În ochii fiecărei persoane, gestionarea lui Dumnezeu este un lucru foarte nefamiliar deoarece oamenii cred că gestionarea Sa nu are absolut nicio legătură cu ei. Oamenii cred că gestionarea lui Dumnezeu este numai lucrarea Sa și că Îl privește doar pe El – și, așadar, omenirea este indiferentă față de gestionarea Sa. În acest fel, mântuirea omenirii a devenit vagă și neclară și acum nu este decât retorică goală. Chiar dacă omul Îl urmează pe Dumnezeu pentru a primi mântuirea și a intra în minunata destinație, pe el nu îl preocupă deloc modul în care Dumnezeu Își desfășoară lucrarea. Omului nu-i pasă de ceea ce a plănuit Dumnezeu să facă și nici de rolul pe care trebuie să îl joace pentru a fi mântuit. Acest lucru e cu adevărat tragic! Mântuirea omului nu poate fi separată de gestionarea lui Dumnezeu și nici desprinsă de planul Său. Cu toate acestea, omului nu îi pasă deloc de gestionarea lui Dumnezeu și, astfel, se îndepărtează din ce în ce mai mult de El. Acest lucru a făcut ca un număr din ce în ce mai mare de oameni care nu sunt conștienți de chestiunile strâns legate de problema mântuirii – cum ar fi ce este creația, ce este credința în Dumnezeu, cum să se închine lui Dumnezeu și așa mai departe – să se alăture celor care-L urmează. Prin urmare, este necesar ca noi să discutăm acum despre gestionarea lui Dumnezeu, astfel încât fiecare dintre cei care-L urmează să înțeleagă în mod clar ce înseamnă să-L urmeze și să creadă în El. Făcând acest lucru, fiecare persoană va fi ajutată să aleagă cu mai multă precizie calea pe care ar trebui să pășească, în loc să-L urmeze pe Dumnezeu numai pentru a câștiga binecuvântări sau pentru a evita dezastrele ori pentru a ieși în evidență printre alții.

