Punctul doisprezece: Identificați prompt și cu exactitate diverșii oameni, evenimente și lucruri care perturbă și tulbură lucrarea lui Dumnezeu și ordinea normală a bisericii; opriți-le, restricționați-le și transformați lucrurile; în plus, aveți părtășie despre adevăr pentru ca aleșii lui Dumnezeu să dobândească discernământ prin astfel de lucruri și să învețe din ele (Partea a treia)

Diverșii oameni, evenimente și lucruri care perturbă și tulbură viața bisericească

La ultima adunare am avut părtășie despre cele douăsprezece responsabilități ale conducătorilor și lucrătorilor: „Identificați prompt și cu exactitate diverșii oameni, evenimente și lucruri care perturbă și tulbură lucrarea lui Dumnezeu și ordinea normală a bisericii; opriți-le, restricționați-le și transformați lucrurile; în plus, aveți părtășie despre adevăr pentru ca aleșii lui Dumnezeu să dobândească discernământ prin astfel de lucruri și să învețe din ele.” În privința acestei responsabilități, am avut părtășie în primul rând despre diversele probleme legate de viața bisericească, pe care le-am împărțit în unsprezece puncte. Vă rog să le citiți. (Prima: a vorbi deseori pe lângă subiect în timpul părtășiei despre adevăr; a doua: a rosti cuvinte și doctrine pentru a-i induce în eroare pe oameni și a le câștiga stima; a treia: a pălăvrăgi despre chestiuni de familie, a-și construi relații personale și a se ocupa de chestiuni personale; a patra: a forma clici; a cincea: a lupta pentru statut; a șasea: a se implica în relații nepotrivite; a șaptea: a se implica în atacuri reciproce și în dispute verbale; a opta: a răspândi noțiuni; a noua: a vărsa negativitate; a zecea: a răspândi zvonuri nefondate; și a unsprezecea: a manipula și a sabota alegerile.) Ultima dată am avut părtășie despre a cincea chestiune, și anume a lupta pentru statut și despre a șasea chestiune, și anume a se implica în relații nepotrivite. Aceste două tipuri de probleme, asemenea celor patru chestiuni anterioare, pot și ele să provoace tulburări și perturbări vieții bisericești și ordinii normale a bisericii. Ținând cont de natura acestor două tipuri de probleme, de răul pe care îl provoacă vieții bisericești și de impactul lor asupra intrării în viață a oamenilor, ambele pot constitui oameni, evenimente și lucruri care perturbă și tulbură lucrarea lui Dumnezeu și ordinea normală a bisericii.

VII. A se implica în atacuri reciproce și în dispute verbale

Astăzi vom avea părtășie despre a șaptea chestiune – a se implica în atacuri reciproce și în dispute verbale. Asemenea probleme sunt obișnuite în viața bisericească și evidente pentru toată lumea. Când oamenii se adună ca să mănânce și să bea cuvântul lui Dumnezeu, să aibă părtășie despre experiențele lor personale sau să discute despre unele probleme concrete, puncte de vedere divergente sau dezbateri în legătură cu ce e bine sau greșit duc deseori la dezbateri și dispute între oameni. Dacă oamenii nu sunt de acord și au perspective variate, dar acest lucru nu tulbură viața bisericească, se consideră asta implicare în atacuri reciproce și în dispute verbale? Nu se califică astfel; face parte din părtășia normală. Prin urmare, la suprafață, multe probleme par să aibă legătură cu a șaptea chestiune, dar, de fapt, doar cele care sunt mai grave în ceea ce privește împrejurările și natura lor, constituind astfel perturbări și tulburări, fac parte din această chestiune. Haideți să avem părtășie acum despre natura problemelor care le califică pentru a fi incluse în această chestiune.

