de Li Zhi, China

În anul 2000, am fost destul de norocoasă încât să aud Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu Atotputernic. Citind cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg taina numelor lui Dumnezeu, taina întrupărilor lui Dumnezeu și adevărurile referitoare la modul în care cele trei etape ale lucrării lui Dumnezeu mântuiesc omenirea și cum îl schimbă, îl purifică și îl desăvârșesc pe om. Am devenit sigură că Dumnezeu Atotputernic este Domnul Isus reîntors și am acceptat cu bucurie Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu. După aceea, m-am alăturat activ vieții bisericești, răspândind Evanghelia și fiind martoră pentru Dumnezeu. În 2002, am devenit cunoscută la nivel local pentru predicarea Evangheliei și eram în pericol constant de a fi arestată de poliție. Nu am avut de ales decât să fug de acasă pentru a putea continua să-mi îndeplinesc datoria.

Guvernul PCC a folosit întotdeauna telefoanele ca mijloc de monitorizare și arestare a creștinilor, așa că nu am îndrăznit să-mi sun familia după ce am plecat de acasă. Până la începutul anului 2003, fusesem despărțită de familia mea aproape un an, așa că m-am dus la casa soacrei mele să-mi văd soțul, deoarece îmi era foarte dor de el. Când fratele mai mic al soțului meu a văzut că mă întorsesem, a sunat-o pe mama și i-a spus că sunt acasă la soacra mea. Spre surprinderea mea, trei ore mai târziu, patru polițiști de la Biroul Municipal de Securitate Publică au venit la casa soacrei mele într-o mașină de poliție. În momentul în care au intrat în casă, mi-au spus cu înverșunare: „Suntem de la Biroul Municipal de Securitate Publică. Ești Li Zhi, nu? Ești pe lista noastră de urmăriți de aproape un an și acum te-am prins, în sfârșit! Vii cu noi!” Îmi era incredibil de frică și mă rugam neîncetat lui Dumnezeu în inima mea: „O, Dumnezeule Atotputernic! Sunt arestată astăzi cu îngăduința Ta. Dar sunt de o statură atât de mică și mă simt șovăielnică și înfricoșată. Te rog să mă călăuzești și să mă protejezi și să-mi acorzi credință și putere. Indiferent cum mă vor trata, doresc să mă bazez pe Tine și să rămân fermă în mărturia mea. Aș prefera să-mi petrec restul vieții în închisoare decât să fiu o iudă și să Te trădez!” După ce m-am rugat, m-am gândit la aceste cuvinte de la Dumnezeu: „Firea Lui este simbolul autorității, simbolul a tot ceea ce este just, simbolul a tot ceea ce este frumos și bun. Mai mult decât atât, firea Lui este un simbol al invulnerabilității față de înfrângerea sau invadarea Lui de către întuneric sau orice forță inamică […]” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Este extrem de important să înțelegeți firea lui Dumnezeu”). „Așa este”, m-am gândit în sinea mea. „Dumnezeu deține suveranitatea și cârmuiește peste toate lucrurile. În ultimii ani, guvernul PCC a făcut tot posibilul pentru a perturba și a împiedica răspândirea Evangheliei Împărăției lui Dumnezeu și, totuși, aceia din toate confesiunile care sunt însetați după adevăr și au auzit glasul lui Dumnezeu s-au întors înaintea tronului Său și I-au acceptat mântuirea zilelor de pe urmă. Aceasta arată atotputernicia și suveranitatea lui Dumnezeu și faptul că nicio forță nu poate sta în calea a ceea ce Dumnezeu intenționează să îndeplinească. Deși acum am căzut pe mâna polițiștilor, până și ei sunt în mâinile lui Dumnezeu. Cu Dumnezeu de partea mea, de ce să mă tem?” Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere și am început treptat să mă liniștesc.

