de Frankie, Grecia

În 2021, fratele Gabriel, cu care călătoream predicând Evanghelia, a fost demis. Când l-am întrebat despre asta, mi-a spus că nu făcuse o treabă bună în datoria lui în ultimii câțiva ani; făcea lucrurile așa cum voia și era îndărătnic, lucru care perturba grav lucrarea bisericii și, așadar, a fost demis. M-am simțit prost că ajunsese în acest punct și văzându-l plin de atât de multe regrete și simțindu-se îngrozitor. Gândindu-mă în urmă la lucrarea pe care am făcut-o împreună, observasem că-și făcea treaba de mântuialăși proceda cum voia. Am vrut să-i atrag atenția, să-l ajut să reflecteze și să devină conștient de sine, dar când eram pe cale să spun ceva, ezitam. M-am gândit: „Cu siguranță conducătorul l-a dat în vileag și l-a emondat suficient când l-a demis, așa că sigur este foarte nefericit. Dacă spun și eu ceva, oare nu ar însemna doar să pun sare pe rană? Nu ar crede că-mi lipsește empatia? În plus, conducătorul probabil deja a menționat problemele pe care le-am observat, așa că doar am să-l consolez.” Așa că i-am spus: „Sunt sigur că ai dobândit multă experiență în toți acești ani de călătorii răspândind Evanghelia, sau că măcar poți să înțelegi multe lucruri. Mulți frați și surori din biserica de aici sunt noi credincioși care s-au alăturat în ultimii câțiva ani; nu au multă experiență în răspândirea Evangheliei. Îi vei putea ajuta pe toți când te vei întoarce acasă.” Spre surprinderea mea, răspunsul lui a fost: „Frate, mă supără să te aud spunând asta. Am crezut că ai să-mi atragi atenția asupra problemelor mele și ai să mă ajuți, ca să pot reflecta asupra mea și să devin mai conștient de mine; ar fi fost benefic pentru viața mea. Dar, în schimb, mă lauzi în pofida faptului că am decăzut până la acest nivel, făcându-mă să cred că demiterea mea nu este mare lucru și că sunt mai capabil decât ceilalți. Ești o persoană care le face pe plac oamenilor, acționând ca lacheul Satanei, împingându-mă mai aproape de iad! Aceste cuvinte plăcute auzului nu sunt edificatoare pentru oameni, așa că nu le mai spune. Nu este iubire; de fapt, e dăunător și distructiv.” Mi-a fost foarte rușine când l-am auzit pe frate spunând asta și am vrut să găsesc o gaură în care să mă ascund. Știam bine că Gabriel nu-și schimbase prea mult firea coruptă, în ciuda anilor de credință și că nu obținuse niciodată rezultate evidente în datoria lui, iar aceasta era o stare periculoasă. Nu doar că nu-i atrăgeam atenția asupra problemelor lui și nu-l ajutam, ci spuneam lucruri amabile. Eram nesincer, politicos și laudativ într-un mod secular. Oare nu înseamna că mă jucam cu el și eram înșelător? Demiterea curentă a lui Gabriel era o oportunitate bună ca el să reflecteze și să se cunoască mai bine. Dacă putea să caute adevărul, să reflecteze asupra lui însuși și să dobândească adevărata pocăință, acest eșec putea fi un punct de cotitură în credința lui. Însă eu eram o piedică, declamând niște prostii nesincere ca să mă joc cu el, să-l tulbur și să-l induc în eroare. Eram lacheul Satanei. Dumnezeu face tot posibilul să mântuiască oamenii, în timp ce Satana plănuiește și uneltește ca să tulbure și să împiedice oamenii și să-i târască jos, în iad. Aberațiile mele doar îl răneau pe fratele meu. Gândul acesta m-a făcut să simt o frică intensă, așa că am găsit niște cuvinte ale lui Dumnezeu pe care să le citesc și, în cuvintele lui Dumnezeu, am început să reflectez la problema mea și să ajung să o cunosc.

