere și că le-a permis oamenilor să Îl vadă și să Îl atingă a ancorat în mod clar omenirea în Epoca Harului, asigurând că, din acest moment înainte, oamenii nu se vor mai putea întoarce în epoca anterioară, Epoca Legii, pe baza supoziției referitoare la „dispariția” Domnului Isus sau la „plecarea Sa fără niciun cuvânt”. El S-a asigurat astfel că ei vor continua să meargă înainte, urmând învățăturile Domnului Isus și lucrarea pe care El o făcuse. Prin urmare, o nouă fază în lucrarea din Epoca Harului a fost inaugurată și, din acel moment, oamenii care trăiseră sub lege au ieșit în mod formal din lege și au intrat într-o nouă epocă, cu un nou început. Acestea sunt înțelesurile variate ale înfățișării Domnului Isus în fața oamenilor după înviere.

Dat fiind că Domnul Isus era acum într-un corp spiritual, cum puteau oamenii să-L atingă și să-L vadă? Această întrebare are legătură cu semnificația înfățișării Domnului Isus în fața oamenilor. Ați observat ceva în aceste pasaje ale Scripturii pe care tocmai le-am citit? În general, corpurile spirituale nu pot fi văzute sau atinse și, după înviere, lucrarea pe care Domnul Isus o inițiase fusese deja finalizată. Deci, în teorie, El nu avea deloc nevoie să Se întoarcă printre oameni în imaginea Sa inițială pentru a Se întâlni cu ei, dar înfățișarea corpului spiritual al Domnului Isus pentru oameni ca Toma a făcut ca semnificația apariției Sale să fie mai concretă, astfel încât să pătrundă mai profund în inimile oamenilor. Când a venit la Toma, El l-a lăsat pe Toma, care se îndoia, să Îi atingă mâna și i-a spus: „Adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea! Și nu fi necredincios, ci credincios!” Aceste cuvinte și acțiuni nu erau lucruri pe care Domnul Isus voia să le spună și să le facă doar după ce înviase; de fapt, erau lucruri pe care El voia să le spună și să le facă înainte de a fi țintuit pe cruce, pentru că îndoielile lui Toma nu izvorâseră doar atunci, ci îl însoțeau de când Îl urma pe Domnul Isus. Este evident că, înainte de a fi țintuit pe cruce, Domnul Isus îi înțelegea deja pe oamenii ca Toma. Așadar, ce înțelegem din asta? El era tot același Domn Isus după învierea Sa. Esența Sa nu se schimbase. Cu toate acestea, El era Domnul Isus care înviase din morți și revenise din lumea spirituală cu imaginea Sa inițială, cu firea Sa inițială și cu înțelegerea Sa cu privire la omenire din perioada Sa în trup, prin urmare El S-a dus mai întâi la Toma și l-a lăsat să-I atingă coasta, nu numai pentru ca Toma să-I vadă corpul spiritual după înviere, ci și pentru a-l lăsa pe Toma să atingă și să simtă existența corpului Său spiritual și să renunțe complet la dubiile sale. Înainte ca Domnul Isus să fie răstignit, Toma s-a îndoit mereu că El era Hristos și a fost incapabil să aibă credință. Credința sa în Dumnezeu era întemeiată doar pe baza a ceea ce putea vedea cu proprii ochi, a ceea ce putea atinge cu propriile mâini. Domnul Isus înțelegea bine credința acestui tip de persoană. Aceste persoane credeau doar în Dumnezeu din ceruri și nu credeau deloc și nu aveau să-L accepte pe Cel trimis de Dumnezeu sau pe Hristos în trup. El i-a permis lui Toma să întindă mâna și să-I atingă coasta pentru a-l face să recunoască și să creadă în existența Domnului Isus și în faptul că El era cu adevărat Dumnezeu întrupat. Era îndoiala lui Toma diferită înainte și după învierea Domnului Isus? El se îndoia întotdeauna și nimeni nu putea să-i risipească dubiile și să-l facă să renunțe la acestea în afară de Domnul Isus, care i-a apărut în mod personal în corpul Său spiritual și l-a lăsat să atingă urmele de cuie de pe corpul Său. Deci, din momentul în care Domnul Isus i-a permis să Îi atingă coasta și l-a lăsat să simtă cu adevărat existența urmelor de cuie, dubiile lui Toma au dispărut, iar el a știut cu adevărat că Domnul Isus înviase și a recunoscut și a crezut că Domnul Isus era adevăratul Hristos, că era Dumnezeu întrupat. Deși, în acest moment, Toma nu se mai îndoia, el pierduse pentru totdeauna șansa de a se întâlni cu Hristos. El pierduse pentru totdeauna șansa de a fi împreună cu El, de a-L urma, de a-L cunoaște. El pierduse șansa ca Hristos să-l desăvârșească. Apariția Domnului Isus și cuvintele Sale au oferit o concluzie și un verdict în privința credinței acelora care erau plini de dubii. El a folosit cuvintele și acțiunile Sale efective pentru a le spune celor care se îndoiau, celor care credeau doar în Dumnezeu din ceruri, dar nu credeau în Hristos: Dumnezeu nu le-a lăudat credința, nici nu a lăudat faptul că Îl urmau când se îndoiau de El. Ziua în care au crezut pe deplin în Dumnezeu și Hristos a putut să fie doar ziua când Dumnezeu Și-a finalizat marea lucrare. Desigur, acea zi a fost, de asemenea, ziua în care îndoiala lor a primit un verdict. Atitudinea lor față de Hristos le-a hotărât soarta, iar dubiile lor încăpățânate au însemnat că a lor credință nu a dat roade, iar încăpățânarea lor a însemnat că speranțele lor au fost în van. Deoarece credința lor în Dumnezeul din ceruri se hrănea cu iluzii, iar îndoiala lor față de Hristos reprezenta de fapt adevărata lor atitudine față de Dumnezeu, deși ei au atins urmele cuielor de pe corpul Domnului Isus, credința lor era tot inutilă și finalul lor putea fi descris doar precum căratul apei cu un coș de bambus – totul în van. Ce i-a spus Domnul Isus lui Toma a fost, de asemenea, modul Său foarte clar de a spune fiecărei persoane: Domnul Isus înviat este Domnul Isus care a petrecut treizeci și trei de ani și jumătate lucrând printre oameni. Deși El fusese răstignit și experimentase valea umbrei morții și experimentase învierea, niciun aspect al Său nu suferise schimbări. Deși El avea acum urme de cuie pe trupul Său și, deși a înviat și a ieșit din mormânt, firea Sa, înțelegerea Sa cu privire la omenire și intențiile Sale față de omenire nu se schimbaseră deloc. De asemenea, El le spunea oamenilor că Se coborâse de pe cruce, triumfase asupra păcatului, biruise greutățile și triumfase asupra morții. Urmele de cuie erau doar dovada victoriei Sale asupra Satanei, dovada de a fi o jertfă de păcat pentru a răscumpăra cu succes întreaga omenire. El le spunea oamenilor că luase deja asupra Sa păcatele omenirii și Își finalizase lucrarea de răscumpărare. Când S-a întors să-Și vadă ucenicii, El le-a spus acest mesaj cu înfățișarea Sa: „Încă sunt viu, încă exist; astăzi stau cu adevărat în fața voastră pentru ca voi să Mă puteți vedea și atinge. Voi fi întotdeauna cu voi”. Domnul Isus voia, de asemenea, să utilizeze cazul lui Toma ca avertizare pentru viitorii oameni: deși, în credința ta, nu poți nici să-L vezi, nici să-L atingi pe Domnul Isus, ești binecuvântat datorită credinței tale adevărate și Îl poți vedea pe Domnul Isus datorită credinței tale adevărate, iar acest tip de persoană este binecuvântată.

