de Mu Qing, Statele Unite

Anul trecut, în septembrie, conducătorul m-a repartizat să supraveghez o biserică nou înființată, fratele Eric urmând să supravegheze biserica mea. Când mi-a spus despre asta, nu am vrut deloc să accept sarcina. Mi-am zis: Această nouă biserică avea tot felul de probleme, iar proiectele lor erau la pământ, nu aveau suficienți conducători și lucrători și nu puteau face o mare parte din lucrare, așa că trebuia să-i învăț, sau s-o fac eu. M-am gândit că supravegherea acelei biserici ar fi o mare problemă. Pe lângă faptul că necesita multă suferință și sacrificiu, nu exista nicio garanție de succes. Nu semăna deloc cu biserica mea curentă care avea rezultate bune în lucrarea de evanghelizare și avea nou-veniți care puteau lucra independent și puteau prelua o parte din povara lucrării, nemaifiind nevoie să mă chinui atât de mult. Gândindu-mă, îmi doream tot mai puțin să mă ocup de acea biserică. I-am spus conducătorului: „Eric abia a început și nu e pregătit să facă singur sarcina asta. Dacă plec acum, probabil nu va face față întregii lucrări de aici, iar lucrarea bisericii ar putea fi afectată. Pot să rămân aici?” A spus că Eric era foarte serios în datorie și că putea fi cultivat. Se gândise bine și ajunsese la concluzia că ar fi mai bine să merg eu. Auzind asta, am știut că luase deja o decizie și că trebuia să o accept. Dar mai târziu, oricând mă gândeam la noua biserică, eram îngrijorată și neliniștită. Știam că eram într-o stare proastă, că evitam datoria. M-am rugat lui Dumnezeu să mă îndrume să mă supun și să experimentez această situație.

Apoi, am găsit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Atunci când îndeplinesc o datorie, oamenii aleg întotdeauna munca ușoară, care să nu-i obosească, care să nu implice înfruntarea intemperiilor de afară. Acest lucru se numește a alege slujbe ușoare și a se eschiva de la cele grele și este o manifestare a râvnirii la confortul trupului. Ce altceva? (A se plânge mereu când datoria lor este puțin grea, puțin obositoare, când implică plata unui preț.) (A fi preocupat de mâncare și îmbrăcăminte și de răsfățul trupului.) Toate acestea sunt manifestări ale râvnirii la confortul trupului. Când o astfel de persoană vede că o sarcină este prea laborioasă sau riscantă, i-o vâră pe gât altcuiva; ea însăși lucrează doar pe îndelete și își găsește scuze de ce nu o poate face, spunând că este de calibru slab și nu are aptitudinile necesare, că este prea mult pentru ea – când, de fapt, nu o face pentru că râvnește la confortul trupului. […] Mai există și cazul în care oamenii se plâng mereu în timp ce-și îndeplinesc datoria, când nu vor să facă niciun efort pentru asta, când, imediat ce au puțin timp liber, se odihnesc, vorbesc alene sau se relaxează ori se distrează. Iar atunci când începe munca și le întrerupe ritmul și rutina vieții, sunt nefericiți și nemulțumiți de asta. Ei mormăie și se plâng și devin neglijenți și superficiali în îndeplinirea datoriei lor. Aceasta înseamnă râvnirea la confortul trupului, nu-i așa? […] Indiferent cât de ocupată este lucrarea bisericii sau cât de ocupate sunt îndatoririle lor, rutina și starea normală a vieții lor nu este niciodată perturbată. Nu sunt niciodată neglijenți la orice mic detaliu din viața trupească și le controlează perfect, fiind foarte stricți și serioși. Însă atunci când se ocupă de lucrarea casei lui Dumnezeu, oricât de mare ar fi problema și chiar dacă ar putea implica siguranța fraților și