Poate că oamenii au arătat un „mare interes” pentru cuvintele Mele numai din cauza decretelor Mele administrative. Dacă nu ar fi guvernați de decretele Mele administrative, ei ar rage toți ca tigrii care tocmai au fost tulburați. Zi de zi, Eu cutreier printre nori, privind omenirea care acoperă pământul cum umblă de colo până colo, înfrânată de Mine prin intermediul decretelor Mele administrative. În acest fel, rasa umană este ținută în ordine, iar Eu îmi perpetuez decretele administrative. Începând din acest moment, cei de pe pământ primesc tot felul de mustrări din cauza decretelor Mele administrative și, în timp ce aceste mustrări coboară asupra lor, întreaga omenire protestează zgomotos și fuge în toate direcțiile. În acest moment, națiunile pământului pier imediat, hotarele dintre ele încetează să mai existe, un loc nu mai este despărțit de altul și nu mai există înstrăinare printre oameni. Încep să fac o „lucrare ideologică” printre oameni, pentru ca ei să poată coexista pașnic, unul alături de altul, fără să se mai lupte și, dat fiind că Eu îmbunătățesc relațiile dintre oameni și stabilesc legături în mijlocul omenirii, oamenii devin uniți. Voi umple empireul cu manifestările acțiunilor Mele și voi face ca totul pe pământ să se prosterneze sub puterea Mea, punându-Mi astfel în aplicare planul pentru „unitatea globală” și aducând la îndeplinire această unică dorință a Mea, în așa fel încât omenirea să nu mai „umble de colo până colo” pe fața pământului, ci să găsească neîntârziat o destinație potrivită. Mă gândesc la specia umană în toate chipurile, făcând ca toată omenirea să ajungă curând să trăiască într-un ținut al păcii și fericirii, ca zilele vieții lor să nu mai fie triste și dezolate, iar planul Meu să nu eșueze pe pământ. Fiindcă omul există acolo, Îmi voi construi națiunea pe pământ, căci o parte a manifestării slavei Mele este pe pământ. Deasupra, în ceruri, Îmi voi rândui cetățile și, astfel, voi înnoi totul și deasupra, și dedesubt. Voi aduce tot ce există deasupra cerurilor și sub ceruri într-o singură unitate, astfel încât toate lucrurile de pe pământ să fie unite cu tot ce este în ceruri. Acesta este planul Meu; este ceea ce voi realiza în epoca finală – să nu se amestece nimeni în această parte a lucrării Mele! Răspândirea lucrării Mele printre națiunile neamurilor este ultima parte a lucrării Mele pe pământ. Nimeni nu este în stare să înțeleagă lucrarea pe care o voi face și, din acest motiv, oamenii sunt complet amețiți. Și, pentru că sunt activ ocupat cu lucrarea Mea pe pământ, oamenii se folosesc de ocazie pentru „a-și face de cap”. Ca să-i împiedic să fie prea turbulenți, i-am plasat mai întâi sub mustrarea Mea ca să îndure disciplina iazului de foc. Acesta este o etapă în lucrarea Mea și voi folosi puterea iazului de foc pentru a realiza această etapă din lucrarea Mea; altfel, ar fi imposibil să-Mi îndeplinesc lucrarea. Le voi face pe ființele omenești de peste tot din univers să se supună dinaintea tronului Meu, împărțindu-le în categorii diferite, în conformitate cu judecata Mea, clasificându-le conform acestor categorii și sortându-le mai departe în familiile lor, astfel încât întreaga omenire va înceta să nu-Mi dea ascultare, căzând, în schimb, într-o rânduială curată și ordonată, conform categoriilor pe care le-am numit – nimeni să nu se miște la întâmplare! Pretutindeni în univers, am făurit o nouă lucrare; pretutindeni în univers, toată omenirea este uluită și consternată de arătarea Mea bruscă, orizonturile lor s-au extins cu mult prin arătarea Mea în mod deschis. Nu e astăzi exact așa?

