de Xin Ming, China

Pe 15 aprilie 2022, puțin după ora 10 seara, am primit o scrisoare de la conducătoare, în care spunea că patru frați și surori din biserica din orașul meu natal fuseseră arestați. Văzând numele cunoscuților mei, mi-am simțit inima foarte grea. Una dintre surori își îndeplinise îndatoririle împreună cu mine mai demult și amândouă fuseserăm interogate de poliție la telefon. Oare arestarea ei m-ar implica și pe mine? M-am simțit puțin speriată. Ulterior, am aflat că alți cinci frați și surori fuseseră arestați, doi dintre ei fiind conducători de biserică. Pe 21 aprilie, la prânz, am primit o altă scrisoare de la conducătoare, în care spunea că pierduseră legătura cu biserica din orașul meu natal și mă întreba dacă aș putea să merg acolo să aflu ce s-a întâmplat, să verific dacă erau în pericol cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu și dacă puteau fi mutate. După ce am citit scrisoarea, am devenit deosebit de neliniștită. În cazul în care cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu ar fi fost confiscate de poliție, pierderea ar fi fost semnificativă. Însă trecuseră deja 10 ani de când plecasem din biserica locală și nu mai știam unde erau păstrate cărțile. Dintr-o dată, m-am gândit la mama mea, care fusese mereu în biserică și probabil cunoștea situația. Dar apoi s-a conturat în inima mea un gând egoist: „Dacă spun că mama mea ar putea găsi casa unde sunt păstrate cărțile, conducătoarea sigur ar rândui ca eu să mă întorc acolo. Măsurile Partidului Comunist sunt foarte drastice acum; dacă m-aș întoarce în acest moment, nu m-aș juca oare cu focul? Dacă aș fi arestată și încarcerată, oare aș putea să suport tortura? Mă sperii numai când mă gândesc la torturile îndurate de frați și surori în arestul poliției. Mai bine stau aici. E prea periculos să mă întorc!” Gândindu-mă la asta, nu i-am răspuns imediat conducătoarei că sunt de acord să mă întorc. Dar apoi m-am gândit cum, de-a lungul anilor, mă bucurasem de multe haruri din partea lui Dumnezeu și de aprovizionare cu adevărul, fără să fi făcut mare lucru pentru El. Mai ales acum, eforturile mele în îndeplinirea îndatoririlor nu avuseseră prea multe rezultate și trăiam adeseori conform firii mele corupte. Îi datoram deja prea multe lui Dumnezeu. Acum, când mulți frați și surori din biserica din orașul meu natal erau arestați și nu mai puteam lua legătura cu ei, nu puteam să rămân pasivă, nici nu puteam lăsa marele balaur roșu să confiște cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu. În acel moment, mi-a venit în minte un vers dintr-un imn: „A sosit vremea să îi arătăm loialitatea noastră lui Dumnezeu; vom suferi pentru că aducem mărturie despre El.” Dumnezeu spera ca, în vremuri de pericol și restriște, să acord prioritate intereselor familiei lui Dumnezeu. Dar îmi era teamă să nu fiu arestată dacă mă întorceam și mă gândeam doar la interesele mele. Nu aveam niciun pic de loialitate față de Dumnezeu, eram prea egoistă! Când biserica se confrunta cu persecuții și greutăți, eu încercam doar să îmi salvez pielea. Eram cu adevărat lipsită de conștiință! Când lucrarea bisericii avea nevoie de mine, dacă nu luam atitudine, cu siguranță m-aș fi simțit vinovată și aș fi regretat amarnic mai târziu. Nu puteam să fiu în continuare o lașă; trebuia să fac tot ce puteam pentru a proteja cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu. După ce am conștientizat asta, i-am răspuns repede conducătoarei că mă pot întoarce și că o voi găsi pe mama, ca să înțeleg situația.

