de Li Le, China

Când eram mică, mama și tata mi-au spus că omul a fost creat de Dumnezeu și că, prin urmare, ar trebui să trăiască venerându-l pe Creator. Când am mai crescut, am început să particip la adunări. Prin 2017, mama a fost exclusă, fiind considerată o persoană rea deoarece perturba și tulbura lucrarea bisericii și refuza cu încăpățânare să se căiască. Din acel moment, ea nu m-a mai susținut la fel de mult în credința mea. În 2018, am început facultatea, iar de fiecare dată când mergeam acasă sau când mă suna, mama îmi spunea mereu să învăț din greu și mă întreba ce planuri am în legătură cu studiile și cu viața mea. Nu pomenea aproape niciodată de credința mea în Dumnezeu; în plus, eu eram ocupată cu învățătura și mâncam și beam rareori cuvintele lui Dumnezeu, așa că, treptat, m-am îndepărtat de El. Mă simțeam adesea pustie și epuizată.

Într-o zi din 2020, pe când eram acasă în vacanța de iarnă, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Dumnezeu nu doar plătește un preț pentru fiecare persoană, în deceniile care se scurg de la nașterea acesteia până în prezent. Din punctul Lui de vedere, ai venit de nenumărate ori pe această lume și te-ai reîntrupat de nenumărate ori. Cine răspunde de acest lucru? Dumnezeu este responsabil de acest lucru. Nu ai de unde să știi aceste lucruri. De fiecare dată când vii pe această lume, Dumnezeu face personal aranjamente pentru tine: El rânduiește câți ani vei trăi, tipul de familie în care te vei naște, când îți vei întemeia o casă și o carieră, precum și ceea ce vei face în această lume și cum îți vei câștiga traiul. Dumnezeu îți rânduiește o cale de a-ți câștiga traiul, astfel încât să-ți poți îndeplini nestingherit misiunea în această viață. Iar, în ceea ce privește ce ar trebui să faci la următoarea întrupare, Dumnezeu îți rânduiește și îți predă acea viață în conformitate cu ceea ce s-ar cuveni să ai și ce s-ar cuveni să ți se dea… Dumnezeu a făcut aceste rânduieli pentru tine de multe ori și, în sfârșit, te-ai născut în această epocă a zilelor de pe urmă, în familia ta actuală. Dumnezeu a rânduit un mediu pentru tine în care ai putea să crezi în El, ți-a permis să-I auzi glasul și să te întorci înaintea Lui, astfel încât să fii capabil să-L urmezi și să îndeplinești o datorie în casa Lui. Numai cu o astfel de îndrumare de la Dumnezeu ai trăit până astăzi. […] Dumnezeu își asumă întreaga responsabilitate pentru fiecare suflet care este reîntrupat. El lucrează cu atenție, plătind cu prețul vieții Sale, îndrumând fiecare persoană și rânduind fiecare viață a ei. Dumnezeu trudește și plătește un preț în acest fel de dragul omului și îi dăruiește acestuia toate aceste adevăruri și această viață. Dacă oamenii nu îndeplinesc datoria unor ființe create în aceste zile de pe urmă și nu se întorc înaintea Creatorului – dacă, în final, prin oricât de multe vieți și generații au trecut, nu își fac bine îndatoririle și eșuează în îndeplinirea cerințelor lui Dumnezeu – nu ar fi atunci prea îndatorați față de Dumnezeu? Nu ar fi ei nevrednici de tot prețul plătit de Dumnezeu? Ar fi foarte lipsiți de conștiință, nu ar merita să fie numiți oameni, deoarece ar fi prea îndatorați față de Dumnezeu. Așadar, în viața aceasta – nu fac referire la viețile tale anterioare, ci la viața aceasta – dacă nu ești capabil să renunți la lucrurile care-ți plac sau la lucruri exterioare de dragul misiunii tale – de pildă la plăceri materiale și la dragostea și bucuria familiei – dacă nu renunți la plăcerile trupești de dragul prețului pe care îl plătește Dumnezeu pentru tine sau pentru a răsplăti iubirea lui Dumnezeu, atunci ești cu adevărat rău! De fapt, orice preț pe care-l plătești pentru Dumnezeu merită. În comparație cu prețul pe care-l plătește Dumnezeu în numele tău, cât valorează puținul pe care îl oferi sau îl sacrifici tu? Cât valorează puținul pe care-l suferi tu? Știi cât a suferit Dumnezeu? Puținul pe care-l suferi tu nici măcar nu merită pomenit când e comparat cu ceea ce a suferit Dumnezeu. În plus, făcându-ți acum datoria, obții adevărul și viața, iar la sfârșit vei supraviețui și vei intra în Împărăția lui Dumnezeu. Ce mare binecuvântare e asta! În