de Mengfan, China

În decembrie 2022, m-am îmbolnăvit de nevralgie de trigemen. După operație, încă îmi mai era amorțită partea dreaptă a capului și adesea aveam stări de amețeală și de disconfort. Uneori, când mergeam, mă simțeam de parcă eram beată și eram atât de amețită încât abia mă țineam pe picioare. Medicii au spus că este din cauza irigării insuficiente cu sânge a creierului. M-au diagnosticat și cu o formă ușoară de ateroscleroză cerebrală și mi-au recomandat să nu fac eforturi excesive și să nu stau trează până târziu. Auzind asta, m-am gândit în sinea mea: „Ambii mei vecini au suferit hemoragii cerebrale din cauza îngroșării vaselor de sânge și au ajuns în stare vegetativă, decedând la scurt timp după aceea. Ce se întâmplă dacă într-o zi amețesc, cad din greșeală, mi se sparge un vas de sânge în creier și ajung în stare vegetativă?” M-am gândit și la problemele mele de inimă și am simțit că nu ar trebui să mă suprasolicit în viitor. La urma urmei, dacă aș suferi o recidivă din cauza suprasolicitării și nu mi-aș putea îndeplini îndatoririle, nu mi-ar împiedica asta dezvoltarea în viață? Atunci cum aș mai ajunge la mântuire? Așa că am început să fac mișcare în fiecare zi, sperând să îmi revin cât mai repede posibil. Până în aprilie 2023, mă recuperasem oarecum, așa că m-am oferit voluntar să preiau unele îndatoriri la biserică, la chestiunile generale. Surorile cu care am cooperat erau foarte atente cu mine, dându-mi doar sarcini ușoare și simple. Am fost foarte bucuroasă. Simțeam că datoria mea este perfectă, că nu va trebui nici să mă îngrijorez sau să mă suprasolicit și că faptul că fac această datorie nu-mi va întârzia urmărirea mântuirii.