Deși, pentru om, gestionarea lui Dumnezeu este profundă, nu depășește înțelegerea omului. Asta pentru că toată lucrarea lui Dumnezeu este legată de gestionarea Lui și de lucrarea Lui pentru a mântui omenirea și pentru că se referă la viața, traiul și destinația omenirii. Se poate spune că lucrarea pe care Dumnezeu o face printre oameni și în oameni este foarte practică și semnificativă. Ea poate fi văzută și trăită de om și nu este ceva abstract. Dacă omul este incapabil să accepte toată lucrarea pe care o face Dumnezeu, atunci care este semnificația lucrării Sale? Și cum poate o astfel de gestionare să ducă la mântuirea omului? Pe mulți care Îl urmează pe Dumnezeu îi preocupă doar cum să obțină binecuvântări sau să se ferească de dezastru. De îndată ce se menționează lucrarea și gestionarea lui Dumnezeu, ei tac și își pierd orice interes. Ei cred că înțelegerea acestor chestiuni atât de plictisitoare nu va contribui la creșterea vieții lor și nici nu le va oferi vreun beneficiu. Prin urmare, deși au auzit informații despre gestionarea lui Dumnezeu, o abordează într-un mod neserios. Ei nu o văd ca fiind ceva prețios de acceptat, cu atât mai puțin o înțeleg considerând-o ca parte a vieții lor. Scopul acestor oameni în urmarea lui Dumnezeu este foarte simplu, există un singur obiectiv: de a fi binecuvântați. Acești oameni nu se obosesc să țină cont de nimic altceva care nu are nicio legătură cu acest obiectiv. Pentru ei, obținerea binecuvântărilor este cel mai legitim scop în credința în Dumnezeu – este însăși valoarea credinței lor. În cazul în care ceva nu servește acestui scop, indiferent ce ar fi, lucrul acela nu îi mișcă deloc. Acesta este cazul majorității oamenilor care cred astăzi în Dumnezeu. Scopul și intenția lor par legitime, pentru că, în timp ce ei cred în Dumnezeu, se și consumă pentru Dumnezeu, se dedică lui Dumnezeu și își fac datoria. Ei renunță la tinerețe, se leapădă de familie și de carieră și chiar își petrec ani de zile departe de casă, alergând de colo-colo. De dragul scopului lor suprem, își schimbă interesele, viziunea asupra vieții și chiar direcția pe care o urmăresc; totuși, ei nu-și pot schimba scopul în credința lor în Dumnezeu. Ei aleargă pentru a-și gestiona propriile aspirații; indiferent cât de departe este drumul și indiferent cât de multe greutăți, pericole și obstacole întâmpină pe drum, continuă să fie persistenți și netemători de moarte. Ce putere îi silește să continue să se dedice în acest fel? Este conștiința lor? Este caracterul lor minunat și nobil? Este hotărârea lor să se lupte cu forțele răului până la sfârșit? Este credința pe care o posedă pentru a aduce mărturie pentru Dumnezeu fără să caute o recompensă? Este devotamentul lor în a fi dispuși să renunțe la toate pentru a împlini voia lui Dumnezeu? Sau este spiritul lor dedicat, de a renunța întotdeauna la cererile personale extravagante? Ca o persoană care nu a înțeles niciodată lucrarea de gestionare a lui Dumnezeu să fie capabilă să consume atât de mult sânge al inimii este, pur și simplu, un miracol extraordinar! Pentru moment, să nu discutăm despre cât de mult au oferit acești oameni. Comportamentul lor, totuși, este foarte demn de disecția noastră. În afară de beneficiile care sunt atât de strâns asociate cu ei, ar putea exista alte motive pentru care oamenii care nu Îl înțeleg niciodată pe Dumnezeu ar plăti un preț atât de mare pentru El? Aici, descoperim o problemă care nu a fost identificată anterior de om: relația omului cu Dumnezeu este doar una de pur interes personal. Este relația dintre cel care primește binecuvântarea și cel care o oferă. Pentru a spune lucrurilor pe nume, este relația dintre un angajat și un angajator. Angajatul lucrează din greu numai pentru a primi recompensele acordate de angajator. Nu există nicio afecțiune de înrudire în acest fel de relație bazată pe interese proprii, ci doar o tranzacție. Nu există a iubi sau a fi iubit, numai caritate și milă. Nu există înțelegere, doar o neputincioasă indignare reprimată și înșelătorie. Nu există intimitate, numai o prăpastie de netrecut. Acum, că lucrurile au ajuns până în acest punct, cine poate inversa o astfel de direcție? Și câți oameni sunt capabili să înțeleagă cu adevărat cât de cumplită a devenit această relație? Cred că atunci când oamenii se cufundă în atmosfera plină de bucurie a faptului de a fi binecuvântați, niciunul nu-și poate imagina cât de jenantă și de dizgrațioasă este o astfel de relație cu Dumnezeu.

Cel mai trist lucru legat de credința omenirii în Dumnezeu este că omul își desfășoară propria afacere în mijlocul lucrării lui Dumnezeu și totuși nu acordă nicio atenție gestionării lui Dumnezeu. Cel mai mare eșec al credinței omului în Dumnezeu este că, în timp ce urmărește să se supună lui Dumnezeu și să I se închine, el își construiește simultan propriul vis al unei destinații la care aspiră și urzește cum să obțină cea mai mare binecuvântare și cea mai bună destinație. Chiar dacă oamenii înțeleg cât de patetici, demni de ură și jalnici sunt, câți pot renunța cu ușurință la aspirațiile și speranțele lor? Și cine este în stare să-și oprească propriii pași și să nu-și mai facă planuri pentru propriul interes? Dumnezeu are nevoie de cei care vor coopera îndeaproape cu El, pentru a-I duce la bun sfârșit gestionarea. El are nevoie de cei care își vor dedica întreaga minte și întregul trup lucrării Sale de gestionare, pentru a I se supune. El nu are nevoie de oameni care întind mâinile să cerșească de la El în fiecare zi, cu atât mai puțin de cei care se consumă puțin pentru El și apoi așteaptă să-I ceară răsplată. Dumnezeu îi urăște pe cei care aduc o contribuție neînsemnată și apoi se culcă pe lauri. El îi urăște pe acei oameni cu sânge rece care resimt antipatie față de lucrarea Sa de gestionare și vor doar să vorbească despre a merge în cer și a obține binecuvântări. El are o ură și mai mare pentru cei care profită de oportunitatea oferită de lucrarea Sa de mântuire în propriul lor beneficiu. Asta pentru că acestor oameni nu le-a păsat niciodată de ceea ce Dumnezeu vrea să realizeze și să obțină prin lucrarea Sa de gestionare. Ei sunt preocupați doar de cum pot folosi oportunitatea oferită de lucrarea lui Dumnezeu pentru a obține binecuvântări. Ei nu sunt deloc atenți la inima lui Dumnezeu, fiind în întregime preocupați de propriile perspective și de propria soartă. Cei care resimt antipatie față de lucrarea de gestionare a lui Dumnezeu și care nu au nici cel mai mic interes pentru modul în care Dumnezeu mântuiește omenirea și pentru intențiile Sale, toți fac lucruri care le plac în afara sferei lucrării de gestionare a lui Dumnezeu. Acțiunile lor nu sunt nici amintite, nici aprobate de Dumnezeu, cu atât mai puțin privite în mod favorabil de către Dumnezeu.