Am făcut primul pas printre toate națiunile și toate popoarele și am început prima parte a lucrării Mele. Nu-Mi voi tulbura planul ca să o iau de la capăt: ordinea lucrării între neamuri este bazată pe procedura lucrării Mele în ceruri. În momentul în care toate ființele omenești își înalță ochii ca să-Mi privească fiecare gest și acțiune, Eu arunc o ceață asupra lumii. Ochii oamenilor slăbesc dintr-o dată și ei nu sunt în stare să priceapă nicio îndrumare, ca oile în pustiul deșertului, iar când vijelia începe să urle, țipetele lor sunt înăbușite de vântul șuierător. În mijlocul rafalelor de vânt, formele omenești pot fi văzute vag, dar niciun glas omenesc nu poate fi auzit și, chiar dacă oamenii țipă din toate puterile, efortul este zadarnic. În acest moment, omenirea plânge și se vaită cu voce tare, sperând ca un mântuitor să pice brusc din cer ca să-i conducă afară din deșertul nemărginit. Dar, oricât de mare le e credința, mântuitorul rămâne nemișcat, iar speranțele omului sunt spulberate: focul credinței, care a fost aprins, este stins de furtuna din deșert, iar omul zace la pământ, într-un loc pustiu și nelocuit, fără a mai putea înălța vreodată o torță aprinsă, și cade fără simțiri… Profitând de moment, Eu fac să apară o oază dinaintea ochilor lui. Dar, în timp ce inima omului ar putea fi nespus de fericită, trupul lui este prea fragil ca să reacționeze, slab și șchiopătând; și, chiar dacă vede fructele cele frumoase crescând în oază, îi lipsește puterea de a le culege deoarece „resursele interne” ale omului s-au epuizat în întregime. Eu iau lucrurile de care are nevoie omul și i le ofer, dar tot ce face el este să arunce un zâmbet trecător, cu chipul complet posomorât: fiecare strop din puterea omenirii a dispărut fără urmă, disipându-se în văzduh. Din acest motiv, chipul omului este pe deplin inexpresiv și doar o singură rază de afecțiune radiază din ochii lui congestionați, cu bunăvoința blândă ca a unei mame păzindu-și copilul. Din când în când, buzele uscate și crăpate ale omului freamătă, de parcă ar fi pe punctul de a vorbi însă nu are puterea de a o face. Îi dau puțină apă, dar el nu face altceva decât să scuture din cap. Din aceste acțiuni eratice și imprevizibile, aflu că omul și-a pierdut deja toată speranța în sine și doar Mă urmărește cu o privire imploratoare în ochi, ca și când ar pleda pentru ceva. Dar, neștiind obiceiurile și moravurile omenirii, sunt uluit de expresiile faciale și de acțiunile oamenilor. Doar în acest moment descopăr Eu brusc că zilele existenței omului se apropie iute de sfârșit și întorc o privire compătimitoare spre el. Și, doar în acest moment, omul etalează un zâmbet de plăcere, dând din cap înspre Mine, de parcă fiecare dorință a sa ar fi fost îndeplinită. Omenirea nu mai este tristă; pe pământ, oamenii nu se mai plâng de deșertăciunea vieții și renunță la toate legăturile cu „viața”. De atunci înainte nu vor mai fi suspine pe pământ, iar zilele pe care le va trăi rasa umană vor fi pline de încântare…

Mă voi ocupa cum se cuvine de treburile omului înainte de a-Mi vedea de propria-Mi lucrare, ca nu cumva omenirea să se amestece necontenit în lucrarea Mea. Pentru Mine, treburile omului nu sunt chestiunea principală; treburile omenirii sunt lipsite de urmări. Deoarece spiritul omului este așa meschin – se pare că omenirea nu dorește să arate milă nici măcar unei furnici sau că furnicile sunt dușmanele omenirii – există întotdeauna discordie între oameni. Auzind discordia dintre oameni, plec din nou și nu mai dau nicio atenție poveștilor lor. În ochii omenirii, Eu sunt un „comitet cetățenesc”, specializat în rezolvarea „disputelor familiale” dintre „rezidenți”. Când oamenii vin înaintea Mea, își aduc, în mod invariabil, motivele personale și, cu un zel autoritar, relatează în detaliu „experiențele lor neobișnuite”, adăugând comentarii proprii pe măsură ce-i dau înainte. Mă uit la extraordinarul comportament al oamenilor: chipurile lor sunt acoperite de praf – un praf care, „irigat” de sudoare, își pierde „independența” în timp ce se amestecă cu transpirația, iar chipurile oamenilor devin și mai „îmbogățite”, ca suprafața nisipoasă a unei plaje, pe care urmele de pași pot fi văzute uneori. Părul lor seamănă cu acela al strigoilor, lipsit de luciu, cu firele ridicate drept în sus, aidoma unor paie înfipte într-un glob. Pentru că temperamentul îi este prea fierbinte, de parcă și părul îi e zburlit de furie, chipul lui degajă sporadic „abur”, de parcă sudoarea i-ar „fierbe”. Scrutându-l îndeaproape, văd că fața omului este acoperită de „flăcări” ca un soare aprins, motiv pentru care un gaz fierbinte se înalță din el și chiar Mă îngrijorez că mânia lui ar putea să-i mistuie chipul, chiar dacă el însuși nu ia în seamă acest lucru. În această conjunctură, îl îndemn să-și mai domolească furia, căci la ce bun toate astea? De ce să te torturezi astfel? Din cauza furiei, firele de paie de pe suprafața „globului” său sunt, practic, mistuite de flăcările soarelui; în împrejurări ca acestea, până și „luna” se înroșește. Îl îndemn pe om să-și modereze temperamentul – e important să-și păzească sănătatea. Dar omul nu-Mi ascultă sfatul; mai degrabă, continuă să „depună plângeri” la Mine. Ce rost are asta? Este oare răsplata Mea neîndestulătoare pentru desfătarea omenirii? Sau omul refuză ce îi dau Eu? Într-un acces brusc de furie, răstorn masa, iar omul nu mai îndrăznește să istorisească alte episoade incitante din povestea lui; se teme că aș putea să-l conduc la un „centru de detenție” ca să se răcorească pentru câteva zile și profită de ocazia oferită de furia Mea ca să se furișeze afară. Altfel, omul nu ar fi niciodată dispus să lase lucrurile în pace, ci ar continua să turuie despre propriile griji. Până și sunetul lui Mă irită. De ce e omenirea atât de complicată în străfundul inimii ei? Cumva am pus prea multe „componente” în structura omului? De ce se dă întotdeauna în spectacol în fața Mea? Sigur nu pentru că sunt un „consultant” pentru rezolvarea „disputelor civile”? I-am cerut Eu omului să vină la Mine? Sigur nu sunt un magistrat districtual? De ce chestiunile dintre oameni sunt aduse întotdeauna înaintea Mea? Sper că omul va considera potrivit să-și asume controlul asupra propriului sine și să nu Mă tulbure, fiindcă am prea multă lucrare de făcut.

18 mai 1992