Ulterior, conducătoarea a venit să mă viziteze și a avut părtășie cu mine în detaliu despre ce să fac după întoarcerea în orașul meu natal. M-a îndemnat în repetate rânduri să nu îi contactez pe frații și pe surorile din biserică sau pe mama mea imediat ce ajungeam, pentru că încă nu se știa dacă erau supravegheați de poliție. Mi-a spus, de asemenea, să aflu mai întâi dacă mama mea era în siguranță, înainte de a mă întâlni cu ea să vorbim despre cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu. În acel moment, eram și emoționată, și speriată. Mi-era teamă să nu fiu arestată de poliție și eram emoționată pentru că nu mă mai confruntasem cu o asemenea situație până atunci și nu știam dacă mă voi descurca bine. După ce a plecat conducătoarea, m-am grăbit să citesc cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Nu ar trebui să îți fie frică de una și de alta; indiferent cu cât de multe dificultăți și pericole ai putea să te confrunți, ești în stare să rămâi neclintit înaintea Mea, fără să te împiedice nimic, pentru ca voia Mea să poată fi nestingherit îndeplinită. Aceasta este datoria ta […]. Tu trebuie să suporți totul; pentru Mine, trebuie să fii pregătit să renunți la tot ce ai și să faci tot ce poți ca să Mă urmezi, și să fii gata să sacrifici tot ce ai. Acesta este momentul în care te voi încerca: Îmi vei oferi loialitatea ta? Poți să Mă urmezi până la capătul drumului cu loialitate? Nu te teme; cu sprijinul Meu, cine ți-ar putea bloca vreodată drumul? Ține minte asta! Nu uita! Tot ceea ce se întâmplă este prin bunăvoința Mea și totul este sub observația Mea. Poți să-Mi urmezi cuvântul în tot ce spui și faci? Când încercările de foc vor veni asupra ta, vei îngenunchea și vei striga? Sau vei tremura, incapabil să mergi mai departe?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 10). Când am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, care spun: „Acesta este momentul în care te voi încerca: Îmi vei oferi loialitatea ta?” „Când încercările de foc vor veni asupra ta, vei îngenunchea și vei striga? Sau vei tremura, incapabil să mergi mai departe?” am simțit că Dumnezeu îmi spunea clar că circumstanțele actuale erau pregătite de El, că era un test pentru mine. Am simțit că Dumnezeu îmi scruta inima ca să vadă dacă voi acorda prioritate propriilor interese, temându-mă și dând înapoi în timpul persecuțiilor și dificultăților, sau dacă voi acorda prioritate intereselor casei lui Dumnezeu, mutând în siguranță cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu. Am simțit de asemenea că Dumnezeu spera ca eu să îmi fac bine datoria. Nu voiam să fiu mai prejos de intenția lui Dumnezeu, nici să fiu o lașă care doar încearcă să supraviețuiască, așa că am îngenuncheat rapid și m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, statura mea e prea mică; nu m-am mai confruntat până acum cu astfel de circumstanțe și sunt foarte emoționată, mi-e teamă că nu voi îndeplini bine această datorie. Dumnezeule, te rog să mă îndrumi și să mă ajuți să îmi liniștesc inima.” După ce m-am rugat, m-am simțit mult mai liniștită.

Când am ajuns în orașul meu natal, era deja trecut de 8 seara. Mergând pe stradă, mă simțeam neliniștită, nu știam ce făceau frații și surorile, dacă erau în siguranță cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu și dacă mă pândea vreun pericol. În inima mea, Îi ceream continuu lui Dumnezeu să mă ajute să îmi mențin inima liniștită. Când am ajuns la ușa fratelui meu mai mic, am ezitat, știind că fratele meu se opunea credinței mele în Dumnezeu. Când tatăl meu a murit din cauza unei boli, eu nu m-am întors, iar fratele meu mi-a spus cu gura lui: „De acum înainte, tu nu mai ești sora mea.” Nu știam dacă m-ar ajuta. Inima mea era din nou neliniștită și am stat pe coridor mai multe minute, fără să îndrăznesc să intru. M-am rugat în gând și m-am simțit din ce în ce mai liniștită, având apoi curajul să bat la ușă. Spre surprinderea mea, fratele meu nu m-a întâmpinat cu ostilitate. Am aflat de la el că mama mea era în siguranță pentru moment. În ziua când frații și surorile fuseseră arestați, s-a întâmplat ca mama să se mute în altă locuință, iar acum nimeni din biserică nu știa unde stă. M-am dus repede să o văd pe mama. Mi-am spus: „Mama a locuit în casa aceea șapte ani, și toți frații și surorile din biserică știau unde stă. Poliția ar fi putut să o găsească atât de ușor, ce noroc că s-a mutat! Altfel, n-aș mai fi putut lua legătura cu ea. Nu face parte din orchestrarea și rânduiala lui Dumnezeu