După ce am ajuns la Biroul Municipal de Securitate Publică, am fost escortată într-o cameră de interogatoriu. Polițiștii mi-au luat cureaua, mi-au scos hainele, pantofii și șosetele și apoi m-au percheziționat. După aceea, unul dintre polițiști a strigat: „Tu doar grăbește-te și spune-ne tot ce știi! Câți ani ai fost credincioasă? Cine ți-a predicat Evanghelia? Cine sunt conducătorii bisericii tale? Câtor oameni le-ai predicat? Ce faci în biserică?” Nu i-am răspuns la întrebări și a blestemat furios de rușine: „La naiba cu tine! Dacă nu începi să vorbești, atunci avem noi o mulțime de feluri de a te face să vorbești!” În timp ce spunea asta, m-a tras cu agresivitate de pe scaun, jos pe podea. Doi ofițeri îmi tropăiau pe picioare, în timp ce alți doi îmi tropăiau greu pe spate. Capul îmi era aproape strivit pe podea și îmi era greu să trag aer în piept. Unul dintre polițiști a luat apoi un creion și mi l-a plimbat ușor înainte și înapoi de-a lungul tălpilor, rănindu-mă și gâdilându-mă în același timp. Era insuportabil; îmi era atât de greu să respir, încât eram pe punctul de a mă sufoca și m-a cuprins frica de moarte. Unul dintre ei a trecut la amenințări: „Ai de gând să vorbești sau nu? Dacă nu, te vom tortura până la moarte!” M-am simțit cu adevărat înfricoșată în fața chinurilor și intimidării acestei haite de polițiști; îmi făceam griji că aveau să mă tortureze până mor. Așa că am continuat să mă rog lui Dumnezeu, să-L rog să-mi dea credință și putere și să mă protejeze, ca să pot rămâne fermă în mărturia mea, să nu devin o iudă și să-L trădez. După rugăciune, mi-au venit în minte aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Credința este ca un pod dintr-un singur buștean: cei care se agață în mod abject de viață vor avea dificultăți în a-l traversa, dar cei care sunt gata să se sacrifice pot să-l traverseze siguri pe picioare și fără griji. Dacă oamenii au gânduri sfioase și pline de frică, asta se datorează faptului că Satana i-a păcălit, de teamă că vom traversa podul credinței pentru a pătrunde în Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 6). Inspirată de cuvintele lui Dumnezeu, am simțit imediat forța ridicându-se în mine și mi-am dat seama că șovăiala și frica mea de moarte erau rezultatul faptului că Satana se jucase cu mine. PCC spera să folosească tortura crudă ca să mă forțeze să cedez în fața puterii sale despotice, să mă facă să vând biserica și să devin o iudă care Îl trădează pe Dumnezeu din frică de moarte. Nu aveam cum să permit complotului viclean al Satanei să aibă succes și am decis că voi rămâne fermă în mărturia mea pentru Dumnezeu, chiar cu prețul vieții mele. Atunci, poliția a continuat să mă tortureze în același fel, dar nu mă mai simțeam atât de speriată. Am știut că Acesta era Dumnezeu care îmi arăta mila și protecția Sa și m-am simțit incredibil de recunoscătoare față de El.

Doi polițiști m-au încătușat apoi pe scaun și mi-au pus din nou, cu asprime, aceleași întrebări. Văzând că încă nu dădeam niciun răspuns, au intensificat tortura. Mi-au tras brațele înainte drept și apoi le-au tras cu forță înapoi și sus la spate. Instantaneu, mi s-a părut că aveau să plesnească, iar durerea sfâșietoare m-a făcut să transpir peste tot; nu m-am putut abține să nu scot un țipăt. M-au tras apoi în sus de picioare, până tălpile îmi erau deasupra capului, iar după aceea mi-au tras picioarele în direcții opuse. Agonia sfâșietoare aproape că m-a făcut să leșin. În inima mea, continuam doar să mă rog lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic! Te rog să-mi dai credință și putere și hotărârea de a îndura această suferință. Fie ca Tu să fii sprijinul meu statornic, dând putere duhului meu. Indiferent de metodele de tortură pline de cruzime pe care le folosește această bandă de demoni, mă voi baza pe Tine și voi rămâne fermă în mărturia mea.” După ce m-am rugat, un imn al cuvintelor lui Dumnezeu mi-a venit în minte:

Încercările necesită credință

1  În timp ce sunt supuși încercărilor, este normal ca oamenii să fie slabi, ca negativitatea să sălășluiască în ei sau să fie lipsiți de claritate în ceea ce privește intențiile lui Dumnezeu sau calea lor de practică. Dar, în orice caz, trebuie să ai încredere în lucrarea lui Dumnezeu și să nu-L tăgăduiești, întocmai ca Iov. Deși Iov a fost slab și a blestemat ziua în care s-a născut, nu a negat că toate lucrurile din viața oamenilor sunt dăruite de Iahve și că El este și Cel care putea să le ia pe toate. Indiferent la ce încercări a fost supus, și-a păstrat această credință.

2  […] Credința, iubirea și aspirațiile oamenilor sunt ceea ce desăvârșește El lucrând în acest fel. Dumnezeu face lucrarea de desăvârșire asupra oamenilor, iar ei nu pot să o vadă, nu pot să o simtă; în astfel de împrejurări, ți se cere să ai credință. Credința oamenilor e necesară atunci când ceva nu poate fi văzut cu ochiul liber, iar credința ta e necesară când nu poți renunța la propriile tale noțiuni. Când lucrarea lui Dumnezeu nu îți este clară, ceea ce ți se cere este să ai credință, să iei o poziție fermă și să te ții tare în mărturia ta. Când Iov a ajuns în acest punct, Dumnezeu i S-a arătat și i-a vorbit. Adică, doar din credința ta vei putea să-L vezi pe Dumnezeu și, când ai credință, El te va desăvârși.

– Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”

Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat multă credință și putere. M-am gândit la imensele încercări prin care a trecut Iov când întregul corp îi era acoperit de bube dureroase și suferea dureri groaznice. Și totuși, în ciuda durerilor sale, el a fost în continuare capabil să caute intenția lui Dumnezeu; nu a păcătuit cu vorba și nu L-a negat pe Dumnezeu, ci, în schimb, I s-a supus Lui și a preamărit numele sfânt al lui Dumnezeu. Iov a avut credință și teamă adevărată de Dumnezeu și, de aceea, a fost capabil să rămână ferm în mărturia lui pentru Dumnezeu și să-l rușineze și să-l înfrângă total pe Satana – în cele din urmă, Dumnezeu S-a arătat și i-a vorbit. Greutățile și încercările care se abătuseră acum asupra mea fuseseră, de asemenea, îngăduite de Dumnezeu. Deși nu înțelegeam pe deplin intenția lui Dumnezeu, iar trupul meu suferea o durere extremă, Dumnezeu era Cel care avea ultimul cuvânt despre faptul că trăiam sau muream și, fără permisiunea Lui, polițiștii nu-mi puteau lua viața oricât de mult mă torturau. Acești polițiști păreau cumpliți pe dinafară, dar, înaintea lui Dumnezeu erau doar tigri de hârtie, doar unelte în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu folosea brutalitatea și persecuția lor pentru a-mi desăvârși credința. Voiam să mă pun complet în mâinile Lui și să mă bazez pe El pentru a-l birui pe Satana și nu îmi mai era frică de polițiști. Polițiștii m-au torturat în repetate rânduri. Văzând că încă nu vorbeam, unul dintre polițiști a luat o riglă de oțel alb de vreo 50 de centimetri și a început să mă lovească brutal cu ea peste față. N-am avut idee de câte ori am fost lovită; fața mi s-a umflat și mă ardea de durere. Tot ce puteam să văd erau stelele care îmi pluteau înaintea ochilor, iar capul îmi vâjâia. Doi dintre polițiști și-au folosit apoi tocurile de la pantofii de piele ca să mă calce apăsat pe coapse. Fiecare lovitură mă lăsa devastată de o durere atroce. În suferința mea, L-am chemat sincer pe Dumnezeu în inima mea, cerându-I să mă ocrotească pentru a putea depăși tortura crudă la care mă supunea poliția PCC.

La 8 dimineața a doua zi, șeful Brigăzii de Poliție Criminală a intrat în camera de interogatoriu. După ce a aflat că polițiștii nu reușiseră să scoată nicio informație de la mine, a spus cu înverșunare: „Refuzi să vorbești, nu-i așa? Hm! Mai vedem noi!” Și apoi a plecat. În după-amiaza aceea, un ofițer gras cu o carte de identitate în mână a venit la mine și m-a întrebat: „Cunoști această persoană?” Am văzut imediat că era o soră de la biserică, din același sat cu mine. M-am gândit în sinea mea: „Orice-ar fi, nu trebuie să-mi vând sora.” Și așa, i-am răspuns: „Nu, n-o cunosc.” A mijit ochii și a ridicat un baston cu electroșoc care zăcea pe masă. Fluturându-l în fața mea, a spus amenințător: „Ești încăpățânată. Știm că ești un conducător în biserică, deci spune tot! Câți membri sunt în biserica ta? Unde sunt banii bisericii? Dacă nu-mi spui, o să te pun să-ncerci bastonul ăsta cu electroșoc.” Privind fața malițioasă a polițistului, m-am simțit extrem de înfricoșată și I-am spus grabnic o rugăciune tăcută lui Dumnezeu. Chiar atunci, cuvintele lui Dumnezeu mi-au venit în minte: „Nu te teme, Dumnezeul Atotputernic al oștirilor va fi cu siguranță lângă tine; El stă în spatele vostru și vă este scut” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 26). Pline de autoritate, cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și forță și am simțit instantaneu că am pe cineva de care să mă sprijin. M-am gândit în sinea mea: „Dumnezeu este atotputernic și, oricât de ingenioși sunt Satana și demonii, nu sunt și ei în mâinile lui Dumnezeu? Cu Dumnezeu Atotputernic drept sprijin statornic, nu am de ce să mă tem!” Prin urmare, i-am răspuns calm: „Nu știu nimic.” Polițistul cel gras a spus răutăcios: „Iată ce primești pentru că nu știi nimic.” Spunând asta, mi-a atins cătușele cu bastonul cu electroșoc și un val puternic de curent electric mi-a țâșnit prin tot corpul, într-o revărsare insuportabil de dureroasă – agonia era de nedescris. Polițistul a continuat să mă electrocuteze cu bastonul, iar tocmai când aproape că nu mai puteam suporta, s-a întâmplat un miracol: a rămas fără baterie! Fusesem martoră la atotputernicia și suveranitatea lui Dumnezeu și, în plus, experimentasem faptul că Dumnezeu îmi este întotdeauna alături, veghind asupra mea, ocrotindu-mă și luându-mi în considerare slăbiciunea. Credința mea a crescut, iar hotărârea mea de a rămâne fermă în mărturia mea pentru Dumnezeu a fost întărită.

Mai târziu, polițiștii au văzut că tot nu aveam de gând să vorbesc și așa, au făcut cu rândul câte doi să mă supravegheze. Nu mă lăsau să mănânc, să beau și nici să dorm. În momentul în care începeam să ațipesc, mă băteau și-mi dădeau șuturi, în speranța că asta îmi va frânge voința. Totuși, Dumnezeu m-a îndrumat să văd dincolo de uneltirea lor vicleană și m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu, am cântat imnuri în gând și am contemplat cuvintele lui Dumnezeu și, înainte să-mi dau seama, duhul mi s-a întremat. Acești polițiști, pe de altă parte, beau în permanență cafea și, cu toate acestea, tot erau atât de obosiți încât continuau să caște. Unul dintre ei a spus cu uimire: „Trebuie să aibă vreun fel de putere magică de rezistă, altfel cum de găsește toată această energie?” Auzindu-l pe polițist că spune asta, am lăudat necontenit marea putere a lui Dumnezeu, fiindcă știam bine în inima mea că toate acestea se datorau îndrumării cuvintelor lui Dumnezeu și că era forța de viață a lui Dumnezeu aceea care mă susținea și îmi oferea credință și putere. Deși nu știam ce alte tipuri de tortură crudă îmi rezervase poliția, am avut credința să mă bazez pe Dumnezeu pentru a face față interogatoriilor viitoare și am luat hotărârea că nu voi ceda niciodată puterii despotice a PCC, ci voi rămâne fermă în mărturia mea pentru Dumnezeu!

