de Li Xinyu, China

În dimineața zilei de 28 iulie 2007, în timpul unei adunări cu câțiva frați și surori, poliția a spart ușa și a dat buzna în casa în care ne adunam. Un ofițer gras, care ținea în mână un baston cu electroșoc în mână, a zbierat: „Nu mișcă nimeni, altfel vă rupem picioarele!” Atitudinea agresivă a polițistului m-a enervat și i-am răspuns: „Pe ce bază ne arestați? Noi, credincioșii, ne purtăm corect și urmăm calea cea dreaptă.” Șeful Securității Naționale a intervenit dur, spunând: „Spui că a crede în Dumnezeu înseamnă a urma calea cea dreaptă? A crede în Partidul Comunist Chinez este singura cale dreaptă! Noi, cei de la Brigada de Securitate Națională, avem sarcina specifică de a prinde credincioși în Dumnezeu. N-am dormit nopți întregi, stând la pândă ca să vă prindem. Dintre toate lucrurile pe care le-ați putea face, a trebuit să vă dedicați credinței în Dumnezeu!” Apoi le-a făcut semn cu mâna subordonaților săi să înceapă să percheziționeze casa. După ce au terminat percheziția, ne-au încătușat și ne-au dus la biroul regional de securitate publică pentru interogatoriul individual.

De îndată ce am intrat în sala de interogatoriu, șeful Securității Naționale mi-a dat câteva palme peste față, de la care am amețit și am simțit că mi se umflă capul; urechile îmi țiuiau, vederea mi s-a întunecat și simțeam gust de sânge în gură. Imediat după aceea, alți patru ofițeri care stăteau deoparte, au năvălit și au început să mă lovească cu pumnii și picioarele. După o vreme, șeful Securității Naționale a tras un fum din țigară și a arătat spre mine, spunând: „Judecând după înfățișarea ta, ești fie un conducător, fie un membru important al bisericii tale. Dacă ne spui ce vrem să știm, te lăsăm să pleci, dar dacă nu ne spui, să nu dai vina pe mine dacă nu mă port frumos cu tine.” A mai spus: „Uitându-mă la cum arăți, presupun că nu vei putea suporta multă tortură. Spune-ne doar atât: cine este conducătorul vostru? În a cui casă se află banii bisericii?” Nu am spus niciun cuvânt, ci am continuat să mă rog în tăcere lui Dumnezeu, în inima mea, rugându-L să fie cu mine și să-mi dea putere. Am hotărât că, oricât m-ar chinui poliția, nu voi fi o iudă și nu-L voi trăda pe Dumnezeu. Văzând că nu spuneam nimic, șeful Securității Naționale a aruncat țigara pe jos și, făcând un gest cu mâna, a zbierat: „Pe el! Omorâți-l în bătaie!” În acel moment, mai mulți polițiști au început să mă bată din nou cu sălbăticie. Apoi mi-au încătușat mâinile la spate, mi-au dat pantalonii jos până la genunchi, mi-au scos șosetele și mi le-au băgat în gură ca să nu pot țipa, iar apoi mi-au îndesat capul în pantaloni. Apoi, ofițerii m-au lovit, pe rând, cu pumnii și picioarele, râzând cu poftă în timp ce făceau asta. Erau și polițiste care priveau de pe margine și care râdeau atât de tare, încât trebuiau să se sprijine de masa de lângă ele. Ofițerii își băteau joc de mine ca de un animal și m-am simțit extrem de umilit. Era iulie și, în sala de interogatoriu, era și extrem de cald; într-o clipă, hainele mele erau ude de transpirație. Curgea sânge din tăieturile provocate de loviturile cu bocancii de piele ai ofițerului, iar sângele din răni și sudoarea se amestecau, provocându-mi o durere intensă. De la lovituri, aveam și câteva hematoame pe cap. Un ofițer m-a apucat apoi de păr și m-a lovit peste față, ca apoi să-mi zguduie violent capul la stânga și la dreapta. Prin dinții încleștați, a mârâit: „O să vorbești sau nu?” Am spus: „Nu știu nimic!” S-a înfuriat, mi-a apucat cătușele și mi-a tras violent brațele în sus, la spate. Am simțit o durere în brațe de parcă mi-ar fi fost rupte și se auzeau niște pocnituri când erau răsucite. Cătușele îmi tăiau pielea de la încheieturi, care a început să sângereze. De fiecare dată când îmi smuceau brațele în sus, durerea era aproape insuportabilă și mă rugam neîncetat lui Dumnezeu în inima mea, cerându-I să-mi dea credință și să-mi permită să rămân ferm în mărturia mea pentru El. Văzând