că mama s-a mutat înainte de toate astea?” În acel moment, am simțit că statura mea era prea mică și că nu aveam niciun pic de credință în Dumnezeu. Inițial, nu avusesem curaj să mă întorc, temându-mă că voi fi arestată și că nu voi găsi casa unde erau păstrate în siguranță cărțile. Acum înțelegeam că Dumnezeu le rânduise pe toate. Văzând atotputernicia și suveranitatea lui Dumnezeu, am dobândit credință. Mama mea mi-a spus că știa de patru case unde erau păstrate în urmă cu doi ani cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu, dar nu știa dacă se făcuse vreo schimbare între timp. Responsabilă de această chestiune era o soră pe nume Li Han, așa că era mai corect să obținem informațiile de la ea. În plus, dacă ne prezenta Li Han, păstrătorii cărților ar fi avut încredere în noi. Mi-am spus: „Casa lui Li Han este un magazin și aproape toți cei arestați îl cunosc. Dacă e supravegheată de poliție, nu vom fi arestate și eu, și mama mea?” Polițiștii sunt niște diavoli care fac rău oamenilor. Dintre frații și surorile arestate, unii au fost opăriți cu apă clocotită, unii au fost dezbrăcați complet și electrocutați pe tot corpul cu bastoane electrice, iar alții au fost încătușați și atârnați cu capul în jos. Doar gândul la aceste scene pline de cruzime mă făcea să tremur. M-am gândit: „Dacă sunt arestată, nu voi avea și eu de îndurat asemenea torturi? Dacă m-ar împușca rapid, ar fi bine, aș muri fără prea multă suferință. Poate aș deveni martiră și sufletul meu ar fi mântuit. Dar acești diavoli sunt înșelători și răi. Ei îi obligă pe frații și surorile arestate să Îl nege pe Dumnezeu și să îi vândă pe conducătorii bisericii, precum și fondurile bisericii. Dacă frații și surorile refuză să vorbească, sunt supuși la diverse torturi, iar dacă tot nu vorbesc, sunt întemnițați și chinuiți de deținuți. Poliția folosește tot felul de metode agresive, aducând cu adevărat iadul pe pământ, unde oamenii nu pot nici trăi, nici muri și suferă chinuri cumplite! Nu am suferit mult în timpul vieții mele și chiar o durere de cap sau o febră îmi produce disconfort. Cum pot să suport o asemenea tortură inumană? Mama mea este și în vârstă, dacă ar fi arestată, ar suferi teribil, chiar dacă nu moare.” Gândindu-mă la asta, i-am spus mamei mele: „Dacă Li Han e supravegheată de poliție, am putea fi arestate și noi. Nu cred că ar trebui să luăm legătura cu ea.” Auzind asta, mama nu a insistat.

Se făcuse deja noaptea târziu când am terminat de vorbit. Stând întinsă în pat, nu puteam dormi și mă gândeam: „Mama mea nu știe exact unde sunt păstrate cărțile și, dacă ne ducem acolo în grabă, oare familiile care le păstrează ni le vor da cu ușurință? Ne-ar acorda mai multă încredere dacă am lua legătura cu Li Han.” Am realizat că ezitam să o contactez pe Li Han pentru că mi-era frică să nu fiu implicată, ceea ce însemna că încă îmi protejam interesele, așa că am căutat rapid cuvintele lui Dumnezeu ca să remediez acea stare. Am citit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Antihriștii sunt extrem de egoiști și josnici. Nu au credință adevărată în Dumnezeu, cu atât mai puțin loialitate față de El; când întâmpină o problemă, se protejează și se apără doar pe ei înșiși. Pentru ei, nimic nu este mai important decât propria siguranță. Atât timp cât pot să trăiască și nu vor fi arestați, nu le pasă cât rău este făcut lucrării bisericii. Acești oameni sunt extrem de egoiști, nu se gândesc deloc la frați și la surori sau la lucrarea bisericii, se gândesc doar la propria siguranță. Sunt antihriști. Așadar, când astfel de lucruri li se întâmplă celor care sunt loiali lui Dumnezeu și au credință adevărată în El, cum le gestionează? Care este diferența între ceea ce fac ei și ceea ce fac antihriștii? (Când astfel de lucruri li se întâmplă celor care Îi sunt loiali lui Dumnezeu, ei se vor gândi la o modalitate de a păzi interesele casei lui Dumnezeu, de a împiedica pierderile aduse jertfelor lui Dumnezeu și vor face rânduielile necesare pentru conducători și lucrători, precum și pentru frați și surori, pentru a reduce la minimum pierderile. Între timp, antihriștii se asigură că ei sunt mai întâi protejați. Nu sunt preocupați de lucrarea bisericii sau de siguranța aleșilor lui Dumnezeu, iar atunci când biserica se confruntă cu arestări, asta rezultă într-o pierdere pentru lucrarea bisericii.) Antihriștii abandonează lucrarea bisericii și jertfele lui Dumnezeu și nu rânduiesc ca oamenii să se ocupe de consecințe. E ca și cum i-ar permite marelui balaur roșu