timp ce Îl urmezi pe Dumnezeu, fie că suferi sau plătești un preț, în realitate, tu lucrezi împreună cu Dumnezeu. Orice ne cere Dumnezeu să facem, noi ascultăm cuvintele Lui și practicăm în acord cu ele. Nu te răzvrăti împotriva lui Dumnezeu și nu face nimic care Îl întristează. Ca să lucrezi împreună cu Dumnezeu, trebuie să suferi puțin și trebuie să renunți și să dai deoparte unele lucruri. Trebuie să renunți la renume, câștig, statut, bani și plăceri lumești – este nevoie chiar să renunți la lucruri precum căsătoria, munca și perspectivele tale în lume. Știe Dumnezeu dacă ai renunțat la aceste lucruri? Poate Dumnezeu să vadă toate acestea? (Da.) Ce va face Dumnezeu când va vedea că ai renunțat la aceste lucruri? (Dumnezeu va fi mângâiat și va fi mulțumit.) El nu va fi doar mulțumit și nu va spune doar: «Prețul pe care l-am plătit a dat roade. Oamenii sunt dispuși să lucreze alături de Mine, au această hotărâre și i-am câștigat.» Fie că Dumnezeu e mulțumit sau fericit, satisfăcut sau mângâiat, El nu are doar această atitudine. El și acționează și vrea să vadă rezultatele pe care le realizează lucrarea Sa, altfel, ceea ce le cere oamenilor ar fi lipsit de sens. Harul, iubirea și mila pe care Dumnezeu i le arată omului nu reprezintă doar un fel de atitudine – ele reprezintă, totodată, un fapt. Despre ce fapt este vorba? Faptul că Dumnezeu Își pune cuvintele înlăuntrul tău, luminându-te, pentru ca tu să poți vedea ce este frumos în legătură cu El și ce înseamnă lumea aceasta, astfel încât inima ta să fie plină de lumină, permițându-ți să înțelegi cuvintele Lui și adevărul. În acest fel, fără să știi, dobândești adevărul. Dumnezeu lucrează atât de mult asupra ta, într-un mod foarte real, permițându-ți să dobândești adevărul. Când dobândești adevărul, când dobândești cel mai prețios lucru, care este viața veșnică, intențiile lui Dumnezeu sunt satisfăcute. Când Dumnezeu vede că oamenii urmăresc adevărul și sunt dornici să coopereze cu El, este fericit și mulțumit. Atunci, El adoptă o atitudine și, în timp ce are acea atitudine, se pune să lucreze și îl aprobă și îl binecuvântează pe om. El spune: «Te voi răsplăti cu binecuvântările pe care le meriți.» Iar atunci vei fi câștigat adevărul și viața. Când ai cunoaștere despre Creator și ai obținut aprecierea Lui, vei mai simți un gol în inima ta? Nu vei mai simți. Te vei simți împlinit și vei avea un sentiment de bucurie. Nu asta înseamnă ca viața cuiva să aibă valoare? Aceasta este cea mai valoroasă și cea mai semnificativă viață” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Plătirea prețului pentru a dobândi adevărul este de mare însemnătate”). Din cuvintele Lui, am înțeles că tot ce are omul vine de la Dumnezeu și că noi suntem astăzi în viață doar pentru că El are grijă de noi și ne ocrotește, că oamenii au o conștiință și trăiesc o viață cu sens numai atunci când își îndeplinesc îndatoririle ca ființe create. Faptul că m-am născut în zilele de pe urmă și că eram îndeajuns de norocoasă să aud glasul lui Dumnezeu era ceva predestinat de El din veci, la fel ca responsabilitățile și ca misiunea pe care le aveam de îndeplinit. Deși, încă de mică, îmi urmasem părinții pe calea credinței, nu îndeplinisem niciodată o datorie. Am vrut să-mi asum una când am intrat la facultate, însă nu-mi puteam abandona studiile și perspectivele de viitor. Participam doar la adunări, întrucât asta era reglementarea, însă inima-mi era înstrăinată de Dumnezeu. Privind în urmă, cei cu care mă întovărășeam la facultate erau aproape cu toții non-credincioși, iar cu timpul am început să urmez tendințe rele, să mănânc, să beau și să mă distrez. Petreceam tot mai puțin timp mâncând și bând cuvintele lui Dumnezeu, devenind totodată din ce în ce mai egoistă și mai vicleană. Nu eram cu nimic diferită de cei care nu credeau în Dumnezeu. Mă gândeam la părtășia fraților și surorilor, care spuneau că numai experimentând cuvintele lui Dumnezeu în îndeplinirea îndatoririlor noastre putem dobândi adevărul și continua să creștem în viață, ajungând, în cele din urmă, să fim câștigați de Dumnezeu. Cum putem dobândi mântuirea, dacă nu ne facem datoria și urmărim tendințe lumești?