În vastitatea cosmosului și a cerului, nenumărate creaturi trăiesc și se reproduc, urmează legea vieții într-un ciclu fără sfârșit și respectă o regulă constantă. Cei care mor iau cu ei poveștile celor vii, iar cei care trăiesc repetă aceeași istorie tragică a celor care au pierit. Și astfel, oamenii nu se pot abține să nu se întrebe: de ce trăim? Și de ce trebuie să murim? Cine conduce această lume? Și cine a creat această omenire? Oare omenirea chiar a fost creată de natură? Chiar își poate controla propria soartă?… Acestea sunt întrebările pe care omenirea și le-a pus neîncetat de mii de ani. Din păcate, cu cât omul a devenit mai obsedat de aceste întrebări, cu atât mai mult a dezvoltat o sete pentru știință. Știința oferă o satisfacție de scurtă durată și o bucurie temporară a trupului, dar nu îl poate elibera pe om de solitudine, de singurătate și de teroarea și neajutorarea abia ascunse în adâncul sufletului său. Omul folosește numai cunoștințe științifice pe care poate să le vadă cu ochiul liber și pe care poate să le înțeleagă cu creierul pentru a-și anestezia inima. Totuși, o astfel de cunoaștere științifică nu este îndeajuns pentru a opri omenirea din a explora misterele. Omenirea pur și simplu nu știe cine este Suveranul universului și al tuturor lucrurilor, și cu atât mai puțin începutul și viitorul omenirii. Omenirea trăiește pur și simplu, vrând-nevrând, în mijlocul acestei legi. Nimeni nu poate scăpa de ea și nimeni nu o poate schimba, căci printre toate lucrurile și deasupra universului nu este decât Cel de la veșnicie în veșnicie care deține suveranitatea peste toate. El este Cel care nu a fost niciodată văzut de om, Cel pe care omenirea nu L-a cunoscut niciodată, în a cărui existență omenirea nu a crezut niciodată – totuși, El este Cel care a dat suflare strămoșilor omenirii și a dat viață omenirii. El este Cel care aprovizionează și hrănește omenirea, permițându-i să existe; El este Cel care a călăuzit omenirea până în ziua de astăzi. Chiar mai mult decât atât, El și numai El este Cel de care depinde omenirea pentru a supraviețui. El deține suveranitatea peste toate lucrurile și peste toate ființele vii din univers. El guvernează cele patru anotimpuri și El este Cel care reglementează schimbările vântului, înghețului, zăpezii și ploii. El aduce omenirii soare și vestește noaptea. El a fost Cel care a creat cerurile și pământul, oferind omului munții, lacurile și râurile și toate creaturile vii din ele. Faptele Lui sunt omniprezente, puterea Lui este omniprezentă, înțelepciunea Lui este omniprezentă, iar autoritatea Lui este omniprezentă. Fiecare dintre aceste legi și reguli este întruchiparea faptelor Sale, o dezvăluire a înțelepciunii și autorității Sale. Cine se poate eschiva de la suveranitatea Sa? Și cine se poate elibera de planurile Sale? Toate lucrurile există sub privirea Lui și, în plus, toate creaturile trăiesc sub suveranitatea Lui. Faptele și puterea Lui nu dau omenirii altă posibilitate decât să admită că El există cu adevărat, precum și faptul că deține suveranitatea peste toate lucrurile. Nimic în afară de El nu poate să conducă universul, cu atât mai puțin să aprovizioneze la nesfârșit această omenire. Indiferent dacă ești în stare să recunoști faptele lui Dumnezeu și indiferent dacă tu crezi în existența lui Dumnezeu, nu există nicio îndoială că soarta ta este poruncită de Dumnezeu și nu există nicio îndoială că Dumnezeu va fi întotdeauna Cel care deține suveranitatea peste toate lucrurile. Existența și autoritatea Lui nu se bazează pe faptul că ele sunt sau nu recunoscute și înțelese de om. Numai El știe trecutul, prezentul și viitorul omului, și numai El poate hotărî soarta omenirii. Indiferent dacă ești capabil sau nu să accepți acest lucru, nu va mai dura mult până când omenirea va fi martoră la toate acestea cu propriii ochi, iar aceasta este realitatea pe care Dumnezeu o va îndeplini curând. Omenirea trăiește și moare sub ochii lui Dumnezeu. Omul trăiește pentru gestionarea lui Dumnezeu și închide ochii pentru ultima oară pentru această gestionare. Omul vine și pleacă, iarăși și iarăși, generație după generație. Fără excepție, toate fac parte din suveranitatea și din planul lui Dumnezeu. Gestionarea lui Dumnezeu avansează veșnic; ea nu a încetat niciodată. El va face omenirea conștientă de existența Sa, o va face să creadă în suveranitatea Lui, să-I vadă faptele și să revină la împărăția Lui. Acesta este planul Lui și aceasta e lucrarea pe care El o gestionează de mii de ani.