Am văzut că al lui Dumnezeu cuvânt spune: „Dacă ai o relație bună cu un frate sau o soră, iar ei îți cer să le arăți ce este greșit la ei, cum ar trebui să procedezi? Asta se leagă de ce abordare adopți în acest caz. E metoda ta bazată pe adevărurile-principii sau folosești filosofii pentru a aborda lumea? Dacă poți vedea clar că au o problemă, dar nu le spui fără ocolișuri ca să eviți să vă stricați relația, ba chiar îți găsești scuze, spunând: «Statura mea e mică acum și nu îți înțeleg pe deplin dificultățile. Când le voi înțelege, îți voi spune», care e atunci problema? Acest lucru implică o filosofie cu care abordezi lumea. Nu înseamnă asta că încerci să-i păcălești pe ceilalți? Ar trebui să vorbești doar despre ce poți vedea clar; iar în cazul în care ceva nu ți-e limpede, să spui. Asta înseamnă să zici ce e în inima ta. Dacă ai anumite gânduri și anumite lucruri îți sunt clare, dar ți-e teamă să nu-i jignești, ți-e frică să nu îi rănești, așa că alegi să nu spui nimic, atunci asta înseamnă să trăiești după o filosofie când abordezi lumea. Dacă descoperi că o persoană are o problemă sau a luat-o pe căi greșite, chiar dacă nu o poți ajuta cu iubire, trebuie măcar să-i atragi atenția asupra problemei, astfel încât să reflecteze asupra ei. Dacă o ignori, nu înseamnă că îi faci rău?” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Un om poate să-și rezolve noțiunile și neînțelegerile despre Dumnezeu numai urmărind adevărul”). Și am dat peste acest fragment despre oamenii vicleni: „Ei nu iubesc lucrurile pozitive, nu tânjesc după lumină și nu iubesc calea lui Dumnezeu sau adevărul. Le place să urmeze tendințe lumești, sunt vrăjiți de prestigiu, profit și statut, le place să iasă în evidență în mulțime, idolatrizează prestigiul, profitul și statutul și îi venerează pe cei măreți și celebri, dar, de fapt, venerează demonii și pe Satana. În sufletul lor, nu caută adevărul sau lucrurile pozitive, ci, în schimbă, venerează cunoașterea. […] Ei folosesc filosofiile Satanei, logica lui, se folosesc de orice stratagemă, de orice șiretlic al lui, în orice împrejurare, ca să le înșele încrederea oamenilor, pentru a-i face să-i venereze și să-i urmeze. Aceasta nu este calea pe care se cuvine să meargă oamenii care cred în Dumnezeu; nu numai că astfel de oameni nu vor fi mântuiți, dar vor înfrunta totodată pedeapsa de la Dumnezeu – nu poate exista nicio îndoială în această privință” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „O persoană nu poate fi mântuită prin credință în religie sau prin implicarea în ceremonii religioase”). Cuvintele lui Dumnezeu dezvăluiau pe deplin adevărul intenției și corupției mele. Problemele lui Gabriel îmi erau clare; fusese neglijent în datoria lui și nu și-o făcea din suflet. Nu era perseverent sau principial în lucrarea lui. Făcea orice voia și tulburase lucrarea bisericii. Fusesem o persoană care le făcea pe plac oamenilor și mă temeam să nu-l ofensez, așa că nu i-am atras niciodată atenția asupra acestor lucruri. Acum că fusese demis și mi se destăinuia în părtășie despre eșecurile sale, ar fi trebuit să discut despre problemele lui și să am părtășie despre voia lui Dumnezeu, ca să-l ajut să se cunoască și să I se căiască lui Dumnezeu. Ar fi fost într-adevăr un lucru iubitor, benefic și edificator pentru el. Dar eu eram o persoană care le făcea oamenilor pe plac, spunând o mulțime de mizerii false. Oare nu încercam să-l fac să mă placă păcălindu-l? Voiam ca el să simtă că, atunci când a experimentat eșecul, conducătorul a fost cel care l-a emondat și l-a dat în vileag, dar că eu am fost cel care i-a încălzit inima și l-a consolat. Atunci, ar fi fost recunoscător și ar fi avut o impresie bună despre mine. Când interacționam cu fratele meu, foloseam filosofiile seculare ale necredincioșilor, precum: „Dacă îi lovești pe alții, nu-i lovi în față; dacă îi expui pe alții, nu le expune neajunsurile”, „Rostește vorbe bune în armonie cu sentimentele altora și cu rațiune, întrucât a fi direct enervează pe ceailalți”, „Păstrarea tăcerii asupra greșelilor prietenilor buni face o prietenie lungă și bună” și altele. Toate acestea sunt cuvinte rele, lumești după care să trăiești și sunt, în întregime, filosofii satanice. Interacțiunile necredincioșilor susțin mereu calea lumii