După aceea, am auzit întâmplător imnul „Timpul pierdut niciodată nu va reveni”, alcătuit din cuvintele lui Dumnezeu: „Treziți-vă, fraților! Treziți-vă, surorilor! Ziua Mea nu va fi amânată; timpul înseamnă viață, iar a recupera timpul înseamnă a salva viața! Timpul nu este departe! Dacă nu reușiți să luați examenul de admitere la facultate, puteți să studiați pentru el iar și iar. Totuși, ziua Mea nu va mai fi amânată. Țineți minte! Țineți minte! Acestea sunt cuvintele Mele blânde de îndemn. Sfârșitul lumii s-a desfășurat chiar în fața ochilor voștri, iar marile catastrofe vor sosi în curând. Viața voastră sau somnul vostru, mâncarea, băutura și hainele – care dintre aceste lucruri e mai important? A sosit timpul să cântăriți aceste lucruri!” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 30). După ce am ascultat acest imn, mi-am dat seama că nu-mi rămânea prea mult timp pentru a îndeplini o datorie. Când am dat examenele de intrare la facultate, aș fi avut posibilitatea să mai rămân la școală un an și să dau examenele din nou, dacă picam. Însă șansa de a fi mântuiți de Dumnezeu e una singură, iar dacă o pierdem, pierdută rămâne pe veci. M-am gândit, de asemenea, cât de gravă era pandemia și cum, fără grija și ocrotirea lui Dumnezeu, puteam muri în orice clipă. Am simțit că pandemia era modul lui Dumnezeu de a mă avertiza. Ani de zile urmasem tendințe lumești și irosisem atâta vreme, ratând atât de multe șanse de a face o datorie și de a dobândi adevărul. Acum, nu mai voiam să ratez nicio șansă. Dacă nu foloseam acest timp prețios pentru a face o datorie și a pregăti mai temeinic fapte bune, aș fi sfârșit prin a fi înghițită de dezastru, iar regretele ar fi fost tardive. Simțeam acum o pornire tot mai imperioasă de a-mi face datoria, iar când perioada de carantină din pandemie s-a încheiat, am început să fac datoria de udare a nou-veniților.

Deoarece pandemia încă nu se sfârșise, urmam cursurile online și, neavând prea multe, puteam să mă ocup și de cursuri, și de datoria mea. Nu m-am gândit niciodată că asta avea s-o supere pe mama, pentru că ea voia să-mi iau o slujbă cu jumătate de normă în timpul liber. Într-o seară, m-a întrebat mânioasă: „Ți-am spus să-ți găsești o slujbă, deci ce-ai de gând?” I-am răspuns: „Intenționez să-mi fac în continuare datoria.” S-a enervat foarte tare și mi-a zis: „Eu nu-ți cer să renunți la datoria ta; poți să o faci, și să și lucrezi în același timp. Nu trebuie să iei credința așa de în serios. Să nu faci ca mine; eu am renunțat la tot și am sfârșit prin a fi îndepărtată.” Mi-am spus în sinea mea: „Oare să te agăți de lume și să crezi în același timp în Dumnezeu nu înseamnă că joci, de fapt, la două capete? Asta nu-i credință sinceră în Dumnezeu! În plus, faptul că ai renunțat la serviciu și la familie și faptul că ai fost îndepărtată sunt două lucruri diferite. Ai fost îndepărtată pentru că ai făcut tot soiul de fapte rele și ai refuzat să te căiești.” Așa că i-am spus mamei mele: „Acum învăț; dacă-mi iau și o slujbă, când o să mai am timp să-mi fac datoria? Nu-mi iau nicio slujbă.” Mama m-a dojenit, spunându-mi: „Văd că nu vrei să asculți nimic din ce-ți spun. Nu-ți dai seama că nu-ți vreau decât binele?” Am zis: „O să te ascult legat de orice altceva; dar nu și în legătură cu asta.” S-a înfuriat atât de tare, încât mi-a înșfăcat laptopul și l-a spart. M-am simțit foarte nedreptățită și nu înțelegeam de ce se enervase așa de tare. După aceea, ori de câte ori voiam să plec să particip la o adunare sau să-mi fac datoria, îmi dădea de făcut treburi prin casă. Uneori, plecam în grabă din casă, iar ea se enerva pe mine și mă certa.

