Nu știu cât de bine procedează oamenii prin faptul că fac din cuvintele Mele baza existenței lor. M-am simțit mereu îngrijorat de soarta omului și totuși oamenii nu par să înțeleagă acest lucru – prin urmare, ei nu au acordat niciodată atenție faptelor Mele și nu au dezvoltat niciodată nicio adorație pentru Mine rezultată din atitudinea Mea față de om. Este ca și cum ei s-ar fi descotorosit de emoții cu mult timp în urmă pentru a-Mi satisface inima. Confruntat cu astfel de circumstanțe, tac încă o dată. De ce nu sunt vrednice cuvintele Mele de respectul oamenilor, de o intrare ulterioară? Oare pentru că nu am „nicio realitate” și încerc să găsesc ceva ce pot folosi împotriva oamenilor? De ce oamenii îmi acordă întotdeauna „un tratament special”? Sunt un invalid care se află în propriul salon special? De ce, când lucrurile au ajuns în punctul în care sunt astăzi, oamenii tot se uită la Mine în mod diferit? Există vreo greșeală în atitudinea Mea față de om? Astăzi, am început o nouă lucrare deasupra universurilor. Le-am oferit oamenilor de pe pământ un nou început și le-am cerut tuturor să se mute din casa Mea. Și pentru că oamenilor le place întotdeauna să se complacă, Eu îi sfătuiesc să fie conștienți și să nu-Mi tulbure mereu lucrarea. În „casa de oaspeți” pe care am deschis-o, nimic nu-Mi inspiră dezgustul mai mult decât omul, pentru că oamenii Îmi provoacă întotdeauna necazuri și Mă dezamăgesc. Comportamentul lor aduce rușine asupra Mea și niciodată nu am putut să-Mi țin capul sus. Astfel, Eu vorbesc calm cu ei, cerându-le să-Mi părăsească casa cât mai curând posibil și să nu-Mi mai mănânce mâncarea gratuit. Dacă doresc să rămână, atunci trebuie să suporte suferințe și să rabde mustrarea Mea. În mintea lor, Eu sunt total inconștient și ignorant cu privire la faptele lor și, astfel, ei au stat mereu mândri înaintea Mea, fără să dea vreun semn că ar cădea, pur și simplu pretinzând că sunt umani pentru a ajunge la un număr suficient. Când am cerințe pentru oameni, ei sunt uimiți: ei nu crezuseră niciodată că Dumnezeu, care a fost bun la suflet și îngăduitor atât de mulți ani, ar putea spune astfel de cuvinte, cuvinte care sunt fără inimă și nejustificate și, astfel, ei sunt fără grai. În astfel de momente, văd că ura față de Mine din inimile oamenilor a crescut din nou, pentru că au început din nou lucrarea de plângere. Ei critică întotdeauna pământul și blestemă Cerul. Totuși, nu găsesc nimic în cuvintele lor care să-i blesteme, pentru că dragostea lor de sine este atât de mare. Așadar, rezum sensul vieții umane: pentru că oamenii se iubesc prea mult pe ei înșiși, toată viața lor este chinuită și goală și aduc ruina asupra propriilor capete din cauza urii lor față de Mine.

Deși există o „iubire” nespusă pentru Mine în cuvintele omului, când iau aceste cuvinte în „laborator” pentru a le testa și a le observa sub microscop, tot ceea ce este conținut în ele este dezvăluit cu o claritate absolută. În acest moment, vin încă o dată printre oameni pentru a le permite să se uite la „fișele lor medicale”, astfel încât să-i fac să fie convinși în mod sincer. Când oamenii le văd, fețele li se umplu de tristețe, simt regret în inimile lor și sunt chiar atât de îngrijorați încât sunt nerăbdători să-și abandoneze imediat căile rele și să se întoarcă pe calea cea dreaptă pentru a Mă face fericit. Văzând hotărârea lor, sunt extrem de încântat; sunt cuprins de bucurie: „Pe pământ, cine, în afară de om, ar putea împărtăși bucuria, tristețea și greutățile cu Mine? Nu este oare omul singurul?” Dar, când plec, oamenii își rup în bucăți fișele medicale și le aruncă pe podea înainte de a le călca în picioare. În zilele de atunci, am văzut puține în acțiunile oamenilor care sunt după inima Mea. Cu toate acestea, hotărârile lor înaintea Mea s-au acumulat considerabil și, uitându-Mă la hotărârile, Mă simt dezgustat, căci în ele nu există nimic care să poată fi păstrat pentru plăcerea Mea; sunt prea întinate. Văzându-Mi indiferența față de hotărârea lor, oamenii se răcesc. După aceea, rar mai depun vreo „cerere” deoarece inima omului nu a fost lăudată niciodată înaintea Mea și s-a lovit mereu doar de respingere din partea Mea – nu mai există niciun sprijin spiritual în viețile oamenilor și, astfel, zelul lor dispare și Eu nu mai simt că vremea este „teribil de arzătoare”. Oamenii suferă mult pe tot parcursul vieții lor, până în măsura în care, odată cu apariția situației de astăzi, ei sunt așa de „chinuiți” de Mine încât oscilează între viață și moarte. Prin urmare, lumina de pe chipurile lor se diminuează și își pierd „vioiciunea”, căci toți „s-au maturizat”. Nu pot suporta să văd starea jalnică a oamenilor când sunt rafinați în timpul mustrării – totuși, cine poate răscumpăra jalnica înfrângere a omenirii? Cine poate salva omul din viața umană jalnică? De ce oamenii nu au fost niciodată în stare să scape din abisul mării de suferință? Prind Eu oare oamenii în capcană în mod deliberat? Oamenii n-au înțeles niciodată starea Mea de spirit și, astfel, Eu Mă plâng universului că, dintre toate lucrurile din cer și de pe pământ, nimic nu Mi-a perceput vreodată inima și nimic nu Mă iubește cu adevărat. Chiar și astăzi, încă nu știu de ce oamenii sunt incapabili să Mă iubească. Ei pot să-Mi dea inima, sunt capabili să-și sacrifice destinul pentru Mine, dar de ce nu pot să-Mi dea dragostea lor? Nu au ei oare ceea ce cer Eu? Oamenii sunt în stare să iubească totul, în afară de Mine – deci de ce nu Mă pot iubi? De ce este dragostea lor întotdeauna ascunsă? De ce, de vreme ce au stat înaintea Mea până astăzi, n-am văzut niciodată dragostea lor? Este aceasta ceva ce le lipsește? Fac Eu oare în mod deliberat lucrurile dificile pentru oameni? Mai au ei scrupule în inimile lor? Se tem ei de a iubi persoana greșită și de a nu fi în stare să se lecuiască? În oameni există nenumărate mistere de nepătruns și, astfel, Eu sunt întotdeauna „timid și temător” în fața omului.