În seara celei de-a treia zile, șeful Brigăzii de Poliție Judiciară mi-a turnat o ceașcă de apă fierbinte și, prefăcându-se îngrijorat, a spus: „Nu fi proastă acum. Altcineva te-a vândut deja, deci ce rost are să înduri toate acestea pentru alți oameni? Doar spune-mi tot ce știi și-ți promit că te las să pleci. Fiul tău este încă mic și are nevoie de iubirea mamei sale. Ai putea avea o viață bună și, totuși, o pierzi crezând în cine știe ce Dumnezeu! Dumnezeu nu te poate salva, dar noi putem. Te putem ajuta cu orice greutate pe care ai putea-o avea și te putem ajuta să găsești un loc de muncă bun când ieși de aici…” În timp ce îl ascultam vorbind, nu am putut să nu mă gândesc la fiul meu cel mic, întrebându-mă cum îi fusese de la arestarea mea. Oare prietenii și rudele mele non-credincioase o să râdă de el? Colegii de clasă de la școală o să-l hărțuiască? Tocmai când începeam să devin mai slabă, Dumnezeu m-a luminat cu un pasaj din cuvintele Sale: „Voi trebuie să fiți treji și să așteptați în fiecare moment și trebuie să vă rugați mai mult înaintea Mea. Trebuie să recunoașteți diferitele uneltiri și planuri viclene ale Satanei, să recunoașteți spiritele, să cunoașteți oamenii și să fiți capabili să deosebiți toate felurile de oameni, evenimente și lucruri […]” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 17). Inspirată de cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns să îmi dau seama clar că Satana se folosea de afecțiunea mea pentru familie ca să mă ispitească să-L trădez pe Dumnezeu. Satana știa că îmi iubesc fiul mai mult decât orice și se folosea de poliție ca de un purtător de cuvânt pentru a mă ataca și a mă ispiti, sperând să mă facă să-mi vând frații și surorile din dragoste pentru fiul meu. Aș deveni atunci o iudă care Îl trădează pe Dumnezeu, care în cele din urmă va sfârși prin a fi blestemată și pedepsită de Dumnezeu – Satana este atât de insidios și de rău! M-am gândit la cum nu puteam să stau cu fiul meu pentru a avea grijă de el, dar oare nu era totul pentru că PCC îi aresta și îi prigonea frenetic pe creștini? Și totuși, polițiștii spuneau că e din cauză că eu credeam în Dumnezeu. Spunând acest lucru, nu dădeau ei adevărul peste cap și nu denaturau faptele? PCC este atât de nerușinat și de rău! Și astfel, orice spunea polițistul, nu-i acordam nicio atenție. Văzând că nu puteam fi clintită nici cu bunele, nici cu relele, a ieșit pufnind țanțoș. Sub călăuzirea și protecția lui Dumnezeu, depășisem încă o dată ispita Satanei.