Aceste cuvinte consemnate în Biblie, pe care Domnul Isus le-a rostit când i-a apărut lui Toma, sunt de mare ajutor pentru toți oamenii din Epoca Harului. Înfățișarea și cuvintele Sale către Toma au avut un impact profund asupra generațiilor viitoare; acestea păstrează o semnificație eternă. Toma reprezintă un tip de persoană care crede în Dumnezeu și totuși se îndoiește de El. Aceste persoane au o natură suspicioasă, au inimi sinistre, sunt înșelătoare și nu cred în lucrurile pe care Dumnezeu le poate îndeplini. Ei nu cred în omnipotența lui Dumnezeu și în suveranitatea Sa și nu cred nici în Dumnezeu întrupat. Totuși, învierea Domnului Isus a fost o palmă peste față pentru ei și le-a dat și o oportunitate de a-și descoperi propriile dubii, de a-și recunoaște propriile dubii și de a-și recunoaște propria înșelăciune, ajungând astfel să creadă cu adevărat în existența și învierea Domnului Isus. Ce s-a întâmplat cu Toma a fost o avertizare și un semnal de alarmă pentru generațiile de mai târziu, pentru ca mai mulți oameni să aibă grijă să nu se îndoiască precum Toma și dacă s-ar umple de îndoieli, atunci s-ar afunda în întuneric. Dacă Îl urmezi pe Dumnezeu, dar la fel ca Toma, vrei întotdeauna să-I atingi coasta Domnului și să-I simți urmele de cuie pentru a confirma, a verifica, a specula dacă Dumnezeu există sau nu, Dumnezeu te va abandona. Prin urmare, Domnul Isus le cere oamenilor să nu fie ca Toma, crezând doar ceea ce pot vedea cu proprii ochi, ci să fie oameni onești, puri și să nu nutrească îndoieli față de Dumnezeu, ci doar să creadă în El și să-L urmeze. Astfel de oameni sunt binecuvântați. Aceasta este o cerință foarte mică din partea Domnului Isus pentru oameni și o avertizare pentru cei care Îl urmează.

Cea de mai sus este atitudinea Domnului Isus față de cei care sunt plini de dubii. Așadar, ce le-a spus Domnul Isus și ce a făcut pentru cei care pot să creadă în El și să-L urmeze în mod sincer? La acest lucru ne vom uita în continuare, printr-un dialog între Domnul Isus și Petru.

