de Gan’en, oraşul Hefei, provincia Anhui

De-a lungul vieţii mele, în relaţiile sociale, m-am ghidat mereu după fraza: „Nu trebuie să te lase inima să le faci rău altora, dar trebuie să fii atent să nu-ţi fie făcut vreun rău”. Niciodată nu am acordat prea uşor încrederea mea celorlalţi. Am considerat mereu că, în cazul în care nu cunoşti adevăratele intenţii ale cuiva, nu trebuie să dai cărțile pe față prea curând. Prin urmare, este destul să păstrezi o atitudine pacifică – astfel, tu te protejezi, iar semenii tăi te vor considera un „om bun”.

Chiar şi după ce acceptasem lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, m-am condus după aceasă cugetare când aveam de-a face cu ceilalţi. Când am văzut că Dumnezeu ne cere să fim nevinovaţi, neîntinaţi şi cinstiţi, eram neîntinat doar în legătură cu lucrurile mici care nu mă priveau. Aproape niciodată nu împărtăşeam cu adevărat aspectele firii mele pe care le consideram cu adevărat corupte, de teamă ca nu cumva fraţii şi surorile mele să mă privească de sus. Când liderul meu îmi atrăgea atenţia că fac lucrurile de mântuială când muncesc, eram plin de îndoieli şi de bănuieli şi mă gândeam în sinea mea: „De ce îmi atrage mereu atenţia şi expune toate detaliile situaţiei mele de faţă cu toţi fraţii şi surorile mele? Nu este evident că astfel o să-mi pierd reputaţia şi o să mă fac de ruşine în faţa tuturor? Poate nu este prea încântat de mine, aşa că s-a gândit să se ia de mine.” Era deosebit de dureros şi insuportabil mai ales să văd cum alţi fraţi şi surori avansau în grad, pe când eu rămâneam în aceeaşi poziţie. Am presupus că nu avansam deoarece nu eram demn să fiu instruit. Inima îmi era plină de neînţelegeri şi îndoieli; mi se părea ca nu am niciun viitor, că nu are nici un rost să merg înainte pe drumul ăsta. Şi cum eram mereu prudent şi bănuitor cu ceilalţi, L-am înţeles pe Dumnezeu din ce în ce mai greşit şi am simţit din ce în ce mai puţin legătura cu El. Condiția mea devenea din ce în ce mai nefirească şi, în cele din urmă, am pierdut legătura cu lucrarea Duhului Sfânt şi m-am prăbuşit în întuneric.

Scufundat în suferinţă, pierdut şi fără o direcţie, am dat peste acest pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă ești foarte înșelător, atunci vei avea o inimă precaută și gânduri de suspiciune cu privire la toate lucrurile și toți oamenii. Din această cauză, credința ta în Mine este clădită pe o temelie de suspiciune. Acest tip de credință este unul pe care nu îl voi recunoaște niciodată. Din cauza lipsei credinței autentice, vei ajunge și mai departe de dragostea adevărată. Iar dacă ești capabil să te îndoiești de Dumnezeu și să faci speculații cu privire la El după bunul tău plac, atunci nu încape îndoială că ești cel mai înșelător dintre oameni” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cum să Îl cunoașteți pe Dumnezeul de pe pământ”). În timp ce cugetam la cuvântul lui Dumnezeu, am chibzuit pe loc asupra acţiunilor mele din viaţa de zi cu zi. Tresărind, m-am gândit: „Nu trăiam oare cu «o inimă precaută și gânduri de suspiciune cu privire la toate lucrurile și toți oamenii»?” Ca atare, nu eram eu oare un om viclean în ochii lui Dumnezeu? În clipa aceea, cuvintele „om viclean” mi-au străpuns inima ca o sabie ascuţită, provocându-mi o suferinţă de neîndurat. Crezusem mereu că atâta timp cât respect principiul „Nu trebuie să te lase inima să le faci rău altora, dar trebuie să fii atent să nu-ţi fie făcut vreun rău”, voi fi considerat un om bun de către semenii mei, aşa că trăisem după aceste cuvinte în relaţiile mele cu ceilalţi şi în desfăşurarea afacerilor. Nici măcar o dată, în toţi aceşti ani, nu bănuisem că, trăind după această maximă, aş putea deveni un om viclean. Asta însemna