Satanei, iar cuvintele lor sunt întotdeauna lingușitoare și ipocrite. Ei joacă teatru, încearcă să afle ce cred ceilalți, cu șiretlicuri în tot ceea ce spun, și nu zic niciun cuvânt adevărat sau sincer. De multă vreme eram un credincios care citise și băuse mult din cuvântul lui Dumnezeu, dar tot n-am putut spune o singură vorbă care era adevărată. În schimb, am folosit filosofii satanice exact ca un necredincios și am fost un recipient pentru Satana, devenind din ce în ce mai alunecos și necinstit. Eram într-adevăr patetic! Asta mi-a amintit de cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă ei, credincioșii, vorbesc și se poartă cu aceeași nepăsare și nestăpânire ca necredincioșii, atunci sunt mai răi decât necredincioșii; sunt demoni arhetipali” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Un avertisment pentru cei care nu practică adevărul”). „Cu cât ești mai mult în prezența lui Dumnezeu, cu atât mai multe experiențe vei avea. Dacă încă trăiești în lume ca o fiară – gura ta împărtășind credința în Dumnezeu, dar inima ta fiind în altă parte – și dacă încă studiezi filosofiile de viață lumești, atunci nu vor fi fost în zadar toate eforturile tale?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Despre experiență”). Gândindu-mă la anii mei de credință, nu câștigasem adevărul și nu devenisem un om simplu și onest, ci tot mă agățasem de obiceiurile vieții seculare. Am văzut că nu eram un om care iubește sau acceptă adevărul. Am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „Dumnezeule, sunt atât necinstit! Vreau să mă pocăiesc și să nu mai trăiesc după filosofii satanice lumești.”

După acea experiență și lecție, am putut să fiu mai vigilent când interacționam cu ceilalți și am practicat vorbirea în moduri benefice pentru oameni, în loc să ocolesc problemele ca să le fac pe plac oamenilor. Dar pentru că eram atât de profund corupt de Satana, atunci când un lucru implica interesele personale, nu mă puteam abține să nu fiu din nou o persoană care face oamenilor pe plac.

Pe atunci, lucram cu fratele Hudson la producția video. Avea niște păreri destul de vehemente și era mult mai priceput decât mine în ceea ce privrea lucrarea. Simțeam că ar trebui să fiu modest, ca să nu aibă impresia că eram un neștiutor arogant. Așadar, de-a lungul îndatoririlor noastre, ori de câte ori am avut opinii diferite, am încercat să mă țin de „Armonia este comoară, toleranța este virtute”, ca să evit să ne stric relația și să mă înțeleg cu el. Uneori, vedeam greșeli în videoclipurile la care lucra și sugeram să le îndrepte, dar el nu credea că lucrurile pe care le menționam erau probleme. Pur și simplu căuta scuze ori îmi spunea părerea lui. Deși nu eram pe deplin de acord cu el, mi-era teamă că alte discuții ar fi condus la un impas sau vor isca o ceartă și că toată lumea ar fi spus că sunt arogant, neprihănit de sine și încăpățânat, așa că am renunțat. Am lucrat astfel împreună timp de câteva luni, dar când videoclipurile noastre au apărut, au fost mereu probleme din loc în loc, și majoritatea erau cele pe care le menționasem la început. Drept urmare, am fost nevoiți să refacem videoclipurile. Hudson a ajuns să fie demis din cauză că era arogant, neprihănit de sine și încăpățânat. Deși, în cele din urmă, videoclipurile au fost finalizate, nu m-am simțit liniștit sau împăcat în privința asta. În schimb, eram neliniștit și vinovat. În datoria mea, mereu încercam să le fac pe plac oamenilor, menținând o armonie superficială, de teamă să nu-i jignesc pe alții și nu sprijineam principiile. Nu îmi îndeplinisem cu adevărat funcția de partener și împiedicam lucrarea video. Mă simțeam îngrozitor. Apoi, conducătorul a venit să-mi vorbească și m-a dat în vileag, spunând: „Nu ai sprijinit adevărurile-principii în lucrarea ta cu frații și surorile tale. Știai clar că părerea lui Hudson era greșită în timpul producției, dar tot l-ai urmat orbește ca să previi conflictele și să-ți protejezi imaginea. Asta a însemnat că videoclipurile au trebuit să fie refăcute și asta ne-a întârziat progresul.” Apoi a zis: „Tinzi să te dai după cum bate vântul. Trebuie să cauți adevărul și să îndrepți asta imediat.” Mi-a fost greu să aud asta. În zilele care au urmat, m-am rugat și am reflectat la asta și am citit cuvântul lui Dumnezeu.