În această conversație, Domnul Isus l-a întrebat în mod repetat pe Petru un lucru: „Simon, fiul lui Ioan, Mă iubești?” Acesta este un standard superior pe care Domnul Isus l-a cerut de la oamenii ca Petru după învierea Sa, oameni care într-adevăr cred în Hristos și se străduiesc să Îl iubească pe Domnul. Această întrebare era un fel de cercetare și de interogare, dar chiar mai mult, era o cerință și o așteptare din partea oamenilor ca Petru. Domnul Isus a folosit această metodă de interogare pentru ca oamenii să reflecteze asupra lor înșiși și să privească înăuntrul lor și să întrebe: care sunt cerințele Domnului Isus pentru oameni? Eu Îl iubesc pe Domnul? Sunt eu o persoană care Îl iubește pe Dumnezeu? Cum ar trebui să-L iubesc? Chiar dacă Domnul Isus i-a adresat această întrebare doar lui Petru, adevărul este că, în inima Sa, întrebându-l pe Petru aceste lucruri, El voia să folosească această oportunitate pentru a pune acest fel de întrebare mai multor oameni care caută să-L iubească pe Dumnezeu. Doar că Petru era binecuvântat să fie reprezentantul acestui fel de persoană, să primească aceste întrebări chiar din gura Domnului Isus.

În comparație cu următoarele cuvinte, pe care Domnul Isus i le-a spus lui Toma după înviere: „Adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea! Și nu fi necredincios, ci credincios!”, întrebarea repetată de trei ori pentru Petru: „Simon, fiul lui Ioan, Mă iubești?” le permite oamenilor să simtă mai bine severitatea atitudinii Domnului Isus și caracterul de urgență pe care îl simțea în timpul cercetării Sale. Cât despre Toma necredinciosul, cu natura sa înșelătoare, Domnul Isus i-a permis să-și întindă mâna și să-I atingă urmele cuielor de pe trupul Său, ceea ce l-a determinat să creadă că Domnul Isus era Fiul Omului înviat și să recunoască identitatea Domnului Isus drept Hristos. Și deși Domnul Isus nu l-a certat cu severitate pe Toma, nici nu a exprimat verbal o judecată clară a lui, cu toate acestea, El a folosit acțiuni practice pentru a-i da de înțeles lui Toma că îl înțelegea, arătându-Și totodată atitudinea și hotărârea față de acel fel de persoană. Cerințele și așteptările Domnului Isus din partea acelui fel de persoană nu pot fi văzute din ceea ce El a spus, deoarece oamenii ca Toma, pur și simplu, nu au nicio fărâmă de credință adevărată. Cerințele Domnului Isus pentru ei constau doar în aceasta, dar atitudinea pe care El a dezvăluit-o față de oameni precum Petru este cu totul diferită. El nu i-a cerut lui Petru să întindă mâna și să-I atingă urmele de cuie, nici nu i-a spus lui Petru: „Nu fi necredincios, ci credincios!” În schimb, El i-a adresat aceeași întrebare în mod repetat lui Petru. Aceasta a fost o întrebare plină de sens, care te pune pe gânduri și care nu are cum să nu facă orice discipol al lui Hristos să simtă remușcare și frică, dar și să simtă starea de tristețe și neliniște a Domnului Isus. Și când ei sunt îndurerați și au o suferință mare, sunt mai capabili să înțeleagă grija și preocuparea Domnului Isus Hristos; ei realizează învățătura Sa stăruitoare și cerințele stricte de la oamenii puri, onești. Întrebarea Domnului Isus le permite să simtă că așteptările Domnului de la oameni, dezvăluite în aceste cuvinte simple, nu sunt doar să-L urmeze și să creadă în El, ci și să ajungă să aibă iubire, să-Și iubească Domnul, să-Și iubească Dumnezeul. Acest fel de iubire este grijulie și supusă. Ea reprezintă oamenii care trăiesc pentru Dumnezeu, mor pentru Dumnezeu, dedică totul lui Dumnezeu, consumă și dau totul pentru Dumnezeu. Acest fel de iubire Îi oferă, de asemenea, mângâiere lui Dumnezeu, permițându-I să Se bucure de mărturie și să Se odihnească. Este răsplata oamenilor față de Dumnezeu, responsabilitatea, obligația și datoria lor, și este o cale pe care omenirea trebuie să o urmeze toată viața. Aceste trei întrebări au fost o cerință și un îndemn pe care Domnul Isus le-a avut pentru Petru și pentru toți cei care urmau să fie desăvârșiți. Aceste trei întrebări l-au condus și l-au motivat pe Petru să-și urmeze calea în viață până la final, iar aceste întrebări de la despărțirea de Domnul Isus au fost cele care l-au făcut pe Petru să pornească pe calea de a fi desăvârșit, cele care l-au determinat, datorită iubirii sale pentru Domnul, să aibă grijă de inima Domnului, să-L asculte, să-I ofere alinare și să-și ofere întreaga viață și întreaga ființă datorită acestei iubiri.