că principiul „Nu trebuie să te lase inima să le faci rău altora, dar trebuie să fii atent să nu-ţi fie făcut vreun rău”, pe care îl susţinusem îndelung, nu corespundea adevărului şi era în dezacord direct cu cuvântul lui Dumnezeu. Am rămas şocat să descopăr că filozofia mea de viaţă, pe care o susţinusem de când mă ştiu, era răsturnată şi contrazisă de cuvintele lui Dumnezeu, pe cât se pare, peste noapte. Oricum, aşa cum stăteau lucrurile, nu aveam de ales decât să accept situaţia. M-am liniştit, am reflectat un pic şi am reevaluat acest principiu pe care îl susţinusem atâta timp. Cu timpul, mulţumită luminării lui Dumnezeu, am dobândit în sfârşit o nouă înţelegere şi o nouă perspectivă asupra acestei fraze. În aparenţă, „Nu trebuie să te lase inima să le faci rău altora, dar trebuie să fii atent să nu-ţi fie făcut vreun rău” este o idee destul de rațională şi în acord cu concepţia majorităţii oamenilor despre bine şi rău. La început, nu pare nimic în neregulă cu această idee, căci doar afirmă că trebuie să ne ferim de ceilalţi, fără însă a ne propune să le facem vreun rău. În plus, dacă trăim după acest principiu, el ne împiedică să cădem în vreo capcană, îngăduindu-ne, în acelaşi timp, să învăţăm cum să devenim oameni buni. Însă când supunem această frază unei analize minuţioase, devine clar că este, de fapt, o metodă sinistră prin care Satana corupe omenirea. Această frază ne spune în secret că nu poţi să ai încredere în nimeni, că oricine îţi poate face rău, aşa că, atunci când ai de-a face cu ceilalţi, să nu te dezvălui complet niciodată. În felul acesta, eu mă feresc de tine, tu începi să te îndoieşti de mine şi nici unul dintre noi nu are cu adevărat încredere în celălalt. Asta ne duce pe un drum al neînţelegerii, al duşmăniei şi al uneltirilor, care face ca omenirea să devină din ce în ce mai coruptă, mai vicleană şi mai făţarnică. Mai rău, această axiomă a Satanei ne face să fim precauţi, bănuitori şi neîncrezători în întâlnirile cu Dumnezeul nostru cel bun şi iubitor. Începem să credem că şi Dumnezeu este înşelător, viclean şi plin de şiretenie – că Dumnezeu nu lucrează pentru binele nostru. Ca urmare, oricât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi oricât de grijuliu este cu noi, vom şovăi să ne punem încrederea în El şi cu greu vom preţui ce eforturi face El pentru noi. În schimb, ne vom îndoi de tot ceea ce face, cu o inimă plină de trădare și Îi vom impune neînțelegerile, îndoielile, necredinţa şi împotrivirea noastră. Astfel, Satana îşi atinge scopul de a corupe şi a otrăvi omenirea şi de a ne face să-I întoarcem spatele lui Dumnezeu sau să Îl trădăm. Cu toate acestea, am fost lipsit de discernământ şi nu am fost în stare să văd intrigile Satanei. Am luat aberaţiile Satanei ca pe o filozofie de viaţă temeinică ce trebuie respectată şi susţinută şi, prin urmare, am devenit din ce în ce mai viclean, suspicios şi circumspect. În loc să stau de partea lui Dumnezeu şi să abordez lucrurile dintr-o perspectivă optimistă în orice situaţie, mi-am folosit mereu gândirea mea făţarnică. L-am înţeles greşit pe Dumnezeu şi am pus la îndoială intenţiile Sale. În cele din urmă, pe când Îl înţelegeam pe Dumnezeu din ce în ce mai greşit, am pierdut legătura cu lucrarea Duhului Sfânt şi m-am prăbuşit în întuneric. După cum e limpede acum, fraza „Nu trebuie să te lase inima să le faci rău altora, dar trebuie să fii atent să nu-ţi fie făcut vreun rău” nu este altceva decât o aberaţie născocită de Satana să corupă şi să prindă în capcană omenirea. Dacă vor trăi după acest aşa-zis principiu, oamenii vor ajunge să devină mai vicleni şi mai şireţi, îndoindu-se şi păzindu-se de toţi, timp în care Îl vor înţelege greşit pe Dumnezeu şi Îi vor întoarce spatele. O