Era trecut de ora 20:00 în seara aceea când polițistul cel gras a revenit cu un baston mare cu electroșoc în mână și cu trei subalterni în urma lui. M-au dus la o sală de gimnastică și mi-au dat hainele jos (lăsându-mă doar în lenjeria intimă), apoi m-au legat de o bandă de alergat cu o funie. Privindu-le fețele, una mai malefică decât alta, mă simțeam incredibil de înfricoșată și neajutorată și nu aveam habar ce torturi nemiloase aveau să-mi provoace în continuare sau cât timp va mai dura. M-am simțit foarte slabă în acel moment și am început să am gânduri de moarte. Dar, imediat, am știut că aceste gânduri sunt greșite, așa că m-am rugat grabnic și am strigat către Dumnezeu: „Dumnezeule Atotputernic! Îmi cunoști inima, și nu vreau să fiu o iudă care Te trădează și să rămân în istorie drept o trădătoare. Dar statura mea este atât de mică și mă simt atât de îndurerată și slabă în fața acestei torturi – mă tem că nu voi putea să suport și Te voi trăda. O, Dumnezeule! Te rog să mă ocrotești și să-mi dai credință și putere. Te rog să fii cu mine, să mă călăuzești și să mă conduci și să-mi îngădui să rămân fermă în mărturia mea, trecând prin această cruntă tortură.” După ce m-am rugat, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu care spun: „În timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să fiți mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și, chiar și la ultima suflare, tot trebuie să fiți credincioși lui Dumnezeu și la mila lui Dumnezeu; numai asta înseamnă a-L iubi cu adevărat pe Dumnezeu și doar aceasta e mărturie puternică și răsunătoare” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au adus mângâiere și încurajare. Mi-au permis să înțeleg că Dumnezeu îngăduia să mi se aplice această tortură cruntă pentru ca adevărata credință și iubire să poată fi forjate în mine, astfel încât să pot continua să-I rămân loială lui Dumnezeu prin suferința mea, să mă supun orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu și să rămân fermă în mărturia mea bazându-mă pe cuvintele lui Dumnezeu, oricât de mare ar fi încercarea și oricât de groaznică durerea. După ce am înțeles intenția lui Dumnezeu, curajul și hotărârea de a lupta împotriva Satanei până la amarnicul sfârșit s-au ridicat în mine și am luat această hotărâre: indiferent prin ce chinuri mai trebuie să trec, voi continua să trăiesc și, oricât de mare devine suferința mea, Îl voi urma pe Dumnezeu până la ultima mea suflare! Chiar atunci, polițistul cel gras, cu o țigară care-i atârna din gură, a venit și a întrebat: „O să vorbești sau nu?” Hotărâtă, i-am răspuns: „Mă poți bate până mor, dar tot nu știu nimic.” Înfuriat, și-a aruncat țigara pe podea și, clocotind de furie, mi-a înfipt bastonul cu electroșoc în spate și în coapse de nenumărate ori. Durerea năprasnică m-a făcut să nădușesc într-o transpirație rece pe tot corpul și am continuat să mă tânguiesc jalnic. În timp ce mă electrocuta cu bastonul, a răcnit: „Asta capeți pentru că nu vorbești! O să te fac eu să urli! O să vedem cât reziști!” Ceilalți ofițeri din cameră care stăteau pe margine au râs răgușit și au spus: „Cum de nu vine Dumnezeul tău să te salveze?” De asemenea, au spus multe alte lucruri ce Îl huleau pe Dumnezeu. Văzându-le fețele demonice, am strigat din tot sufletul la Dumnezeu să-mi dea credință și putere, astfel încât să pot îndura suferința și să șterg zâmbetul de pe fața Satanei. După rugăciune, mi-am încleștat gura și am refuzat să scot orice alt sunet, indiferent cât mă chinuiau. Mă electrocutau fără încetare. Când un baston cu electroșoc rămânea fără baterii, îl schimbau cu altul, și m-au torturat până când mintea mi s-a încețoșat cu totul și moartea părea preferabilă vieții. Nu puteam mișca un mușchi și au crezut că am leșinat. Au aruncat cu apă rece pe mine ca să mă trezească și apoi au continuat să mă electrocuteze. În suferința mea, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Această bandă de complici întru crimă! Ei coboară în tărâmul muritorilor ca să se răsfețe în plăceri și să facă zarvă, ațâțând lucrurile atât de mult încât lumea devine un loc nestatornic și schimbător, iar inima omului se umple de panică și neliniște […] Ei chiar doresc să-și însușească puterea suverană pe pământ. Ei împiedică lucrarea lui Dumnezeu atât de mult încât ea de-abia poate să se clintească și îl închid pe om ca în spatele unor ziduri de cupru și oțel. Săvârșind atâtea păcate cumplite și provocând atât de multe dezastre, se mai așteaptă oare la altceva decât la mustrare? Demonii și duhurile rele au alergat dezlănțuiți pe pământ pentru o vreme și au sigilat atât intențiile cât și efortul conștiincios al lui Dumnezeu așa de strâns că sunt de nepătruns. Cu adevărat, e un păcat mortal! Cum poate Dumnezeu să nu Se simtă neliniștit? Cum poate Dumnezeu să nu Se simtă înfuriat? Ei au îngreunat grav lucrarea lui Dumnezeu și i s-au împotrivit: cât de răzvrătiți! Chiar și acei demoni, mari și mici, se poartă ca niște șacali la călcâiele leului și urmează curentul cel rău, născocind tulburări în timp ce se duc. Știind adevărul, i se împotrivesc intenționat, acești fii ai răzvrătirii!” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea și intrarea (7)”]. Luminarea cuvintelor lui Dumnezeu mi-a permis să văd clar adevărata față a guvernului PCC. Acesta urăște profund adevărul și pe Dumnezeu și este îngrozit deoarece cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic se răspândesc în lung și-n lat. Face tot ce poate pentru a împiedica răspândirea Evangheliei Împărăției lui Dumnezeu și nu se oprește de la nimic pentru a-i aresta, tortura și brutaliza pe aleșii lui Dumnezeu, dorind să distrugă lucrarea lui Dumnezeu a zilelor de pe urmă, pentru a-i împiedica pe oameni să creadă în Dumnezeu și să-L urmeze și pentru a transforma China într-o zonă ateistă, realizându-și astfel obiectivul nebun de a controla poporul chinez pentru totdeauna. În ciuda faptului că PCC proclamă lumii exterioare că există „libertate de credință” și „cetățenii Chinei se bucură de drepturi legale”, de fapt, toate acestea sunt cuvinte diavolești destinate să înșele, să amăgească și să prindă în mreje oamenii și sunt urzeli pentru a-și ascunde căile rele. PCC se comportă pervers și acționează potrivnic cerurilor, iar esența sa este cea a diavolului Satana, a unui dușman al lui Dumnezeu! Chiar în acea clipă, am luat, în tăcere, o hotărâre: nu trebuie să permit ca prețul dureros pe care Dumnezeu l-a plătit pentru mine să fi fost în zadar; trebuie să am hotărâre și conștiință și, indiferent de tortura crudă pe care încă o am de suportat, întotdeauna voi rămâne fermă în mărturia mea pentru Dumnezeu. Tocmai atunci, un sentiment de justiție s-a înălțat înlăuntrul meu și L-am simțit pe Dumnezeu alături de mine, dându-mi putere. După aceea, indiferent cât m-au electrocutat polițiștii, nu am simțit nicio durere. Fusesem din nou martoră la faptele minunate ale lui Dumnezeu; am devenit profund conștientă de prezența lui Dumnezeu, de faptul că Dumnezeu era Cel ce mă ocrotea și veghea asupra mea. Polițiștii m-au torturat timp de patru ore, dar tot n-au obținut nicio informație de la mine. Nemaiavând de ales, nu au putut să facă altceva decât să mă dezlege de banda de alergare. Trupul îmi era pe deplin vlăguit și m-am prăvălit la podea. Doi polițiști m-au târât înapoi în camera de interogatoriu și m-au pus pe un scaun, apoi m-au încătușat de o conductă de încălzire centrală. Văzându-i că arată atât de dezumflați, nu m-am putut opri să exprim mulțumiri și laude lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic! Am experimentat atotputernicia și suveranitatea Ta și văd că al Tău cuvânt poate învinge toate celelalte forțe. Slavă lui Dumnezeu!”