În mai 2023, diaconul pentru chestiunile generale și surorile mele partenere nu și-au mai putut îndeplini îndatoririle din motive de securitate și, dintr-o dată, toate responsabilitățile lor au căzut doar pe umerii mei. M-am simțit puțin potrivnică, gândindu-mă: „Încă nu mi-am revenit complet, și sunt atâtea de făcut. Ce se întâmplă dacă boala mea se agravează, amețesc și cad pe drum?” Mi-am dat seama că biserica nu putea găsi pe nimeni altcineva potrivit pentru lucrarea de chestiuni generale și că eu eram singura familiarizată cu lucrarea, așa că nu puteam refuza. M-am gândit că, dacă voi coopera activ pentru a susține lucrarea bisericii, Dumnezeu mă va proteja. Așa că m-am supus. Era mult de lucru la chestiunile generale și eram ocupată în fiecare zi. După ceva timp, amețelile mi s-au intensificat, iar uneori, după munca fizică din timpul zilei, nu-mi mai puteam controla bine brațele și picioarele seara. În plus, hernia de disc mi s-a agravat și aveam dureri lombare. M-am gândit în sinea mea: „Dacă fac efort în continuare tot așa, oare voi ajunge la pat, într-o stare vegetativă, ca vecinii mei? Aș putea chiar să-mi pierd viața. Dacă nu pot îndeplini nici măcar îndatoriri simple, cum voi obține mântuirea? Credeam că, asumându-mi responsabilitățile, Dumnezeu mă va ocroti, va veghea asupra mea și mă va ajuta să mă recuperez repede. Dar acum, în loc să se amelioreze, starea mea s-a înrăutățit. Se pare că nu pot să mă preocup prea mult de îndatoririle mele, ar trebui să-mi pun sănătatea pe primul loc.” La momentul respectiv, biserica încă nu alesese un diacon pentru chestiunile generale, iar unele probleme trebuiau rezolvate urgent, dar am considerat că rezolvarea acestora ar fi necesitat efort și energie, așa că nu eram dispusă să mă ocup de ele. M-am gândit: „Nu stau bine cu sănătatea și, dacă leșin de oboseală, nu ar merita. Oricum, nu sunt eu diaconița pentru chestiunile generale, așa că ar trebui să-mi pun sănătatea pe primul plan.” Prin urmare, am ținut cont doar de sănătatea mea fizică și nu m-am ocupat de aceste probleme. Mai târziu, abia după ce conducătorul a verificat și s-a interesat de mersul lucrării, am lucrat în sfârșit cu câțiva frați și cu câteva surori pentru a rezolva problemele respective. După aceea, conducătorul mi-a cerut să preiau temporar în grija mea viața bisericească a câtorva lucrători de la chestiunile generale. M-am gândit în sinea mea: „Nu prea îi înțeleg pe acești oameni. Dacă cineva este într-o stare proastă, va trebui să găsesc adevăruri relevante pentru a avea părtășie cu acea persoană și a-i oferi o soluție. Sunt deja suficient de epuizată de îndatoririle mele, amețelile mi s-au agravat în ultima vreme și mă doare zona lombară. Prefer să mă odihnesc în timpul liber. Nu ar fi și mai istovitor pentru mine să găzduiesc adunări pentru ei?” Așa că am refuzat, spunând că eu nu sunt supraveghetoare. Mai târziu, am aflat că o soră dintre acești lucrători se lupta cu o boală și că era într-o stare spirituală precară. M-am simțit puțin vinovată. Aveam ceva timp liber, dar mi-era teamă că m-aș suprasolicita și mi-aș agrava boala. Pentru că nu mi-am îndreptat deloc starea, ori de câte ori îndatoririle mele deveneau puțin mai aglomerate sau făceam o muncă fizică și simțeam oboseală sau disconfort, mă îngrijoram, gândindu-mă: „Oare mi se agravează din nou boala? Ce se întâmplă dacă într-o zi cad de pe bicicletă și mor în drum?” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă temeam mai tare. Mă temeam că mi se va agrava boala și, astfel, nu-mi voi mai putea îndeplini îndatoririle sau, mai rău, că îmi voi pierde viața și șansa la mântuire. Așa că îl tot îndemnam pe conducător să aleagă cât mai curând posibil un diacon pentru chestiunile generale. În felul acesta, nu mai trebuia să mă îngrijorez și să mă suprasolicit. Spre surprinderea mea, într-o zi din august 2023, am fost aleasă diaconiță pentru chestiunile generale. Auzind această veste, am simțit o mare împotrivire, gândindu-mă: „Credeam că, odată ales un diacon pentru chestiuni generale, voi putea reveni la a îndeplini îndatoriri ușoare și simple, ca înainte. Nu mă așteptam să mă facă pe mine diaconiță pentru chestiunile generale. Diaconul pentru chestiuni generale trebuie să verifice toate chestiunile generale ale bisericii și, uneori, are de făcut și muncă fizică. Dacă îmi distrug sănătatea sau chiar îmi pierd viața, cum pot să ating mântuirea? Nici vorbă, eu nu fac datoria asta.” Așa că am găsit o scuză, spunând: „Calibrul meu nu este pe măsura datoriei unui diacon pentru chestiunile generale.” Conducătorul a avut părtășie cu mine despre intenția lui Dumnezeu, cerându-mi să caut mai mult. M-am simțit puțin vinovată și mi-am dat seama că faptul că frații și surorile m-au ales ca diaconiță a fost cu voia lui Dumnezeu. Nu m-am mai putut împotrivi, așa că m-am rugat lui Dumnezeu și am acceptat deocamdată.