La crearea lumii, Dumnezeu Și-a început lucrarea de gestionare, iar omul este în centrul acestei lucrări. Se poate spune că faptul că Dumnezeu a creat toate lucrurile este de dragul omului. Deoarece lucrarea Sa de gestionare se întinde pe parcursul a mii de ani și nu e săvârșită în doar câteva minute sau secunde, ori într-o clipită, sau într-un an sau doi, El a trebuit să creeze mai multe lucruri necesare supraviețuirii omenirii, cum ar fi soarele, luna, tot felul de creaturi vii, hrana și un mediu de viață. Acesta a fost începutul gestionării lui Dumnezeu.

După aceea, Dumnezeu a predat omenirea Satanei, iar omul a trăit sub controlul Satanei, lucru care a dus treptat la lucrarea lui Dumnezeu din prima epocă: povestea Epocii Legii… În multele mii de ani din Epoca Legii, omenirea s-a obișnuit cu îndrumarea Epocii Legii și a considerat că e de la sine înțeleasă. Treptat, oamenii s-au îndepărtat de grija lui Dumnezeu. Și astfel, în timp ce respectau legea, se închinau și la idoli și făceau fapte rele. Erau lipsiți de protecția lui Iahve și doar își trăiau viața înaintea altarului din templu. De fapt, lucrarea lui Dumnezeu îi părăsise cu mult timp în urmă și chiar dacă israeliții au rămas încă atașați de lege și au rostit numele lui Iahve și chiar au crezut cu mândrie că numai ei erau poporul lui Iahve și aleșii Acestuia, gloria lui Dumnezeu i-a părăsit în tăcere…

Când Dumnezeu Își face lucrarea, El pleacă întotdeauna în liniște dintr-un loc și Își înfăptuiește lin noua lucrare pe care o începe într-un alt loc. Acest lucru pare o fantasmagorie pentru oamenii care sunt amorțiți. Oamenii au prețuit întotdeauna lucrurile vechi mai mult decât orice altceva și au privit lucrurile noi, nefamiliare, cu vrăjmășie sau le-au văzut ca pe o bătaie de cap. Și astfel, indiferent ce lucrare nouă face Dumnezeu, de la început până la sfârșit, omul este ultimul dintre toate lucrurile care află despre ea.