Într-o zi, m-a întrebat: „Care sunt planurile tale de viitor?” I-am răspuns: „Am hotărât să-mi fac datoria în casa lui Dumnezeu.” Văzând că pun datoria pe primul loc, mi-a zis cu o figură severă: „Te-am crescut toți anii ăștia, și praful s-a ales de munca mea. Ar fi fost mai bine să fi avut un câine. Eu l-aș fi hrănit, iar el ar fi dat din coadă văzându-mă. Ce-am primit în schimb pentru toată osteneala pe care mi-am dat-o cu tine? Hai, pleacă! Du-te unde vezi cu ochii! Nu vreau trântori în casa asta!” Auzind-o, am fost uluită și m-am gândit: „Eu doar cred în Dumnezeu; n-am făcut nimic rău, și totuși vrei să mă dai afară!” Mama a continuat, zicând: „Dacă o ții în continuare cu credința și făcutul datoriei, familia asta o să se destrame. Începând de azi, eu n-o să mai am fiică, iar tu n-o să mai ai mamă. O să însemne că te-am crescut degeaba!” Când a spus asta, m-am simțit foarte rănită și nedreptățită, și m-am gândit: „Mama credea în Dumnezeu cândva; n-ar trebui să mă susțină? De ce îmi pune piedici?” Am simțit că în fața mea se deschideau două căi: calea credinței în Dumnezeu și a îndeplinirii datoriei, care presupunea să pun capăt legăturii mele cu mama, și calea satisfacerii afecțiunii, care însemna să-L trădez pe Dumnezeu și să nu-mi mai pot face datoria. Confruntată cu necesitatea de a face o alegere, am simțit că inima mi se frânge în două. Aveam o afecțiune profundă pentru mama. Ea îmi arătase foarte multă iubire toată viața mea. Răbdase de foame, renunțase să-și cumpere haine noi și îmi lăsa mie tot ce era mai bun. Pentru mine, era persoana cea mai importantă. Dar nu puteam nici să-L abandonez pe Dumnezeu. Dumnezeu îmi dăruise viața. Dumnezeu era Cel care îmi dăduse suflarea vieții, care avusese grijă de mine și mă ocrotise de-a lungul copilăriei. Sănătatea mea nu fusese niciodată înfloritoare și mă îmbolnăveam des. Fără grija și ocrotirea lui Dumnezeu, aș fi murit de mult și n-aș mai fi fost astăzi aici. Dacă o părăseam pe mama, cel puțin aș fi putut trăi în continuare. Dar dacă Îl părăseam pe Dumnezeu, n-aș fi devenit oare doar un cadavru ambulant? Ce sens ar mai fi avut atunci viața? Știam că trebuia să aleg credința în Dumnezeu, dar, dacă alegeam asta, n-aș fi rămas fără mamă pe viitor? Familia mea caldă și dragă s-ar fi dus. Simțeam nespus de multă presiune din partea mamei. De ce trebuia să fie ori una, ori alta? De ce trebuia să fac această alegere? Apoi m-am gândit la un fragment din cuvintele lui Dumnezeu pe care îl citisem înainte: „În fiecare stadiu al lucrării pe care Dumnezeu o face asupra oamenilor, la exterior pare că sunt interacțiuni între oameni, ca și cum s-ar fi născut din aranjamente sau tulburări umane. Dar, în spatele scenei, fiecare etapă a lucrării și tot ceea ce se întâmplă reprezintă un pariu făcut de Satana în fața lui Dumnezeu și cere oamenilor să rămână fermi în mărturia lor față de Dumnezeu. Luați ca exemplu pe Iov, când a fost încercat: în spatele scenei, Satana făcea un pariu cu Dumnezeu și ceea ce i s-a întâmplat lui Iov au fost faptele și tulburarea oamenilor. În spatele fiecărui pas al lucrării pe care Dumnezeu o face în voi este pariul Satanei cu Dumnezeu – în spatele acestui tot este o luptă” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au ajutat să înțeleg că, deși în aparență mama mă presa și mă obliga să fac o alegere, în spatele tuturor acestor lucruri se ducea o luptă spirituală. Era vorba și de ispita Satanei. Satana îmi cunoștea punctul slab, așa că se folosea de sentimentele de afecțiune pentru a mă presa să-mi abandonez credința. Dacă aș fi ascultat-o pe mama, renunțând la credința și la datoria mea, aș fi căzut pradă uneltirilor Satanei și mi-aș fi pierdut șansa de mântuire. Indiferent dacă urma sau nu să fiu alungată de acasă, nu puteam să-L trădez pe Dumnezeu și să-mi abandonez datoria din motive de afecțiune. M-am gândit și la alte cuvinte ale lui Dumnezeu: „Când te confrunți cu încercări, trebuie să fii dispus să înduri durerea de a renunța la ce iubești și să fii dispus să plângi amarnic pentru a-L satisface pe Dumnezeu. Doar aceasta este adevărata iubire și credință” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”). Inima mea și-a regăsit tăria. Indiferent ce urma să-mi aducă viitorul, aveam să mă bizui pe Dumnezeu pentru a merge mai departe. Așa că i-am spus mamei mele: „Mi-am dorit mereu familia asta, v-am dorit mereu pe tine și pe tata. Aș prefera să mănânc mai puțin, să cheltui mai puțin și să fiu o fiică bună. Dacă nu-ți pot îndeplini cerințele, este pentru că pur și simplu nu sunt capabilă de asta. Mai mult de-atât nu pot face. Dar credința în Dumnezeu și îndeplinirea datoriei reprezintă calea corectă și nu o pot abandona.” Mama s-a făcut neagră de furie, iar ulterior s-a mutat de acasă, închiriindu-și o locuință în altă parte.