Mai târziu, mi-am dat seama că concentrarea mea constantă asupra bolii mele demonstra lipsa mea de înțelegere a suveranității lui Dumnezeu, așa că am căutat cuvintele lui Dumnezeu în această privință. Într-o zi, am vizionat un videoclip cu mărturii bazate pe experiențe care conținea un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care m-a ajutat foarte mult. Dumnezeu Atotputernic spune: „Apoi sunt cei cu o sănătate șubredă, care au o constituție fragilă și sunt lipsiți de energie, care au adesea boli grave sau minore, care nu pot face nici lucrurile de bază, necesare în viața cotidiană, care nu pot trăi sau nu se pot deplasa ca oamenii normali. Oamenii ca aceștia se simt adesea inconfortabil și rău în timp ce-și îndeplinesc îndatoririle; unii sunt slabi din punct de vedere fizic, alții au boli reale și, bineînțeles, există unii care au boli cunoscute și latente, de un fel sau altul. Întrucât au asemenea dificultăți fizice concrete, astfel de oameni se cufundă adesea în emoții negative și simt tulburare, anxietate și îngrijorare. În legătură cu ce simt aceste lucruri? Își fac griji că, dacă vor continua să-și îndeplinească datoria în felul acesta, sacrificându-se și alergând de colo-colo pentru Dumnezeu și simțindu-se mereu obosiți, atunci oare sănătatea lor se va deteriora tot mai mult? Când vor ajunge la 40 sau la 50 de ani, oare vor fi imobilizați la pat? Au aceste griji vreo bază? Le va oferi cineva o cale concretă de a gestiona această problemă? Cine-și va asuma responsabilitatea pentru asta? Cine va răspunde? Oamenii cu o sănătate precară și care nu sunt apți din punct de vedere fizic se simt tulburați, anxioși și îngrijorați privind astfel de lucruri. Oamenii care suferă de o boală se gândesc adesea: «O, am hotărârea de a-mi îndeplini bine datoria, dar am boala aceasta. Îi cer lui Dumnezeu să mă protejeze și, cu protecția Lui, nu trebuie să-mi fie teamă. Însă dacă mă epuizez când îmi îndeplinesc îndatoririle, oare boala mea nu se va agrava? Ce o să fac în cazul în care boala se va agrava? Dacă este nevoie să mă internez ca să mă operez, nu am bani să plătesc pentru asta, așa că, dacă nu împrumut bani ca să-mi achit tratamentul, oare starea mea se va agrava și mai mult? Și dacă se agravează foarte tare, oare voi muri? Poate o astfel de moarte să fie considerată o moarte normală? Dacă eu chiar mor, oare Dumnezeu Își va aminti îndatoririle pe care le-am îndeplinit? Oare se va considera că am făcut fapte bune? Oare voi obține mântuirea?» Mai există și unii care știu că sunt bolnavi, adică știu că au o anumită boală reală, de exemplu, boli de stomac, de șale sau de picioare, artrită, reumatism, precum și boli de piele, ginecologice, de ficat, hipertensiune, boli cardiace și așa mai departe. Se gândesc: «Dacă voi continua să-mi îndeplinesc datoria, oare va plăti casa lui Dumnezeu tratamentul pentru boala mea? Dacă aceasta se agravează și-mi afectează îndeplinirea datoriei, oare Dumnezeu mă va vindeca? Alți oameni s-au însănătoșit după ce au crezut în Dumnezeu, așadar, voi fi și eu vindecat? Oare Dumnezeu mă va vindeca, la fel cum le arată bunătate altora? Dacă-mi îndeplinesc datoria cu loialitate, El ar trebui să mă vindece, dar dacă îmi doresc doar ca El să mă tămăduiască și nu mă vindecă, atunci eu ce voi face?» Ori de câte ori se gândesc la aceste lucruri, în inimile lor apare un sentiment profund de anxietate. Deși nu se opresc niciodată din a-și îndeplini datoria și fac mereu ceea ce trebuie să facă, se gândesc constant la boala lor, la sănătatea lor, la viitorul lor și la viața și moartea lor. În cele din urmă, ajung la concluzia, care este doar o dorință deșartă, că: «Dumnezeu mă va vindeca, mă va proteja. Nu mă va abandona și nu va sta cu mâinile în sân, fără să facă nimic, dacă va vedea că mă îmbolnăvesc.» Astfel de gânduri nu au nicio bază și chiar pot fi numite un fel de noțiuni. Oamenii nu vor fi niciodată capabili să-și înlăture dificultățile practice cu astfel de noțiuni și închipuiri și, în adâncul inimii lor, se simt vag tulburați, anxioși și îngrijorați în legătură cu sănătatea și boala lor; nu au idee cine își va asuma răspunderea pentru aceste lucruri sau dacă o va face cineva” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. Comparându-mă cu spusele lui Dumnezeu, am văzut că eram exact genul de persoană pe care o descrie El. După ce am rămas slăbită fizic și extrem de amețită după operație și de când fusesem diagnosticată cu insuficiență circulatorie cerebrală și o formă ușoară de ateroscleroză cerebrală, trăiam într-o stare constantă de tulburare și de anxietate, îngrijorându-mă mereu că starea mea s-ar putea agrava și m-ar putea lăsa paralizată și imobilizată la pat, incapabilă să-mi îndeplinesc îndatoririle, ceea ce ar fi însemnat să-mi pierd șansa la mântuire. Mai ales după ce mi-am început datoria în cadrul bisericii, boala mea s-a înrăutățit în loc să se îmbunătățească. Mă temeam că suprasolicitarea în contextul îndatoririlor mele m-ar putea face să sufăr o recidivă într-o zi și să ajung într-o stare vegetativă, așa că nu eram dispusă să efectuez sarcini care necesitau efort și atenție. Voiam doar să-mi conserv energia și să mă odihnesc mai mult. Nici măcar nu voiam să mă ocup de chestiunile bisericii și eram reticentă chiar și să găzduiesc adunări pentru frați și surori, de teamă că m-aș epuiza. Drept urmare, nu am corectat la timp starea unei surori, întârziindu-i intrarea în viață. În datoria mea, mă gândeam mereu la corpul meu și voiam să depun cât mai puțin efort posibil pentru a-mi proteja sănătatea. Nu aveam deloc simțul poverii față de datoria mea. După ce am fost aleasă diaconiță pentru chestiuni generale, eram și mai preocupată că voi ajunge la epuizare din cauza grijilor și că mă voi îmbolnăvi, pierzându-mi astfel șansa la mântuire, și mă simțeam potrivnică. Am recurs chiar la viclenie, pretinzând că nu sunt calificată pentru această datorie din cauza calibrului meu slab. În realitate, dacă mi-e dat să mi se agraveze sau nu boala, să mor sau nu, totul este în mâinile lui Dumnezeu. Dar eu trăiam în anxietate și tulburare, încercând să-mi protejez corpul bazându-mă pe propriile metode. Nu aveam încredere în suveranitatea lui Dumnezeu și mă comportam exact ca o neîncrezătoare. Conștientizând acest lucru, am devenit dispusă să-mi încredințez problemele de sănătate în mâinile lui Dumnezeu și să caut adevărul pentru a-mi rezolva problemele.