Am văzut cum cuvântul lui Dumnezeu spune: „După toate aparențele, cuvintele antihriștilor par deosebit de amabile, rafinate și distinse. Oricine încalcă principiile, cine perturbă și tulbură lucrarea bisericii, nu este dat în vileag sau criticat, indiferent cine ar fi; antihristul închide ochii, lăsându-i pe oameni să creadă că este generos în toate privințele. Fiecare stricăciune și faptă rea a oamenilor este întâmpinată cu binefacere și toleranță. Ei nu se enervează și nu se înfurie, nu se vor supăra și nu vor da vina pe oameni atunci când fac ceva greșit și dăunează intereselor casei lui Dumnezeu. Indiferent cine săvârșește răul și perturbă lucrarea bisericii, ei nu acordă atenție, de parcă acest lucru nu ar avea nimic de-a face cu ei și nu vor jigni niciodată oamenii din cauza asta. Ce îi preocupă cel mai mult pe antihriști? Câți oameni îi apreciază și câți oameni îi văd când suferă și îi admiră pentru asta. Antihriștii cred că suferința nu trebuie să fie niciodată în zadar; indiferent de greutățile pe care le îndură, de prețul pe care îl plătesc, de faptele bune pe care le fac, de cât de grijulii, de atenți și de iubitori sunt față de ceilalți, toate acestea trebuie realizate în fața altora, mai mulți oameni trebuie să vadă asta. Și care este scopul lor când acționează astfel? Este de a câștiga oamenii de partea lor, de a face mai mulți oameni să simtă admirație și aprobare față de acțiunile, comportamentul și caracterul lor. Există chiar și antihriști care încearcă să-și stabilească o imagine despre ei înșiși ca fiind o persoană bună prin acest comportament exterior bun, astfel încât mai mulți oameni să vină la ei în căutarea ajutorului. […] Acțiunile lor nu inspiră pur și simplu venerație în inimile oamenilor, ci le oferă și un loc acolo. Antihriștii doresc să Îi ia locul lui Dumnezeu. Asta este ceea ce urmăresc ei atunci când fac aceste lucruri. Evident, acțiunile lor au dat deja rezultate timpurii: în inimile acestor oameni lipsiți de discernământ, antihriștii au acum un loc, iar acum există oameni care îi venerează și îi admiră, care era tocmai scopul antihriștilor” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a zecea)”). Dumnezeu arată că antihriștii sunt deosebit de răi și demni de dispreț. Ei se pricep să se poarte frumos și să spună lucruri plăcute ca să se deghizeze și să câștige inimile celorlalți, făcându-i pe oameni să creadă că sunt singurii toleranți și înțelegători, ca alții să-i caute pentru consolare. Asta îndepărtează tot mai mult oamenii de Dumnezeu, iar antihriștii iau locul lui Dumnezeu în inimile lor. Exact așa mă comportam. Frații și surorile trebuie să-și atragă unii altora atenția asupra lucrurilor și să se ajute reciproc în îndatoririle lor, dar eu evitam să fac orice lucru ofensiv doar ca să-mi protejez reputația. Am văzut problemele din videoclipurile lui Hudson și, totuși, nu am sprijinit adevărurile-principii; pur și simplu m-am lăsat dus de val. Eram o persoană care făcea