a surorilor, ei o tratează cu nepăsare. Nu le pasă nici măcar de acele lucruri care implică însărcinarea dată de Dumnezeu sau datoria pe care ar trebui să o îndeplinească. Nu își asumă nicio responsabilitate. Acest lucru înseamnă râvnirea la confortul trupesc, nu-i așa? Sunt oamenii care râvnesc la confortul trupului potriviți pentru a îndeplini o datorie? Aduceți în discuție subiectul îndeplinirii datoriei, vorbiți despre plata unui preț și despre a suferi greutăți, iar ei vor clătina din cap continuu: ar avea prea multe probleme, se plâng mereu și sunt negativi în toate privințele. Astfel de oameni sunt inutili, nu au dreptul să-și îndeplinească datoria și ar trebui alungați” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). Acest pasaj analizează cum cei care doresc relaxare nu sunt sinceri în îndatoriri. Ei aleg mereu munca ușoară și sunt pretențioși în toate. Aleg mereu îndatoriri ușoare, fără multe responsabilități și pentru îndatoririle care necesită suferință și sacrificii, au o grămadă de motive să le evite și să le refuze. Dumnezeu spune că asemenea oameni nu sunt demni să îndeplinească îndatoriri, că-s dezgustători. Gândindu-mă la cuvintele Lui, m-am simțit vinovată. Dumnezeu îmi dezvăluise starea. Când am fost repartizată să supraveghez noua biserică, am fost extrem de reticentă, deoarece lucrarea în biserică abia începuse, iar rezultatele nu erau grozave și conducătorii și lucrătorii lipseau. Dacă voiam ca lucrarea să fie bine făcută, necesita multă suferință și efort. Iar în biserica mea curentă, am avut rezultate bune în lucrarea de evanghelizare, dar am avut și suficienți conducători și lucrători, repartizarea lucrărilor fiind ușoară. Comparând bisericile, am preferat să rămân acolo, nu s-o supraveghez pe cea nouă. Când liderul a avut părtășie cu mine, am inventat o scuză, ca să mă eschivez, spunând că Eric avea un calibru mediu, că nu putea face imediat lucrarea, singur, că dacă plecam, lucrarea bisericii era afectată. Prin tot ce spuneam, păream că port o mare povară și că protejam biserica. Dar, în realitate, inventam scuze, ca să scap de a supraveghea noua biserică. Îmi răsfățam trupul, nu voiam să sufăr și să mă sacrific. Mă gândeam doar la trupul meu și făceam ceea ce era mai ușor și mai comod. Eram pretențioasă și mofturoasă în îndatoriri, Eram uneltitoare și trădătoare față de Dumnezeu și nu voiam să-mi asum nicio povară. Eram șireată și alunecoasă, ca o necredincioasă. Biserica mă cultivase ani de zile, dar când o nouă biserică avea probleme, având nevoie de ajutor, dacă îmi mulțumeam trupul și nu făceam ce era necesar, lucrarea bisericii era afectată, nou-veniții nu erau cultivați, iar lucrarea de evanghelizare era întârziată mai mult. Deși calibrul și realizările profesionale ale lui Eric nu fuseseră excelente, neputând să preia imediat, singur, toată lucrarea, vechea mea biserică era mai stabilă și Eric o cunoștea bine. Dacă la nevoie făceam echipă cu el, lucrarea bisericii nu era afectată atât de mult. De fapt, conducătorul luase o decizie corectă, repartizându-mă la noua biserică. Mulțumindu-mi trupul și neprotejând lucrarea bisericii, l-am dezgustat pe Dumnezeu, nefiind demnă de încrederea Lui. Realizând asta, m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu: „Doamne, sunt gata să mă supun acestui mediu. Am fost repartizată să supraveghez noua biserică și vreau să cooperez, să mă dedic în totalitate acestei datorii. Nu mai pot trăi într-o stare atât de egoistă și josnică.”