După aceea, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Când Dumnezeu rânduiește ca un om să se îmbolnăvească, fie de o boală grea sau de una ușoară, scopul Lui nu este să te facă să apreciezi amănuntele bolii, răul pe care ți-l face, inconveniențele și dificultățile pe care ți le provoacă și feluritele sentimente pe care te face să le ai – scopul Lui nu este ca tu să apreciezi boala trecând prin ea. Scopul Lui este mai degrabă ca tu să tragi învățăminte din boală, să înveți cum să pricepi intențiile lui Dumnezeu, să cunoști firile corupte pe care le dezvălui și atitudinile greșite pe care le adopți față de Dumnezeu atunci când ești bolnav și să înveți cum să te supui suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu, astfel încât să poți ajunge la o supunere adevărată față de Dumnezeu și să fii capabil să rămâi ferm în mărturia ta – acest lucru este esențial. Dumnezeu Își dorește să te mântuiască și să te curățească prin boală. Ce anume vrea să curățească la tine? Vrea să curățească toate dorințele și cerințele tale extravagante de la Dumnezeu și chiar diversele socoteli, judecăți și planuri pe care le faci cu orice preț, ca să supraviețuiești și să rămâi în viață. Dumnezeu nu-ți cere să faci planuri și să judeci și nu-ți permite să ai dorințe extravagante față de El; îți cere doar să I te supui și, prin practicarea ta și experimentarea supunerii tale, să-ți cunoști atitudinea față de boală și față de aceste stări trupești pe care ți le dă, precum și propriile dorințe. Când ajungi să cunoști aceste lucruri, poți aprecia beneficiile pe care ți le aduce faptul că Dumnezeu a pregătit circumstanțele bolii pentru tine sau că ți-a dat aceste afecțiuni trupești; și poți aprecia cât de mult te ajută acestea să-ți schimbi firea, să obții mântuirea și să pătrunzi în viață. De aceea, atunci când boala îți bate la ușă, nu trebuie să te întrebi mereu cum poți să scapi, să fugi de ea sau s-o respingi” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. Dumnezeu spune că boala nu vine asupra noastră pentru a ne face să trăim în anxietate și suferință, nici pentru a ne face să încercăm să o evităm, ci mai degrabă pentru a ne permite să desprindem învățăminte din ea, pentru a cunoaște corupția, impuritățile și intențiile greșite pe care le dezvăluim când ne lovește boala, astfel încât să ne putem supune orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu. Reflectând asupra mea, am văzut că, atunci când m-am confruntat cu boala, mă îngrijoram în permanență că îndeplinirea îndatoririlor mele și suprasolicitarea mă vor face să paralizez și să fiu imobilizată la pat, iar atunci nu voi mai putea îndeplini nici măcar îndatoriri simple și îmi voi pierde astfel șansa la mântuire. După aceea, când îmi îndeplineam îndatoririle, încercam întotdeauna să depun cât mai puțin efort posibil și, chiar și când am fost aleasă diaconiță pentru chestiunile generale, am încercat să fiu înșelătoare și să evit această sarcină. Mă preocupa mereu sănătatea mea, îngrijorându-mă pentru perspectivele și căile mele de viitor, fără să mă gândesc deloc la lucrarea bisericii. Am fost cu adevărat egoistă și detestabilă! Dacă nu ar fi fost această boală, răzvrătirea și corupția din interiorul meu nu ar fi fost dezvăluite, cu atât mai puțin curățite și transformate. Trebuia să mă supun orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu și să caut adevărul pentru a desprinde învățăminte.