că sufeream rău, șeful Securității Naționale m-a batjocorit cu sadism, spunând: „Ce s-a întâmplat? Ți-am spus că nu vei putea suporta tortura. Nu te mai împotrivi și începe să vorbești! Cine este conducătorul vostru? Cum comunicați? În casa cui sunt ascunși banii?” Nu i-am răspuns. Ofițerul de poliție cel gras mi-a tras apoi un șut în picior ceea ce m-a făcut să cad imediat în genunchi, la pâmânt. Apoi m-a obligat să țin brațele întinse înainte, ca apoi să-mi pună o carte groasă pe mâini. După ce am stat în genunchi o vreme, pur și simplu nu am mai putut suporta și am căzut la pământ. Ofițerul gras m-a ridicat, m-a forțat să îngenunchez din nou și a început să-mi lovească degetele cu un bețișor de lemn. De fiecare dată când mă lovea, simțeam o durere arzătoare în degete. În timp ce mă bătea, urla: „Ce zici de asta? Nu e prea bine, nu-i așa? De ce nu-L rogi pe Dumnezeul tău să vină să te salveze!” Când a spus asta, toți ofițerii au izbucnit în hohote de râs. Râsul lor m-a înfuriat și i-am blestemat pe acei demoni în inima mea. Picioarele mele erau vinete de la statul în genunchi și mă dureau ca și cum ar fi fost tăiate cu cuțitul. Șase dintre degetele mele erau învinețite de la bătaie. Câteva luni mai târziu, unghiile de la acele degete au căzut.

În jurul orei 17:00, polițiștii m-au trimis la un centru de detenție și, înainte de plecare, au dat instrucțiuni precise personalului de acolo: „Dați-i de mâncare doar o chiflă aburită și un castron de supă. Să se gândească bine și pe îndelete la ce ne va spune mâine.” Apoi m-au închis într-o celulă mică de mai puțin de 10 metri pătrați. Erau mai mult de zece alte persoane închise în acea celulă, care era murdară și urât mirositoare. Pe jos, erau doar două scânduri de lemn și ambele erau revendicate de șeful celulei. Îmi amintesc că, în acea noapte, m-am ghemuit într-un colț al celulei, flămând și însetat; mă durea capul, care era umflat, și mă durea îngrozitor fața. M-am gândit în sinea mea: „M-au bătut cu atâta sălbăticie astăzi și nu au obținut nicio informație de la mine. Mă întreb ce-mi vor face mâine. Dacă vor continua să mă tortureze, mă vor schilodi sau voi muri? Dacă mă schilodesc, cum voi trăi a doua jumătate a vieții mele?” Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă simțeam mai neputincios, așa că m-am grăbit să mă rog lui Dumnezeu pentru ajutor: „O, Dumnezeule! Pur și simplu, nu mai pot suporta această tortură, dar nu vreau să fiu o iudă și să Te trădez. Te rog, ajută-mă, dă-mi putere și protejează-mă ca să pot rămâne ferm în mărturia mea pentru Tine.” Tocmai atunci, mi-am amintit de un pasaj din cuvintele Lui: „Nu fi descurajat, nu fi slab, iar Eu îți voi lămuri lucrurile. Drumul spre Împărăție nu este atât de neted; nimic nu e atât de simplu! Vrei ca binecuvântările să vină ușor, nu-i așa? Astăzi, toți vor avea încercări amare de înfruntat. Fără astfel de încercări, inima iubitoare pe care o aveți pentru Mine nu se va întări și nu veți avea iubire adevărată față de Mine. Chiar dacă aceste încercări constau numai în circumstanțe minore, fiecare trebuie să treacă prin ele; doar că dificultatea încercărilor va varia de la persoană la persoană” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 41). Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că El mi-a permis să trec prin această suferință ca să mă pună la încercare. El mă ajuta să-mi consolidez hotărârea în fața suferinței. În trecut, înainte să fiu arestat, întotdeauna am crezut că am credință în Dumnezeu și eram dispus să-L mulțumesc oricâtă suferință ar trebui să îndur. Cu toate acestea, fusesem torturat și chinuit o zi întreagă și eram cuprins deja de sfială și frică, temându-mă că aș putea fi schilodit sau ucis. Unde era adevărata mea credință în Dumnezeu? Statura mea era încă prea mică. După ce mi-am dat seama de intenția lui Dumnezeu, nu m-am mai simțit așa de sfios sau de fricos și eram dispus să mă bazez pe Dumnezeu pentru a rămâne ferm în mărturia mea pentru El.