În timpul Epocii Harului, lucrarea lui Dumnezeu a fost, în principal, pentru aceste două feluri de oameni. Primul era felul de persoană care credea în El și Îl urma, care putea să-I respecte poruncile și să ducă crucea și care să se țină de calea Epocii Harului. Acest fel de persoană avea să câștige binecuvântarea lui Dumnezeu și să se bucure de harul Lui. Al doilea fel de persoană era asemenea lui Petru, cineva care putea să fie desăvârșit. Așadar, după ce Domnul Isus a înviat, El a făcut mai întâi aceste două lucruri deosebit de semnificative. Unul a fost făcut cu Toma, celălalt cu Petru. Ce reprezintă aceste două lucruri? Reprezintă adevăratele intenții ale lui Dumnezeu de a mântui omenirea? Reprezintă sinceritatea lui Dumnezeu față de omenire? Lucrarea pe care a făcut-o cu Toma a fost pentru a-i avertiza pe oameni să nu se îndoiască, ci, pur și simplu, să creadă. Lucrarea pe care a făcut-o cu Petru a fost pentru a întări credința oamenilor ca Petru și a-Și clarifica cerințele de la acest fel de persoană, pentru a arăta ce obiective ar trebui să urmărească.

După ce Domnul Isus a înviat, El a apărut în fața oamenilor pe care i-a considerat necesari, a vorbit cu ei și a emis cerințe la adresa lor, lăsând în urmă intențiile și așteptările Sale de la oameni. Cu alte cuvinte, ca Dumnezeu întrupat, preocuparea Sa pentru omenire și cerințele de la oameni nu s-au schimbat niciodată; acestea au rămas aceleași când a fost în trup și când a fost în corpul Său spiritual după răstignire și apoi după înviere. El era îngrijorat în privința acestor discipoli înainte de a fi sus pe cruce și, în inima Sa, Îi era clară starea fiecărei persoane și înțelegea deficiențele fiecărei persoane și, desigur, înțelegerea Lui privind fiecare persoană după ce a murit, a înviat și a devenit un corp spiritual era aceeași ca atunci când era în trup. El știa că oamenii nu erau cu totul siguri de identitatea Sa ca Hristos, dar în timpul perioadei Sale în trup, El nu a avut cerințe stricte de la oameni. Cu toate acestea, după ce a înviat, S-a înfățișat acestora și a făcut să le fie absolut clar că Domnul Isus venise de la Dumnezeu și că era Dumnezeu întrupat și a folosit realitatea înfățișării și învierii Sale ca pe cea mai mare viziune și motivație pentru urmărirea de-o viață a omenirii. Învierea Sa din morți nu numai că i-a întărit pe toți cei care Îl urmau, dar a și pus cu totul în aplicare, printre oameni, lucrarea Sa din Epoca Harului și, astfel, Evanghelia mântuirii Domnului Isus din Epoca Harului s-a răspândit treptat în toate colțurile omenirii. Ai spune că înfățișarea Domnului Isus după învierea Sa a avut vreo semnificație? Dacă erai Petru sau Toma în acel moment și întâlneai acest lucru plin de semnificație în viața ta, ce fel de impact ar fi avut asupra ta? L-ai fi văzut ca pe cea mai bună și mai măreață viziune a vieții tale de credință în Dumnezeu? Ai fi văzut acest lucru ca pe o forță care te conduce în timp ce-L urmai pe Dumnezeu, te străduiai să-L mulțumești și căutai să-L iubești pe Dumnezeu în întreaga ta viață? Ai fi depus o viață întreagă eforturi pentru a răspândi această viziune măreață? Ai fi acceptat răspândirea mântuirii Domnului Isus drept o însărcinare de la Dumnezeu? Chiar dacă nu ați trăit asta, cele două exemple, ale lui Toma și Petru, sunt deja suficiente pentru ca oamenii moderni să aibă o înțelegere clară a lui Dumnezeu și a voii Sale. Se poate spune că, după ce Dumnezeu a devenit trup, după ce a experimentat personal viața printre oameni și a experimentat personal viața omenească și după ce a văzut depravarea omenirii și situația vieții umane din acel moment, Dumnezeu în trup a simțit mai profund cât de neajutorată, tristă și vrednică de milă este omenirea. Dumnezeu a dobândit mai multă empatie pentru condiția umană datorită umanității Sale în timp ce era în trup, datorită instinctelor Sale trupești. Asta L-a făcut să aibă o grijă mai mare pentru cei care Îl urmau. Acestea sunt probabil lucruri pe care nu le puteți înțelege, dar eu pot descrie grija și afecțiunea lui Dumnezeu în trup pentru fiecare dintre discipolii Săi prin aceste două cuvinte: „preocupare intensă”. Deși acest termen provine din limba oamenilor și, cu toate că este foarte uman, el exprimă și descrie cu adevărat sentimentele lui Dumnezeu pentru discipolii Săi. Cât despre preocuparea intensă a lui Dumnezeu pentru oameni, de-a lungul experiențelor voastre veți simți treptat acest lucru și îl veți experimenta. Totuși, acesta poate fi dobândit doar prin înțelegerea treptată a firii lui Dumnezeu pe baza urmăririi unei schimbări în propria ta fire. Arătarea Domnului Isus a materializat preocuparea Lui intensă pentru cei care Îl urmau în omenire și a transmis-o corpului Său spiritual, sau altfel spus, divinității Sale. Arătarea Lui le-a permis oamenilor să experimenteze din nou și să simtă preocuparea și grija lui Dumnezeu, dovedind totodată cu tărie că Dumnezeu este Cel care inaugurează o epocă, Cel care desfășoară o epocă și Cel care încheie o epocă. Prin arătarea Sa, El a întărit credința tuturor oamenilor și a dovedit lumii că El este Dumnezeu Însuși. Asta le-a oferit discipolilor Săi o confirmare eternă, iar prin înfățișarea Sa, El a lansat, de asemenea, o fază din lucrarea Sa în noua epocă.