Mai târziu, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Care este valoarea vieții unei persoane? Este doar de a se deda la plăceri trupești, cum ar fi să mănânce, să bea și să se distreze? (Nu, nu este.) Atunci, care este? Vă rog să-Mi împărtășiți gândurile voastre. (Să îndeplinească îndatoririle unei ființe create, măcar atât ar trebui să realizeze o persoană în viața sa.) Așa este. Spuneți-Mi, dacă acțiunile și gândurile zilnice ale unei persoane de-a lungul întregii sale vieți se concentrează exclusiv asupra evitării bolii și a morții, asupra menținerii corpului sănătos și ferit de boli și asupra efortului pentru longevitate, este acesta valoarea pe care ar trebui să o aibă viața unei persoane? (Nu, nu este.) Aceasta nu este valoarea pe care ar trebui să o aibă viața unei persoane. […] Când o persoană vine pe această lume, nu vine pentru a se bucura de trup și nici nu vine pentru a mânca, a bea și a se distra. Nu ar trebui să trăiești pentru acele lucruri; nu aceasta este valoarea vieții umane și nici nu este calea cea dreaptă. Valoarea vieții umane și calea cea dreaptă de urmat presupun să realizezi ceva valoros și să duci la îndeplinire unul sau mai multe sarcini de valoare. Aceasta nu se numește carieră; se numește calea cea dreaptă și se numește și sarcina corectă. Spune-Mi, merită ca o persoană să plătească prețul pentru a duce la îndeplinire o lucrare de valoare, pentru a trăi o viață semnificativă și valoroasă și pentru a urmări și a obține adevărul? Dacă dorești cu adevărat să urmărești o înțelegere a adevărului, să pășești pe calea cea dreaptă în viață, să-ți îndeplinești bine datoria și să trăiești o viață valoroasă și semnificativă, atunci nu vei ezita să-ți dedici toată energia, să plătești toate prețurile și să-ți oferi tot timpul și durata zilelor tale. Dacă vei experimenta puțină boală în timpul acestei perioade, nu va conta, nu te va doborî. Nu este acest lucru net superior unei vieți de tihnă, libertate și lenevie, în care îngrijești trupul fizic până când acesta este bine hrănit și sănătos și tu atingi, în cele din urmă, longevitatea? (Ba da.) Care dintre aceste două opțiuni este o viață valoroasă? Care dintre ele poate să aducă oamenilor confort și lipsă de regrete atunci când se confruntă cu moartea, chiar la final? (Să trăiască o viață semnificativă.) A trăi o viață semnificativă. Asta înseamnă că, în inima ta, vei fi câștigat ceva și vei fi fost alinat. Cum rămâne cu cei care sunt bine hrăniți și se mențin sănătoși până la moarte? Ei nu urmăresc o viață semnificativă, deci cum se simt când mor? (Ca și cum ar fi trăit în zadar.) Aceste cuvinte sunt pătrunzătoare – a trăi în zadar” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (6)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că a putea să crezi în Dumnezeu, să-L urmezi și să-ți îndeplinești datoria de ființă creată în această viață, să-ți faci bine datoria și să câștigi aprobarea Creatorului este ceva semnificativ și valoros, chiar dacă implică suferință și epuizare. Dacă nu îmi făceam datoria cu sârguință și căutam doar confortul fizic, chiar dacă îmi păstram sănătatea și trăiam până la bătrânețe, aș fi trăit o viață irosită, fără valoare și fără sens. Faptul că am putut să-mi îndeplinesc datoria de diaconiță pentru chestiunile generale a fost o înălțare a mea de către Dumnezeu. Deși uneori poate implica îngrijorare și epuizare, dacă puteam să-mi fac datoria bine, conform principiilor, să protejez lucrurile bisericii bine și în conformitate cu principiile și să mă asigur că ofrandele și cărțile cu vorbele lui Dumnezeu sunt păstrate fără pierderi, atunci inima mea avea să fie liniștită și împăcată. Dacă însă mă concentram doar pe păstrarea sănătății mele, refuzând să fac orice sarcină care necesită gândire și efort, atunci, chiar dacă reușeam să-mi păstrez sănătatea, dacă nu îmi făceam bine datoria și cauzam prejudicii intereselor bisericii, lăsând în urmă o serie de fărădelegi și de pete înaintea lui Dumnezeu, în cele din urmă, aveam să fiu disprețuită și respinsă de El și să îmi pierd șansa la mântuire. Înțelegând intenția lui Dumnezeu, nu am mai vrut să trăiesc așa cum trăisem până atunci. Am vrut să-mi fac datoria cum trebuie pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Uneori, când sarcinile se acumulau, încă mai simțeam teama că aș avea prea multe griji și că m-aș suprasolicita, dar mă rugam lui Dumnezeu, dispusă să mă supun circumstanțelor pe care le orchestrase El. Nu mai eram îngrijorată că boala mea s-ar putea agrava sau că aș putea suferi o recidivă din cauza epuizării, ci mă concentram doar pe cum să-mi fac bine datoria.