A doua zi, poliția m-a dus la Brigada de Securitate Națională pentru alte interogatorii. Șeful a arătat spre mine și a spus: „Ar fi bine să te porți frumos astăzi! Ai un răspuns la întrebările pe care ți le-am pus ieri?” Am spus că nu știu nimic. S-a înfuriat și m-a apucat de păr, ca apoi să mă lovească peste față în timp ce zbiera: „Să vedem cine cedează primul, tu sau bastonul meu cu electroșoc! Pe el! Omorâți-l în bătaie!” Apoi, au venit cinci ofițeri și au început să mă lovească cu picioarele și pumnii. Un ofițer a pus piciorul pe spatele meu și mi-a încătușat mâinile la spate cu forța, provocându-mi mari dureri deoarece brațele mele erau răsucite la spate. Durerea era atât de mare, încât foarte curând am început să transpir. Un ofițer gras a apucat un baston cu electroșoc, care trosnea de la impulsurile electrice, și îl flutura prin aer, și apoi m-a electrocutat de două ori cu el. Șocurile mi-au provocat convulsii și nu m-am putut abține să nu țip. Șeful a profitat de ocazie ca să încerce să mă convingă, spunând: „Dacă ne spui cine este conducătorul vostru și a cui este casa unde se află banii, te las să pleci imediat. Soția, copiii și părinții tăi au nevoie de tine ca să ai grijă de ei. Chiar dacă nu-ți pasă de tine, ar trebui să te gândești măcar la familia ta.” Acest lucru m-a făcut să ezit puțin. M-am gândit: „Dacă refuz în continuare să le spun ceva, cu siguranță mă vor omorî în bătaie. Poate le pot da niște informații mai puțin importante și mă vor lăsa să merg acasă.” Atunci, dintr-o dată, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Față de cei care nu Mi-au arătat niciun strop de credință în vremuri de necaz nu voi mai fi milostiv, pentru că îndurarea Mea se întinde doar până aici. În plus, nu am nicio slăbiciune pentru cineva care M-a trădat odată, cu atât mai puțin Îmi place să Mă asociez cu cei care vând interesele prietenilor lor. Aceasta este firea Mea, indiferent de cine ar putea fi persoana” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au trezit brusc. Aproape căzusem în capcana Satanei. Dacă L-aș trăda pe Dumnezeu și mi-aș vinde frații și surorile urmându-mi sentimentele omenești față de familia mea și râvnind la o ușurare temporară, aș fi o iudă trădătoare de Dumnezeu și de prieteni, genul de om pe care Dumnezeu îl urăște cel mai mult. Acest lucru ar ofensa firea lui Dumnezeu, iar eu aș fi blestemat și pedepsit. Eram recunoscător pentru luminarea cuvintelor lui Dumnezeu, care m-au luminat și m-au protejat de uneltirile Satanei. M-am rugat lui Dumnezeu, spunând: „O, Dumnezeule! Nu contează dacă mă schilodesc sau mă ucid, nu Te voi trăda niciodată și nu voi deveni o iudă dezgustătoare.” După rugăciune, m-am simțit mai liniștit și mai puțin necăjit. Când m-am confruntat cu interogatoriul ofițerului, am răspuns aspru și corect: „Credința în Dumnezeu este perfect naturală și justificată, rațională și legală, pe ce bază m-ați arestat? Constituția țării noastre stipulează clar că cetățenii au dreptul la libertate religioasă. Unde este libertatea religioasă când mă torturați până la moarte din cauza credinței mele?” Auzind acest lucru, ofițerul s-a înfuriat și a urlat: „Afirmația privind libertatea religioasă este doar o declarație făcută pentru a mulțumi alte țări; în China, Partidul Comunist Chinez nu îți permite să crezi în Dumnezeu și credința ta este ilegală. Putem ucide oameni îndumnezeiți ca tine cu deplină impunitate! Omorâți-l în bătaie! Să vedem cât timp rezistă!” În acel moment, au sărit cu toții asupra mea și au început să mă lovească cu pumnii și cu picioarele. Unul dintre ofițeri m-a lovit puternic peste față și peste corp cu o curea de piele. Bătaia m-a lăsat cu fața vânătă și umflată și m-a făcut să cad pe podea. În cele din urmă, când au văzut că tot nu vorbesc, nu au avut altă alternativă decât să mă trimită înapoi la centrul de detenție. Polițiștii mi-au dat voie să mănânc la cină doar o chiflă aburită mică. Mi-era atât de foame, încât nu aveam nici măcar energia să mă țin pe picioare, și, pentru că fusesem torturat și chinuit continuu, mă simțeam amețit, aveam niște dureri usturătoare și fața amorțită, picioarele îmi erau moi ca gelatina și mă simțeam foarte slăbit, nefiind în stare decât să stau pe podea cu spatele sprijinit de zid. Simțeam că nu mai pot suporta mult și mă