13. Isus mănâncă pâine și explică Scripturile după învierea Sa

Luca 24:30-32 În timp ce stătea la masă cu ei, a luat pâinea, a rostit binecuvântarea, apoi a frânt-o și le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii și L-au recunoscut, dar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor. Și-au zis unul altuia: „Nu ne ardea inima (în noi) când ne vorbea pe drum și când ne deschidea Scripturile?”

14. Ucenicii Îi dau să mănânce pește fript lui Isus

Luca 24:36-43 În timp ce spuneau ei aceste lucruri, El Însuși a stat în mijlocul lor și le-a zis: „Pace vouă!” Îngroziți și înspăimântați, ei credeau că văd un duh. El le-a zis: „De ce sunteți tulburați și de ce vi se ridică astfel de îndoieli în inimile voastre? Uitați-vă la mâinile și la picioarele Mele: Eu Însumi sunt! Atingeți-Mă și vedeți: un duh n-are carne și oase, așa cum vedeți că am Eu!” Și spunând aceasta, le-a arătat mâinile și picioarele Lui. Dar pentru că ei, de bucurie, tot nu credeau și se mirau, le-a zis: „Aveți aici ceva de mâncare?” I-au dat o bucată de pește fript (și un fagure de miere), iar El le-a luat și le-a mâncat în fața lor.

În continuare, ne vom uita la pasajele de mai sus din Scriptură. Primul pasaj povestește că Domnul Isus a mâncat pâine și a explicat Scripturile după învierea Sa, iar cel de-al doilea pasaj povestește că Domnul Isus a mâncat un pește fript. În ce fel vă ajută aceste două pasaje să cunoașteți firea lui Dumnezeu? Vă puteți închipui felul de imagine pe care o obțineți din aceste descrieri ale Domnului Isus mâncând pâine și apoi pește fript? Vă puteți imagina, dacă Domnul Isus ar sta în fața voastră mâncând pâine, cum v-ați simți? Sau dacă ar sta cu voi la aceeași masă, mâncând pește și pâine împreună cu oamenii, ce fel de sentiment ai avea în acel moment? Dacă ai simți că ești foarte apropiat de Domnul, că El este foarte apropiat de tine, atunci acest sentiment este corect. Acesta este exact rezultatul pe care Domnul Isus a vrut să-L obțină mâncând pâine și pește în fața oamenilor adunați după învierea Sa. Dacă Domnul Isus doar ar fi vorbit cu oamenii după învierea Sa, dacă ei nu ar fi putut să-I simtă carnea și oasele, ci ar fi simțit în schimb că El era un Duh de neatins, cum s-ar fi simțit? Nu ar fi fost ei dezamăgiți? Simțindu-se dezamăgiți, nu s-ar simți oamenii abandonați? Nu ar fi simțit o distanță între ei și Domnul Isus Hristos? Ce fel de impact negativ ar fi creat această distanță asupra relației oamenilor cu Dumnezeu? Oamenilor le-ar fi fost cu siguranță teamă, încât nu ar fi îndrăznit să se apropie de El și, astfel, ar fi avut atitudinea de a-L ține la o distanță respectabilă. De atunci înainte, ei ar fi rupt relația lor apropiată cu Domnul Isus Hristos și s-ar fi întors la relația dintre omenire și Dumnezeu Cel de sus din cer, așa cum era înainte de Epoca Harului. Corpul spiritual pe care oamenii nu Îl puteau atinge sau simți ar fi dus la eradicarea apropierii lor de Dumnezeu și ar fi provocat, de asemenea, încetarea acelei relații intime stabilite în timpul perioadei Domnului Isus Hristos în trup, fără distanță între El și oameni. Singurele lucruri sădite în oameni de corpul spiritual erau doar de sentimente de frică, evitare și o privire fără cuvinte. Ei n-ar fi îndrăznit să se apropie sau să aibă un dialog cu El, cu atât mai puțin să Îl urmeze, să aibă încredere în El sau să-L admire. Dumnezeu nu dorea să vadă acest fel de sentiment pe care oamenii îl nutreau pentru El. El nu voia să vadă cum oamenii Îl evită sau cum se îndepărtează de El; El voia doar ca oamenii să-L înțeleagă, să se apropie de El și să fie familia Lui. Dacă propria ta familie, proprii tăi copii te-ar vedea, dar nu te-ar recunoaște și nu ar îndrăzni să se apropie de tine, ci te-ar evita mereu, dacă nu ai putea să le câștigi înțelegerea pentru tot ceea ce ai făcut pentru ei, cum te-ar face acest lucru să te simți? Nu ar fi dureros? Nu ai fi devastat? Asta este exact ceea ce simte Dumnezeu când oamenii Îl evită. Deci, după învierea Sa, Domnul Isus încă le-a apărut oamenilor sub formă de carne și oase și tot a mâncat și a băut cu ei. Dumnezeu îi consideră pe oameni familie și vrea ca și oamenii să-L considere drept Cel mai drag lor; doar în acest mod poate Dumnezeu să-i câștige cu adevărat pe oameni și doar astfel pot oamenii să-L iubească și să-L venereze cu adevărat pe Dumnezeu. Acum puteți înțelege intenția Mea în selectarea acestor două pasaje din Scriptură, în care Domnul Isus mănâncă pâine și explică Scripturile după învierea Sa, iar ucenicii Îi dau pește fript să mănânce?