Mai întâi, luând în considerare manifestările implicării în atacuri reciproce, cu siguranță, aceasta nu înseamnă părtășie normală despre adevăr sau căutarea adevărului, sau a avea înțelegeri diferite sau lumină pe baza părtășiei despre adevăr, sau a căuta adevărul, a avea părtășie, a discuta despre adevărurile-principii și a căuta o cale de practică în privința unui anumit adevăr, însemnând, în schimb, a dezbate și a se certa în legătură cu ce e bine și ce e greșit. Așa se manifestă în principiu. Are câteodată loc această chestiune în viața bisericească? (Da.) Doar pe baza aparențelor exterioare, este evident că un act precum implicarea în atacuri reciproce cu siguranță nu înseamnă căutarea adevărului sau părtășie despre adevăr sub îndrumarea Duhului Sfânt sau cooperare armonioasă, izvorând, în schimb, din impetuozitate, iar limbajul folosit conține judecată și condamnare, ba chiar și blesteme – acest tip de manifestare este cu adevărat o dezvăluire a firii corupte a Satanei. Când oamenii se atacă reciproc, indiferent dacă limbajul lor este tăios sau diplomat, acest lucru implică impetuozitate, răutate și ură și este lipsit de iubire, toleranță și îngăduință și, firește, este și mai lipsit de cooperare armonioasă. Metodele pe care le folosesc oamenii pentru a se ataca reciproc sunt variate. De exemplu, când oamenii discută despre un lucru, persoana A îi spune persoanei B: „Unii oameni au umanitate rea și o fire arogantă; se dau în spectacol ori de câte ori face ceva, câtuși de puțit, și nu ascultă de nimeni. Sunt exact cum spun cuvintele lui Dumnezeu despre cei care sunt la fel de barbari și de lipsiți de umanitate ca bestiile.” După ce aude asta, persoana B se gândește: „Oare ceea ce ai spus nu a făcut referire la mine? Ai invocat chiar și cuvintele lui Dumnezeu ca să mă expui! De vreme ce ai vorbit despre mine, nu am să mă abțin nici eu. Ai fost nepoliticos cu mine, așa că îți voi face rău!” Și, astfel, persoana B spune: „Unii oameni s-ar putea să pară foarte devotați la suprafață, dar, de fapt, în adâncul lor sunt mai siniștrii decât oricine. Ba chiar se implică în relații nepotrivite cu sexul opus, exact ca desfrânatele și prostituatele despre care vorbesc cuvintele lui Dumnezeu – Dumnezeu este cu totul dezgustat de asemenea oameni, este scârbit de ei. Ce rost are să pară devotați? Totul e o prefăcătorie. Prefăcuții Îi displac cel mai mult lui Dumnezeu; toți prefăcuții sunt farisei!” După ce aude asta, persoana A se gândește: „Acesta este un contraatac împotriva mea! Bine, ai fost nepoliticos cu mine, așa că nu mă învinui că nu mă abțin!” Și tot așa, amândoi au început să se certe. Înseamnă asta a avea părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu? (Nu.) Ce fac ei? (Se atacă reciproc și se ceartă.) Ba chiar folosesc mijloace de influență și găsesc o „bază” pentru atacurile lor, invocând cuvintele lui Dumnezeu pentru aceasta – asta înseamnă implicare în atacuri reciproce și, în același timp, înseamnă implicare în dispute verbale. Este această formă de părtășie un lucru văzut în viața bisericească? Este o părtășie normală? Este o părtășie din cadrul umanității normale? (Nu.) Atunci, provoacă această formă de părtășie perturbări și tulburări vieții bisericești? Ce fel de perturbări și tulburări provoacă? (Este tulburată viața bisericească normală, oamenii se ceartă în legătură cu ce e bine și ce e greșit și, în consecință, nu sunt capabili să chibzuiască în liniște la cuvintele lui Dumnezeu și să aibă părtășie despre ele.) Când oamenii se implică în astfel de certuri și dezbateri în legătură cu ce e bine și ce e greșit și trec la atacuri personale în timpul vieții bisericești, oare Duhul Sfânt mai lucrează? Duhul Sfânt nu lucrează; acest fel de părtășie seamănă confuzie în inimile oamenilor. Există câteva cuvinte în Biblie, vă amintiți de ele? [„Din nou, vă spun că, dacă doi dintre voi se înţeleg pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu, Care este în ceruri. 20 Căci unde sunt adunați doi sau trei în Numele Meu, acolo, în mijlocul lor, sunt şi Eu!” (Matei 18:19-20).] Ce înseamnă aceste cuvinte? Când se adună împreună înaintea lui Dumnezeu, oamenii trebuie să fie în asentiment și uniți înaintea lui Dumnezeu; Dumnezeu doar le va oferi binecuvântări, iar Duhul Sfânt doar va lucra când oamenii sunt în asentiment. Însă erau în asentiment cei doi oameni pe care tocmai i-am menționat? (Nu.) În ce se implicau ei? În atacuri reciproce, certuri, judecată și condamnare. Deși, în aparență, nu au folosit cuvinte urâte de blestem sau nu s-au înjurat, motivația din spatele cuvintelor lor nu a fost să aibă părtășie despre adevăr sau să îl caute, iar ei nu vorbeau în limitele conștiinței și rațiunii umanității normale. Fiecare cuvânt pe care l-au rostit a fost iresponsabil și a cuprins agresivitate și răutate; niciun cuvânt nu s-a conformat faptelor, nici nu a avut nicio bază. Niciun cuvânt nu a fost despre judecarea unui lucru conform cuvintelor și cerințelor lui Dumnezeu, ci despre lansarea unor atacuri personale, a unor judecăți și condamnări bazate pe preferințele lor personale și pe voința lor, împotriva unei persoane pe care o urau și o disprețuiau. Niciuna dintre acestea nu este o manifestare a faptului de a fi în asentiment; mai degrabă, acestea sunt cuvinte și manifestări care provin din impetuozitate și firea coruptă a Satanei și nu sunt pe placul lui Dumnezeu; prin urmare, nu există acolo nicio lucrare a Duhului Sfânt. Aceasta este o manifestare a implicării în atacuri reciproce.