Apoi, am găsit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. „Tot ceea ce le cere Dumnezeu oamenilor să facă și toate tipurile diferite de lucrare din casa lui Dumnezeu – toate acestea au nevoie să fie făcute de oameni, toate sunt considerate îndatoririle oamenilor. Orice lucrare fac oamenii, aceasta este datoria pe care ar trebui să o îndeplinească. Îndatoririle acoperă o sferă foarte largă și implică numeroase domenii – însă, indiferent ce datorie îndeplinești, pur și simplu, aceasta este obligația ta, este ceva ce ar trebui să faci. Atât timp cât te străduiești să o faci bine, Dumnezeu te va lăuda și te va recunoaște drept o persoană care crede cu adevărat în Dumnezeu. Indiferent cine ești, dacă încerci mereu să îți eviți datoria sau să te ascunzi de ea, atunci este o problemă: pentru a ne exprima cu blândețe, ești prea leneș, prea înșelător, ești trândav, iubești timpul liber și detești munca; pentru a ne exprima cu mai multă seriozitate, nu ești dornic să îți îndeplinești datoria, nu îți iei niciun angajament, nu ești ascultător. Dacă nici măcar nu poți să depui efort în această sarcină minoră, ce poți să faci? Ce ești capabil să faci în mod corespunzător? Dacă o persoană este cu adevărat devotată și are un simț al responsabilității față de datoria sa, atunci, atât timp cât aceasta îi e cerută de Dumnezeu și atât timp cât este necesară casei lui Dumnezeu, ea va face orice i se cere, fără să aleagă. Nu este unul dintre principiile îndeplinirii propriei datorii ca o persoană să întreprindă și să isprăvească orice este în stare și s-ar cuveni să facă? (Ba da.)” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul zece: Ei disprețuiesc adevărul, sfidează principiile în mod public și ignoră rânduielile casei lui Dumnezeu (Partea a patra)”). Prin cuvintele lui Dumnezeu am înțeles că, ușoară sau grea, datoria repartizată de biserică era responsabilitatea mea și trebuia să o îndeplinesc. Trebuia să mă străduiesc s-o accept, să trudesc pentru rezultate. Asemenea conștiință și rațiune trebuia să am. Conducătorul mă repartizase să supraveghez noua biserică și, chiar dacă erau unele probleme în lucrarea de acolo, nu puteam să-mi mulțumesc trupul, să fiu mereu pretențioasă. Trebuia să mă bazez pe Dumnezeu, ca să rezolv lucrurile, să aduc lucrarea bisericii la zi și să-mi fac datoria. Asta trebuia să fac. Apoi, am început să cercetez personalul bisericii și situația curentă a lucrării, am avut părtășie pe principii și i-am instruit. Apoi, am descoperit că lucrarea de evanghelizare avea de suferit, deoarece lucrătorii care udau neglijau urmărirea acesteia. N-aveau părtășie, nu rezolvau noțiunile religioase ale oamenilor care investigau lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă și nu duceau la capăt anumite aspecte ale lucrării lor. Așa că am rezumat și am avut părtășie despre abaterile și scăpările lor, ajutând, emondând și tratând pe cei care aveau nevoie, până la rezolvarea tuturor problemelor lor. Treptat, frații și surorile și-au îndeplinit mai bine îndatoririle, lucrarea bisericii începând să se îmbunătățească. Chiar am fost încrezătoare și liniștită lucrând astfel. Credeam că, trecând prin toate astea, realizasem deja o oarecare transformare, dar, la scurt timp, s-a mai întâmplat ceva care m-a dezvăluit încă o dată.

Spre sfârșitul lui septembrie, conducătorul m-a informat că voia să supraveghez încă o biserică nouă. Aproape am înnebunit când am auzit: „Acea biserică va fi și mai greu de supravegheat decât cea actuală. Pe lângă faptul că au prea puțini conducători și lucrători, majoritatea sunt începători. Va necesita multă suferință și implicare mentală ca biserica asta să funcționeze bine.” Chiar nu am vrut să accept sarcina. N-am putut să nu-i spun conducătorului: „De ce mereu trebuie să supraveghez eu bisericile noi? Biserica pe care o supraveghez acum abia începe să progreseze. Poți repartiza alt frate sau altă soră să supravegheze acea biserică?” Cum am spus asta, am realizat că iar încercam să evit datoria. Încă îmi mulțumeam trupul și nu voiam să fac sacrificii. Mi-am zis: „Mă aflu în această situație din voia lui Dumnezeu; trebuie să mă supun mai întâi, chiar dacă nu înțeleg.” M-am simțit groaznic după acel apel. De ce de fiecare dată când eram repartizată, mă gândeam doar la cum să trăiesc mai comod, în loc să ascult voia lui Dumnezeu și să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Sale? Reflectând, mă simțeam tot mai prost. M-am rugat lui Dumnezeu, să mă lumineze și să mă îndrume să reflectez și să mă cunosc.