În a patra zi, cinci polițiști au intrat în camera de interogatoriu. Unul dintre ei a adus un baston cu electroșoc și l-a făcut să zbârnâie cu electricitate. Zilele de tortură brutală mă umpluseră de teroare la vederea unui baston care emitea acea lumină albastră teribilă. Un ofițer care nu mă mai chestionase înainte a venit și s-a așezat în fața mea, m-a împuns cu bastonul cu electroșoc și mi-a spus: „Am auzit că ești nemaipomenit de rezistentă. Astăzi, voi vedea exact cât de rezistentă ești. Nu cred eu că nu te putem da pe brazdă. Ai de gând să vorbești sau nu? Dacă nu, atunci îți vei găsi sfârșitul chiar astăzi!” I-am răspuns: „Nu știu nimic.” Acest lucru l-a înnebunit de furie și m-a târât violent de pe scaun pe podea și m-a ținut acolo. Un alt polițist mi-a vârât bastonul cu electroșoc sub cămașă, strigând în timp ce mă curenta pe spinare: „Ai de gând să vorbești sau nu? Dacă nu, o să te omorâm!” În fața brutalității și a fețelor lor hidoase și încruntate, nu am putut să nu alunec într-o stare de teroare și am strigat grabnic către Dumnezeu: „Dumnezeule Atotputernic! Te rog să-mi dai credință și putere…” Polițiștii au continuat să mă electrocuteze în timp ce mă tânguiam fără încetare. Mi se părea că tot sângele din corp îmi urca la cap și mă durea atât de mult, încât eram acoperită de sudoare și aproape că am leșinat. Văzând că încă nu aveam de gând să vorbesc, polițiștii, în furia lor, au început să mă înjure. Puțin mai târziu, când eram pe punctul de a leșina, m-au târât înapoi și m-au încătușat din nou de scaun, după care doi dintre ei au făcut cu rândul pentru a mă supraveghea ca să se asigure că nu adorm. Până atunci, nu mâncasem niciun fel de mâncare, nu băusem deloc apă și nici nu dormisem patru zile și patru nopți. Adăugând la asta tortura cruntă pe care mi-o provocau, trupul îmi slăbise ca niciodată. Îmi era și frig și foame, iar durerea de a fi și înfometată și înghețată de frig s-a unit cu durerea violentă a corpului meu rănit – simțeam că viața mi se apropia de sfârșit. În starea mea extrem de slăbită, mi-a apărut în minte un rând din cuvintele lui Dumnezeu: „Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4). Chibzuind la acest lucru, am înțeles că numai cuvintele lui Dumnezeu pot fi sprijinul meu pentru a continua să trăiesc într-o asemenea situație, înțelegând în același timp că, tocmai pentru a trece de această situație, Dumnezeu m-a îndrumat să pătrund în acest aspect al adevărului. În timp ce contemplam acest lucru iar și iar, am uitat pe neștiute de toate suferințele, de foame și de frig.