În viața bisericească, disputele și conflictele izbucnesc deseori între oameni din cauza unor lucruri mărunte sau a unor puncte de vedere și interese contradictorii. Disputele apar deseori și din cauza personalităților, ambițiilor şi preferințelor incompatibile. Apar printre oameni și diverse feluri de dezacorduri și discordii, din cauza diferențelor de statut social și ale nivelului de educație sau a diferențelor în ceea ce privește umanitatea și natura lor și chiar a diferențelor dintre modurile lor de vorbire și de gestionare a lucrurilor, printre alte motive. Dacă oamenii nu caută să rezolve aceste probleme folosind cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu există înțelegere reciprocă, toleranță, sprijin și ajutor și dacă, în schimb, oamenii nutresc prejudecăți și ură în inimile lor și se tratează unii pe alții cu impetuozitate, mânați de firi corupte, atunci este probabil ca acest lucru să ducă la atacuri reciproce și judecăți. Unii oameni au un pic de conștiință și rațiune și, atunci când apar dispute, ei pot să practice cu răbdare, să acționeze cu rațiune și să-l ajute pe celălalt cu iubire. Totuși, alți omeni nu pot realiza asta, le lipsește și cea mai de bază toleranță, răbdare, umanitate și rațiune. Deseori au diverse prejudecăți, suspiciuni și înțelegeri greșite în privința celorlalți, din cauza unor lucruri banale sau a unui singur cuvânt sau expresie facială, ceea ce îi determină să nutrească în inimile lor tot felul de gânduri, bănuieli, judecăți și condamnări împotriva lor. Aceste fenomene au loc frecvent în cadrul bisericii și afectează deseori relațiile dintre persoane, interacțiunile armonioase ale fraților și surorilor și chiar părtășia lor despre cuvintele lui Dumnezeu. E un lucru obișnuit să apară dispute atunci când oamenii interacționează unii cu alții, dar dacă apar frecvent astfel de probleme în viața bisericească, acestea pot afecta, tulbura și distruge viața bisericească normală. De exemplu, dacă cineva începe o ceartă la o adunare, atunci, acea adunare va fi tulburată, viața bisericească nu va da roade, iar cei care participă la adunare nu vor câștiga nimic și, în esență, se vor fi aduna degeaba și își vor irosi timpul. În consecință, aceste chestiuni vor fi afectat deja ordinea normală a vieții bisericești.