gândeam: „Dacă lucrurile continuă în acest fel, o să fiu fie torturat până la moarte, fie înfometat până la moarte.” În acel moment, mi-am amintit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Se cer de la noi credință și iubire extreme în această etapă a lucrării. S-ar putea să ne împiedicăm din cea mai mică neatenție, căci această etapă a lucrării e diferită de toate cele de dinainte: ceea ce desăvârșește Dumnezeu e credința oamenilor, care este atât invizibilă, cât și intangibilă. Ceea ce face Dumnezeu este să convertească cuvintele la credință, la iubire și la viață” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Calea… (8)”]. Într-adevăr, poliția voia să folosească chinul, tortura și înfometarea ca să mă facă să cedez, să mă facă să-mi pierd credința și să mă oblige să-L trădez pe Dumnezeu, dar Dumnezeu folosea această situație dificilă pentru a-mi desăvârși credința. M-am gândit la ce a spus Domnul Isus când a fost pus la încercare: „Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4). Credeam că spusele lui Dumnezeu reprezintă adevărul și viața omului. Știam că trebuia să am credință în Dumnezeu. Mă rugam în tăcere lui Dumnezeu în inima mea: „O, Dumnezeule, poate că trupul meu e slab și nevolnic, dar sunt dispus să trăiesc după cuvintele Tale, să nu-mi ascult trupul și să rămân ferm în mărturia mea pentru Tine…” După rugăciune, m-am simțit ceva mai împăcat și mai puțin necăjit și neputincios.

În dimineața celei de-a treia zile, poliția m-a adus din nou la Brigada de Securitate Națională pentru interogatoriu. De îndată ce am intrat în sala de interogatoriu, un ofițer m-a trântit la pământ și m-a forțat să îngenunchez pe podeaua de ciment. Șeful Securității Naționale m-a mustrat cu voce tare, spunând: „Așadar, te-ai hotărât? Cine este conducătorul vostru? În a cui casă sunt banii bisericii? Dacă nu vorbești acum, aceste dispozitive de tortură te vor face să vorbești. O să le încerci pe toate!” Nu am spus niciun cuvânt, așa că m-au forțat să stau, în continuare, în genunchi pe podeaua de ciment. Pentru că fusesem chinuit, torturat și înfometat continuu, eram foarte slăbit. După ce am stat în genunchi timp de aproape o oră, eram complet epuizat și, pur și simplu, nu mai puteam să îngenunchez. Simțeam cum slăbiciunea îmi cuprinde inima, așa că mă rugam neîncetat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Nu mai suport această tortură. Nu vreau să fiu o iudă și să Te trădez. Te rog, ajută-mă, dă-mi credință și îngăduie-mi să rămân puternic.” După rugăciune, m-am gândit la acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Deoarece a demarat într-un ținut care se împotrivește lui Dumnezeu, toată lucrarea lui Dumnezeu întâmpină piedici enorme, iar multe dintre cuvintele Lui nu pot fi îndeplinite imediat; așadar, oamenii sunt rafinați ca rezultat al cuvintelor lui Dumnezeu, ceea ce este și o parte a suferinței. Este enorm de dificil pentru Dumnezeu să Își îndeplinească lucrarea în țara marelui balaur roșu – dar tocmai prin această dificultate Dumnezeu face o etapă a lucrării Sale, făcând ca înțelepciunea și faptele Lui minunate să se manifeste și folosind această oportunitate pentru a face complet acest grup de oameni” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Este lucrarea lui Dumnezeu la fel de simplă cum și-o imaginează oamenii?”). Cugetând asupra cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am dat seama că eram chinuit și torturat de Partidul Comunist Chinez pentru credința mea, și că este glorios și onorabil să aduc mărturie pentru Dumnezeu prin persecuție și suferință. Ofițerii foloseau orice metodă de tortură posibilă pentru a mă obliga să-L reneg și să-L trădez pe Dumnezeu, dar înțelepciunea lui Dumnezeu se manifestă prin utilizarea strategiilor Satanei. Dumnezeu folosea acest mediu pentru a-mi desăvârși credința, permițându-mi să văd chipul hidos și esența demonică a marelui balaur roșu, astfel încât să ajung să-l urăsc din toată inima și să-l resping complet. După ce am înțeles intenția lui Dumnezeu, am avut mai multă claritate și am căpătat o nouă energie. „Nu voi cădea pradă uneltirilor Satanei și nu le voi lăsa să mă doboare. Oricât de jalnic și slab îmi devine trupul, trebuie să rămân ferm în mărturia mea pentru Dumnezeu!” Văzând că tot nu voiam să vorbesc, un ofițer