Astăzi, în momentul avansării către poarta Împărăției, toți oamenii încep să se grăbească – dar, când ajung în fața porții, Eu închid poarta, închid oamenii pe dinafară și le cer să arate permisele de acces. O astfel de mișcare ciudată este complet contrară așteptărilor oamenilor și toți sunt uimiți. De ce poarta – care a fost întotdeauna larg deschisă – a fost azi brusc închisă ermetic? Oamenii bat din picioare și merg încoace și încolo. Ei își închipuie că pot să găsească drumul ca un vierme, dar când Îmi dau permisele lor false de intrare, le arunc în groapa de foc atunci și acolo și, văzându-și propriile „eforturi sârguincioase” în flăcări, ei își pierd speranța. Se prind de cap, plângând, urmărind scene frumoase din Împărăție, dar incapabili să intre. Totuși, nu-i las să intre din cauza stării lor jalnice – cine ar putea să-Mi dea peste cap planul așa cum vrea? Sunt oare binecuvântările viitorului oferite în schimbul zelului oamenilor? Constă oare sensul existenței omenești în a intra în Împărăția Mea așa cum dorește oricine? Sunt așa de umil? Dacă nu ar fi fost cuvintele Mele aspre, nu ar fi intrat oamenii în Împărăție cu mult timp în urmă? Astfel, oamenii Mă urăsc mereu din cauza tuturor problemelor pe care le provoacă existența Mea. Dacă n-aș exista, ei ar fi capabili să se bucure de binecuvântările Împărăției în timpul zilei de azi – atunci de ce ar mai fi nevoie să suporte această suferință? Și, astfel, le spun oamenilor că ar face mai bine să plece, că ar trebui să profite de cât de bine merg lucrurile în prezent pentru a găsi o ieșire pentru ei înșiși; ei ar trebui să profite de prezent, cât sunt încă tineri, să-și însușească unele abilități. Dacă nu, atunci, în viitor, va fi prea târziu. În casa Mea, nimeni nu a primit vreodată binecuvântări. Le spun oamenilor să se grăbească și să plece, să nu se limiteze la a trăi în „sărăcie”; în viitor va fi prea târziu pentru regrete. Nu fiți prea duri față de voi înșivă; de ce să complicați lucrurile pentru voi? Totuși, le mai spun oamenilor că, atunci când nu reușesc să obțină binecuvântări, nimeni nu se poate plânge de Mine. Nu am timp să-Mi irosesc cuvintele pe om. Sper ca acest lucru să rămână în mintea oamenilor, să nu-l uite – aceste cuvinte reprezintă adevărul incomod pe care îl ofer. De mult timp Mi-am pierdut încrederea în om și Mi-am pierdut de mult speranța în oameni, pentru că le lipsește ambiția, niciodată nu au putut să-Mi dea o inimă care-L iubește pe Dumnezeu și întotdeauna Îmi oferă în schimb motivațiile lor. Am spus multe omului și, din moment ce oamenii tot Îmi ignoră sfatul astăzi, le spun punctul Meu de vedere pentru a-i împiedica să-Mi înțeleagă greșit inima în viitor; dacă ei trăiesc sau mor în vremurile viitoare este treaba lor; nu am niciun control asupra acestui lucru. Sper ca ei să-și găsească propria cale spre supraviețuire. Eu sunt lipsit de putere în privința acestui lucru. Din moment ce omul nu Mă iubește cu adevărat, pur și simplu ne despărțim; în viitor nu vor mai exista cuvinte între noi, nu vom mai avea nimic de discutat, nu ne vom mai intersecta unul cu celălalt, vom merge fiecare pe drumul lui, oamenii nu trebuie să vină să Mă caute și niciodată nu voi mai cere „ajutorul” omului. Acesta este un lucru care este între noi și am vorbit fără echivoc pentru a preveni existența unor probleme în viitor. Nu face aceasta lucrurile mai ușoare? Fiecare merge pe drumul lui și nu avem nimic de-a face unul cu celălalt – ce e în neregulă cu asta? Sper ca oamenii să se gândească la asta.

28 mai 1992