Apoi, am citit două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu care m-au marcat profund. Dumnezeu Atotputernic spune: „Înainte ca oamenii să experimenteze lucrarea lui Dumnezeu și să înțeleagă adevărul, natura Satanei este cea care preia controlul în ei şi îi domină. Ce lucruri specifice sunt în acea natură? De exemplu, de ce ești egoist? De ce trebuie să îți protejezi propria poziție? De ce ai emoții atât de puternice? De ce te bucuri de acele lucruri nedrepte? De ce îți plac cele rele? Care este baza preferinței tale pentru aceste lucruri? De unde vin aceste lucruri? De ce ești așa de fericit să le accepți? De pe acum, ați ajuns cu toții să înțelegeți că motivul principal din spatele tuturor acestor lucruri este că otrava Satanei e înăuntrul omului. Așadar, ce este otrava Satanei? Cum poate fi ea exprimată? De exemplu, dacă întrebi: «Cum ar trebui să trăiască oamenii? Pentru ce ar trebui să trăiască ei?», oamenii vor răspunde: «Fiecare om pentru el însuși și diavolul îl ia pe cel mai din spate». Această singură frază exprimă sursa problemei. Filosofia și logica Satanei au devenit viața oamenilor. Indiferent ce urmăresc oamenii, o fac pentru ei înșiși – și, astfel, trăiesc doar pentru ei înșiși. «Fiecare om pentru el însuși și diavolul îl ia pe cel mai din spate» – aceasta este filosofia de viață a omului și reprezintă, de asemenea, natura umană. Aceste cuvinte au devenit deja natura omenirii corupte, adevărata zugrăvire a naturii satanice pe care o are omenirea coruptă, iar această natură satanică a devenit deja baza existenței omenirii corupte; vreme de câteva mii de ani, omenirea coruptă a trăit cu acest venin al Satanei, chiar până în zilele noastre” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să mergi pe calea lui Petru”). „Devizele lor sunt: «În viață nu contează decât mâncarea și îmbrăcămintea», «Trăiește momentul pentru plăcere, pentru că viața este scurtă», «Bea azi vinul de azi și fă-ți mâine griji pentru ziua de mâine». Se bucură de fiecare zi așa cum vine, se distrează cât de mult pot, nu se gândesc deloc la viitor și cu atât mai puțin se gândesc la ce responsabilități ar trebui să îndeplinească și ce îndatoriri ar trebui să realizeze un conducător. Rostesc papagalicește câteva cuvinte și fraze de doctrină și fac câteva sarcini de dragul aparențelor ca parte a activității lor obișnuite, dar nu fac nicio lucrare reală. Nu încearcă să se implice în probleme reale în biserică, pentru a le rezolva complet. Ce sens are să faci astfel de lucrări superficiale? Nu este înșelător? Îi pot fi încredințate responsabilități serioase unui astfel de conducător fals? Este el conform principiilor și condițiilor casei lui Dumnezeu de selectare a conducătorilor și lucrătorilor? (Nu.) Acești oameni nu au conștiință sau rațiune, sunt lipsiți de orice simț al responsabilității și totuși, încă doresc să slujească în calitatea oficială de conducător bisericesc – de ce sunt atât de nerușinați? Unii oameni care au un simț al responsabilității au un calibru slab și nu pot fi conducători – să nu mai vorbim despre gunoaiele umane care nu au deloc un simț al responsabilității; ei sunt chiar mai puțin calificați să fie conducători” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). Abia după ce am reflectat la cuvintele Lui am realizat că am avut o reacție atât de puternică când am fost repartizată și nu voiam să sufăr și să port o povară pentru că eram prea leneșă și râvneam la relaxare. De mică, fusesem influențată și modelată de Satana, iar fraze precum „Fiecare om pentru el însuși și diavolul îl ia pe cel mai din spate,” „Bea azi vinul de azi și fă-ți mâine griji pentru ziua