Se poate spune că seria de lucruri pe care Domnul Isus le-a spus și le-a făcut după învierea Sa au fost făcute cu intenții serioase. Aceste lucruri erau pline de generozitatea și afecțiunea pe care Dumnezeu le avea față de omenire, cât și de prețuirea și grija meticuloasă pe care El o avea pentru relația apropiată pe care o stabilise cu omenirea în timpul perioadei Sale în trup. Chiar mai mult, acestea erau pline de nostalgia și dorința pe care El le-a simțit pentru viața în care a mâncat și a trăit cu discipolii Săi în timpul perioadei Sale în trup. Așadar, Dumnezeu nu voia ca oamenii să simtă o distanță între Dumnezeu și om și nici nu voia ca omenirea să se distanțeze de Dumnezeu. Chiar mai mult, nu voia ca omenirea să simtă că, după învierea Sa, Domnul Isus nu mai era Domnul care fusese așa de apropiat de oameni, că El nu mai era împreună cu omenirea deoarece Se întorsese în lumea spirituală, la Tatăl pe care oamenii nu puteau să-L vadă sau să-L atingă vreodată. El nu voia ca oamenii să simtă că vreo diferență de statut apăruse între El și omenire. Când Dumnezeu vede oameni care vor să-L urmeze, dar Îl țin la o distanță respectabilă, inima Sa este îndurerată, deoarece asta înseamnă că inimile lor sunt foarte departe de El și că Îi va fi foarte dificil să le câștige inimile. Deci, dacă El le-ar fi apărut oamenilor într-un corp spiritual pe care ei nu îl puteau vedea sau atinge, lucrul acesta l-ar fi distanțat din nou pe om de Dumnezeu și ar fi făcut omenirea să creadă în mod greșit că, după învierea Sa, Hristos a devenit arogant, de un fel diferit decât oamenii și cineva cu care nu mai puteau sta la masă și mânca, pentru că oamenii sunt păcătoși, murdari și nu se pot apropia niciodată de Dumnezeu. Pentru a împrăștia aceste interpretări greșite din partea omenirii, Domnul Isus a făcut mai multe lucruri pe care obișnuia să le facă atunci când era în trup, așa cum este consemnat în Biblie: „A luat pâinea, a rostit binecuvântarea, apoi a frânt-o și le-a dat-o”. De asemenea, El le-a explicat Scripturile, așa cum o făcea în trecut. Toate aceste lucruri pe care le-a făcut Domnul Isus au făcut fiecare persoană care L-a văzut să simtă că Domnul Isus nu Se schimbase, că El era încă același Domn Isus. Deși El fusese răstignit și experimentase moartea, înviase și nu părăsise omenirea. Se întorsese pentru a fi printre oameni, fără să Se fi schimbat deloc. Fiul Omului care stătea în fața oamenilor era același Domn Isus. Comportamentul și modul Său de a conversa cu oamenii păreau foarte familiare. El tot mai era plin de iubire generoasă, har și toleranță – încă era același Domn Isus care îi iubea pe ceilalți la fel cum Se iubea pe Sine Însuși, care putea ierta omenirea de șaptezeci de ori câte șapte. Așa cum făcuse întotdeauna, El a mâncat cu oamenii, a discutat cu ei Scripturile și, chiar mai important, la fel ca înainte, El era făcut din carne și oase și putea fi atins și văzut. Fiul Omului, așa cum era, le-a permis oamenilor să simtă apropierea, să se simtă în largul lor și să simtă bucuria de a recâștiga ceva ce fusese pierdut. Cu mare ușurință, ei au început cu încredere și curaj să se bazeze și să Îl admire pe acest Fiu al Omului care putea să ierte păcatele omenirii. Ei au început și să se roage în numele Domnului Isus fără ezitare, să se roage să obțină harul, binecuvântarea Sa și să obțină pace și bucurie de la El, să câștige grijă și protecție de la El, și au început să-i vindece pe bolnavi și să scoată demoni în numele Domnului Isus.