mi-a turnat un pahar mare de apă și, cu un zâmbet forțat, a spus: „Nu ai mâncat bine de câteva zile, nu-i așa? Trebuie să-ți fie foame! Cu constituția ta, mă îndoiesc că mai poți rezista mult. Grăbește-te și spune-ne tot ce știi. Am comandat deja chifle aburite și legume prăjite și îți putem da și ție. De ce să te chinui în felul acesta?” Mi-am dat seama că acesta era planul Satanei, așadar, m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu în inima mea, cerându-I să mă protejeze de vicleniile Satanei. După o vreme, ofițerul mi-a desfăcut cătușele, a adus niște legume, o chiflă aburită și un pahar cu apă și a spus: „Ia niște mâncare. Când termini, ne poți spune ce știi.” Am răspuns: „Nu cunosc pe nimeni și nu am nimic de spus.” Șeful Securității Naționale era furios și s-a ridicat brusc, m-a apucat de păr și m-a lovit peste față, ca apoi să mă împingă pe podea și să zbiere: „Încătușați-i careva mâinile la spate și omorâți-l în bătaie! O să vedem cât de mult rezistă!” Patru ofițeri au venit și mi-au încătușat mâinile la spate. Când, inițial, nu au putut să-mi întindă brațele la spate pentru a-mi pune cătușele, mi-au smucit tare brațele, provocându-mi o durere insuportabilă care m-a făcut să urlu. Apoi, un ofițer m-a lovit puternic cu o curea de piele în mod continuu. Am simțit o durere cumplită în tot corpul, iar cureaua mi-a lăsat pe piele mai multe urme groase vineții. În timp ce mă lovea, el zbiera: „Doar nu ești făcut din fier, sunt sigur că te pot face să cedezi!” După aceea, și-a scos cizma de piele și a început să mă lovească în cap și peste față cu talpa cizmei. Bătaia mi-a lăsat capul amorțit și umflat, de parcă era pe punctul de a exploda. Vedeam stele verzi, iar în urechi îmi răsuna un zumzet profund, ca de motor. După puțin timp, mi-am pierdut complet auzul în urechea dreaptă. Am spus: „Mi-ai distrus urechea dreaptă, acum nu mai aud nimic cu ea.” Ofițerul a pufăit nonșalant din țigară și a mârâit pe un ton sinistru: „Dacă surzești, e perfect. Te va împiedica să mai practici credința în viitor.” Văzând că tot nu vreau să vorbesc nici după ce primisem o bătaie atât de violentă, șeful Securității Naționale a zbierat furios: „Chiar nu-mi vine să cred că nu te pot dovedi astăzi! Dacă nu vorbești, o să-ți înfigem o sulă de fier în unghie. Degetele sunt legate de inimă – nu ai cum să reziști la așa o durere. Fii deștept: spune-ne tot ce știi și cooperează cu noi. Este cea mai bună opțiune a ta!” La momentul respectiv, m-am simțit puțin speriat, căci chiar și un spin mic în deget era destul de dureros, darămite o sulă groasă din fier! Doar la gândul ăsta, mi s-au înmuiat picioarele și scalpul mi-a amorțit. Dacă chiar mi-ar străpunge unghia cu sula aceea, aș putea să suport? M-am grăbit să mă rog neîncetat lui Dumnezeu pentru ajutor, cerându-I să-mi dea credința și hotărârea de a suporta suferința. În acel moment, mi-am amintit de un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Cei aflați la putere pot părea răi din afară, dar nu vă temeți, pentru că aceasta se datorează faptului că aveți puțină credință. Atât timp cât credința voastră sporește, nimic nu va fi prea dificil” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 75). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere. Dumnezeu deține suveranitatea asupra tuturor lucrurilor; trebuia să mă bazez pe Dumnezeu și să am credința că El mă va face să înving chinul și tortura acelor demoni. Înțelegând acest lucru, nu m-am mai simțit la fel de sfios și de speriat. Văzând că tot nu aveam de gând să vorbesc, m-au pus să-mi întind mâinile pe o masă și apoi mi-au fluturat în față o sulă de fier de 18-20 cm. Un ofițer a început apoi să îmi înțepe unghia cu sula. Sula era foarte ascuțită și, de îndată ce mi-a străpuns unghia, am simțit o durere ucigătoare. Îl strigam neîncetat pe Dumnezeu, cerându-I să-mi dea puterea de a suporta acea nenorocire. Chiar în momentul când ofițerul era pe punctul de a apăsa pe sulă, a venit în grabă un alt polițist și i-a șoptit ceva la ureche șefului Securității Naționale. Șeful a strigat: „Să rămână cineva aici să-l supravegheze. Toți ceilalți, veniți cu mine!” Văzând toate acestea, I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru că a orchestrat o situație care să-mi permită să scap de tortura lor crudă și brutală.

