de Yi Xin, China

M-am născut într-o familie obișnuită de fermieri, iar părinții mei cultivau pământul ca să se descurce. În satul nostru era o familie înstărită, care avea o casă mare și frumoasă. Deseori, copiii purtau haine noi și mâncau mâncare bună. Îi invidiam destul de mult. Credeam că trebuie să învăț bine, apoi să intru la o facultate bună și să-mi găsesc o slujbă bună. Astfel, aș ieși în evidență, iar alții m-ar aprecia și m-ar invidia pe mine. Cu toate acestea, în primul an de liceu, am fost diagnosticată cu lupus eritematos sistemic. Este o boală autoimună reumatică incurabilă. Trebuie să iei medicamente toată viața. La momentul respectiv, eram foarte deprimată și nu știam de ce făcusem această boală. Mi-am dedicat toată energia studiului. De multe ori aveam printre cele mai bune note din clasă și mă gândisem că, dacă aș ajunge la o universitate ideală, aș putea să-mi rescriu destinul. Dar, pe neașteptate, cu douăzeci și ceva de zile înainte de examenul de admitere, am făcut febră mare care nu scădea și a trebuit să stau în spital pentru tratament, ceea ce mi-a afectat randamentul la examen. Până la urmă, nu am intrat la o universitate ideală, ci am ajuns la un colegiu vocațional obișnuit. Dar nu eram dispusă să cedez în fața sorții și, după ce am intrat la acel colegiu, m-am înscris la un curs de pregătire pentru testul de admitere la o universitate. Însă, după doar o jumătate de an de cursuri, boala mea s-a agravat. Făceam adesea puțină febră, articulațiile mâinilor și picioarelor erau inflamate și dureroase. Îmi era greu și să urc scările. Uneori, nici nu-mi puteam căra termosul după mine. Până la urmă, n-am avut de ales decât să mă las de școală și să plec acasă. Prietenii mei de vârsta mea erau sănătoși și munceau să-și îndeplinească visurile. Nu m-am abținut să nu privesc cerul și să oftez, gândindu-mă: „De ce e soarta așa nedreaptă cu mine? De ce sunt atât de ghinionistă?” Adeseori dădeam vina pe toți și toate și uneori mă gândeam chiar la moarte. Dar văzându-i pe părinții mei agitându-se pentru mine, nu m-a lăsat inima să acționez în acest sens. Tot ce puteam face era să număr neputincioasă cum trec zilele.

Mai apoi, am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu atotputernic. Mă însănătoșisem destul de mult și puteam duce o viață normală. Conducătorul a aranjat să produc videoclipuri. Pe atunci, eram chiar dornică și am studiat producția video în mod activ. Mai târziu, am fost promovată ca supraveghetor și m-am bucurat enorm. Am devenit și mai activă în îndeplinirea datoriei. Mai făceam puțină febră uneori, dar insistam să-mi îndeplinesc datoria. Mai târziu, având în vedere starea mea de sănătate, conducătorul a aranjat să mă întorc acasă și să fac acolo ce îndatoriri pot. M-am simțit puțin pierdută. Părea că nu voi avea niciodată șansa să mă cultiv și m-am gândit: „Nu e doar din vina acestei boli groaznice? Chiar am primit o soartă rea.” După aceea, am realizat sarcini literare în biserică. Mă gândeam adesea: „Mă ocup doar de texte. Nu pot să ies în evidență sau să fiu în lumina reflectoarelor.” Eram foarte deprimată. Văzându-i pe conducători că merg adesea la întruniri ca să aibă părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu și ca să rezolve probleme, arătând impresionanți și de succes, mi-am spus: „Dacă aș putea să înțeleg puțin mai bine adevărul și să rezolv problemele de stare ale fraților și surorilor, poate m-ar alege și pe mine toți pe post de conducător.” De câte ori mă duceam la întrunire, eram atentă la stările fraților și surorilor. Când mă duceam acasă, găseam cuvinte ale lui Dumnezeu și le împărtășeam cu frații și surorile la următoarea întrunire. Văzându-i pe toți ascultând îndeaproape părtășia mea, e de la sine înțeles că mă bucuram. Chiar când totul se îndrepta în direcția potrivită, am căzut de pe bicicletă în drum spre întrunire. M-am rănit atât de tare la picior, încât n-am mai putut merge și a trebuit să mă recuperez acasă. Mă gândeam, foarte confuză: „Am fost activă în îndatoririle mele în ultimul timp; cum să mi se întâmple asta din senin? De ce sunt așa ghinionistă?” Mai mult m-a supărat că biserica urma să organizeze alegeri; mă gândisem că aș putea fi aleasă, dar conducătorul mi-a zis: „Conducătorii se ocupă de toate treburile bisericii. Având în vedere că starea ta de sănătate e precară, mă tem că te vei epuiza. Mai bine rămâi la îndatoririle literare.” Ascultându-l pe conducător, m-am simțit de parcă ar fi turnat pe mine o cadă cu apă rece și inima mi-a înghețat. Părea că nu-mi era scris să fiu conducătoare. După aceea, când mergeam la întruniri, nu mai aveam aceeași vigoare. Nu mai voiam să depun efort să cuget la problemele fraților și surorilor. Conducătoarea nou selectată atunci, Chen Fang, avea aceeași vârstă cu mine și chiar o invidiam. Era sănătoasă și a putut fi aleasă drept conducătoare, în timp ce eu nu puteam să mă ocup decât de niște texte. M-am plâns în sinea mea, gândind: „Vreau să mă sacrific cu sârguință lui Dumnezeu; de ce am un corp atât de slab? Am ardoare, dar n-am putere. Chiar am primit o soartă rea.” Mi-am zis, pierdută: „Deși nu pot să fiu conducătoare, dacă am ceva realizări în îndatoririle literare, oare frații și surorile nu vor avea în continuare o părere bună despre mine?” Cu acest gând, am verificat manuscrise cu înverșunare. Însă, până la sfârșitul anului, mă durea piciorul atât de tare, încât nu mai puteam să merg. S-a dovedit a fi necroză avasculară. La scurt timp după, au avut loc arestări la biserică și n-am putut să-i contactez pe frați și pe surori. Eram extrem de deprimată și-mi ziceam: „Cum de am primit o soartă atât de rea? În trecut, voiam să mă bazez pe studii ca să-mi schimb soarta, dar n-a mers conform planului. M-am gândit că, după ce încep să cred în Dumnezeu, voi putea să am o soartă bună, însă tot nu mi-a mers bine. Acum, boala mea e gravă și nu pot să-mi fac datoria din cauza unor circumstanțe periculoase. Nu va veni niciodată ziua în care eu să strălucesc. Soarta mea e să sufăr!” Aveam fața plină de lacrimi toată ziua și nu știam cum să-mi continui viața. La momentul acela, mi-a trecut prin minte că pot să scriu articole, dar, de cum m-am gândit la soarta mea și că orice aș face ar fi inutil, n-am mai avut dispoziția necesară să scriu și eram deprimată toată ziua.