Așa cum s-a întâmplat întotdeauna, după lucrarea lui Iahve din Epoca Legii, Dumnezeu Și-a început noua lucrare a celei de-a doua etape: asumarea trupului – întruparea ca om timp de zece, douăzeci de ani – și vorbirea și lucrarea Sa printre credincioși. Cu toate acestea, absolut nimeni nu a știut asta, și numai un număr redus de oameni au recunoscut că El a fost Dumnezeu devenit trup după ce Domnul Isus a fost pironit pe cruce și a înviat. În mod problematic, a apărut cineva numit Pavel, care s-a pus în vrăjmășie de moarte cu Dumnezeu. Chiar și după ce a fost doborât la pământ și a devenit apostol, Pavel nu și-a schimbat vechea natură, ci a mers în continuare pe calea împotrivirii față de Dumnezeu. În timpul în care a lucrat, Pavel a scris multe epistole; din nefericire, generațiile următoare i-au savurat epistolele ca fiind cuvintele lui Dumnezeu, iar acestea chiar au fost incluse în Noul Testament și confundate cu cuvintele rostite de Dumnezeu. Aceasta a fost cu adevărat o groaznică rușine de la apariția Scripturii! Și nu a fost aceasta o greșeală comisă din cauza neroziei extreme a omului? Habar nu avea că, în consemnările lucrării lui Dumnezeu din Epoca Harului, epistolele sau scrierile spirituale ale omului pur și simplu nu ar fi trebuit să fie acolo pentru a se da drept lucrarea și cuvintele lui Dumnezeu. Dar asta nu are relevanță, așa că să ne întoarcem la subiectul nostru principal. De îndată ce a fost terminată a doua etapă a lucrării lui Dumnezeu – după răstignire –, a fost realizată lucrarea lui Dumnezeu de recuperare a omului din păcat (adică, recuperarea omului din mâinile Satanei). Și astfel, din acel moment, omenirea a trebuit doar să-L accepte pe Domnul Isus ca Mântuitor pentru ca păcatele ei să fie iertate. Din punct de vedere nominal, păcatele omului nu mai erau o barieră pentru ca el să obțină mântuirea și să vină înaintea lui Dumnezeu, și nu mai erau pârghiile prin care Satana acuza omul. Asta pentru că Dumnezeu Însuși a făcut o lucrare practică, a devenit asemănare și anticipare a trupului păcătos, iar Dumnezeu Însuși a fost jertfă pentru păcat. În felul acesta, omul a coborât de pe cruce și a fost răscumpărat și mântuit prin trupul lui Dumnezeu – asemănare a acestui trup păcătos. Astfel, după ce a fost luat captiv de Satana, omul s-a apropiat cu un pas de a accepta mântuirea Lui înaintea lui Dumnezeu. Bineînțeles, această etapă a lucrării a fost gestionarea lui Dumnezeu, care a fost mai profundă și mai dezvoltată decât cea din Epoca Legii.

Astfel este gestionarea lui Dumnezeu: El predă omenirea Satanei – o omenire care pur și simplu nu știe ce este Dumnezeu, ce este Creatorul, cum să se închine lui Dumnezeu sau de ce ar trebui să se supună lui Dumnezeu – și îi permite Satanei să o corupă cum vrea el; pas cu pas, El o recuperează apoi din mâinile Satanei, până când aceasta se închină pe deplin lui Dumnezeu și îl respinge pe Satana. Aceasta este gestionarea lui Dumnezeu. Poate că sună ca o poveste din mitologie și poate că este dificil de înțeles. Oamenilor li se pare că este o poveste mitică pentru că nu au nicio bănuială despre cât de multe s-au petrecut cu omul în ultimele câteva mii de ani, cu atât mai puțin știu câte povestiri s-au petrecut în cosmos și în bolta cerească. Și mai mult decât atât, este din cauză că pur și simplu nu pot vedea cu ochii lor muritori lumea mai minunată, care stârnește mai multă frică, ce există dincolo de lumea materială. Li se pare de neînțeles deoarece nu au nicio înțelegere despre semnificația mântuirii omenirii de către Dumnezeu sau despre semnificația lucrării Sale de gestionare și nu înțeleg ce fel de omenire Își dorește Dumnezeu, de fapt. Oare este una absolut necoruptă de Satana, așa cum erau Adam și Eva? Nu! Scopul gestionării lui Dumnezeu este să câștige un grup de oameni care se închină lui Dumnezeu și se supun Lui. Deși acești oameni au fost corupți de Satana, ei nu-l mai văd pe Satana ca fiind tatăl lor; în schimb, ei recunosc chipul hidos al Satanei și îl resping și vin înaintea lui Dumnezeu pentru a accepta judecata și mustrarea Sa. Ajung să știe contrastul dintre urât și sfânt și să recunoască măreția lui Dumnezeu și răul Satanei. O astfel de omenire nu-l va mai sluji pe Satana, nici nu se va închina Satanei, nici nu-l va proslăvi pe Satana. Asta pentru că sunt un grup de oameni care au fost cu adevărat câștigați de Dumnezeu. Aceasta este semnificația lucrării de gestionare a omenirii de către Dumnezeu. În timpul acestei lucrări de gestionare, omenirea este obiectul corupției Satanei și, în același timp, omenirea este obiectul mântuirii lui Dumnezeu și produsul pentru care se luptă Dumnezeu și Satana. Pe măsură ce Dumnezeu Își îndeplinește lucrarea, El îl recuperează pe om, pas cu pas, din mâinile Satanei și, astfel, omul se apropie tot mai mult de Dumnezeu…