de mâine” au devenit filosofiile satanice după care am trăit. Valorile și opiniile mele despre viață au devenit distorsionate și corupte. Credeam că, atât timp cât trăim, ar trebui să ne simțim bine și că nu e nevoie să ne epuizăm. Că trebuie să ne răsfățăm, să fim buni cu noi înșine. Înainte să fiu credincioasă, mă mulțumeam să urmez protocolul și să-mi îndeplinesc sarcinile la slujbă și nu făceam mai mult decât era necesar. Uneori, când lucram peste program, mă gândeam că e prea stresant și obositor și ceream concediu. După ce am devenit credincioasă, am căutat aceleași lucruri. Am evitat să fac sacrificii sau să sufăr și voiam o datorie relaxată și comodă, fără niciun fel de probleme. Când conducătorul m-a repartizat să supraveghez cele două biserici, iar acestea aveau multe probleme și necesitau multă suferință și sacrificii, n-am vrut s-o fac și am încercat să evit îndatoririle. Dar, de fapt, știam că, lucrând o vreme și având ceva experiență, trebuia să supraveghez bisericile cu mai multe dificultăți. Chiar n-am vrut să mă lepăd de trup și să-mi asum o povară grea. Dumnezeu îmi oferise ocazia să practic drept supraveghetoare de biserică; trebuia să-mi îndeplinesc datoria, ca să-I răsplătesc iubirea. Dar nu-mi făceam bine datoria și încercam mereu să lenevesc, să mă relaxez. Trăiam după aceste noțiuni satanice, eram egoistă, josnică și nu aveam nici cea mai mică urmă de caracter sau integritate. Realizând asta, am simțit că ar fi periculos să continui astfel. M-am rugat lui Dumnezeu, fiind gata să-mi schimb atitudinea față de datorie.

Ulterior, am găsit acest pasaj. „De fapt, fiecare datorie implică unele greutăți. Munca fizică implică dificultăți fizice, iar munca mentală implică dificultăți psihice; fiecare are dificultățile sale. Totul este mai ușor de spus, decât de făcut. Când oamenii acționează cu adevărat, într-o privință, trebuie să te uiți la caracterul lor și, într-o altă privință, trebuie să vezi dacă iubesc adevărul. Haideți să vorbim mai întâi despre caracterul oamenilor. Dacă o persoană are un caracter bun, ea vede latura pozitivă în tot și poate să accepte și să înțeleagă aceste lucruri dintr-o perspectivă pozitivă și bazându-se pe adevăr; adică inima, caracterul și spiritul său sunt drepte – aceasta din perspectiva caracterului. În continuare, să discutăm despre alt aspect – dacă cineva iubește sau nu adevărul. A iubi adevărul se referă la a putea accepta adevărul, cu alte cuvinte dacă, indiferent de înțelegi sau nu cuvintele lui Dumnezeu și indiferent de înțelegi sau nu voia lui Dumnezeu, indiferent dacă viziunea, părerea și perspectiva ta despre slujbă, despre datoria pe care trebuie să o îndeplinești sunt în conformitate cu adevărul, ești totuși capabil să o accepți de la Dumnezeu și ești ascultător și sincer, atunci acest lucru este suficient, te califică să-ți îndeplinească datoria – este cerința minimă. Dacă ești ascultător și sincer, atunci când îndeplinești o sarcină nu ești neglijent și superficial și nu cauți modalități de a te relaxa, ci îi dedici tot trupul și sufletul tău. A avea lăuntric o stare greșită produce negativitate, ceea ce îi face pe oameni să-și piardă dorința și, astfel, ei devin nepăsători și neglijenți. În inima lor, știu foarte bine că starea lor nu este corectă și totuși nu încearcă să rezolve acest lucru căutând adevărul. Asemenea oameni nu au dragoste pentru adevăr și sunt doar puțin dispuși să-și îndeplinească datoria; nu sunt înclinați să depună vreun efort sau să îndure greutăți și caută mereu modalități de a se relaxa. De fapt, Dumnezeu a văzut deja toate acestea – așadar, de ce nu acordă atenție acestor oameni? Dumnezeu așteaptă