Într-o zi, o soră care locuia aproape mi-a adus câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu. I-am fost foarte recunoscătoare lui Dumnezeu și m-am rugat Lui: „Dumnezeule, mulțumesc pentru mila Ta! În tot acest timp, am trăit într-o stare de deprimare. Mă gândeam că soarta mea e rea, așa că n-am căutat adevărul și n-am învățat lecții. Dumnezeule, ce răzvrătită sunt!” Apoi, am citit două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu și am dobândit o oarecare înțelegere a stării mele. Dumnezeu Atotputernic spune: „Cauza pentru apariția acestei emoții negative, depresia, diferă de la om la om. Un fel de sentimente de depresie pot apărea din credința perpetuă a oamenilor în propria soartă teribilă. Nu este aceasta o cauză? (Ba da.) Când erau tineri, trăiau la țară sau într-o regiune săracă, familia lor nu era prosperă și, în afară de câteva obiecte simple de mobilier, nu aveau nimic de mare valoare. Probabil că aveau unul sau două rânduri de îmbrăcăminte, pe care trebuia să le poarte deși aveau găuri și nu puteau niciodată să mănânce, în mod obișnuit, mâncare bună și de calitate, ci trebuiau să aștepte Anul Nou sau sărbătorile ca să consume carne. Uneori, le era foame și nu aveau destule haine ca să le fie cald, un bol plin cu carne era o iluzie și le era dificil să găsească chiar și un fruct. Trăind într-un astfel de mediu, se simțeau diferiți de alți oameni care trăiau în marele oraș, ai căror părinți erau înstăriți, care puteau mânca și purta orice voiau, care primeau pe loc tot ce voiau și erau școliți. Se gândeau: «Au o soartă atât de bună! De ce soarta mea este atât de rea?» Ei vor mereu să se distingă din mulțime și să-și schimbe destinul. Cu toate acestea, nu este ușor să-ți schimbi destinul. Când un om se naște într-o astfel de situație, deși poate să încerce, cât își poate schimba soarta și cât poate s-o îmbunătățească? După ce devine adult, întâlnește obstacole peste tot unde merge în societate, este hărțuit oriunde merge și se simte mereu foarte oropsit. Se gândește: «De ce am atât de mult ghinion? De ce întâlnesc mereu oameni răi? Viața era grea când eram copil și pur și simplu așa stăteau lucrurile. Acum că am crescut, este încă foarte rea. Vreau tot timpul să arăt ce pot să fac, dar niciodată nu am ocazia. Dacă n-o să am niciodată ocazia, atunci așa să fie! Vreau doar să lucrez din greu și să câștig suficienți bani ca să duc o viață bună. De ce nu pot face nici măcar asta? Cum poate fi atât de greu să duci o viață bună? Nu trebuie să duc o viață superioară tuturor celorlalți. Vreau măcar să duc o viață de orășean și să nu fiu desconsiderat de oameni, să nu fiu un cetățean de mâna a doua sau a treia. Măcar atunci, când oamenii m-ar chema, nu ar striga: „Hei, tu, vino aici!” Cel puțin m-ar striga pe nume și mi s-ar adresa cu respect. Dar nu mă pot bucura nici de o adresare respectuoasă. De ce este soarta mea atât de crudă? Când se va sfârși?» Când un astfel de om nu credea în Dumnezeu, își considera soarta crudă. După ce a început să creadă în Dumnezeu și să vadă că aceasta este adevărata cale, s-a gândit: «Toată acea suferință de dinainte a meritat. Toate au fost orchestrate și făcute de Dumnezeu, iar El a făcut bine. Dacă n-aș fi suferit în felul acela, n-aș fi ajuns să cred în Dumnezeu. Acum că o fac, dacă pot accepta adevărul, atunci destinul meu ar trebui să se schimbe în bine. Acum pot trăi, în biserică, o viață egală cu a fraților și surorilor mele, oamenii îmi spun „frate” sau „soră” și mi se adresează cu respect. Acum mă bucur de sentimentul de a avea respectul celorlalți.» Pare că destinul lui s-a schimbat, că nu mai suferă și nu mai are o soartă rea. Odată ce a început să creadă în Dumnezeu, s-a hotărât să-și îndeplinească bine datoria în casa Lui, a devenit capabil să îndure greutăți și să trudească, să îndure mai mult decât oricine altcineva în orice chestiune și se străduiește să câștige aprobarea și stima celor mai mulți oameni. Crede că ar putea chiar să fie ales conducător de biserică, persoană responsabilă sau lider de echipă și, oare atunci nu-și va onora strămoșii și familia? Nu-și va fi schimbat atunci destinul? Totuși, realitatea nu se ridică la nivelul dorințelor lui, iar el devine abătut și se gândește: «Cred în Dumnezeu de ani buni și mă înțeleg foarte bine cu frații și surorile, dar cum se face că, de fiecare dată când e timpul să fie ales un conducător, o persoană responsabilă sau un lider de echipă, nu e niciodată rândul meu? Oare pentru că par atât de simplu sau pentru că n-am avut un randament bun și nimeni nu m-a observat? De fiecare dată când au loc alegeri, aș avea o mică speranță și m-aș mulțumi numai să fiu ales lider de echipă. Sunt atât de plin de entuziasm să-L răsplătesc pe Dumnezeu, dar de fiecare dată când au loc alegeri și sunt complet trecut cu vederea, ajung să fiu dezamăgit. Ce se întâmplă? Să fie oare faptul că sunt capabil cu adevărat doar să fiu o persoană mediocră, obișnuită și neremarcabilă toată viața mea? Când îmi amintesc de copilărie, de tinerețea mea, de anii de vârstă mijlocie, această cale pe care am parcurs-o a fost întotdeauna mediocră, iar eu nu