A. Mai multe tipuri de manifestări ale implicării în atacuri reciproce și dispute verbale

1. Expunerea reciprocă a neajunsurilor

Unor oameni le place să pălăvrăgească mereu în timpul adunărilor despre chestiuni de familie şi subiecte neînsemnate, vorbesc despre chestiuni gospodărești banale și trăncănesc cu frații și surorile ori de câte ori se întâlnesc cu ei, ceea ce îi face pe acei frați și surori să se simtă neajutorați. Cineva s-ar putea ridica pentru a-i întrerupe, dar ce se întâmplă atunci? Dacă sunt întrerupți constant, aceștia devin nefericiți, iar faptul că sunt nefericiți va aduce necazuri. Ei se gândesc: „Mă întrerupi mereu și nu mă lași să vorbesc. Bine atunci. Te voi întrerupe și eu când vorbești! Când vei avea părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu, eu voi interveni cu un alt fragment din cuvintele Sale. Când vei avea părtășie despre cunoașterea de sine, eu voi avea părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu care îi judecă pe oameni. Când vei avea părtășie despre înțelegerea firii tale arogante, eu voi avea părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu care se referă la determinarea finalurilor și destinațiilor oamenilor. Orice vei spune, eu voi zice ceva diferit!” Pe lângă asta, dacă i se alătură și alții ca să-i întrerupă, atunci acești indivizi se ridică și îi atacă. În același timp, fiindcă nutresc resentimente și ură în inima lor, ei expune deseori în timpul adunărilor neajunsurile persoanei care i-a întrerupt, vorbind despre modul în care aceasta obișnuia să-i înșele pe alții în afaceri, înainte să ajungă să creadă în Dumnezeu, despre cât de lipsită de scrupule era în tranzacțiile ei cu ceilalți și așa mai departe – vorbesc despre aceste lucruri ori de câte ori ia cuvântul acea persoană. La început, acea persoană poate da dovadă de răbdare, dar, cu timpul, începe să se gândească: „Te ajut mereu, sunt întotdeauna tolerantă și răbdătoare cu tine, dar tu nu dai dovadă de nicio toleranță față de mine. Dacă mă tratezi în felul acesta, nu mă învinui că nu mă abțin! Trăim în același sat de atât de mult timp – ne cunoaștem amândoi bine. M-ai atacat, așa că o să te atac și eu; mi-ai expus neajunsurile, dar şi tu ai o grămadă.” Și, astfel, spune: „Ba chiar ai furat lucruri când ai fost tânăr; acele furturi meschine ale tale sunt și mai condamnabile! Cel puțin eu am făcut afaceri, totul era pentru a-mi câștiga existența. Cine nu face câteva greșeli în lume? Dar comportamentul tău? E comportamentul unui hoț, al unui jefuitor!” Nu înseamnă asta a se implica în atacuri reciproce? Care este metoda acestor atacuri? Este o expunere reciprocă a neajunsurilor, nu-i așa? (Ba da.) Ei chiar își spun în sinea lor: „Îmi tot expui neajunsurile, informându-i pe toți de ele și de trecutul meu rușinos, făcând-o cu scopul de a-i face pe ceilalți să nu mă mai stimeze – ei bine, atunci nici eu nu mă voi mai abține. Știu totul despre câte partenere ai avut, cu câte persoane de sex opus ai fost; am multă muniție împotriva ta. Dacă îmi mai expui neajunsurile și mă împingi prea departe, voi scoate la lumină toate faptele tale greșite!” Expunerea reciprocă a neajunsurilor este o chestiune obișnuită printre cei care sunt familiarizați unii cu alții și se cunosc