doar ca aleșii lui să se trezească și să îi identifice așa cum sunt într-adevăr, pentru a-i da în vileag și a-i alunga. Totuși, astfel de oameni tot gândesc în sinea lor: «Uite ce isteț sunt. Mâncăm aceeași mâncare, dar după muncă, voi sunteți complet epuizați. Eu nu sunt obosit deloc. Eu sunt cel inteligent; oricine muncește cu adevărat este un idiot.» Este corect să privească oamenii cinstiți în acest fel? Nu. De fapt, oamenii care fac lucrare reală când își realizează datoria practică adevărul și Îl mulțumesc pe Dumnezeu și, astfel, ei sunt cei mai deștepți oameni dintre toți. Ce îi face să fie deștepți? Ei spun: «Nu fac nimic din ceea ce Dumnezeu nu îmi cere să fac și fac tot ce îmi cere El. Fac orice îmi cere El și îmi pun inima în acel lucru, pun tot ce pot în el, nu apelez la niciun truc. Nu fac asta pentru vreo persoană, o fac pentru Dumnezeu. Dumnezeu mă iubește atât de mult, ar trebui să fac asta pentru a-L mulțumi.» Aceasta este starea de spirit corectă și rezultatul este că, atunci când va veni timpul ca biserica să fie curățită, toți cei care sunt vicleni în îndeplinirea datoriei lor vor fi alungați, în timp ce aceia care sunt oameni cinstiți și acceptă atenta cercetare a lui Dumnezeu vor rămâne. Starea acestor oameni cinstiți devine din ce în ce mai puternică, iar ei sunt protejați de Dumnezeu în tot ceea ce se abate asupra lor. Și ce le câștigă această protecție? Faptul că, în inima lor, sunt sinceri. Nu se tem de greutăți sau de epuizare atunci când își fac datoria și nu sunt pretențioși cu ceea ce li se încredințează; nu întreabă de ce, fac pur și simplu ce li se spune, se supun, fără a cerceta sau analiza sau a lua în considerare orice altceva; nu au motive ascunse, ci sunt capabili de ascultare în toate lucrurile. Starea lor lăuntrică este întotdeauna foarte normală; când se confruntă cu pericolul, Dumnezeu îi protejează; atunci când boala sau pacostea se abate asupra lor, Dumnezeu îi protejează și atunci – sunt foarte binecuvântați” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul zece: Ei disprețuiesc adevărul, sfidează principiile în mod public și ignoră rânduielile casei lui Dumnezeu (Partea a patra)”). Prin cuvintele Lui am văzut că cei cu conștiință și caracter bun au o atitudine sinceră față de datorie. Când întâmpină probleme în îndatoriri, ei îndură suferința, fac sacrificii și încearcă să progreseze, străduindu-se să obțină rezultate bune în ceea ce fac. Asemenea oameni primesc luminarea și îndrumarea lui Dumnezeu în îndatoriri, starea lor devenind tot mai bună. Dar cei care nu au conștiință și rațiune se plâng și se vaită cum întâlnesc probleme în îndatoriri, țin cont doar de propriile interese, nu cooperează cu inima și chiar se cred isteți pentru asta. Dumnezeu disprețuiește asemenea oameni și, în final, îi dezvăluie și îi alungă. Nu eram și eu așa, crezându-mă isteț? Aparent, îmi puteam păcăli conducătorul; evitam suferința cauzată de supravegherea noii biserici, iar conducătorul nu știa ce gândeam și nu putea spune nimic împotriva mea. Dar Dumnezeu ne cercetează fiecare gând. Dacă Dumnezeu ar vedea că mereu lenevesc în datorie și râvnesc la relaxare, fără să protejez deloc lucrarea bisericii, m-ar disprețui. Dacă aș continua să nu mă căiesc, aș fi complet abandonată și alungată de Dumnezeu. M-am gândit la oamenii care au fost îndepărtați în trecut; ei mereu leneveau și făceau totul mecanic, fiind înlăturați din rândurile celor care aveau o datorie, victime ale așa-zisei lor istețimi. Reflectând la toate astea, m-am speriat puțin. M-am rugat lui Dumnezeu, gata să-mi îndrept atitudinea față de datorie, s-o fac bine, să-mi asum responsabilitatea.