În a cincea zi, polițiștii au văzut că rămân în tăcere, cu statornicie, și au început să mă amenințe răutăcios, spunând: „Așteaptă numai până când vei fi condamnată. O să primești cel puțin șapte ani, dar încă mai există o șansă de a evita asta dacă începi să vorbești acum!” Am spus apoi în tăcere o rugăciune către Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic! Polițiștii PCC spun că mă vor condamna la șapte ani de închisoare, dar știu că nu au ei ultimul cuvânt, întrucât soarta mea este în mâinile Tale. O Dumnezeule! Aș prefera să fiu încarcerată pentru tot restul vieții și să rămân pe adevărata cale decât să Te trădez vreodată!” După aceea, polițistul a încercat să mă ademenească să-L trădez pe Dumnezeu, aducându-mi-l pe soțul meu, care era non-credincios. Când m-a văzut purtând cătușe, cu tăieturi și vânătăi pe tot corpul, mi-a spus îngrozit: „Am văzut cătușe doar la televizor. Nu m-am gândit niciodată să te văd pe tine cu ele.” Auzindu-l spunând asta și văzându-i expresia întristată, m-am rugat grabnic lui Dumnezeu, rugându-L să mă protejeze ca să nu fiu prinsă în capcana Satanei din cauza afecțiunii mele pentru familia mea. După ce m-am rugat, i-am spus calm soțului meu: „Cred în Dumnezeu, nu fur lucruri și nu jefuiesc oameni. Mă duc doar la adunări și citesc cuvintele lui Dumnezeu. Nu am comis nicio infracțiune, dar vor să mă condamne la închisoare.” Soțul meu a răspuns: „O să-ți găsesc un avocat.” Văzând că soțul meu nu încerca să mă facă să dau informații despre biserică și despre frații și surorile mele, ci se oferea, în schimb, să-mi angajeze un avocat, polițiștii l-au târât afară din cameră. Știam că Acesta era Dumnezeu care mă proteja; pentru că afecțiunea mea pentru familia mea era foarte adâncă și, dacă soțul meu ar fi spus ceva care arăta îngrijorare pentru starea mea fizică, nu știam dacă aș fi fost în stare să rămân puternică. Îndrumarea și protecția lui Dumnezeu au fost cele care mi-au permis să birui ispita Satanei. Polițiștii au văzut că nu fusesem păcălită de trucurile lor și, răbufnind de furie, au spus: „Într-un minut, o să-ți facem o injecție care o să te înnebunească. Apoi, te vom lăsa să pleci. Nu vei putea să mori nici dacă vei vrea și nici nu-ți vei putea trăi viața așa cum trebuie!” Asta m-a aruncat imediat într-o stare de anxietate, iar teroarea m-a cuprins din nou. M-am gândit la cât de crud și de rău este guvernul PCC: dacă arestează pe cineva responsabil de biserică și tot nu poate scoate de la acea persoană nimic despre biserică după bătăi și torturi crunte, îi vor injecta cu forța droguri care o vor înnebuni și o vor face să devină schizofrenică – unii frați și unele surori au fost răniți cu cruzime în acest fel de PCC. Inima a început să-mi bată în piept la gândul acesta și m-am întrebat: „Voi fi într-adevăr chinuită de acești lingăi ai PCC până când îmi pierd mințile și voi sfârși umblând în neștire ca o lunatică?” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă înspăimântam mai tare și nu puteam împiedica transpirația rece să-mi ude corpul. Degrabă, m-am rugat și L-am strigat pe Dumnezeu: „Dumnezeule Atotputernic! Lingăii PCC vor să-mi injecteze droguri pentru a mă face să înnebunesc și mă tem că voi deveni o lunatică. O, Dumnezeule! Mă simt atât de fricoasă acum. O, Dumnezeule! Te rog să-mi ocrotești inima și să-mi dai credință, ca să mă pot supune orchestrărilor și rânduielilor Tale.” Tocmai atunci, cuvintele Domnului Isus mi-au venit în minte: „Nu vă temeți de cei ce omoară trupul, dar care nu pot omorî sufletul! Ci temeți-vă mai degrabă de Cel Ce poate să distrugă și sufletul, și trupul, în Gheenă” (Matei 10:28). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere. „Da”, m-am gândit. „Acești diavoli pot fi în stare să-mi omoare și să-mi desfigureze trupul, dar nu pot să-mi omoare sau să-mi desfigureze sufletul. Fără permisiunea lui Dumnezeu, nu voi înnebuni chiar dacă îmi injectează acele droguri.” M-am gândit atunci la cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Când oamenii sunt gata să-și sacrifice viețile, totul devine neînsemnat și nimeni nu-i poate învinge. Ce ar putea fi mai important decât viața? Astfel, Satana devine incapabil de a face mai mult în oameni, nu poate face nimic cu omul” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Interpretări ale tainelor «cuvintelor lui Dumnezeu către întregul univers»”, Capitolul 36). În timp ce chibzuiam la cuvintele lui Dumnezeu, frica pe care o simțeam adânc în mine s-a stins încet și nu am mai simțit groaza aceea. În schimb, am devenit dornică să mă pun în mâinile lui Dumnezeu și să mă supun suveranității lui Dumnezeu, indiferent dacă trăiam sau muream ori dacă deveneam lunatică sau nătângă. Chiar atunci, un polițist a adus acul și drogul și m-a amenințat, spunând: „O să vorbești sau nu? Dacă nu vorbești, o să-ți injectez asta!” Fără nicio teamă, am spus: „Fă ce vrei. Orice se întâmplă, e responsabilitatea ta.” Văzând că nu-mi era frică, a spus cu cruzime: „Du-te s-o aduci pe cea cu virusul HIV! O vom injecta cu aceea.” Întrucât tot nu arătam că mă tem, și-a încleștat dinții de mânie și mi-a spus: „Cățeao! Chiar ești greu de distrus!” A aruncat apoi acul pe masă. Auzind ce a spus, m-am simțit în culmea fericirii. După ce am fost martoră la felul în care cuvintele lui Dumnezeu mă îndrumaseră să-l umilesc din nou pe Satana, nu am putut să nu-I ofer o rugăciune de recunoștință lui Dumnezeu. În cele din urmă, polițiștii și-au dat seama că nu aveau să obțină informațiile pe care le doreau de la mine, așa că s-au îndepărtat descumpăniți.