oamenilor pe plac și nu practicam adevărul. Nu voiam ca toți să creadă că eram arogant, ci, mai degrabă, că eram tolerant, înțelegător și că îmi păsa de sentimentele celorlalți. Voiam să-i fac fericiți pe toți oamenii cu care interacționam, ca ei să mă placă și să aibă o impresie bună despre mine. Ca să-mi ating țelul ticălos, n-am cruțat nici măcar lucrarea bisericii în încercarea mea de a menține o imagine pozitivă. Am fost atât de egoist! Din judecata și revelarea lui Dumnezeu, am văzut că, fiind o persoană care făcea oamenilor pe plac, mergeam pe calea antihristului. M-am simțit foarte vinovat când mi-am dat seama de asta. Ulterior, am continuat să reflectez asupra mea. Gândindu-mă retrospectiv la tot timpul în care fusesem credincios, afișasem mereu o față amabilă cu alți oameni. Oricând vedeam pe cineva care părea binevoitor, cultivat și rafinat în vorbire și acțiuni, încercam să-l imit și să-l copiez. Voiam să par mai nepretențios și ușor de abordat ca să-mi protejez imaginea în mințile fraților și surorilor mele. Rareori spuneam ceva când vedeam problemele celorlalți sau când își dezvăluiau corupția, de teamă să nu-i fac de rușine dându-i în vileag. Îmi aduc aminte că, înainte, când eram diacon evanghelic, mă străduiam mereu să fiu moderat și să vorbesc cu smerenie. Când vedeam că ceilalți erau neglijenți și neprincipiali în datoria lor, mi-era teamă că toată lumea m-ar fi crezut neînțelegător dacă aș fi deschis subiectul și că asta mi-ar strica imaginea de „tip cumsecade”. Așadar, dintr-o așa-zisă iubire, când încercam să-i ajut pe ceilalți, eram atent cu vorbele mele, delicat și indirect. Niciodată n-am dat în vileag pe nimeni fățiș și n-am ajutat pe nimeni să-și vadă gravitatea faptelor. Doar le ofeream un indiciu indirect. Când trebuia să demit pe cineva, simțeam că lucrul acesta ar fi ofensat persoana în cauză și nu știam ce să spun. Îmi dădeam silința ca ceilalți să ofere părtășie în locul meu, evitând asta ori de câte ori puteam… Astfel, făceam tot ce-mi stătea-n putință să-mi gestionez și să-mi protejez statutul și imaginea, iar frații și surorile spuneau că nu-mi dădeam niciodată aere și că se înțelegeau ușor cu mine. Ba chiar m-au recomandat pentru o funcție de conducere, pentru că aveam o „umanitate bună” și că nu i-aș fi oprimat pe ceilalți. Mă simțeam foarte mulțumit de mine. Antihriștii folosesc bunul comportament ca să înșele și să atragă oamenii. În inima mea, nu aveam aceleași motive și țeluri? Nu reflectasem niciodată asupra intenției mele demne de dispreț sau a naturii mele corupte și credeam că nu-i nimic greșit în a fi o persoană care făcea altora pe plac. Puteam să câștig aprobarea și sprijinul celorlalți și să-i fac pe oameni să aibă o părere bună despre mine: părea un mod grozav de a trăi. Dar acum am văzut că, fiind o persoană care le făcea oamenilor pe plac, mă consacram în cel mai tainic și ascuns mod, ca să-i induc pe în eroare pe ceilalți și să-i atrag. Umblam pe calea antihriștilor!