am făcut nimic notabil. Nu că n-aș avea ambiție, că aș avea un calibru slab, că nu depun suficient efort sau că nu pot să îndur greutăți. Am aspirații și obiective și chiar se poate spune că am ambiție. Atunci cum se face că nu mă pot remarca niciodată din mulțime? În ultimă instanță, am pur și simplu o soartă rea și sunt destinat suferinței și așa a rânduit Dumnezeu lucrurile pentru mine.» Cu cât stă mai mult pe gânduri, cu atât mai rea crede că îi este soarta. […] Orice i se întâmplă, mereu atribuie acel lucru sorții rele; investește mereu mult efort în această idee de a avea o soartă rea, se străduiește să o înțeleagă și să o aprecieze mai profund și, pe măsură ce o întoarce pe toate părțile în mintea lui, emoțiile îi devin tot mai deprimante. Când face o greșeală minoră în îndeplinirea datoriei lui, se gândește: «O, cum îmi pot face bine datoria când am o soartă atât de rea?» La întruniri, frații și surorile lui îi oferă părtășie, iar el tot cântărește lucrurile, dar nu înțelege și se gândește: «O, cum pot înțelege lucrurile când am o soartă atât de rea?» Oricând vede pe cineva care vorbește mai bine decât el, care discută despre înțelegerea sa într-o manieră mai clară și mai luminată, se simte și mai deprimat. Când vede pe cineva care poate îndura greutăți și poate plăti prețul, care vede rezultate în îndeplinirea datoriei sale, care primește aprobarea fraților și surorilor sale și este promovat, se simte nefericit în sufletul lui. Când vede pe cineva că devine conducător sau lucrător, se simte și mai deprimat și chiar când vede pe cineva care cântă și dansează mai bine decât el și se simte inferior acelei persoane, se deprimă. Indiferent ce oameni, evenimente sau lucruri întâlnește sau cu ce situații se confruntă, el le răspunde mereu cu aceste sentimente deprimante. Chiar și atunci când vede pe cineva care poartă haine puțin mai frumoase decât ale sale sau care are o frizură puțin mai frumoasă, se simte mereu trist, iar gelozia și invidia apar în inima lui până când, în final, se întoarce la acea emoție deprimantă” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (2)”). „În cele din urmă, fiindcă ei cred că au o soartă rea, ajung la disperare, trăiesc fără un scop adevărat și doar mănâncă și dorm, așteptând moartea; astfel, devin din ce în ce mai dezinteresați de urmărirea adevărului, de îndeplinirea corectă a datoriei, de obținerea mântuirii și de alte astfel de cerințe de la Dumnezeu și chiar resping și dezaprobă tot mai mult aceste lucruri. Ei cred că soarta lor rea este motivul și baza în care nu urmăresc adevărul și nu sunt capabili să obțină mântuirea în mod firesc. Nu-și analizează firile corupte sau emoțiile negative în situațiile pe care le întâmpină, ajungând astfel să-și cunoască și să-și înlăture firile corupte, ci își folosesc perspectiva asupra sorții rele în felul în care reacționează la fiecare persoană, eveniment sau lucru pe care-l întâlnesc și experimentează, lucru care îi face să se cufunde și mai adânc în sentimentele lor de depresie” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (2)”). Ceea ce expunea Dumnezeu era exact starea mea. Mereu crezusem că am o soartă rea și crudă și, din acest motiv, am trăit adesea în deprimare. Când eram tânără, am văzut că mă născusem într-o familie obișnuită și am vrut să-mi schimb viața prin studii. Dar, din păcate, în primul an de liceu am fost diagnosticată cu lupus eritematos. Când boala mi-a recidivat chiar înainte de examenul de admitere, n-am reușit să intru la o facultate ideală. Apoi, a trebuit să mă las de școală și să mă întorc acasă din cauza stării grave de sănătate. Văzând că n-am cum să mă bazez pe cunoștințe ca să-mi schimb soarta, am suferit mult și m-am plâns adesea că destinul a fost nedrept cu mine. După ce am început să cred în Dumnezeu, mereu realizam în culise îndatoriri literare fără tragere de inimă și voiam să fiu aleasă conducătoare, rezolvând în mod activ stările fraților și surorilor. Însă, având în vedere starea de sănătate, frații și surorile nu m-au ales. Am simțit și mai mult că am primit o soartă rea și n-am mai fost la fel de activă la întruniri. Pe baza situației mele, biserica a aranjat să stau acasă la gazdele mele și să verific manuscrise. Voiam în continuare să am realizări și să fiu apreciată de oameni, însă starea mea de sănătate s-a înrăutățit pe neașteptate și necroza avasculară m-a împiedicat să-mi fac datoria. Am devenit și mai deprimată. Gândeam că nimic din ce făceam nu-mi ieșea și că soarta mea era să sufăr. Am trăit în deprimare și am renunțat la mine. Nu mai voiam să caut adevărul sau să mai scriu articole. Credeam că primisem o soartă rea și că n-are niciun rost să continui căutarea. Vedeam lucrurile ca oamenii care nu cred în Dumnezeu: când am dat de necaz, am concluzionat că am o soartă rea și am vrut să lupt împotriva ei prin tot ce făceam. Când am pierdut lupta, m-am plâns că primisem o soartă rea. Crezusem în Dumnezeu ani de zile, dar nu m-am supus Lui cu adevărat. Nu știam să caut adevărul ca să-mi rezolv propriile probleme, doar trăiam în depresie și-L învinuiam pe Dumnezeu. Cum să mă numesc credincioasă?