astfel de viaţă va dobândi doar dispreţul lui Dumnezeu şi va duce la pierderea legăturii cu Duhul Sfânt şi la prăbuşirea în întuneric. În cele din urmă, adepţii acestui principiu vor deveni victimele propriei lor viclenii – viitorul lor luminos va dispărea. Ajuns aici, am înţeles în sfârşit că fraza „Nu trebuie să te lase inima să le faci rău altora, dar trebuie să fii atent să nu-ţi fie făcut vreun rău” nu era o filozofie de viaţă legitimă, ci o uneltire meschină a Satanei ca să înșele şi să chinuiască omenirea. A trăi după această frază poate conduce doar la a-L sfida pe Dumnezeu și, astfel, a fi disprețuiți, respinși și triați de Dumnezeu.

Mai târziu, am văzut următorul pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „Dumnezeu este onest și, astfel, puteți avea mereu încredere în cuvintele Sale; în plus, acțiunile Lui sunt fără cusur și mai presus de orice îndoială, și de aceea lui Dumnezeu Îi plac cei care sunt absolut cinstiți cu El. Sinceritatea înseamnă să vă dăruiți inima lui Dumnezeu, să fiți sinceri cu El în privința tuturor lucrurilor, să fiți deschiși cu El în toate lucrurile, să nu ascundeți niciodată adevărul, să nu încercați să-i înșelați pe cei superiori și pe cei inferiori vouă și niciodată să nu faceți lucruri doar ca să intrați în grațiile lui Dumnezeu. Pe scurt, să fiți cinstiți înseamnă să fiți puri în acțiunile și cuvintele voastre și să nu înșelați nici pe Dumnezeu, nici pe om. […] Dacă ai multe confidențe pe care nu ești dispus să le împărtășești și dacă nu ești dispus să îți dezvălui secretele – adică, dificultățile tale – înaintea altora, astfel încât să cauți calea luminii, atunci Eu spun că ești un om care nu va primi mântuirea cu ușurință și care nu va ieși cu ușurință din întuneric. Dacă a căuta calea adevărului este pe placul tău, atunci tu ești unul care locuiește întotdeauna în lumină. Dacă ești foarte bucuros să fii un făcător de servicii în casa lui Dumnezeu, lucrând cu sârguință și conștiincios în anonimat, dăruind mereu și neluând niciodată, atunci Eu spun că ești un sfânt credincios, deoarece nu cauți nicio recompensă și, pur și simplu, ești un om onest. Dacă ești dispus să fii deschis, dacă ești dispus să cheltuiești tot ce ai, dacă poți să-ți sacrifici viața pentru Dumnezeu și să mărturisești ferm, dacă ești cinstit până într-acolo încât nu știi decât să-L mulțumești pe Dumnezeu și să nu te gândești doar la tine sau să iei pentru tine însuţi, atunci Eu spun că acești oameni sunt cei hrăniți în lumină și care vor trăi veșnic în Împărăție” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Trei avertismente”). Prin cuvântul lui Dumnezeu am ajuns să înţeleg că Dumnezeu îi iubeşte şi îi binecuvântează pe cei cinstiţi. Doar dacă cineva este cinsit, poate să trăiască o viaţă dreaptă, în armonie cu intenția lui Dumnezeu. Aşadar, doar cei cinstiţi sunt îndreptăţiţi să dobândească mântuirea lui Dumnezeu. Am ajuns şi să înţeleg cum să mă port ca un om cinstit: oamenii cinstiţi vorbesc simplu, deschis şi fără înşelăciune – spun lucrurile pe şleau. Oamenii cinstiţi nu îi înşeală niciodată pe ceilalţi, nu sunt superficiali şi nu Îl înşeală, nici nu Îl mint pe Dumnezeu. Inima lor e cinstită, fără şiretenie şi perversitate. Când vorbesc şi când acţionează, nu nutresc intenții sau motive ascunse; nu acţionează pentru profitul personal sau ca să-şi satisfacă poftele trupului, ci, mai degrabă, de dragul de a fi persoane adevărate. Inima unui omenilor cinstiți este generoasă, sufletul lor este cinstit şi sunt dornici să-şi dea inima şi viaţa lui Dumnezeu. Nu cer nimic în schimb, ci doar se străduiesc să împlinească dorinţele lui Dumnezeu. Doar cei ce au aceste trăsături se pot numi oameni cinstiţi, oameni care trăiesc în lumină.