Din când în când, mama mă invita în locuința ei închiriată ca să mai stăm de vorbă. Odată, mi-a spus: „Taică-tu nu stă prea bine cu sănătatea. Trebuie să te gândești la el. Ce te faci dacă într-o zi se îmbolnăvește? N-am spus niciodată să nu crezi în Dumnezeu. Li Yan și Wang Mei cred în Dumnezeu și au și serviciu, nu-i așa? Nu trebuie să iei credința așa de în serios. Oare nu mă gândesc doar la viitorul tău când îți spun să-ți iei o slujbă?” M-am necăjit foarte tare. Tata chiar o ducea rău cu sănătatea de câțiva ani. Dacă într-adevăr s-ar fi îmbolnăvit, ce m-aș fi făcut eu, ca fiică, neavând niciun ban să-l ajut? Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă mâhneam mai tare. În inima mea, mă tot rugam lui Dumnezeu, spunând: „O, Dumnezeule, apără-mă, Te rog, de capcanele Satanei. Vreau să Te mulțumesc, dar sunt slabă. Curând mă voi prăbuși sub acest asediu. Dă-mi, Te rog, credința de a desluși uneltirile Satanei și de a rămâne fermă în mărturia mea pentru Tine.” După ce m-am rugat, mi-au venit în minte cuvintele lui Dumnezeu: „De ce nu îi încredințezi mâinilor Mele? Nu ai încredere în Mine? Sau te temi cumva că voi face aranjamente nepotrivite pentru tine?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 59). Cuvintele lui Dumnezeu au făcut pe dată lumină în inima mea. Dumnezeu are suveranitate peste toate, și El este Cel care hotărăște asupra vieții și morții noastre. Ba chiar mai mult, oare nu El este Cel care deține incontestabil suveranitatea asupra faptului dacă cineva se îmbolnăvește sau nu? Dacă tatăl meu urma să se îmbolnăvească sau nu în viitor sau care avea să fie starea sănătății lui nu erau lucruri pe care să le pot controla eu. Trebuia să-mi încredințez tatăl în mâinile lui Dumnezeu și să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu. Am înțeles, de asemenea, că mama mea devenise o slujitoare a Satanei. Dacă dăduse greș cu asprimea, acum mă lua cu binișorul, folosindu-se de orice mijloc pentru a mă ispiti și a mă ademeni să-L trădez pe Dumnezeu. Așa că i-am spus mamei mele: „Sunt adultă acum. Pot să gândesc cu capul meu și să hotărăsc singură. Sunt neclintită în credința mea în Dumnezeu. Credința mea nu se limitează la a spune că Îl recunosc și la a crede în El în inima mea. Oare chiar cred în Dumnezeu dacă nu-mi fac datoria? Nu mă interesează cum cred în Dumnezeu acei oameni de care ai pomenit. Dacă ei se duc de râpă, ar trebui să mă țin și eu după ei? Nu-i vorba că n-am conștiință. Tocmai pentru că am o conștiință știu ce să fac și ce să nu fac.” Mama a tăcut când a auzit asta. Știam că eu n-aș fi putut rosti acele cuvinte. Era Dumnezeu, care mă călăuzea să contracarez uneltirile Satanei.

Totuși, m-am simțit foarte abătută pe drumul spre casă. Mama îmi ținea același discurs iarăși și iarăși, iar eu nu înțelegeam ce o determina să facă asta mereu sau de ce insista întruna să aleg fie credința, fie pe ea și pe tata. Când aveau să se sfârșească toate astea? Chiar nu mai voiam să îndur așa ceva. Mergând, m-am gândit la un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Când Dumnezeu lucrează pentru a-l rafina pe om, omul suferă. Cu cât este mai intensă rafinarea unei persoane, cu atât mai mare va fi inima sa iubitoare de Dumnezeu și cu atât mai mult se va dezvălui în ea puterea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, cu cât un om primește mai puțină rafinare, cu atât mai puțin va avea o inimă iubitoare de Dumnezeu și cu atât mai puțin se va dezvălui în acesta puterea lui Dumnezeu. Cu cât sunt mai mari rafinarea și durerea unei astfel de persoane și cu cât îndură mai multe chinuri, cu atât mai mult va crește dragostea sa pentru Dumnezeu, cu atât mai sinceră va deveni credința sa în El și cu atât mai profundă va fi cunoașterea sa de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”). Am cugetat pe drum la acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu și, fără să-mi dau seama, inima mi s-a revigorat. Satana încerca să-mi pună piedici tocmai pentru că alesesem acum calea credinței. Dacă n-aș fi crezut în Dumnezeu și n-aș fi ales să-mi fac datoria, n-aș fi fost rafinată în felul acesta. M-am gândit la numărul mare de frați și de surori care erau persecutați și întâmpinau piedici din partea familiilor lor ca urmare a credinței în Dumnezeu, dar care nu și-au abandonat niciodată credința sau datoria. În schimb, se rugau lui Dumnezeu și se bizuiau pe El pentru a rămâne fermi în mărturia lor. Acum alesesem să-L urmez pe Dumnezeu și să-mi fac datoria de ființă creată. Satana cu siguranță nu avea de gând să mă lase să scap cu una, cu două, așa că încerca să mă facă să mă lepăd de Dumnezeu prin mijlocirea persecuțiilor necontenite din partea mamei mele. Dumnezeu folosea și El această persecuție pentru a-mi desăvârși credința în El, astfel încât să învăț să mă bizui pe El pentru a rămâne fermă în mărturia mea. Când am înțeles asta, am fost foarte mișcată. Dumnezeu nu mă abandonase când am fost negativă, ci se folosise de cuvintele Sale pentru a mă călăuzi, permițându-mi să rămân fermă și să nu fiu indusă în eroare și ademenită de Satana. Aveam sentimentul că Dumnezeu îmi era alături, purtându-mă de mână spre mai departe. Mă simțeam nespus de statornică și de susținută, având credința necesară pentru a depăși această situație.