În perioada în care Domnul Isus a lucrat în trup, majoritatea discipolilor Săi nu puteau să-I verifice pe deplin identitatea și lucrurile pe care le spunea. Când S-a apropiat de cruce, atitudinea discipolilor Săi a fost una de observare. Apoi, din momentul în care a fost răstignit și până când a fost pus în mormânt, atitudinea oamenilor față de El a fost de dezamăgire. În această perioadă, în inimile lor, oamenii deja începuseră să treacă de la îndoiala față de lucrurile pe care Domnul Isus le spusese în timpul perioadei Sale în trup, la negarea lor. Apoi, când El a ieșit din mormânt și le-a apărut oamenilor rând pe rând, majoritatea celor care L-au văzut cu proprii ochi sau au auzit vestea învierii Sale și-au schimbat treptat atitudinea, de la negare la scepticism. Doar după ce Domnul Isus l-a pus pe Toma să Îi atingă coasta și El a împărțit pâinea și a mâncat-o în fața mulțimii după învierea Sa, mâncând apoi și pește fript în fața lor, au acceptat ei cu adevărat faptul că Domnul Isus era Hristos în trup. S-ar putea spune că a fost ca și cum acest corp spiritual din carne și oase care stătea înaintea acelor oameni îl trezea atunci pe fiecare dintre ei dintr-un vis: Fiul Omului care stătea în fața lor era Cel care existase din cele mai vechi timpuri. El avea o formă și carne și oase și trăise și mâncase deja de multă vreme alături de omenire… În acel moment, oamenii au simțit că existența Sa era foarte reală și foarte minunată. Totodată, au fost și atât de bucuroși și fericiți și plini de emoție. Faptul că El a apărut din nou le-a permis oamenilor să Îi vadă cu adevărat smerenia, să Îi simtă apropierea și dorința, atașamentul Său față de omenire și că Se gândea foarte mult la ei. Această reuniune scurtă i-a făcut pe oamenii care L-au văzut pe Domnul Isus să simtă de parcă ar fi trecut o viață. Inimile lor rătăcite, confuze, temătoare, neliniștite, care tânjeau și erau amorțite au găsit consolare. Ei nu s-au mai îndoit și nu au mai fost dezamăgiți, deoarece au simțit că acum exista speranță și ceva pe care să se bazeze. Fiul Omului care stătea atunci înaintea lor avea să le păzească tot timpul spatele; El avea să fie turnul lor puternic, refugiul lor pentru veșnicie.

Deși Domnul Isus a înviat, inima și lucrarea Sa nu părăsiseră omenirea. Arătându-Se oamenilor, El le-a spus că, indiferent sub ce formă exista, avea să-i însoțească pe oameni, să meargă cu ei și să fie cu ei pentru totdeauna și peste tot. Le-a spus că, totdeauna și peste tot, El avea să aprovizioneze omenirea și să o păstorească, permițându-le oamenilor să Îl vadă și să-L atingă și să Se asigure că ei nu se mai simt niciodată neajutorați. Domnul Isus a vrut, de asemenea, ca oamenii să știe că ei nu trăiesc singuri în lumea aceasta. Omenirea are grija lui Dumnezeu; Dumnezeu este cu oamenii. Ei se pot sprijini întotdeauna pe Dumnezeu, iar El este familia fiecăruia dintre cei care Îl urmează. Cu Dumnezeu pe care să se sprijine, oamenii nu vor mai fi singuri sau neajutorați, iar cei care Îl acceptă ca jertfa lor de păcat nu vor mai fi legați de păcat. În viziunea oamenilor, aceste porțiuni ale lucrării Sale pe care Domnul Isus le-a săvârșit după învierea Sa au fost lucruri foarte mici, dar în modul în care văd Eu lucrurile, fiecare lucru pe care l-a făcut a fost atât de semnificativ, atât de valoros, atât de important și plin de însemnătate.

Deși perioada în care Domnul Isus a lucrat în trup a fost plină de greutăți și de suferință, El a realizat în mod complet și perfect lucrarea Sa din acea perioadă în trup de a răscumpăra omenirea prin arătarea Sa în trupul Său spiritual din carne și oase. El Și-a început lucrarea de slujire devenind trup și Și-a încheiat lucrarea de slujire arătându-Se omenirii în forma Sa trupească. El a inaugurat Epoca Harului, începând noua epocă prin identitatea Sa ca Hristos. Prin identitatea Sa ca Hristos, El a îndeplinit lucrarea în Epoca Harului și i-a întărit și condus pe toți discipolii Săi în Epoca Harului. Se poate spune despre lucrarea lui Dumnezeu că El termină cu adevărat ceea ce începe. Există pași și un plan, iar lucrarea este plină de înțelepciunea Lui, de atotputernicia Sa, de faptele Sale minunate și de iubirea și mila Lui. Desigur, principala temă din toată lucrarea lui Dumnezeu este grija Sa pentru omenire; este pătrunsă de sentimentele Sale de grijă pe care El nu le poate da niciodată deoparte. În aceste versete din Biblie, în fiecare lucru pe care Domnul Isus l-a făcut după învierea Sa, grija și speranțele neschimbătoare ale lui Dumnezeu pentru omenire au fost dezvăluite, precum și grija meticuloasă și prețuirea omenirii de către El. Nimic din toate acestea nu s-a schimbat vreodată, până în ziua de azi – puteți vedea acest lucru? Când îl vedeți, nu devine inima voastră în mod automat mai apropiată de Dumnezeu? Dacă ați fi trăit în acea epocă și Domnul Isus v-ar fi apărut după învierea Sa într-o formă tangibilă pentru ca voi să Îl vedeți și dacă ar fi stat în fața voastră, ar fi mâncat pâine și pește, v-ar fi explicat Scripturile și ar fi vorbit cu voi, atunci cum v-ați fi simțit? V-ați fi simțit fericiți? Sau v-ați fi simțit vinovați? Interpretările greșite anterioare în privința lui Dumnezeu și evitarea Lui, conflictele cu El și dubiile în ceea ce Îl privește – nu ar dispărea acestea toate? Nu ar deveni relația dintre Dumnezeu și om mai normală și mai adecvată?