bine. Poate din cauza unui dezacord sau din cauza faptului că între ei există conflicte și dușmănie, doi oameni scot la iveală lucruri vechi și banale, pentru a le folosi drept arme cu care să se atace unul pe celălalt în timpul adunărilor. Acești doi oameni își expun reciproc neajunsurile, se atacă și se condamnă unul pe celălalt, irosind timpul tuturor pentru mâncatul și băutul cuvântului lui Dumnezeu și afectând viața bisericească normală. Pot să dea roade astfel de adunări? Oamenii din jurul lor se mai simt ca la adunare? Unii frați și surori încep să se gândească: „Aceștia doi sunt foarte supărători. Ce rost are să aducă în discuție acele lucruri din trecut! Amândoi cred în Dumnezeu acum, ar trebui să renunțe la acele lucruri. Cine nu are probleme? Nu au venit acum amândoi înaintea lui Dumnezeu? Toate acele probleme pot fi rezolvate cu ajutorul cuvântului lui Dumnezeu. Expunerea neajunsurilor nu înseamnă practicarea adevărului, nici învățarea din punctele forte ale unei persoane pentru compensarea slăbiciunilor altcuiva; înseamnă atacuri reciproce, un comportament satanic.” Atacurile lor reciproce tulbură şi distrug viața bisericească normală. Nimeni nu îi poate opri, iar ei nu vor asculta, indiferent cine are părtășie cu ei despre adevăr. Unii oameni îi sfătuiesc: „Nu vă mai expuneți reciproc neajunsurile. De fapt, toată treaba asta nu e mare lucru; nu este doar un dezacord verbal de moment? Nu există o ură profundă între voi. Dacă ați putea să vorbiți deschis amândoi, să vă destăinuiți, să renunțați la prejudecăți, resentimente și ură pentru a vă ruga și a căuta adevărul înaintea lui Dumnezeu, toate aceste probleme ar putea fi rezolvate.” Dar ambele persoane sunt tot într-un impas. Una dintre ele spune: „Dacă mi-ar putea cere scuze primul și dacă ar vorbi deschis și s-ar destăinui primul, atunci aș face la fel. Dar dacă, exact ca înainte, nu va renunța la lucrul ăsta, atunci nu mă voi abține să ripostez! Îmi ceri să practic adevărul – el de ce nu îl practică? Îmi ceri să las lucrurile în pace – de ce nu o face el primul?” Nu înseamnă asta a fi irațional? (Ba da.) Încep să se poarte irațional. Sfatul nimănui nu are efect asupra lor, iar ei nu ascultă părtășia despre adevăr. De îndată ce se văd, se ceartă, își expun reciproc neajunsurile și se atacă unul pe celălalt. Cu excepția cazurilor în care nu sunt pe punctul de a se lua la bătaie, există ură în tot ceea ce își fac unul altuia și fiecare cuvânt pe care îl spun cuprinde aluzii la atac și blesteme. Dacă, în viața bisericească, există doi oameni ca aceștia care se atacă și se implică în dispute verbale de îndată ce se văd, poate să dea roade această viață bisericească? Pot oamenii să câștige ceva pozitiv din asta? (Nu.) Când apar astfel de situații, cei mai mulți oameni devin îngrijorați, spunând: „De fiecare dată când ne adunăm, cei doi se ceartă mereu și nu ascultă sfatul nimănui. Ce ar trebui să facem?” Atât timp cât sunt acolo, adunările nu sunt liniștite şi toți sunt tulburați de ei. În astfel de cazuri, conducătorii de biserică ar trebui să intervină ca să rezolve problema; nu trebuie să le permită unor asemenea indivizi să continue să tulbure viața bisericească. Dacă, după sfaturi repetate, părtășie și îndrumare pozitivă, nu