În timpul unei adunări, am aflat că o altă soră era și ea bolnavă, așa că i-am împărtășit experiența mea. Apoi am ascultat împreună un imn din cuvintele lui Dumnezeu:

Durata vieții omului a fost predeterminată de Dumnezeu

[…]

2  Când oamenii suferă de boli, pot să vină adesea înaintea lui Dumnezeu și să se asigure că fac ceea ce ar trebui, cu prudență și băgare de seamă, și să-și trateze datoria cu mai multă grijă și sârguință decât ceilalți. În ceea ce-i privește pe oameni, aceasta e o protecție, nu o încătușare. Aceasta este o abordare pasivă. În plus, durata de viață a fiecăruia a fost predeterminată de Dumnezeu. O boală poate fi terminală din punct de vedere medical, dar, din punctul lui Dumnezeu de vedere, dacă viața ta trebuie să continue și nu ți-a sunat ceasul încă, atunci nu ai putea muri chiar dacă ai vrea.

3  Dacă ai o însărcinare de la Dumnezeu și misiunea ta nu a fost îndeplinită, atunci nu vei muri, nici măcar dacă iei o boală care se presupune că este mortală – Dumnezeu nu te va lua încă. Chiar dacă nu te rogi și nu cauți adevărul și nu te ocupi de tratarea bolii tale sau chiar dacă tratamentul tău este amânat, nu vei muri. Acest lucru este valabil mai ales pentru cei care au o însărcinare importantă de la Dumnezeu: când misiunea lor nu a fost încă îndeplinită, indiferent de boala care s-ar abate asupra lor, nu vor muri imediat; vor trăi până în momentul final al îndeplinirii misiunii.