să confiște jertfele lui Dumnezeu și să-i captureze pe aleșii Lui. Nu este aceasta o trădare ascunsă a jertfelor lui Dumnezeu și a aleșilor Lui? Când aceia care sunt loiali lui Dumnezeu știu clar că un mediu este periculos, ei tot înfruntă riscul de a face lucrarea de gestionare a consecințelor și reduc la minimum pierderile casei lui Dumnezeu, înainte de a se retrage ei înșiși. Ei nu dau prioritate propriei siguranțe. Spune-Mi, în această țară ticăloasă a marelui balaur roșu, cine s-ar putea asigura că nu există niciun pericol în a crede în Dumnezeu și a face o datorie? Indiferent de datoria pe care și-o asumă o persoană, aceasta implică un oarecare risc – totuși, îndeplinirea datoriei reprezintă însărcinarea dată de Dumnezeu și, în timp ce Îl urmează pe Dumnezeu, o persoană trebuie să-și asume riscul de a-și face datoria. Ar trebui să dea dovadă de înțelepciune și este nevoie să ia măsuri pentru a-și asigura securitatea, dar nu ar trebui să pună siguranța personală pe primul loc. Ar trebui să țină cont de intențiile lui Dumnezeu, punând pe primul loc lucrarea casei Sale și răspândirea Evangheliei. Ceea ce contează cel mai mult este să îndeplinească însărcinarea dată de Dumnezeu, iar acesta este primul lucru pe care ar trebui să-l facă. Antihriștii pun pe primul loc propria lor siguranță; ei cred că nimic altceva nu are legătură cu ei. Nu le pasă când altcineva pățește ceva, indiferent cine ar putea fi. Atât timp cât nu li se întâmplă nimic rău antihriștilor înșiși, ei se simt împăcați. Sunt lipsiți de orice loialitate, fapt care e determinat de natura-esență a antihriștilor” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a doua)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit profund tulburată și supărată, gândindu-mă că mă judecau cuvintele lui Dumnezeu. Firea pe care o dezvăluiam era exact ca a antihriștilor. Atunci când se confruntă cu pericole și greutăți, antihriștii se gândesc doar la siguranța lor și la cum să se protejeze, arătând lipsă de loialitate față de Dumnezeu și desconsiderare față de interesele familiei lui Dumnezeu și de siguranța fraților și surorilor. Ei sunt extrem de egoiști și detestabili. Acum că biserica se confrunta cu arestări, protejarea cărților conținând cuvintele lui Dumnezeu era cea mai importantă sarcină în aceste vremuri de pericol, ceva ce trebuia să facă orice om cu conștiință și umanitate. În această conjunctură critică, mă gândeam doar la cum să mă protejez, fără să iau în considerare cum să mut cărțile în siguranță. Unde era loialitatea mea față de Dumnezeu? Dacă acționam impulsiv, dacă nu găseam casele unde erau păstrate cărțile sau oamenii aceia nu voiau să ni le predea, mutarea cărților ar fi fost întârziată. Dacă aceste cărți erau confiscate de poliție pentru că n-au fost mutate la timp, eu aș fi fost considerată responsabilă! Cuvintele lui Dumnezeu sunt hrana vieții omului. Fără cuvintele lui Dumnezeu, nu poți înțelege adevărul, nu te poți cunoaște pe tine, nu te poți elibera de firile corupte și nu poți dobândi mântuirea. Cuvintele lui Dumnezeu sunt chiar mai importante decât viața omului. Frații și surorile își riscă viața pentru a aduce cuvintele lui Dumnezeu în biserică, astfel încât tot mai mulți oameni să le poată citi, să poată înțelege adevărul și obține mântuirea de la Dumnezeu. Cei care cred sincer în Dumnezeu cu siguranță și-ar risca viața pentru a proteja cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu, dar, în acest moment crucial, eu mă gândeam doar la cum să mă protejez pe mine însămi. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai puternic simțeam că nu am niciun pic de umanitate. Mă gândeam și la Petru, care a îndurat o mulțime de suferințe și a fost chiar întemnițat în timp ce lucra și păstorea biserica pentru Domnul. În timpul ultimei persecuții a creștinilor de către împăratul roman, Petru scăpase deja din oraș. Când Domnul Isus i S-a arătat lui Petru, el a înțeles că acest lucru însemna că Domnul Isus îi dorea răstignirea, așa că s-a supus și s-a întors la Roma, unde, în cele din urmă, a fost răstignit cu capul în jos, dând o mărturie a iubirii supreme față de Dumnezeu. Cu toate că nu mă puteam compara cu Petru, biserica îmi încredințase mie această sarcină și era responsabilitatea și datoria mea. Trebuia să Îi fiu loială lui Dumnezeu, să acord prioritate intereselor casei lui Dumnezeu, să îndeplinesc sarcina oricum puteam și să depun toate eforturile în acest scop. Conștientizând aceste lucruri, m-am rugat plină de căință lui Dumnezeu.