După o vreme, am mai citit două fragmente din cuvintele Lui și am aflat că nu există soartă bună sau soartă rea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Rânduiala lui Dumnezeu cu privire la soarta unei persoane, fie că aceasta este bună sau rea, nu trebuie privită sau apreciată cu ochii omului sau cu ochii unui ghicitor și nici nu trebuie măsurată în funcție de bogăția și gloria de care se bucură acea persoană în timpul vieții, de suferința experimentată sau de succesul pe care îl are în urmărirea perspectivelor, faimei și averii. Cu toate acestea, exact asta este greșeala gravă pe care o comit cei care spun că au o soartă rea, precum și un mod de apreciere a propriei sorți folosit de majoritatea oamenilor. Cum își apreciază cei mai mulți oameni propria soartă? Cum apreciază oamenii de pe lumea asta dacă soarta unei persoane este bună sau rea? În primul rând, ei se uită dacă viața acelei persoane decurge fără probleme sau nu, dacă se poate bucura de bogăție și glorie sau nu, dacă poate avea un stil de viață superior celorlalți, cât de mult suferă și de câte lucruri se bucură în timpul vieții, cât de mult trăiește, ce carieră are, dacă viața ei este plină de trudă sau confortabilă și ușoară – ei folosesc aceste lucruri și multe altele pentru a aprecia dacă soarta unei persoane este bună sau rea. Și voi o apreciați la fel, nu-i așa? (Ba da.) Așadar, atunci când majoritatea dintre voi întâlniți ceva care nu vă place, când vremurile sunt grele sau când nu vă puteți bucura de un stil de viață superior, credeți că și voi aveți o soartă rea și vă cufundați în depresie” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (2)”). „Dumnezeu a hotărât cu mult timp în urmă sorțile oamenilor, iar acestea sunt imuabile. «Soarta bună» și «soarta rea» diferă de la o persoană la alta și depind de mediu, de ceea ce simt oamenii și de ceea ce urmăresc. De aceea, soarta cuiva nu este nici bună, nici rea. Poți trăi o viață foarte grea, dar ai putea să te gândești: «Nu caut să trăiesc o viață de lux. Sunt fericit doar să am destulă mâncare și suficiente haine pe care să le port. Toată lumea suferă în timpul vieții. Laicii spun: „Nu poți vedea un curcubeu decât dacă plouă”, așa că suferința are valoare. Nu-i atât de rău, iar soarta mea nu este rea. Cerurile mi-au dat niște durere, câteva încercări și necazuri. Asta pentru că Dumnezeu are o părere bună despre mine. Asta este o soartă bună!» Unii oameni cred că suferința este un lucru rău, că asta înseamnă că au o soartă rea și că doar dacă duc o viață fără suferință, confortabilă și ușoară înseamnă că au o soartă bună. Necredincioșii numesc acest lucru «o chestiune de perspectivă». Cum privesc credincioșii în Dumnezeu această chestiune a «sorții»? Vorbim despre a avea o «soartă bună» sau o «soartă rea»? (Nu.) Nu spunem lucruri de felul acesta. Să zicem că ai o soartă bună pentru că tu crezi în Dumnezeu. Dacă nu urmezi calea cea bună în credința ta, dacă ești pedepsit, dat în vileag și eliminat, atunci înseamnă asta că ai o soartă bună sau o soartă rea? Dacă nu crezi în Dumnezeu, nu ai cum să fii dat în vileag sau eliminat. Necredincioșii și oamenii religioși nu vorbesc despre datul în vileag sau discernerea oamenilor și despre oameni care sunt îndepărtați sau eliminați. Asta ar trebui să însemne că oamenii au o soartă bună când sunt capabili să creadă în Dumnezeu, dar dacă sunt pedepsiți în cele din urmă, oare înseamnă atunci că au o soartă rea? Într-o clipă soarta lor este bună, în următoarea, soarta lor este rea – deci care-i adevărul? Dacă cineva are sau nu o soartă bună nu este un lucru ce poate fi judecat, oamenii nu pot judeca această chestiune. Totul este făcut de Dumnezeu și tot ceea ce rânduiește Dumnezeu este bun. Doar că traiectoria sorții fiecărui individ sau mediul în care trăiește, precum și oamenii, evenimentele și lucrurile pe care le întâlnește și parcursul vieții pe care îl experimentează cât trăiește sunt toate diferite; aceste lucruri diferă de la o persoană la alta. Mediul de viață al fiecărui individ și mediul în care crește, ambele rânduite pentru el de către Dumnezeu, sunt diferite. Lucrurile pe care fiecare individ le experimentează în timpul vieții sunt toate diferite. Nu există așa-zisa soartă bună sau soartă rea – Dumnezeu rânduiește totul și totul este făcut de Dumnezeu. Dacă privim problema din perspectiva faptului că totul este făcut de Dumnezeu, tot ceea ce face Dumnezeu este bun și corect; doar că, din perspectiva predilecțiilor, sentimentelor și alegerilor oamenilor, unii aleg să trăiască o viață confortabilă, să aibă faimă și avere, o bună reputație, să aibă prosperitate în lume