Într-o zi, în devoționalele mele, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care chiar m-a neliniștit: „Care este consecința atunci când oamenii se gândesc întotdeauna la propriile interese, când încearcă mereu să-și protejeze mândria și vanitatea, când dezvăluie o fire coruptă, dar nu caută adevărul pentru a o rezolva? Este aceea că nu au nicio intrare în viață, că le lipsesc mărturiile autentice bazate pe experiențe. Și acest lucru este periculos, nu-i așa? Dacă niciodată nu practici adevărul, dacă nu ai nicio mărturie bazată pe experiență, atunci, la momentul potrivit, vei fi dat în vileag și alungat. Ce utilitate au în casa lui Dumnezeu oamenii fără mărturii bazate pe experiențe? Cu siguranță vor avea rezultate slabe în orice datorieși nu vor putea face nimic în mod corespunzător. Nu sunt ei doar deșeuri? Dacă oamenii nu practică adevărul niciodată după ani de credință în Dumnezeu, sunt non-credincioși; sunt răi. Dacă nu practici adevărul niciodată și dacă fărădelegile tale devin din ce în ce mai numeroase, atunci sfârșitul tău este stabilit. Este clar de văzut că toate fărădelegile tale, calea greșită pe care pășești și refuzul tău de a te căi – toate echivalează cu o multitudine de fapte rele; și, astfel, sfârșitul tău este acela că vei merge în iad, vei fi pedepsit. Credeți că acesta este un aspect minor? Dacă nu ai fost pedepsit, nu vei avea niciun sentiment despre cât de înspăimântător este acest lucru. Când vine ziua în care chiar te confrunți cu dezastrul, te confrunți cu moartea, va fi prea târziu pentru regrete. Dacă, în credința ta în Dumnezeu, nu accepți adevărul, și dacă ai crezut în Dumnezeu ani de zile, dar în tine nu s-a petrecut nicio schimbare, consecința finală este aceea că vei fi alungatși abandonat” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Eram mereu un tip de treabă și nu practicam adevărul. Când cooperam cu ceilalți, mereu mi-am atins țelul rău de a atrage și câștiga inimile celorlalți, în detrimentul intereselor bisericii. Tot ce făceam era rău. Dacă mai continuam astfel, ajungeam să fiu alungat și pedepsit de Dumnezeu! Din cuvintele lui Dumnezeu, am putut să simt firea Lui dreaptă și să știu că e dezgustat de cei care nu practică adevărul. Am vrut să mă pocăiesc imediat, să caut o cale de a practica și să-mi înlătur firea de a face pe plac oamenilor.

Am citit cum cuvântul lui Dumnezeu spune: „Când relația ta cu Dumnezeu a devenit normală, atunci vei avea o relație normală și cu oamenii. Pentru a construi o relație normală cu Dumnezeu, totul trebuie să fie clădit pe temelia cuvintelor lui Dumnezeu, trebuie să fii capabil să-ți îndeplinești datoria conform cuvintelor lui Dumnezeu și a ceea ce Dumnezeu cere, trebuie să-ți îndrepți perspectivele și să cauți adevărul în toate lucrurile. Trebuie să practici adevărul atunci când îl înțelegi și, indiferent de ce ți se întâmplă, trebuie să te rogi lui Dumnezeu și să cauți cu o inimă supusă lui Dumnezeu. Practicând astfel, vei putea menține o relație normală cu Dumnezeu. În același timp în care îți îndeplinești corect îndatoririle, trebuie să te asiguri că nu faci nimic care să nu fie în avantajul intrării în viață a aleșilor lui Dumnezeu și să nu spui nimic care nu este de ajutor fraților și surorilor. Cel puțin, nu trebuie să faci nimic care să fie împotriva conștiinței tale și să nu faci absolut nimic rușinos. În mod special, nu trebuie să faci, sub nicio formă, ceva ce se răzvrătește sau se împotrivește lui Dumnezeu și nu trebuie să faci nimic care perturbă lucrarea sau viața bisericii. Fii drept și onorabil în tot ceea ce faci și asigură-te că fiecare acțiune a ta este prezentabilă înaintea lui Dumnezeu. Chiar dacă trupul poate fi slab uneori, trebuie să fii capabil să pui pe primul loc interesele familiei lui Dumnezeu, fără a râvni la profitul personal, fără a face vreun lucru egoist sau vrednic de dispreț, adesea reflectând asupra propriei persoane. În acest fel, vei putea adeseori să trăiești înaintea lui Dumnezeu, iar relația ta cu Dumnezeu va deveni întru totul normală” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cum este relația ta cu Dumnezeu?”). „Pentru toți cei care îndeplinesc o datorie, indiferent cât de profundă sau superficială este înțelegerea lor despre adevăr, cel mai simplu mod de a practica intrarea în adevărul-realitate este să se