Apoi a venit Epoca Împărăției, care este o etapă mai practică a lucrării și care, totuși, este și cea mai dificilă de acceptat pentru om. Asta se datorează faptului că, cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mult toiagul lui Dumnezeu se apropie de om, și cu atât mai clar chipul lui Dumnezeu se dezvăluie omului. După răscumpărarea omenirii, omul se întoarce oficial în familia lui Dumnezeu. Omul a crezut că acum era timpul să se bucure, totuși el este supus unui asalt total frontal din partea lui Dumnezeu, pe care nimeni nu ar fi putut vreodată să-l prevadă: după cum se pare, este vorba despre un botez de care poporul lui Dumnezeu trebuie să „se bucure”. Sub un astfel de tratament, oamenii nu au de ales decât să se oprească și să se gândească în sinea lor: „Eu sunt mielul, pierdut de mulți ani, pentru care Dumnezeu a plătit atât de mult ca să-l răscumpere, atunci de ce mă tratează Dumnezeu așa? Este felul lui Dumnezeu de a râde de mine și de a mă dezvălui?…” După ani de experiențe, suportând suferința rafinării și mustrării, omul a devenit oțelit. Deși „gloria” și „romantismul” vremurilor trecute au fost pierdute de om, fără să știe, acesta a ajuns să înțeleagă principiile conduitei personale și intențiile minuțioase pe care le are Dumnezeu pentru mântuirea omenirii de-a lungul atât de multor ani. Încet, omul începe să-și urască propria barbarie, cât de dificil de îmblânzit este, toate neînțelegerile lui despre Dumnezeu și cererile excesive pe care le-a făcut către El. Ceasul nu poate fi dat înapoi. Evenimentele apuse devin amintiri pentru care omul se căiește, iar cuvintele și dragostea blândă a lui Dumnezeu devin forța motrice a noii vieți a omului. Rănile omului se vindecă pe zi ce trece, corpul îi devine puternic, iar el se ridică și vede chipul Celui Atotputernic… Se dovedește că El a fost mereu lângă mine, veghind asupra mea. Zâmbetul și înfățișarea Lui frumoasă sunt încă atât de înduioșătoare, inima Lui încă se mai preocupă atât de mult de omenirea pe care El a creat-o și mâinile Sale sunt încă la fel de calde și de puternice cum erau la început. Este ca și cum omul s-ar fi întors în vremea Grădinii Edenului, dar acum omul nu se mai lasă ademenit de șarpe și nu se mai ascunde de chipul lui Iahve. Omul îngenunchează în venerație înaintea lui Dumnezeu, privește înfățișarea zâmbitoare a lui Dumnezeu și oferă sacrificiul său cel mai de preț – O! Doamne, Dumnezeul meu!

Dragostea și mila lui Dumnezeu pătrund în fiecare detaliu al lucrării Sale de gestionare și, indiferent dacă oamenii sunt capabili sau nu să înțeleagă intențiile minuțioase ale lui Dumnezeu, El face cu perseverență constantă lucrarea pe care intenționează să o realizeze. Indiferent cât de mult înțeleg oamenii din gestionarea lui Dumnezeu, ajutorul și beneficiile aduse omului de lucrarea lui Dumnezeu pot fi experimentate de toți. Poate că, astăzi, nu ai simțit deloc dragostea și aprovizionarea vieții de la Dumnezeu, dar atât timp cât nu-L părăsești pe Dumnezeu și nu renunți la hotărârea ta de a urmări adevărul, va veni o zi când îți va apărea chipul zâmbitor al lui Dumnezeu. Căci scopul lucrării de gestionare a lui Dumnezeu este de a revendica oamenii care se află sub controlul Satanei, nu de a-i abandona pe cei care au fost corupți de Satana și care se opun lui Dumnezeu.

23 septembrie 2005