și să se afirme. Ei cred că acest lucru înseamnă că au o soartă bună și că o viață mediocră și plină de eșecuri, la marginea societății, este o soartă rea. Așa arată lucrurile din perspectiva necredincioșilor și a laicilor care urmăresc lucruri lumești și caută să trăiască în lume, și așa apare ideea de soartă bună și soartă rea. Ideea de soartă bună și soartă rea apare doar din înțelegerea îngustă a ființelor umane și din percepția superficială asupra sorții, precum și din judecățile oamenilor cu privire la cât de multă suferință fizică îndură și cât de multă plăcere, faimă și avere obțin și așa mai departe. De fapt, dacă privim lucrurile din perspectiva rânduielii și suveranității lui Dumnezeu asupra sorții omului, nu există astfel de interpretări despre soarta bună sau soarta rea. Nu-i așa? (Ba da.) Dacă privești soarta omului din perspectiva suveranității lui Dumnezeu, atunci tot ceea ce face Dumnezeu este bun și este lucrul de care are nevoie fiecare individ. Asta deoarece cauza și efectul joacă un rol în viețile trecute și prezente, sunt predestinate de Dumnezeu, El deține suveranitatea asupra lor, le planifică și le rânduiește – omenirea nu are de ales. Dacă privim lucrurile din acest punct de vedere, oamenii nu ar trebui să-și judece soarta ca fiind bună sau rea, nu-i așa?” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (2)”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat în sfârșit seama că, din perspectiva Lui, nu există soartă bună sau rea. Tot ce face Dumnezeu e bun. El deține suveranitatea peste destinul fiecărui om și-l rânduiește. Oamenii judecă dacă soarta lor e bună sau rea în funcție de cât de mult suferă în viață, de câtă glorie și bogăție se bucură și de cât succes au în goana după faimă, câștig și perspective. Aceasta este din perspectiva preferințelor lumești ale omului și nu se aliniază deloc la intenția lui Dumnezeu. Asta e ceea ce crezusem. Credeam că cei sănătoși, care dobândesc faimă și câștig și se bucură de glorie și bogăție sunt oameni cu sorți bune, iar cei bolnavi, care trăiesc în sărăcie și și-au petrecut toată viața fiind mediocri, fără să fie apreciați de nimeni, sunt oameni cu sorți rele. Așadar, fiindcă mereu am fost chinuită de boală și fugeam după faimă, câștig și perspective, dar fără succes, am crezut că am o soartă rea. Vedeam lucrurile asemenea non-credincioșilor; era concepția neîncrezătorilor. Unii oameni sunt sănătoși și își petrec toată viața zbătându-se pentru bani, faimă, câștig și statut. Chiar dacă dorințele li se îndeplinesc, ei nu cunosc valoarea sau însemnătatea vieții. Unii oameni își petrec zilele simțindu-se pustii, în timp ce alții caută tot felul de stimulări. Unii se scufundă în slăbiciunile lor, în timp ce alții aleg chiar să-și curme viața sinucigându-se. Oare acești oameni au destine grozave? Sunt cu adevărat fericiți și veseli? Mă gândeam că, deși unii dintre frați și surori vin din familii obișnuite și nu fuseseră promovați să fie lideri sau supraveghetori în casa lui Dumnezeu, tot își îndeplineau îndatoririle și înțelegeau unele adevăruri. Unii chiar au scris articole dând mărturie lui Dumnezeu; sorțile lor nu erau rele. Deși eu eram chinuită de boală, mă rugam des la Dumnezeu, iar inima mea nu se încumeta să-L ocolească. În plus, în acei ani, am ajuns să înțeleg unele adevăruri prin intermediul îndatoririlor mele literare. Toate acestea mi-au folosit la pătrunderea în viață. În plus, eram foarte arogantă din fire și aveam o dorință puternică de reputație și statut, așa că nefiind promovată să fac acele îndatoriri importante a fost calea lui Dumnezeu de a mă proteja. Cel mai important e că, dacă nu aș fi avut această boală, cu siguranță m-aș fi devotat întru totul goanei după bani, faimă și câștig în lume, aș fi trăit sub puterea Satanei, suferind de vătămarea și de trucurile sale și aș fi fost captivată total de ele și n-aș fi primit mântuirea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu. De fapt, avusesem multe de câștigat de pe urma bolii, dar mereu mă plângeam că am o soartă rea. Fusesem în tot timpul înconjurată de binecuvântare, dar habar n-aveam! M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu, care spun: „Unii oameni încep să creadă în Dumnezeu din cauza bolii. Această boală este harul lui Dumnezeu pentru tine; fără ea, nu ai crede în Dumnezeu și, dacă nu ai fi crezut în Dumnezeu, atunci nu ai fi ajuns atât de departe – și, astfel, chiar acest har este dragostea lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu”). Experimentasem aceste cuvinte ale lui Dumnezeu în mod direct. Nu aveam să mă mai plâng că am o soartă rea din cauza bolii mele.