[…]

– Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a

Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că durata vieții omenești este în mâinile lui Dumnezeu, iar viața și moartea sunt predestinate de El. Chiar dacă o boală este gravă, dacă durata de viață a unei persoane nu s-a încheiat, aceasta nu va muri, chiar și fără îngrijire, dar dacă i s-a terminat timpul, chiar și dacă primește cea mai bună îngrijire, tot va muri. Mi-am amintit de boala de inimă a fratelui meu mai mare, declanșată de diabet cu zece ani în urmă. Spitalul a emis mai multe notificări de stare critică pentru el, afirmând că nu poate fi salvat. Cu toate acestea, după ce s-a odihnit o vreme acasă, și-a revenit treptat și mai trăiește și astăzi. Dar fiul său, un tânăr puternic în vârstă de douăzeci și ceva de ani, a venit acasă în permisie din armată simțindu-se rău, iar la spital a fost diagnosticat cu leucemie acută. Au folosit cele mai bune medicamente și echipamente și au fost consultați cei mai buni specialiști, dar, în decurs de o săptămână, a murit. Aceste evenimente mi-au arătat că viața și moartea omului sunt într-adevăr sorocite de Dumnezeu. Dar eu mă tot îngrijoram că munca grea mi-ar putea agrava afecțiunea, așa că alegeam sarcini ușoare și simple când îmi făceam datoria, crezând că asta va împiedica agravarea bolii mele. Acest lucru a demonstrat lipsa mea de credință că viața și moartea sunt cu adevărat în mâinile lui Dumnezeu. În realitate, Dumnezeu mi-a predestinat deja durata vieții și nu este nevoie sa mă îngrijorez pentru asta, deoarece asta doar mă constrânge și mă rănește, împiedicându-mă să fiu fidelă datoriei mele și să fac bine datoria pe care sunt capabilă să o fac bine. Înțelegerea acestui lucru mi-a dat încredere. Apoi mi-am luat medicamentele ca de obicei și am făcut mișcare când puteam, fără să mai fiu constrânsă de teama de moarte. Deși tot mai eram ocupată cu îndatoririle mele în fiecare zi, nu simțeam că mi se agravează boala. De fapt, mă simțeam tot mai plină de energie în fiecare zi.