Apoi, am citit cuvintele lui Dumnezeu care mi-au oferit o cale de practică. Dumnezeu Atotputernic spune: „După ce a acceptat ceea ce Dumnezeu i-a încredințat, Noe a pornit să realizeze și să ducă la bun sfârșit construcția arcei despre care vorbise Dumnezeu de parcă ar fi fost cel mai important lucru din viața lui, fără întârziere. Au trecut zile, au trecut ani, zi după zi, an după an. Dumnezeu nu a făcut niciodată presiuni asupra lui Noe, dar, în toată această vreme, Noe a perseverat în sarcina importantă care i-a fost încredințată de Dumnezeu. Fiecare cuvânt și fiecare frază pe care le rostise Dumnezeu erau întipărite în inima lui Noe precum cuvintele cioplite într-o tablă de piatră. Nepăsător la schimbările din lumea exterioară, la batjocura din partea celor din jurul lui, la greutățile implicate sau la dificultățile pe care le-a întâmpinat, el a perseverat, în tot acest timp, în ceea ce i-a fost încredințat de Dumnezeu, fără să dispere sau să se gândească vreodată să renunțe. Cuvintele lui Dumnezeu erau întipărite în inima lui Noe și deveniseră realitatea lui de zi cu zi. Noe a preparat fiecare dintre materialele necesare pentru construcția arcei, iar forma și specificațiile cerute de Dumnezeu pentru arcă au început treptat să prindă formă cu fiecare lovitură precisă a lui Noe cu ciocanul și dalta. Prin vânt și ploaie și indiferent cum l-au batjocorit sau calomniat oamenii, viața lui Noe a mers mai departe în felul acesta, an după an. Dumnezeu a urmărit în taină fiecare acțiune a lui Noe, fără să-i spună vreodată vreun alt cuvânt, iar inima Sa a fost atinsă de Noe. Cu toate acestea, Noe nici nu a știut și nici nu a simțit acest lucru; de la început până la sfârșit, el pur și simplu a construit arca și a adunat fiecare fel de viețuitoare, cu o loialitate de neclintit față de cuvintele lui Dumnezeu. În inima lui Noe, nu exista nicio instrucțiune mai importantă pe care trebuia s-o urmeze și s-o ducă la bun sfârșit: cuvintele lui Dumnezeu erau direcția și scopul lui pe viață. Așadar, orice i-a zis Dumnezeu, orice i-a cerut să facă, orice i-a ordonat să facă, Noe a acceptat acel lucru pe deplin, l-a memorat și l-a adoptat drept încercarea vieții sale. Nu numai că nu l-a uitat, nu numai că și l-a întipărit în minte, ci l-a făcut realitatea propriei lui vieți, folosindu-și viața ca să accepte și să înfăptuiască însărcinarea dată de Dumnezeu. Și în felul acesta, scândură cu scândură, arca a fost construită. Fiecare mișcare, fiecare zi a lui Noe era dedicată cuvintelor și poruncilor lui Dumnezeu. Poate nu părea că Noe îndeplinea o sarcină importantă, dar, în ochii lui Dumnezeu, tot ceea ce a întreprins Noe, fiecare pas pe care l-a făcut pentru a realiza ceva, fiecare lucrare săvârșită de mâna lui – toate au fost prețioase, demne de a fi pomenite și vrednice de a fi imitate de această omenire. Noe a respectat ce îi fusese încredințat de Dumnezeu. A fost neclintit în credința sa că fiecare cuvânt rostit de Dumnezeu era adevărat; în privința asta nu avea nicio îndoială. Drept urmare, arca a fost finalizată și fiecare fel de viețuitoare a putut trăi pe ea” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Anexa doi: cum Noe și Avraam au auzit cuvintele lui Dumnezeu și L-au ascultat (Partea întâi)”). Povestea lui Noe m-a marcat profund. După ce Dumnezeu i-a încredințat însărcinarea, Noe nu s-a gândit la interesele sale, ci doar la îndeplinirea însărcinării date de Dumnezeu. El a lăsat deoparte totul în viața sa și, chiar dacă construirea