Am citit mai multe dintre cuvintele Lui: „Ați înțeles dacă gândurile și părerile acelor oameni care spun mereu că au o soartă rea sunt corecte sau greșite? (Sunt greșite.) În mod clar, acești oameni experimentează această emoție, depresia, pentru că se împotmolesc în extremism. […] Ei privesc aceste probleme și acești oameni din acest punct de vedere extrem și incorect, astfel trăind, privind oamenii și lucrurile și purtându-se și acționând, în mod repetat, sub efectul și influența acestei emoții negative. În cele din urmă, indiferent cum trăiesc, par atât de obosiți încât nu sunt capabili să se entuziasmeze pentru credința lor în Dumnezeu și pentru urmărirea adevărului. Indiferent cum aleg să-și trăiască viața, nu pot să-și îndeplinească datoria în mod pozitiv sau activ și, deși cred în Dumnezeu de mulți ani, totuși nu se axează niciodată pe îndeplinirea datoriei din toată inima și din tot sufletul sau pe îndeplinirea acesteia în mod satisfăcător și cu atât mai puțin urmăresc adevărul, desigur, sau practică în conformitate cu adevărurile-principii. De ce? În ultimă instanță, pentru că ei consideră mereu că au o soartă rea, iar asta îi face să aibă un sentiment de depresie profund. Se descurajează complet, sunt lipsiți de orice putere, ca niște cadavre ambulante, fără pic de vitalitate și fără să manifeste niciun comportament pozitiv sau optimist, cu atât mai puțin vreo hotărâre sau forță de a se devota cu loialitate datoriei, responsabilităților și obligațiilor pe care le au. În schimb, se zbat fără tragere de inimă de pe o zi pe alta, cu o atitudine neglijentă, fără țintă și confuzi și chiar ajungând la finalul zilei fără să-și dea seama. Habar nu au cât timp vor mai face lucrurile de mântuială. În cele din urmă, nu pot decât să se admonesteze spunând: «O, voi continua să fac lucrurile de mântuială cât de mult pot! Dacă într-o zi nu voi putea să continui, iar biserica va vrea să mă excludă și să mă elimine, ar trebui pur și simplu să mă elimine. Asta pentru că am o soartă rea!» Vezi, chiar și lucrurile pe care le spun sunt pe un ton învins. Această emoție, depresia, nu este doar o simplă stare de spirit, ci, mai important, are un impact devastator asupra gândurilor, inimilor și a ceea ce urmăresc oamenii. Dacă nu-ți poți schimba sentimentul de depresie la timp și rapid, acestea nu numai că-ți vor afecta întreaga viață, dar ți-o vor distruge și te vor duce la pieire. Chiar dacă tu crezi în Dumnezeu, nu vei fi capabil să câștigi adevărul și să obții mântuirea și, în final, vei pieri. Acesta este motivul pentru care cei care consideră că soarta lor este rea ar trebui să se trezească acum; să cerceteze mereu dacă soarta lor este bună sau rea, să urmărească mereu un anumit fel de soartă, să-și facă mereu griji în legătură cu soarta lor – acesta nu este un lucru bun. Dacă îți iei mereu foarte în serios soarta, atunci când întâmpini o mică tulburare sau dezamăgire, sau când apar eșecuri, piedici sau situații stânjenitoare, vei ajunge să crezi rapid că asta e din cauza sorții tale rele și a ghinionului tău. Așadar, îți tot reamintești că ești un om cu o soartă rea, că nu ai o soartă bună, precum alți oameni și te cufunzi în mod repetat în depresie, împrejmuit, legat și prins de această emoție negativă, depresia, incapabil să scapi de ea. E un lucru foarte înspăimântător și periculos. Deși această emoție negativă, depresia, s-ar putea să nu te facă mai arogant sau înșelător, să dezvălui ticăloșie sau intransigență, sau alte astfel de firi corupte; deși s-ar putea să nu ajungă la nivelul la care dezvălui o fire coruptă și-L sfidezi pe Dumnezeu, sau dezvălui o fire coruptă și încalci adevărurile-principii, sau provoci tulburări și întreruperi, sau faci fapte rele, totuși, în esență, această emoție, depresia, este o manifestare foarte serioasă a nemulțumirii oamenilor față de realitate. În esență, această manifestare a nemulțumirii față de realitate este și o nemulțumire față de suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu. Și care sunt consecințele, dacă ești nemulțumit de suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu? Cu siguranță, ele sunt foarte grave și te vor face să te răzvrătești împotriva lui Dumnezeu și să-L sfidezi și să fii incapabil să-I accepți cuvântările și aprovizionarea, te vor face să nu fii capabil să înțelegi și să nu fii dispus să-I auzi învățăturile, îndemnurile, mementourile și avertismentele” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (2)”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să-mi dau seama că sunt consecințe grave dacă rămâi mereu blocat în această stare de pesimism și depresie. Nu numai că îi oprește pe oameni să vadă corect lucrurile care li se întâmplă, ci îi face și neinteresați să-și facă datoria și să urmărească adevărul și ajung să-și piardă șansa de a fi mântuiți. Mai grav de atât e că acest sentiment, depresia, e o nemulțumire față de realitate și față de suveranitatea lui Dumnezeu, iar esența sa este de a te plânge la Dumnezeu și de a te revolta împotriva Lui în tăcere. Natura acestui lucru e foarte serioasă. Nota mea la examen a avut de suferit din cauza recidivei bolii mele și m-am lăsat și de școală și m-am întors acasă din cauza ei. Din cauza asta, am suferit mult și am dat vina pe toți și toate. După ce am început să cred în Dumnezeu, boala nu m-a lăsat să fiu promovată și cultivată, și mereu am crezut că am primit o soartă rea, învinuindu-L pe Dumnezeu că mi-a dat acest corp. De asemenea, mi-am făcut datoria mecanic, fără dorința de a coopera activ. Eram blocată în această viziune greșită că am o soartă rea și am devenit tot mai deprimată, plângându-mă mereu lui Dumnezeu și înțelegându-L greșit. Dacă nu schimbam cursul, până la urmă mi-aș fi pierdut șansa de a fi mântuită din cauză că mă împotriveam lui Dumnezeu. Acest tip greșit de gândire și concepție e foarte otrăvitor. Îi face pe oameni să se confrunte cu problemele care apar fără o atitudine de supunere și, până la urmă, nu pot fi păcăliți și vătămați decât de Satana. Dându-mi seama de asta, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, mereu m-am plâns că am primit o soartă rea și am trăit în acest sentiment negativ, depresia. A fost o revoltă tăcută împotriva Ta; mă împotriveam Ție. Dumnezeule, nu vreau să continui așa. Te rog, îndrumă-mă!”