Imediat ce am înţeles principiile associate cu a fi o persoană cinstită, am început să încerc să le pun în practică. În raporturile cu ceilalţi, am încercat în mod conştiincios să nu fiu viclean, să nu devin bănuitor şi precaut. Atunci când am reuşit, m-am simţit nespus de liber şi despovărat; părea mult mai odihnitor să trăiesc aşa. Când dădeam dovadă de corupție în îndeplinirea sarcinilor, o căutam în mod proactiv pe sora şi colega mea ca să-i dezvălui, în comuniune, noul fel în care mă înţelegeam şi la fel făcea şi sora mea. În acest proces, nu numai că nu a apărut vreo prejudecată între noi, ci colaborarea noastră a devenit chiar mai armonioasă. La întruniri, când, destăinuindu-mi stricăciunea, citam cuvântul lui Dumnezeu, surorile şi fraţii mei nu mă desconsiderau, așa cum îmi închipuisem iniţial, ci luau mărturisirea mea ca dovadă a mântuirii iubitoare a lui Dumnezeu. Când, îndeplinindu-mi îndatoririle, nu lucram pentru reputaţia şi statutul meu, ci pentru a împlini dorinţele lui Dumnezeu, simţeam cum Duhul Sfânt lucrează prin mine şi mă călăuzeşte ca să văd intenția lui Dumnezeu în îndeplinirea datoriilor mele. Drept urmare, eram foarte eficientă în îndeplinirea îndatoririlor. În rugăciunile mele, încercam în mod conștient să-I împărtăşesc lui Dumnezeu cele mai lăuntrice gânduri şi să-I vorbesc din suflet. Am văzut că, facând aşa, mă apropiam din ce în ce mai mult de Dumnezeu şi simţeam cât de încântător este El. Fireşte, între timp, toate vechile neînţelegeri pe care le avusesem cu Dumnezeu încetaseră să mai existe. Prin acest proces de practicare a cinstei, am putut să văd cum faptul de a fi cinstit ne ajută să trăim în lumină şi să primim binecuvântarea lui Dumnezeu. Să fii om cinstit este cu adevărat lucru preţios şi plin de însemnătate!

Trăind beneficiile faptului de a fi o persoană cinstită, mi-a devenit şi mai clar că axioma Satanei: „Nu trebuie să te lase inima să le faci rău altora, dar trebuie să fii atent să nu-ţi fie făcut vreun rău” aduce neamului omenesc stricăciune şi supliciu. Cine susţine această axiomă, va trăi veşnic în întuneric, stricăciune şi chinuri. Doar fiind cinstiţi vom putea să trăim în lumină, să fim hrăniţi şi să primim lauda lui Dumnezeu. De acum încolo, jur să încep totul de la capăt şi să renunţ în întregime la această axiomă a Satanei: „Nu trebuie să te lase inima să le faci rău altora, dar trebuie să fii atent să nu-ţi fie făcut vreun rău”. De acum încolo, cinstea are să fie modelul după care voi trăi şi mă voi strădui să-L încânt pe Dumnezeu cu cinstea mea.