arcei era un proiect uriaș, cu multe dificultăți, timp de 120 de ani, Noe a tot construit, scândură cu scândură, pe ploaie sau pe soare. Nu s-a plâns niciodată și a îndeplinit însărcinarea dată de Dumnezeu, obținând aprobarea Lui. Văzând atitudinea lui Noe față de însărcinarea dată de Dumnezeu, m-am simțit prost. Nu suferisem nici măcar o fracțiune din ce suferise Noe, iar când aveam cea mai mică dificultate sau stres, mă plângeam și voiam să evit sarcina. N-aveam loialitate sau mărturie prin practicarea adevărului. M-am simțit îndatorată lui Dumnezeu și plină de regrete. M-am rugat lui Dumnezeu, căindu-mă, dorind să nu mai râvnesc la relaxare și, precum Noe, să-mi fac bine datoria. Chiar dacă întâmpinam probleme și dificultăți în datorie, trebuia să mă sacrific, să îndur greutăți, ca să-mi fac datoria și să alin inima lui Dumnezeu. Apoi, l-am căutat pe conducător și i-am spus: „Sunt gata să supraveghez noua biserică. Pe viitor, oriunde vei avea nevoie să merg, mă voi supune rânduielilor bisericii.” Spunând asta, m-am simțit mult mai liniștită. Dar, atunci, conducătorul a repartizat-o pe sora Sasha să supravegheze acea biserică, și nu pe mine.

Dar la scurt timp, am auzit că Sasha nu reușea să țină pasul cu lucrarea din biserică și nu mai putea să supravegheze acolo. Era posibil ca totuși conducătorul să vrea să merg eu. Cum m-am gândit la toate problemele din acea biserică, m-am simțit stresată. Dar apoi mi-am dat seama că iar îmi mulțumeam trupul și nu voiam să sufăr. M-am rugat lui Dumnezeu: „Bunule Dumnezeu, nu vreau să țin mereu cont de interesele mele când apar probleme. Îndrumă-mă, te rog, ca să mă pot supune.” Atunci, mi-am amintit cuvintele Lui: „Dacă o persoană este cu adevărat devotată și are un simț al responsabilității față de datoria sa, atunci, atât timp cât aceasta îi e cerută de Dumnezeu și atât timp cât este necesară casei lui Dumnezeu, ea va face orice i se cere, fără să aleagă. Nu este unul dintre principiile îndeplinirii propriei datorii ca o persoană să întreprindă și să isprăvească orice este în stare și s-ar cuveni să facă? (Ba da.)” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul zece: Ei disprețuiesc adevărul, sfidează principiile în mod public și ignoră rânduielile casei lui Dumnezeu (Partea a patra)”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat că, indiferent de rolul care le e atribuit, oamenii loiali lui Dumnezeu fac tot posibilul să-și îndeplinească îndatoririle și responsabilitățile. Ei susțin lucrarea bisericească. Eram iar în situația asta pentru că era nevoie de ajutorul meu în lucrarea bisericii. Nu mai puteam să țin cont de interesele mele, să râvnesc la relaxare. Fie că eram repartizată ca supraveghetoare sau nu, voiam să mă supun. Apoi, conducătorul mi-a cerut să supraveghez acea biserică și, atunci, am acceptat cu calm. După ce am preluat biserica, am lucrat la ea treptat, iar prin verificări și monitorizări, am reușit să descopăr și să rezolv unele probleme.

În aparență, acest transfer m-a afectat mai mult, dar, de fapt, mutarea m-a protejat și m-a motivat. Biserica pe care o supravegheasem era mai stabilă și producea rezultate decente, așa că, involuntar, m-am complăcut și am început să cad în rutină. Am devenit tot mai leneșă și pasivă. Au apărut și mai multe probleme la noua biserică, dar m-au motivat să mă rog, să mă bazez pe Dumnezeu în dificultate, să caut adevărul, ca să rezolv problemele. Dumnezeu mi-a fost mai aproape și am învățat multe. Slavă lui Dumnezeu!