A doua zi, dis-de-dimineață, am contactat o soră ca să mă pună în legătură cu Li Han și am aranjat să mă întâlnesc cu ea. Când Li Han ne-a văzut, a spus cu neliniște: „Una dintre persoanele arestate a devenit o iudă. Acum o soră dintr-o familie care păstra cărțile a fost arestată, și celelalte familii sunt de asemenea în pericol. Sper că poți veni repede să muți cărțile.” Auzind cuvintele lui Li Han, am conștientizat cât de gravă era situația și m-am simțit și mai neliniștită. Am plecat repede cu Li Han să identific celelalte case unde erau păstrate cărțile. Am fost foarte precaute pe drum, cercetând constant împrejurimile, iar eu mă rugam continuu în inima mea. După ce am identificat familiile, am aranjat să vină o mașină să mute cărțile. Spre surprinderea mea, odată ce am ajuns pe autostradă, am constatat că poliția făcea controale foarte stricte. Fiecare mașină era inspectată timp de câteva minute înainte să fie lăsată să treacă și mai mulți polițiști rutieri păstrau ordinea în împrejurimi. Văzând situația aceasta, am devenit din nou neliniștită. Dacă eram prinși, n-am mai fi putut muta cărțile. M-am rugat continuu lui Dumnezeu în inima mea. M-am gândit la cuvintele Lui, care spun: „Oricare și toate lucrurile, fie vii sau moarte, se vor muta, schimba, reînnoi și dispărea în concordanță cu gândurile lui Dumnezeu. Acesta este modul în care Dumnezeu deține suveranitate asupra tuturor lucrurilor” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este sursa vieții omului”). Este adevărat, atât cele vii, cât și cele neînsuflețite se supun suveranității și rânduielii lui Dumnezeu, iar gândurile și ideile celor care nu cred în Dumnezeu sunt tot sub controlul Lui. Dacă puteam trece fără probleme era în mâinile lui Dumnezeu, iar eu trebuia să am credință. În acel moment, mașina noastră a fost oprită pentru inspecție. Spre surprinderea mea, inspectorul îl cunoștea pe fratele care conducea mașina și ne-a lăsat să trecem fără să ne controleze. Am văzut protecția lui Dumnezeu.