Interpretând aceste capitole limitate din Biblie, găsiți vreun defect în firea lui Dumnezeu? Găsiți vreo contaminare a iubirii lui Dumnezeu? Vedeți înșelăciune sau rău în atotputernicia sau înțelepciunea lui Dumnezeu? Cu siguranță, nu! Acum, puteți spune cu certitudine că Dumnezeu este sfânt? Puteți spune cu siguranță că fiecare dintre emoțiile lui Dumnezeu este o dezvăluire a esenței și firii Sale? Sper că după ce ați citit aceste cuvinte, înțelegerea pe care ați dobândit-o din ele vă va ajuta și vă va aduce beneficii în urmărirea unei schimbări a firii voastre și a fricii de Dumnezeu, că acestea vor aduce roade în voi, roade care cresc zilnic, astfel ca, în procesul acestei urmăriri, să fiți aduși tot mai aproape de Dumnezeu, tot mai aproape de standardele pe care le cere Dumnezeu. Nu veți mai fi plictisiți de urmărirea adevărului și nu veți mai simți că urmărirea adevărului și schimbarea firii reprezintă un lucru greu sau de prisos. În schimb, fiind motivați de expresia firii adevărate și de esența sfântă a lui Dumnezeu, veți tânji după lumină, veți tânji după dreptate, veți aspira să urmăriți adevărul, să urmăriți satisfacerea voii lui Dumnezeu și veți deveni o persoană câștigată de Dumnezeu, veți deveni o persoană reală.

Astăzi, am vorbit despre anumite lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut în Epoca Harului, când S-a întrupat pentru prima dată. Din aceste lucruri, am văzut firea pe care El a exprimat-o și a dezvăluit-o în trup, precum și fiecare aspect al ceea ce El are și ce este. Toate aceste aspecte privind ceea ce El are și ce este par foarte omenești, dar realitatea este că esența a tot ceea ce El a dezvăluit și a exprimat este inseparabilă de propria Sa fire. Fiecare metodă și fiecare aspect al lui Dumnezeu Cel întrupat care exprimă firea Sa în umanitate sunt legate în mod indisolubil de propria Lui esență. Deci, este foarte important faptul că Dumnezeu a venit în mijlocul omenirii folosind modalitatea întrupării. Importantă este și lucrarea pe care a făcut-o în trup, dar și mai importante pentru fiecare persoană care locuiește în trup, pentru fiecare persoană care trăiește în corupție, sunt firea pe care El a dezvăluit-o și voia pe care a exprimat-o. Este asta ceva ce puteți înțelege? După înțelegerea firii lui Dumnezeu și a ceea ce El are și ce este, ați tras vreo concluzie despre modul în care ar trebui să-L tratați pe Dumnezeu? În final, ca răspuns la această întrebare, aș dori să vă dau trei sfaturi: mai întâi, nu Îl pune la încercare pe Dumnezeu. Indiferent cât de multe lucruri înțelegi despre Dumnezeu, indiferent cât de multe știi despre firea Sa, în niciun caz nu Îl pune la încercare. În al doilea rând, nu concura pentru statut cu Dumnezeu. Indiferent ce fel de statut îți dă Dumnezeu sau ce fel de lucrare îți încredințează, indiferent ce datorie te pune să îndeplinești și indiferent cât de mult te-ai sacrificat și jertfit pentru Dumnezeu, nu concura absolut deloc cu El pentru statut. În al treilea rând, nu concura cu Dumnezeu. Indiferent dacă înțelegi sau dacă poți să te supui la ce face Dumnezeu cu tine, ce aranjează pentru tine și lucrurile pe care ți le aduce, nu concura absolut deloc cu Dumnezeu. Dacă poți să respecți aceste trei sfaturi, atunci vei fi oarecum în siguranță și nu vei fi predispus la a-L mânia pe Dumnezeu. Aici vom încheia părtășia de astăzi.

23 noiembrie 2013

Note de subsol:

a. „Vraja cercului de aur” este o vrajă folosită de călugărul Tang Sanzang în nuvela chinezească „O călătorie spre răsărit”. El folosește această vrajă pentru a-l controla pe Sun Wukong, legându-i o bandă de metal în jurul capului, provocându-i dureri de cap acute și aducându-l astfel sub controlul său. A devenit o metaforă pentru a descrie ceva care constrânge o persoană.