gândească, în toate, la interesele casei lui Dumnezeu și să renunțe la propriile dorințe egoiste, la intențiile personale, la motive, mândrie și statut. Să pună interesele casei lui Dumnezeu pe primul loc – măcar atât ar trebui să facă un om. Dacă o persoană care îndeplinește o datorie nu poate face nici măcar atât, atunci cum se poate spune că își face datoria? Asta nu înseamnă a-ți îndeplini datoria. Ar trebui să te gândești mai întâi la interesele casei lui Dumnezeu, să fii atent la voia Sa și să ții seama de lucrarea bisericii. Pune aceste lucruri înainte de toate; abia după aceea poți să te gândești la stabilitatea statutului tău sau la cum te privesc alții. Nu simțiți că devine ceva mai ușor atunci când împărțiți asta în doi pași și faceți unele compromisuri? Dacă vei practica astfel o vreme, vei ajunge să simți că a-L mulțumi pe Dumnezeu nu este un lucru atât de dificil. Ba mai mult, ar trebui să poți să-ți îndeplinești responsabilitățile, să-ți onorezi obligațiile și datoria, să lași deoparte dorințele, intențiile și motivele tale egoiste, să ai considerație față de voia lui Dumnezeu și să pui pe primul loc interesele casei lui Dumnezeu, lucrarea bisericii și datoria pe care ar trebui s-o îndeplinești. După ce vei fi experimentat aceste lucruri o vreme, vei simți că acesta este un mod bun de a te comporta. Înseamnă să trăiești deschis și onest, să nu fii o persoană meschină, josnică; înseamnă să trăiești cu dreptate și onoare, mai degrabă decât să fii josnic, meschin și să nu fii bun de nimic. Vei simți că așa ar trebui să acționeze o persoană. Și că aceasta este înfățișarea pe care ar trebui să o trăiască” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Libertatea și eliberarea pot fi dobândite doar prin înlăturarea firii corupte”). Citind cuvântul lui Dumnezeu, am înțeles că doar aceia care caută adevărul în toate și stau de partea lui Dumnezeu, care renunță la dorințele lor și sprijină lucrarea bisericii trăiesc o asemănare umană și pot avea relații normale cu ceilalți. După aceea, am început să practic acordând mai întâi atenție protejării intereselor bisericii în orice situație și am încercat să satisfac voia lui Dumnezeu prin limbajul și acțiunile mele. După ce am făcut asta o vreme, am văzut că aveam multe șanse de a practica adevărul în viața cotidiană și în datoria mea. De exemplu, la adunări, am observat pe unii rostind cuvinte sau doctrine ori abătându-se de la subiect. Sau cineva sporovăia în timpul părtășiei, prelungindu-ne întrunirea. Asta ne afecta viața bisericească, dar liderul de echipă nu încerca să scoată în evidență sau să îndrepte acest lucru. La început, nu am vrut să spun nimic, dar m-am simțit oarecum vinovat – de ce voiam să le fac pe plac oamenilor? Am spus imediat o rugăciune lui Dumnezeu, abandonându-mi intenția greșită. Spre sfârșitul întrunirii, am menționat problemele pe care le văzusem și am propus soluții. Am simțit cum a mă lepăda de mine însumi și a susține astfel lucrarea bisericii chiar mi-au adus multă liniște. De asemenea, un frate pe care-l cunoșteam foarte bine a fost demis. Mi-a spus că a fost din cauză că el tânjise după comfort, era viclean, nelgijent și ineficient în datoria lui. La început, am vrut să-l consolez și să-i fac o impresie bună, dar apoi am realizat că trebuia să practic adevărul de data asta. Așadar, mi-am calmat inima și m-am gândit la ce ar trebui să spun pentru a-l ajuta pe acest frate să se edifice. M-am gândit la interacțiunile noastre anterioare. Dorința lui de confort fusese destul de evidentă cât își făcuse datoria. Fără s-o iau pe ocolite, i-am atras atenția asupra problemelor de atitudine pe care le afișa datoria lui și i-am trimis câteva cuvinte ale lui Dumnezeu care erau relevante. Mi-a mulțumit și a spus că faptul că i-am zis toate astea l-a ajutat. După ce am făcut asta, m-am simțit foarte calm și foarte împăcat.

Prin judecata și revelația cuvintelor lui Dumnezeu, am văzut că, dacă aș fi continuat să trăiesc după filosofiile lumești ale Satanei, aș fi devenit mai neglijent și necinstit; aș fi ratat cea mai de jos limită a ceea ce însemna să fii om și aș fi ajuns să-i rănesc pe ceilalți și pe mine însumi. Am învățat și că a trăi după cuvintele lui Dumnezeu și a mă comporta conform adevărurilor-principii este singura cale de a avea umanitate și de a fi într-adevăr un om bun.