După aceea, am reflectat asupra mea, gândindu-mă: „De ce mi-e atât de frică să nu fiu arestată? Dacă nu rezolv această problemă, nu se știe când aș putea cădea.” Am văzut un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Trebuie să suferi greutăți pentru adevăr, trebuie să te sacrifici pentru adevăr, trebuie să înduri umilințe pentru adevăr, și pentru a câștiga mai mult din adevăr trebuie să înduri mai multă suferință. Aceasta este ceea ce ar trebui să faci. Trebuie să nu renunți la adevăr de dragul de a te bucura de o viață de familie armonioasă și nu trebuie să pierzi demnitatea și integritatea de o viață de dragul desfătărilor de moment. Ar trebui să urmărești tot ceea ce este bun și frumos și ar trebui să urmărești o cale în viață care este mai plină de înțeles. Dacă duci o asemenea viață vulgară și nu ai niciun obiectiv de urmărit, nu înseamnă oare irosirea vieții tale? Ce poți câștiga dintr-o asemenea viață? Ar trebui să te lepezi de toate desfătările trupului pentru un singur adevăr și nu ar trebui să renunți la toate adevărurile pentru un pic de desfătare. Oamenii de genul acesta nu au integritate sau demnitate; nu există nicio semnificație în existența lor!” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am realizat că suferința pentru adevăr e lucrul cel mai prețios. Numai la ananghie se poate dobândi adevărul. Dacă ne gândim la frații și surorile care au suferit torturi, de exemplu, ei au trecut prin torturi și abuzuri inumane, dar și-au dezvoltat o înțelegere adevărată și o ură față de chipul hâd și esența rea ale Partidului Comunist, și inimile lor au devenit neclintite în a-L urma pe Dumnezeu. Unii frați și surori, când au fost în pragul morții, au chemat numele lui Dumnezeu și au simțit direct protecția Lui minunată, dobândind o înțelegere reală a atotputerniciei și suveranității lui Dumnezeu și dezvoltând o credință autentică. Deși au suferit mult, au dat mărturii care au triumfat asupra Satanei. Toate acestea nu ar putea fi obținute într-un mediu confortabil; suferința lor a fost profund semnificativă! Eu nu înțelesesem adevărul și nu cunoscusem valoarea și semnificația suferinței, temându-mă întotdeauna de suferința trupească și evitând mediile pe care Dumnezeu mi le pregătise. Nu însemna asta că fusesem oarbă și ignorantă? M-am gândit, de asemenea, la acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Ca membri ai rasei umane și creștini devotați, este responsabilitatea și obligația noastră, a tuturor, să ne oferim mințile și trupurile pentru a îndeplini însărcinarea dată de Dumnezeu, deoarece întreaga noastră ființă a venit de la Dumnezeu și există grație suveranității Lui. Dacă mințile și trupurile noastre nu sunt dedicate însărcinării date de Dumnezeu și cauzei juste a omenirii, atunci sufletele noastre se vor simți rușinate de cei care au fost martirizați pentru însărcinarea dată de Dumnezeu și mult mai rușinate de Dumnezeu, care ne-a oferit totul” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Anexă 2: Dumnezeu conduce destinul întregii omeniri”). Viața mea este dar de la Dumnezeu. Dumnezeu a fost Cel care m-a adus înaintea Lui și mi-a dat șansa de a urmări adevărul și de a primi mântuirea. Fiind o persoană cu conștiință și rațiune, ar trebui să îmi trăiesc viața pentru Dumnezeu. În acel moment, mutarea cărților conținând cuvintele lui Dumnezeu era responsabilitatea mea. Chiar dacă aș fi fost arestată și aș fi suferit fizic, trebuia să îmi îndeplinesc datoria. M-am gândit la sfinții care fuseseră persecutați de-a lungul istoriei și au devenit martiri pentru că L-au mărturisit pe Dumnezeu. Petru a fost răstignit cu capul în jos pentru Dumnezeu, Ștefan a fost omorât cu pietre, unii au fost uciși de sabie, tăiați în două sau fierți în ulei, iar alții au fost sfâșiați în bucăți de cinci cai. Cu toții s-au dedicat cauzei juste a umanității, care este ținută minte de Dumnezeu și este o faptă de glorie. Dacă eram arestată și încarcerată pentru mutarea cărților conținând cuvintele lui Dumnezeu, însemna totodată să sufăr pentru dreptate. Realizând asta, am luat decizia să mă răzvrătesc împotriva trupului meu și eram dispusă să fac tot ce îmi stătea în putință pentru această datorie.