După aceea, am citit cuvintele lui Dumnezeu și am învățat cum să-mi privesc soarta corect. Dumnezeu Atotputernic spune: „Ce atitudine ar trebui să aibă oamenii față de soartă? Ar trebui să te supui rânduielilor Creatorului, să cauți activ și sârguincios țelul și însemnătatea din felul în care Creatorul a rânduit toate aceste lucruri și să obții înțelegerea adevărului, să folosești cele mai grozave aptitudini în viața pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru tine, să-ți îndeplinești îndatoririle, responsabilitățile și obligațiile de ființă creată și să-ți faci viața mai însemnată și mai valoroasă, până când, în sfârșit, Creatorul este mulțumit de tine și te comemorează. Desigur, și mai bine ar fi să obții mântuirea prin căutarea și efortul tău sârguincios – acesta ar fi cel mai bun final. În orice caz, cu privire la soartă, atitudinea cea mai potrivită pe care ar trebui s-o aibă omenirea creată nu este una de judecată arbitrară și definitorie sau în care să folosească metode extreme pentru a o aborda. Bineînțeles, cu atât mai puțin ar trebui oamenii să încerce să se împotrivească, să aleagă sau să-și schimbe soarta, ci ar trebui să-și folosească inima ca să o aprecieze, să caute și să exploreze, să i se supună, înainte de a o înfrunta într-un mod pozitiv. În sfârșit, în mediul de viață și în călătoria prin viață stabilită pentru tine de Dumnezeu, ar trebui să cauți să te comporți așa cum te învață Dumnezeu, să cauți calea pe care Dumnezeu îți cere să o urmezi și să experimentezi soarta pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru tine în felul acesta și, în cele din urmă, vei fi binecuvântat. Când experimentezi soarta pe care Creatorul a rânduit-o astfel pentru tine, ajungi să cunoști nu doar mâhnirea, tristețea, lacrimile, durerea, frustrarea și eșecul, ci, mai important, vei experimenta bucuria, pacea și confortul, precum și luminarea și iluminarea adevărului pe care ți-l oferă Dumnezeu. În plus, când vei rătăci pe drumul tău prin viață, când vei înfrunta frustrarea și eșecul și va trebui să faci o alegere, vei experimenta îndrumarea Creatorului și, în final, vei obține înțelegerea, experiența și aprecierea felului în care să trăiești cea mai însemnată viață. Atunci nu te vei mai rătăci niciodată în viață, nu vei mai fi niciodată într-o stare permanentă de anxietate și, desigur, nu te vei mai plânge niciodată că ai o soartă rea și cu atât mai puțin te vei cufunda în sentimentul de depresie, pentru că tu consideri că soarta ta este rea. Dacă ai această atitudine și folosești această metodă ca să înfrunți soarta pe care Creatorul a rânduit-o pentru tine, atunci nu numai că umanitatea ta va deveni mai normală, ci vei ajunge să ai o umanitate normală și gândirea, părerile și principiile felului de a privi lucrurile unei umanități normale, și, de asemenea, vei ajunge și să ai perspectiva și înțelegerea sensului vieții pe care necredincioșii nu le vor avea niciodată” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (2)”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că, orice soartă ne-ar da Dumnezeu, ar trebui să ne supunem întotdeauna orchestrărilor și rânduielilor Lui. Aceasta este rațiunea pe care ar trebui să o aibă ființele create. Indiferent de soarta noastră, cel mai important e că putem urmări adevărul, ne putem realiza datoria de ființă creată și ne putem trăi viața de valoare și însemnătate. În cazul lui Iov, când Dumnezeu l-a binecuvântat cu o mulțime de vite, multă avere și copii frumoși, oamenii au considerat că are o soartă bună. Dar Iov nu a văzut aceste lucruri ca pe plăceri și s-a concentrat să meargă pe calea temerii de Dumnezeu și a feririi de rău. Mai apoi, a avut încercări. Tot ce deținea i-a dispărut într-o noapte, i-au murit copiii și avea tot corpul plin de răni. În ochii lumii, dăduse de un mare necaz. Dar Iov nu a privit lucrurile care i se întâmplau din perspectiva omului, nu s-a revoltat și nu s-a împotrivit. Mai degrabă, el a acceptat lucruri de la Dumnezeu, a căutat intenția Lui și a lăudat numele Său sfânt, rămânând, în cele din urmă, ferm în mărturia sa. Dumnezeu S-a arătat lui Iov, iar Iov L-a văzut. Inima lui a căpătat pace și bucurie și până la urmă a murit de bătrânețe. Totuși, când mă gândeam la soarta mea, mereu voiam s-o schimb și să scap de ea. N-am căutat-o cu sârguință și n-am înfruntat-o cu pozitivitate, și astfel am trăit într-o durere insuportabilă. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu, care spuneau: „Care este cauza acestei dureri? Este din cauza suveranității lui Dumnezeu sau pentru că o persoană s-a născut fără noroc? Evident, niciuna din acestea nu este adevărată. La bază, este cauzată de cărările pe care apucă oamenii, de felurile în care ei aleg să-și trăiască viața” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). Am recunoscut că sufeream mult pentru că era o problemă cu calea mea. Înainte să cred în Dumnezeu, voiam să-mi schimb viața prin intermediul cunoștințelor. Am urmărit să ies în evidență și să trăiesc o viață plină de confort și bogăție. După ce am început să cred în Dumnezeu, tot am căutat reputația și statutul în datoria mea, dorindu-mi să fiu foarte respectată de alții. Când boala m-a împiedicat să-mi îndeplinesc dorințele, m-am plâns că mi se dăduse o soartă rea și am trăit în depresie. Tânjeam mult după reputație și statut. N-am putut să nu mă întreb: „Oare soarta omului e bună și viața are însemnătate doar pentru că a câștigat reputație și statut?” M-am gândit la modul în care biserica dezvăluise și eliminase mulți oameni. Deși unii oameni au fost promovați la îndatoriri de conducători, unii n-au urmărit adevărul, ci au căutat cu încăpățânare reputația și statutul și preamărindu-se și mărturisind despre ei înișiși în preajma fraților și a surorilor. N-au acceptat să fie emondați și, până la urmă, au fost dezvăluiți și eliminați. Am văzut că dacă oamenii nu urmăresc adevărul și nu-și fac îndatoririle cu picioarele pe pământ, chiar dacă au fost promovați și cultivați, făcându-i pe mulți oameni să-i aprecieze, ei nu primesc aprobarea lui Dumnezeu și sunt dezvăluiți și eliminați până la urmă. M-am gândit cum, inițial, am început să cred în Dumnezeu datorită bolii mele. M-am bucurat de cuvintele lui Dumnezeu și am ajuns să înțeleg unele adevăruri. Când m-am îmbolnăvit și am trăit în negativitatea mea, Dumnezeu Și-a folosit cuvintele pentru a mă lumina și călăuzi și a-mi permite să mai trăiesc. Dumnezeu chiar mi-a dăruit multe. Totuși, nu m-am gândit să-I răsplătesc dragostea și să rămân la datoria mea cu picioarele pe pământ. Tânjeam doar după reputația și statutul meu și n-am fost sinceră față de Dumnezeu. Am fost, într-adevăr, foarte răzvrătită! Nu m-am putut abține să nu plâng de remușcare și m-am rugat: „Dumnezeule, am fost foarte răzvrătită. Mereu am căutat reputația și statutul și nu am mers pe calea corectă; am fost cu adevărat nedemnă de selecția Ta. Tot ce vreau este să cred în Tine cum trebuie și să mă supun Ție, făcându-mi datoria cu picioarele pe pământ.” Înțelegând atâta lucru, nu m-am mai simțit deprimată.

În perioada aceea, nu puteam să iau legătura cu frații și surorile, așa că citeam cuvintele lui Dumnezeu în fiecare zi, rugându-mă la El și apropiindu-mă de El și exersam să scriu predici. Uneori, starea de sănătatea mi se înrăutățea, iar articulațiile mă dureau atât de tare, încât nu mă puteam mișca sau sta în picioare. Fără să-mi dau seama, am devenit puțin abătută, mai ales când vedeam clipuri cu frați și surori cântând, dansând și slăvindu-L pe Dumnezeu. Eram invidioasă și-mi ziceam: „Acei frați și surori sunt sănătoși, cântă, dansează și-L slăvesc pe Dumnezeu. Ce frumos trebuie să fie! Eu nici nu pot sta în picioare.” Mi-am dat seama că starea mea era incorectă și m-am rugat în tăcere la Dumnezeu, rugându-L să-mi protejeze inima. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu, care spuneau: „Funcțiile nu sunt aceleași. Există un singur trup. Fiecare își îndeplinește datoria, fiecare în dreptul său și făcând tot ce-i stă în putință – pentru fiecare scânteie există un fulger de lumină – și căutând maturitatea în viață. Astfel, Eu voi fi mulțumit” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 21). Dumnezeu rânduiește o datorie diferită pentru fiecare om. Acei frați și surori cântau, dansau și-L slăveau, iar eu mă ocupam de texte și Îi aduceam mărturie. Fiecare datorie are propria funcție. Cât timp ți-o faci cât de bine poți, Dumnezeu o va aproba. După aceste gânduri, inima mi s-a eliberat mult. Acum nu mai cred că am primit o soartă rea. Vreau doar să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu, să urmăresc adevărul cum trebuie și să-mi fac bine datoria. Am putut să scap de această viziune greșită că am o soartă rea doar datorită îndrumării cuvintelor lui Dumnezeu.