Două zile mai târziu, un polițist m-a dus din nou la Brigada de Securitate Națională pentru interogatoriu. Un ofițer gras a strigat agresiv: „Dacă nu vorbești azi, o să te fac să-ți dorești să fii mort!” Am spus: „Nu știu nimic. Chiar dacă mă omori, nu am nimic de spus.” Șeful Securității Naționale a venit în față și m-a doborât la pământ, zbierând: „Chiar dacă nu spui nimic, știm totul despre tine. Ești un conducător al bisericii, dar tot încăpățânat ești!” M-a prins apoi de păr și m-a lovit peste față, spunând: „Să vedem cine cedează mai întâi, tu sau pantofii și cureaua mea!” Apoi a urlat: „Omorâți-l în bătaie!” Mai mulți ofițeri au sărit atunci pe mine și au început să mă lovească cu pumnii și picioarele. Un ofițer și-a scos cureaua de piele și a început să mă lovească. Loviturile lui de curea au lăsat în urmă mai mult de zece vânătăi. Apoi și-a scos pantoful și a început să mă bată tare cu talpa acestuia. Eram amețit, îmi simțeam capul umflat și aveam niște dureri atât de mari, încât tremuram și țipam. În cele din urmă, pur și simplu nu am mai putut suporta și mi-am dorit să mor și să se termine totul. Mă gândeam: „Dacă mor, nu mai trebuie să îndur această suferință.” Așa că m-am dus să mă lovesc cu capul de perete, dar un ofițer mi-a blocat capul cu coapsa lui. L-a durut atât de tare încât a sărit de durere. Atunci, mi-am amintit clar cuvintele lui Dumnezeu: „În timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să fiți mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și, chiar și la ultima suflare, tot trebuie să fiți credincioși lui Dumnezeu și la mila orchestrării lui Dumnezeu; numai asta înseamnă a-L iubi cu adevărat pe Dumnezeu și doar aceasta e mărturie puternică și răsunătoare” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au oferit o înțelegere imediată: „Oare nu eram un laș dorindu-mi moartea atunci când nu puteam suporta suferința? Unde era mărturia mea?” Atunci mi-am dat seama că ofițerul care mi-a blocat capul era Dumnezeu care mă proteja din culise. Intenția lui Dumnezeu nu era ca eu să mor; El voia să rămân ferm în mărturia mea și să-l umilesc pe Satana în mijlocul acestei suferințe. Înțelegând acest lucru, m-am simțit profund motivat și am luat o hotărâre: oricât m-ar chinui poliția, aveam să rezist și, până la ultima suflare, aveam să mă agăț de viață ca să rămân ferm în mărturia mea pentru Dumnezeu! Inima mea era plină de putere și tărie; am scrâșnit din dinți și m-am pregătit să îndur o suferință și mai mare. Spre surprinderea mea, șeful Securității Naționale a venit și a arătat spre mine spunând: „Gata, mă dau bătut! Pur și simplu, nu înțeleg ce este în acele cărți de ai ajuns să crezi că merită să-ți sacrifici viața pentru Dumnezeu!” Un alt ofițer a spus: „Oamenii îndumnezeiți ca el ar trebui să fie aruncați în închisoare!” La scurt timp după aceea, un alt ofițer a spus pe un ton mieros: „Încă mai ai timp să ne spui ce știi. Aici, eu dau ordinele, dar odată ce ajungi la închisoare, nu mai am nicio autoritate. Îți oferim două opțiuni: fie te duci acasă, fie mergi la închisoare, de tine depinde!” M-am simțit cam slab în acel moment, îngrijorat fiind de cât de mult chin și de câtă cruzime aș avea de înfruntat în îndelungata mea ședere în închisoare și neștiind dacă aș putea să le îndur. Și dacă m-ar chinui până la moarte? Nu am vrut să fiu o Iudă, să rănesc inima lui Dumnezeu și să rămân cu regrete eterne, dar nici nu știam cum ar trebui să trăiesc situația cu care mă confruntam acum. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu în inima mea: „O, Dumnezeule, sunt pe cale să fiu condamnat și trimis la închisoare. Nu sunt sigur cum o să îndur această perioadă îndelungată și dificilă de detenție, Te rog să mă călăuzești pentru a mă supune acestui mediu.” După rugăciune, mi-am amintit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Pentru toți cei care aspiră să-L iubească pe Dumnezeu, nu există adevăruri de neobținut și nu există dreptate pentru care să nu poată rămâne de neclintit. Cum ar trebui să-ți trăiești viața? Cum ar trebui să-L iubești pe Dumnezeu și să utilizezi această iubire pentru a-I satisface intențiile? Nu există vreo chestiune mai importantă în viața ta. Mai presus de toate, trebuie să ai astfel de aspirații și perseverență și nu ar trebui să fii precum cei fără coloană vertebrală, cei ce sunt niște molâi. Trebuie să înveți cum să experimentezi o viață plină de semnificație și să experimentezi adevăruri pline de semnificație și nu ar trebui să te tratezi superficial în acel mod” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Confruntat cu cerințele lui Dumnezeu, mă simțeam rușinat. Mă gândeam cum, în mai multe rânduri, hotărâsem înaintea lui Dumnezeu că, oricare ar fi suferința cu care m-aș confrunta, voi rămâne întotdeauna ferm în mărturia mea pentru Dumnezeu și voi încerca să-L mulțumesc, însă, atunci când m-am confruntat cu perspectiva de a petrece mult timp în închisoare și de a răbda lungi chinuri, nu am vrut să îndur o astfel de suferință și am încercat să scap din acel mediu. Unde erau supunerea și mărturia mea? M-am gândit că, atunci când Petru a evadat din închisoare, Domnul Isus i s-a arătat și a spus că El va fi crucificat din nou pentru Petru. Petru a înțeles intenția lui Dumnezeu, s-a întors de bunăvoie la închisoare și a fost crucificat cu capul în jos pentru Dumnezeu, aducând o mărturie răsunătoare. Petru avea iubire adevărată și supunere adevărată față de Dumnezeu. Nu aveam statura lui Petru, dar trebuia să-l imit și să rămân ferm în mărturia mea pentru Dumnezeu. M-am gândit și că, atunci când am devenit jalnic și slab în timpul chinurilor și al torturii, cuvintele lui Dumnezeu m-au luminat și m-au călăuzit, mi-au dat credință și putere și m-au făcut să depășesc suferința crudă la care mă supuneau acei demoni. Când m-am simțit cel mai jalnic și mai slab și eram pe cale să renunț, Dumnezeu a orchestrat în mod miraculos oamenii, evenimentele, lucrurile și mediul pentru a-mi deschide o cale și a mă feri să îndur și mai mult chin. Îl simțeam cu adevărat pe Dumnezeu alături de mine, purtându-mi de grijă și protejându-mă. Dragostea lui Dumnezeu este atât de adevărată, încât nu aș putea să-I rănesc inima sau să-L dezamăgesc. M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Chiar dacă voi fi condamnat și va trebui să ispășesc o pedeapsă, nu voi ceda în fața Satanei. Voi rămâne cu hotărâre ferm în mărturia mea pentru a-l umili pe Satana.” Mai târziu, fără absolut nicio dovadă, au inventat o acuzație de „tulburare a ordinii publice și subminare a aplicării legii” și m-au condamnat la un an și șase luni de reeducare prin muncă.