O lună și jumătate mai târziu, mama s-a mutat înapoi acasă. Într-o dimineață, a intrat în camera mea și m-a întrebat ce părere am despre ideea de a-mi lua o slujbă. I-am zis: „Nu m-am răzgândit. Aleg să-mi fac datoria în casa lui Dumnezeu.” Mi-a spus că sunt o nemernică nerecunoscătoare și, enervată la culme, s-a repezit să mă lovească. Nu-mi amintesc precis cât de multe palme mi-a dat. Ba chiar m-a apucat de gât și m-a izbit cu capul de perete. Nu s-a oprit decât în momentul în care eram pe punctul de a mă sufoca. Chiar nu puteam înțelege de ce-mi făcea una ca asta. Credeam în Dumnezeu și-mi îndeplineam datoria, atâta tot! Nu făceam nimic rău. În timp ce mă lovea, m-am gândit la frații și la surorile care erau torturați cu sălbăticie de marele balaur roșu. Marele balaur roșu este regele diavolilor și îi chinuie teribil pe frați și pe surori. Dar aici era vorba de mama mea. Ea îmi era persoana cea mai apropiată, iar faptul că mă lovea atât de tare nu-mi provoca durere fizică, ci-mi sfâșia inima.

Curând, a sosit primăvara lui 2021. Într-o zi, când de-abia mă întorsesem acasă de la îndeplinirea datoriei, mama a căutat înadins un motiv de ceartă cu mine legat de niște lucruri banale. S-a repezit din nou să mă lovească și a țipat: „Te-am crescut atâția ani, și nu s-a ales nimic bun din asta. De vreme ce așa stau lucrurile, pleacă! Ieși afară! O să mă prefac că nu ești fiica mea. Nu eu te-am făcut!” M-am gândit: „Singurul mod de a-mi putea face datoria e să plec. Dar, la drept vorbind, nu voiam nici să-mi părăsesc părinții. Să plec ar fi însemnat să locuiesc singură. Nu eram deloc curajoasă. La gândul că aș fi devenit un copil fără familie, m-am simțit foarte tristă. Dacă aș fi renunțat la credința mea, mi-aș fi putut păstra căminul, dar de vreme ce mă bucurasem de atât de mult din harul lui Dumnezeu și mâncasem și băusem atâtea dintre cuvintele Lui, ce fel de conștiință aș fi avut dacă nu mi-aș fi putut face datoria?” În acel moment, m-am simțit atât de tristă, de parcă cineva mi-ar fi scos inima din piept cu un cuțit. Copleșită de durere, m-am gândit să mor. Mi-am spus că, dacă aș muri, n-aș fi nevoită să îndur această suferință. Aflată pe culmile durerii, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Astăzi, majoritatea oamenilor nu au această cunoaștere. Ei cred că suferința este fără valoare, sunt lepădați de lume, viața lor de familie este tulburată, Dumnezeu nu îi consideră plăcuți, iar perspectivele lor sunt sumbre. Unii oameni suferă într-o anumită măsură, chiar dorindu-și să moară. Aceasta nu este dragoste adevărată pentru Dumnezeu; astfel de oameni sunt lași, nu au perseverență, sunt slabi și incompetenți! Dumnezeu este nerăbdător ca omul să-L iubească, dar cu cât omul Îl iubește mai mult, cu atât este mai mare suferința omului și, cu cât omul Îl iubește mai mult, cu atât sunt mai mari încercările omului. Dacă Îl iubești, atunci tot felul de suferințe se vor abate asupra ta – iar dacă nu, atunci poate că totul va merge ca pe roate pentru tine și totul va fi pașnic în jurul tău. Când Îl iubești pe Dumnezeu, vei simți întotdeauna că multe lucruri din jurul tău sunt insurmontabile și, pentru că statura ta este prea mică, vei fi rafinat; în plus, vei fi incapabil de a-L mulțumi pe Dumnezeu și vei simți întotdeauna că intențiile lui Dumnezeu sunt prea elevate, că sunt de neatins de către om. Din cauza tuturor acestor lucruri, vei fi rafinat – pentru că există multă slăbiciune în tine și multe