Mai târziu, în timp ce vorbeam cu o soră despre starea mea recentă, prin reamintirile ei, am ajuns să-mi dau seama că în spatele îngrijorărilor și al anxietății mele constante se afla intenția mea de a primi binecuvântări. Am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Atât de mulți cred în Mine doar ca să-i vindec. Atât de mulți cred în Mine doar ca să Îmi folosesc puterea pentru a alunga spiritele necurate din trupurile lor, și atât de mulți cred în Mine doar pentru a putea primi pace și bucurie de la Mine. Atât de mulți cred în Mine doar pentru a pretinde de la Mine mai multă bogăție materială. Atât de mulți cred în Mine doar pentru a-și petrece această viață în pace și pentru a fi teferi și nevătămați în lumea care vine. Atât de mulți cred în Mine doar pentru a evita suferința iadului și pentru a primi binecuvântările cerești. Atât de mulți cred în Mine doar pentru confort temporar, totuși nu caută să câștige nimic în lumea care vine. Când Îmi revărs mânia asupra oamenilor și le iau toată bucuria și pacea pe care o aveau cândva, aceștia devin plin de îndoieli. Când revărs asupra oamenilor suferința iadului și iau înapoi binecuvântările cerești, ei se înfurie. Când Îmi cer să îi vindec, Eu nu le acord atenție și simt dezgust față de ei; aceștia pleacă de lângă Mine ca să caute în schimb calea leacurilor rele și a vrăjitoriei. Când retrag tot ceea ce oamenii Îmi ceruseră, dispar cu toții fără nicio urmă. Din acest motiv, spun că oamenii au credință în Mine deoarece harul meu este prea îmbelșugat și pentru că se obțin prea multe beneficii” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ce știi despre credință?”). „Toți oamenii corupți trăiesc pentru ei înșiși. Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate – aceasta este sintetizarea naturii umane. Oamenii cred în Dumnezeu pentru binele lor; când se leapădă de lucruri și se consumă pentru Dumnezeu, o fac pentru a fi binecuvântați, iar când Îi sunt loiali, o fac tot pentru a fi răsplătiți. Pe scurt, totul este făcut cu scopul de a fi binecuvântați, răsplătiți și de a intra în Împărăția Cerurilor. În societate, oamenii lucrează pentru beneficiul lor și, în casa lui Dumnezeu, fac o datorie pentru a fi binecuvântați. Tocmai pentru a obține binecuvântări, oamenii se leapădă de toate și pot să îndure multă suferință. Nu există dovadă mai bună a naturii satanice a omului” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Dumnezeu expune că noi credem în El cu intenția de a-I cere diverse beneficii. În spatele acestui lucru se ascund impurități și motive. Reflectând asupra cuvintelor lui Dumnezeu, am văzut că eram tocmai genul de persoană pe care o expune El. Credeam în Dumnezeu pentru a primi binecuvântări și har. Încercam să mă târguiesc cu El. Când L-am găsit pe Dumnezeu, rinita mea alergică cronică s-a vindecat, așa că L-am considerat pe Dumnezeu un vindecător atotputernic, care nu numai că este capabil să vindece bolile, ci ne și permite să evităm dezastrele, să fim mântuiți și să supraviețuim, așa că eram dispusă să-mi fac datoria cu sârguință. După această operație pe creier, mă temeam că nu voi mai putea să-mi îndeplinesc îndatoririle și că nu voi fi mântuită, așa că m-am oferit voluntar să preiau îndatoriri în ciuda slăbiciunii mele. M-am gândit că, atât timp cât îmi pot face datoria, va exista speranță de mântuire. Când diaconul responsabil cu chestiunile generale și surorile mele partenere s-au confruntat cu probleme de siguranță și au fost nevoiți să se ascundă, ar fi trebuit să acord prioritate intereselor bisericii și să îmi asum îndatoririle de chestiuni generale pe care le puteam gestiona, dar eu mă temeam că suprasolicitarea m-ar împiedica să îmi îndeplinesc în continuare îndatoririle și că, astfel, aș pierde șansa la mântuire, așa că nu am vrut să cooperez. Chiar și când am preluat cu reticență lucrarea chestiunilor generale, am făcut-o în speranța că Dumnezeu mă va proteja și mă va vindeca mai repede. Mai târziu, boala mea nu numai că nu s-a ameliorat, ci chiar s-a agravat, așa că nu am mai vrut să plătesc prețul și am devenit pasivă în datoria mea, îndemnându-l adesea pe conducător să găsească repede un diacon responsabil cu chestiunile generale, ca să mă pot întoarce la o datorie ușoară. Am văzut că credința mea în Dumnezeu se rezuma la căutarea harului și a binecuvântărilor Sale. Voiam mereu să primesc mai mult decât dădeam și nu mă gândeam cum să-mi fac bine datoria și să țin cont de intențiile lui Dumnezeu. Natura mea era atât de egoistă și de detestabilă! Credeam în Dumnezeu doar pentru a obține binecuvântări și pace. Îndeplinirea îndatoririlor este responsabilitatea unei ființe create, dar eu credeam în Dumnezeu doar pentru a-mi folosi îndatoririle ca să obțin mântuirea și să supraviețuiesc. Acest tip de credință este o încercare de a-L înșela și de a-L manipula pe Dumnezeu. Nu aveam deloc o inimă cu frică de Dumnezeu. Dumnezeu urăște și detestă un astfel de comportament! El mi-a dat ocazia să-mi fac datoria, așa că ar trebui să iau în considerare intențiile Lui și să-mi asum responsabilitățile cât pot de bine. Indiferent de finalul sau de destinația pe care le are Dumnezeu pentru mine sau de starea mea fizică, nu mai vreau să negociez cu Dumnezeu. Vreau doar să-mi îndeplinesc datoria ca ființă creată.

Prin această boală, am văzut mântuirea lui Dumnezeu pentru mine. Dumnezeu a folosit această boală pentru a mă conduce spre căutarea adevărului, oferindu-mi posibilitatea să înțeleg într-o oarecare măsură firea mea coruptă. A fost cu adevărat o binecuvântare, chiar dacă nu părea la prima vedere!