După ce și-au jucat toate cărțile fără succes, polițiștii nu au putut face altceva decât să mă trimită la o casă de detenție. Imediat ce am ajuns acolo, paznicii închisorii le-au incitat pe celelalte prizoniere, spunând: „Este o credincioasă în Fulgerul de la Răsărit. Oferiți-i «o primire călduroasă!»” Înainte de a avea măcar o șansă să reacționez, câteva dintre prizoniere au năvălit spre mine și m-au târât la toaletă și apoi, după ce m-au dezbrăcat de haine, s-au apucat să mă spele cu apă rece ca gheața. Au turnat pe mine vase cu apă rece pe care îl vărsau peste mine și mi s-a făcut atât de frig, încât tremuram toată. M-am ghemuit pe podea, cu capul în mâini, chemându-L întruna pe Dumnezeu în inima mea. După o vreme, una dintre prizoniere a spus: „Gata, gata, ajunge. Nu o lăsați să se îmbolnăvească.” Prizonierele care mă torturau nu s-au oprit decât atunci când au auzit-o pe acea deținută spunând asta. Când a aflat că nu mâncasem nimic de cinci zile, la ora mesei mi-a dat jumătate de bucată de turtă de mălai la abur. Eram pe deplin conștientă că aceasta era considerația lui Dumnezeu pentru slăbiciunea mea, mișcând-o pe această prizonieră să mă ajute. Am văzut că Dumnezeu era alături de mine mereu și I-am mulțumit din adâncul inimii mele.

La casa de detenție, locuiam împreună cu tot felul de alte prizoniere. Fiecare din cele trei mese ale noastre consta într-o bucată de turtă de mălai la abur și două felii de nap sărat sau, dacă nu, era un castron cu ciorbă de varză, cu gândaci care pluteau în ea și aproape fără niciun pic de varză. O dată pe săptămână, ni se oferea o masă cu ceva din grâu, care era tot doar o chiflă aburită de dimensiunea unui pumn – nu mă săturam deloc. Pe lângă memorarea și citirea regulilor închisorii, în locul acela ni se dădeau în fiecare zi cote de muncă imposibil de îndeplinit pentru confecționarea unor mici produse de artizanat. Deoarece mâinile îmi fuseseră vătămate de cătușele strânse și fuseseră electrocutate într-atât încât îmi pierdusem orice senzație în ele și, pe deasupra, produsele artizanale pe care trebuia să le facem erau foarte mici, nu puteam să le țin și nu eram în stare să-mi duc la bun sfârșit sarcinile excesive de muncă. O dată, pentru că nu-mi terminasem munca, paznicii închisorii le-au făcut pe celelalte prizoniere să mă supravegheze toată noaptea ca să mă împiedice să adorm. De asemenea, eram pedepsită de multe ori să fac de gardă și mi se permitea să dorm doar patru ore pe noapte. În această perioadă, poliția m-a interogat frecvent. Chiar îl puseseră pe fiul meu să-mi scrie o scrisoare, încercând să mă păcălească pentru a-L trăda pe Dumnezeu. Dar, sub protecția și călăuzirea lui Dumnezeu, am putut să văd dincolo de uneltirile viclene ale Satanei în repetate rânduri. În ciuda faptului că nu reușiseră să obțină nimic incriminatoriu, tot m-au acuzat de „perturbarea ordinii publice” și m-au condamnat la trei ani de reeducare prin muncă.

Pe 25 decembrie 2005, mi-am executat integral sentința și am fost eliberată. După ce am trăit această arestare și persecuție, deși suferisem fizic și mental, am văzut clar esența demonică și potrivnică lui Dumnezeu a PCC. De asemenea, am ajuns să am o anumită înțelegere reală a atotputerniciei, suveranității, minunăției și înțelepciunii lui Dumnezeu și am experimentat cu adevărat dragostea lui Dumnezeu și mântuirea Lui. În timp ce acești diavoli mă chinuiau și mă persecutau, lumina și îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu au fost cele care au constituit sprijinul meu statornic și care mi-au dat hotărârea și curajul de a mă lupta cu Satana până la amarnicul sfârșit. Când Satana încerca tot felul de uneltiri viclene ca să mă ispitească și să mă ademenească să-L trădez pe Dumnezeu, Dumnezeu Și-a folosit cuvintele la momentul potrivit pentru a-mi reaminti și a mă îndruma și pentru a șterge praful de pe ochii mei spirituali, astfel că am putut să văd dincolo de uneltirile Satanei; când acei demoni îmi aplicau torturi groaznice până în punctul în care moartea părea preferabilă vieții și viața îmi atârna de un fir de păr, cuvintele lui Dumnezeu au devenit fundamentul supraviețuirii mele. Au revărsat asupra mea o credință și o putere imensă și mi-au permis să mă eliberez de cătușele cu care mă înlănțuia moartea. Toate aceste lucruri mi-au permis să văd cu adevărat esența frumoasă și bună a lui Dumnezeu – numai Dumnezeu iubește cel mai mult omenirea. PCC, pe de altă parte, acest diavol Satana, nu poate decât să-i corupă pe oameni, să le facă rău și să-i devoreze! Astăzi, în fața atacurilor din ce în ce mai sălbatice ale PCC asupra Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic, sunt hotărâtă să mă răzvrătesc cu totul împotriva acestui diavol vechi, PCC, să-mi dau inima lui Dumnezeu și să fac tot posibilul să urmăresc adevărul. Voi răspândi Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și îi voi readuce înaintea lui Dumnezeu pe toți cei care cred cu sinceritate în Dumnezeu și tânjesc după adevăr, realizându-mi astfel datoria.