lucruri care nu pot satisface intențiile lui Dumnezeu, tu vei fi rafinat în interior. Totuși, trebuie să vedeți clar că purificarea este realizată doar prin rafinare. Astfel, în timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să fiți mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și, chiar și la ultima suflare, tot trebuie să fiți loiali lui Dumnezeu și la mila orchestrării lui Dumnezeu; numai asta înseamnă a-L iubi cu adevărat pe Dumnezeu și doar aceasta e mărturie puternică și răsunătoare. […] Dintr-o mare parte a lucrării lui Dumnezeu se poate vedea că Dumnezeu îl iubește într-adevăr pe om, cu toate că ochii spiritului omului încă trebuie să fie deschiși complet, iar el nu e capabil să vadă clar mult din lucrarea lui Dumnezeu și din intențiile Lui, nici multele lucruri despre Dumnezeu care sunt încântătoare; omul are prea puțină iubire adevărată pentru Dumnezeu. Ai crezut în Dumnezeu tot acest timp, iar astăzi Dumnezeu a retezat toate mijloacele de scăpare. Sincer vorbind, nu ai de ales decât să o iei pe calea cea dreaptă, iar judecata aspră și mântuirea supremă a lui Dumnezeu sunt cele care te conduc pe această cale dreaptă. Doar după ce experimentează greutăți și rafinare, omul știe că Dumnezeu este încântător. După ce a experimentat până astăzi, se poate spune că omul a ajuns să cunoască o parte din frumusețea lui Dumnezeu, dar încă nu e suficient, pentru că omul este atât de deficitar. El trebuie să experimenteze mai mult din lucrarea extraordinară a lui Dumnezeu și mai mult din întreaga rafinare a suferințelor rânduite de Dumnezeu. Doar atunci poate fi schimbată viața-fire a omului” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu”). Am fost cuprinsă de o mare durere după ce am citit asta. Confruntarea cu suferința este iubirea lui Dumnezeu, dar mie situația mi se părea mereu prea dureroasă și nu mai voiam s-o îndur. Eram, de fapt, atât de fragilă! Spuneam că vreau să-mi fac datoria, dar când lucrurile deveneau dificile, voiam să dau înapoi și mă gândeam chiar să mor. Oare asta nu însemna tocmai că mă lăsam înșelată de uneltirea Satanei? Dacă m-aș fi mutat de acasă, L-aș fi avut în continuare pe Dumnezeu. Era o ocazie perfectă, care m-ar fi pregătit să trăiesc pe cont propriu și m-ar fi învățat să mă bizui pe Dumnezeu când apar dificultăți. Era ceva benefic pentru viața mea. Înțelegând intenția lui Dumnezeu, inima mea s-a eliberat de suferință. Eram dispusă să înfrunt situația în care mă găseam. Am îngenuncheat și m-am rugat lui Dumnezeu, spunând: „O, Dumnezeule, oricât de anevoios ar deveni drumul ce-mi stă în față, voi merge cu hotărâre înainte. Călăuzește-mă, Te rog!” După ce m-am rugat, m-am simțit încă și mai liniștită și mai senină. A doua zi, i-am spus mamei că urma să-mi închiriez o locuință undeva. În mod neașteptat, atitudinea i s-a schimbat dintr-odată și mi-a vorbit din proprie inițiativă. Purtarea ei a devenit mult mai blândă în următoarele câteva zile. M-am gândit la Avraam. Când Dumnezeu i-a cerut să I-l jertfească pe fiul său cel mai iubit, chiar dacă Avraam șovăia s-o facă, atunci când s-a hotărât să-și jertfească fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu nu l-a luat. Ceea ce voia Dumnezeu era onestitatea și supunerea lui Avraam. Reamintindu-mi de această experiență, am sentimentul că Dumnezeu mă testa. Odată ce m-am hotărât să-mi îndeplinesc datoria, Satana n-a mai avut ce face, iar eu am putut în sfârșit să-mi fac datoria fără constrângere.