În timpul petrecut în lagărul de muncă, nu am avut niciodată parte de o masă completă și a trebuit să muncesc între cincisprezece și șaisprezece ore pe zi. Sarcina noastră era să lustruim plăci de marmură, iar, la început, am avut o normă de șase sute pe zi, care, apoi, a crescut la o mie pe zi. Am vederea slabă, așa că lucram relativ încet și eram, adesea, bătut pentru că nu-mi îndeplineam sarcinile. Odată, un alt deținut s-a speriat că nu va reuși să-și termine sarcina și că va fi bătut, așa că și-a pus plăcile pe jumătate terminate în cutia mea cu „terminate”. Când paznicul a văzut plăci neterminate în cutia mea cu „terminate”, fără să aștepte să-mi audă explicația, m-a obligat să mă sprijin cu capul de un perete și să-mi dau jos pantalonii, ca apoi să mă lovească cu o curea trapezoidală. Prima dată când m-a lovit, sârma mi-a lăsat imediat o umflătură mare pe picior, iar a doua lovitură m-a făcut să cad la pământ, incapabil să mă ridic. Deținuții care stăteau de o parte și de alta a coridorului râdeau cu poftă de mine. De fapt, ceilalți deținuți adesea mă hărțuiau. Mă puneau să dorm lângă toaletă și ridicau intenționat capacul acesteia. Mirosul era atât de scârbos, încât mi se făcea greață și vomitam. De asemenea, mă băteau cu tălpile pantofilor, și adesea se apucau să mă bată în miez de noapte și mă trezeam cu capul vâjâind de la lovituri. Nu știam niciodată când vor începe să mă bată din nou, și, de multe ori, îmi era frică să mă culc noaptea. Eram mereu încordat și, în combinație cu suprasolicitarea de la muncă, sănătatea mea continua să se deterioreze. În fața acestei suferințe nemiloase, gândul la îndelungata mea sentință în închisoare mă făcea să mă simt groaznic. Nu voiam să mai petrec nici măcar un minut în acea închisoare diavolească. În perioada aceea, mai era un alt frate bătrân în celula mea și, ori de câte ori avea ocazia, avea părtășie cu mine în șoaptă despre cuvintele lui Dumnezeu pentru a mă alina și încuraja. Îmi amintesc că acest frate vârstnic mi-a recitat un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Când te confrunți cu suferința, trebuie să poți fi capabil să lași deoparte grija pentru trup și să nu te plângi de Dumnezeu. Când Dumnezeu Se ascunde de tine, trebuie să poți să ai credința de a-L urma, de a-ți păstra iubirea de dinainte fără să o lași să șovăie sau să se risipească. Indiferent ce face Dumnezeu, trebuie să te supui planului Său și să fii pregătit să-ți blestemi trupul, mai degrabă decât să te plângi de El. Când te confrunți cu încercări, trebuie să-L mulțumești pe Dumnezeu, deși s-ar putea să plângi amarnic sau să eziți să te desparți de vreun obiect îndrăgit. Doar aceasta este adevărata iubire și credință” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere. Acest mediu mi-ar putea desăvârși determinarea și hotărârea de a îndura suferința; era un lucru bun. După ce am înțeles intenția lui Dumnezeu, nu m-am mai simțit chiar atât de necăjit. Am simțit cu adevărat că Dumnezeu era mereu alături de mine, având grijă de mine și protejându-mă, luminându-mă și călăuzindu-mă cu cuvintele Lui. Trebuia să mă bazez pe Dumnezeu pentru a rămâne ferm în mărturia mea și nu puteam ceda în fața Satanei!

În cursul acestei perioade de persecuție și suferință, cea mai profundă trăire a mea a fost iubirea și mântuirea lui Dumnezeu. De mai multe ori, în timpul unor episoade de tortură deosebit de severe, când mă simțeam necăjit și slab, eram gata să renunț și chiar îmi doream să-mi pun capăt zilelor, cuvintele lui Dumnezeu au fost cele care mi-au dat credința și puterea să îndur și hotărârea să rămân ferm în mărturia mea. Am simțit cu adevărat cum, atunci când marele balaur roșu mă persecuta cu cruzime, Dumnezeu nu m-a părăsit, ci m-a protejat și a avut grijă de mine, m-a călăuzit să depășesc ravagiile demonilor. Dumnezeu iubește omenirea cel mai mult și El poate mântui și desăvârși omul. Acum sunt și mai hotărât în credința mea. Oricâte greutăți sau persecuții voi înfrunta în viitor, Îl voi urma pe Dumnezeu până la capăt și voi rămâne ferm în mărturia mea pentru El pentru a-l umili pe deplin pe marele balaur roșu!