Ulterior, am aflat că unul dintre cei arestați devenise o iudă și îi îndruma pe polițiști să îi aresteze pe frați și pe surori. Numărul persoanelor arestate crescuse la nouăsprezece, iar poliția avea o listă și îi arăta trădătorului fotografii ca să îi identifice pe ceilalți. Trebuia ca acești frați și surori să se ascundă rapid. Când am auzit veștile, mi-am spus: „Situația este foarte gravă, mult mai gravă decât am crezut! Dacă mut acum cărțile, este foarte probabil să fiu arestată. Oare pot suporta tortura poliției?” Știam că devenisem din nou șovăielnică și temătoare, așa că am îngenuncheat rapid și m-am rugat: „Dumnezeule, am început să mă tem din nou când am auzit despre situația bisericii. Mă tem să aș putea să fiu arestată și să sufăr fizic. Dumnezeule, Te rog să mă călăuzești și să mă îndrumi să nu trăiesc după firea mea coruptă, egoistă și detestabilă și să duc la bun sfârșit această datorie.” În acel moment, mi-am amintit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Pe drumul spre Ierusalim, Isus a fost în chinuri, ca și cum un cuțit I s-ar fi sucit în inimă, totuși, nu a avut nici cea mai mică intenție de a nu Se ține de cuvânt; a existat întotdeauna o forță puternică ce L-a mânat înainte spre locul unde avea să fie crucificat. În cele din urmă, a fost răstignit și a devenit asemenea trupului păcătos, ducând la bun sfârșit lucrarea de răscumpărare a omenirii. S-a eliberat de cătușele morții și ale Infernului. Înaintea Lui, moartea, iadul și Gheena și-au pierdut puterea și au fost înfrânte de El” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cum să slujim lui Dumnezeu în armonie cu intențiile Lui”). Când Domnul Isus Își purta crucea spre Golgota, a fost bătut crunt, trupul Lui era plin de vânătăi, iar fața Îi era plină de sânge. A suferit cumplit. Cu toate acestea, El nu a arătat niciun semn de regret. Pentru a răscumpăra întreaga umanitate, El a îndurat de bunăvoie aceste suferințe și a fost răstignit. În cele din urmă, El l-a învins pe Satana și a finalizat lucrarea de răscumpărare a întregii omeniri. Domnul Isus, pe deplin conștient de suferința imensă pe care avea s-o îndure pe cruce, nu a dat înapoi. Chiar cu prețul suferinței pe care El însuși urma să o îndure, avea să mântuiască lumea din păcat. Gândindu-mă la acest lucru, m-am simțit profund inspirată. Apoi, reflectând asupra mea, mi-am dat seama că tot continuam să mă retrag din fața pericolului și a necazului, iar comportamentul meu era atât de josnic și detestabil! Situația cu care mă confruntam atunci era tot un test, prin care dovedeam dacă într-un astfel de moment crucial alegeam să Îi fiu loială lui Dumnezeu sau mie însămi. Nu mai puteam să fiu egoistă și să mă gândesc doar la trupul meu. Trebuia să urmez exemplul Domnului Isus, chiar dacă asta însemna să fiu arestată, încarcerată sau torturată până la moarte. Trebuia să mut cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu. Să Îl mulțumesc pe Dumnezeu, fie și o singură dată, merita totul. Când m-am gândit la asta, mi-am simțit tot corpul inundat de un val de vigoare și de energie, fiind gata să îndeplinesc această sarcină. Știam că toate erau de la Dumnezeu și mă simțeam deosebit de recunoscătoare.

Apoi, am mutat în siguranță cărțile din trei case. Când mutam cărțile din a patra casă, era deja trecut de miezul nopții. Unul dintre vecini avea doi câini care lătrau neîncetat la cel mai mic sunet. Eram atât de neliniștită, încât îmi simțeam inima în gât. Mă temeam că vecinii aveau să ne descopere și să anunțe poliția. Îl chemam continuu pe Dumnezeu în inima mea. Spre ușurarea mea, după ce am terminat de încărcat mașina, vecinii nu au ieșit. Văzând că Dumnezeu ne-a protejat, I-am mulțumit cu însuflețire. Astfel, am mutat cu succes și în siguranță cărțile din patru case unde erau păstrate, fără niciun incident. Pe drumul de întoarcere, ne-am împărtășit experiențele, iar bucuria pe care am simțit-o era mai presus de cuvinte.

Prin această experiență, am dobândit o anumită înțelegere a atotputerniciei și suveranității lui Dumnezeu. Faptul că mama mea se mutase din casă chiar în ziua arestării fraților și surorilor, că fratele meu mă ajutase să înțeleg situația, că reușisem să trecem cu bine de punctele de control, toate acestea se supuneau suveranității și rânduielii lui Dumnezeu. Mutarea în siguranță a cărților se datora în întregime îndrumării lui Dumnezeu. Fără luminarea cuvintelor lui Dumnezeu și puterea insuflată de El, nu aș fi putut să mă răzvrătesc împotriva trupului meu și mi-ar fi lipsit credința de a îndeplini această sarcină. Toate acestea au fost rezultatul cuvintelor lui Dumnezeu.