Ulterior, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu și am dobândit un oarecare discernământ în privința mamei mele. Dumnezeu Atotputernic spune: „Aceia dintre frați și surori care întotdeauna dau frâu liber negativității sunt slujitorii Satanei și deranjează biserica. Astfel de oameni trebuie într-o zi să fie expulzați și eliminați. Dacă oamenii, în credința lor în Dumnezeu, nu au o inimă cu frică de Dumnezeu, dacă nu au o inimă supusă lui Dumnezeu, nu numai că nu vor putea face vreo lucrare pentru El, ci, din contră, vor deveni cei care-I tulbură lucrarea și care I se împotrivesc. A crede în Dumnezeu, dar a nu I te supune sau a nu te teme de El, ci, în schimb, a te împotrivi Lui, este cea mai mare rușine pentru un credincios. Dacă ei, credincioșii, vorbesc și se poartă cu aceeași nepăsare și nestăpânire ca non-credincioșii, atunci sunt mai ticăloși decât non-credincioșii; sunt demoni arhetipali. Cei care, în biserică, dau frâu liber cuvintelor lor veninoase și răutăcioase, care răspândesc zvonuri, instigă la lipsa de armonie și formează clici în rândul fraților și surorilor, ar fi trebuit să fie excluși din biserică. Dar, pentru că acum este o epocă diferită a lucrării lui Dumnezeu, acești oameni sunt îngrădiți, întrucât în mod hotărât urmează să fie eliminați. Toți cei care au fost corupți de Satana au firi corupte. Unii au doar o fire coruptă, în timp ce alții sunt diferiți: nu numai că au firi corupte satanice, dar natura lor este și extrem de malițioasă. Nu numai că vorbele și acțiunile lor le dezvăluie firile corupte satanice, dar, mai mult, acești oameni sunt adevărații diavoli Satane. Comportamentul lor tulbură și perturbă lucrarea lui Dumnezeu, tulbură intrarea în viață a fraților și surorilor și distruge viața normală a bisericii. Mai devreme sau mai târziu, acești lupi în haine de oi trebuie să fie curățiți; față de acești slujitori ai Satanei ar trebui adoptată o atitudine necruțătoare, de respingere. Doar acest lucru înseamnă a sta de partea lui Dumnezeu, iar cei care nu reușesc să facă asta se tăvălesc în noroi cu Satana. Oamenii care cred cu adevărat în Dumnezeu Îl au mereu în inima lor și-năuntrul lor poartă întotdeauna o inimă cu frică de Dumnezeu și care Îl iubește pe Dumnezeu. Cei care cred în Dumnezeu ar trebui să facă lucrurile cu prudență și precauție și tot ceea ce fac ei ar trebui să fie potrivit cerințelor Lui și să-I poată mulțumi inima. Nu ar trebui să fie încăpățânați, făcând orice le place; aceasta nu se potrivește unui caracter evlavios. Oamenii nu trebuie să alerge înnebuniți, fluturând steagul lui Dumnezeu peste tot, mândrindu-se și înșelând pretutindeni; acesta este cel mai rebel tip de comportament. Familiile au reguli proprii, iar națiunile au legile lor – și nu cu atât mai mult stau astfel lucrurile în casa lui Dumnezeu? Nu are standarde cu atât mai stricte? Nu are cu atât mai multe decrete administrative? Oamenii sunt liberi să facă ceea ce doresc, dar decretele administrative ale lui Dumnezeu nu pot fi schimbate după bunul plac. Dumnezeu este un Dumnezeu care nu tolerează ofensele din partea oamenilor; este un Dumnezeu care îi condamnă pe oameni la moarte. Oare oamenii chiar nu știu asta deja?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Un avertisment pentru cei care nu practică adevărul”). Am văzut că ceea ce expunea Dumnezeu era întocmai comportamentul mamei mele. Înainte nu avusesem niciun fel de discernământ în privința mamei și credeam că ea m-ar putea înțelege și susține în credința mea și în îndeplinirea datoriei mele. Am început să-i văd esența de persoană rea abia în urma piedicilor pe care mi le punea și a persecuțiilor la care mă supunea. Ea înțelegea totul, și totuși continua să mă persecute și să pună piedici credinței mele. Acest lucru era determinat de esența ei care-L ura pe Dumnezeu. Înainte eram indusă în eroare de aparențe, gândindu-mă că ea crezuse în Dumnezeu vreme de mulți ani, că renunțase la familie și la carieră și că suferise mult, că era o credincioasă adevărată și că, deși fusese îndepărtată din biserică, avea, poate, să revină cândva pe calea cea bună. De fapt, ea nu numai că nu se căia, dar ajunsese să aibă noțiuni despre casa lui Dumnezeu și își vărsa negativitatea, punându-mi chiar piedici în credința mea în Dumnezeu și în îndeplinirea datoriei, dorind ca eu să îmbrățișez lumea și să cred în același timp în Dumnezeu. În aparență, se gândea la mine, în esență, însă, voia ca eu să-I întorc spatele lui Dumnezeu și să-mi pierd șansa de-a fi mântuită. Îmi cunoștea punctul vulnerabil, și anume teama de a-mi pierde căminul, așa că folosea tot felul de metode pentru a mă persecuta în credința mea. Dacă nu făceam ce spunea ea, mă asalta cu vorbe grosolane și chiar mă lovea. Am înțeles că mama mea avea o natură care ura adevărul și îi era ostilă lui Dumnezeu. Am înțeles, de asemenea, că relațiile interpersonale erau bazate pe interese. Când am ales să-mi fac datoria și nu-mi puteam găsi o slujbă, neputând face ce voia ea, se întorcea împotriva mea, mă lovea și mă ocăra, vrând să mă dezmoștenească și chiar să mă izgonească din casă. Am înțeles că nu mă iubea cu-adevărat. Odată ce am căpătat un oarecare discernământ cu privire la esența mamei mele, inima mea s-a putut elibera de afecțiunea pe care i-o purtam.

Am îndurat această situație vreme de un an, iar Dumnezeu m-a călăuzit să triumf asupra tulburărilor și persecuției mamei mele. Am simțit că vorbele lui Dumnezeu sunt înzestrate cu putere și autoritate. Ele m-au călăuzit iar și iar să mă eliberez de negativitate și de neputință, și am căpătat și un anumit discernământ cu privire la esența de persoană rea a mamei mele. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a mântuit!