se obține niciun rezultat și ambele părți continuă să țină strâns de prejudecățile lor și refuză să se ierte unul pe celălalt și continuă să se atace reciproc și să tulbure viața bisericească, atunci este necesar ca problema să fie tratată în conformitate cu principiile. Ar trebui să li se spună: „Amândoi sunteți în această stare de mult timp și a asta a provocat tulburări grave vieții bisericești și tuturor fraților și surorilor. Cei mai mulți oameni sunt furioși pe acest comportament al vostru, dar le este frică să spună ceva despre asta. Având în vedere atitudinea și manifestările voastre curente, biserica trebuie, în conformitate cu principiile, să vă suspende participarea la viața bisericească și să vă ceară să vă izolați pentru auto-reflecție. Când sunteți capabili să vă înțelegeți în mod armonios, să aveți părtășie normală și relații interpersonale normale, atunci vă puteți întoarce la viața bisericească.” Indiferent dacă sunt sau nu de acord cu asta, biserica ar trebui să ia această decizie; asta înseamnă a se ocupa de problemă pe baza principiilor. Aceste lucruri ar trebui să fie gestionate în acest fel. Pe de o parte, este benefic pentru ambii indivizi; îi poate îndemna să reflecteze și să se cunoască pe ei înșiși. Pe de altă parte, în primul rând îi protejează pe mai mulți frați și surori să nu fie tulburați de oameni răi. Unii spun: „Nu au făcut niciun rău; nici în ceea ce privește esența lor, nu sunt oameni răi. Doar au defecte minore în umanitatea lor, doar sunt îndărătnici, predispuși să fie iraționali și predispuși la gelozie și dispute. De ce să fie izolați doar din cauza asta?” Indiferent cum este umanitatea lor, atât timp cât constituie o tulburare pentru viața bisericească, liderii de biserică ar trebui să intervină pentru a îndrepta și rezolva această problemă. Dacă acești doi indivizi sunt răi, atunci, de îndată ce se discerne acest lucru, răspunsul nu ar trebui să fie la fel de simplu ca izolarea lor; trebuie luată imediat o decizie, pentru a fi îndepărtați direct. Dacă acțiunile lor se limitează la a se ataca reciproc și a dezbate ce e bine și ce e greșit, fără a le face rău celorlalți sau fără a comite alte fapte rele care ar provoca pierderi intereselor casei lui Dumnezeu, iar ei nu sunt răi, atunci nu trebuie să fie îndepărtați. În schimb, ar trebui să fie suspendată viața lor bisericească, iar ei ar trebui să fie izolați pentru auto-reflecție. Această abordare este cea mai potrivită. Scopul tratării problemei în acest fel este asigurarea ordinii normale a vieții bisericești și garantarea faptului că lucrarea bisericii poate înainta normal.

2. Expunere reciprocă și atacuri

Unor oameni le lipsește abilitatea de înțelegere când mănâncă și beau cuvântul lui Dumnezeu și nu știu cum să aibă părtășie despre înțelegerea lor în privința acestuia, bazată pe experiență. Știu doar să facă legătura între cuvintele lui Dumnezeu care îi expun pe oameni și alții. Astfel, ori de câte ori au părtășie despre adevărul din cuvintele lui Dumnezeu, au întotdeauna motive personale; vor mereu să profite de ocazia de a-i expune și lovi pe alții, ceea ce provoacă neliniște în biserică. Dacă aceia care sunt expuși pot să trateze aceste situații în mod corect, să le înțeleagă ca venind din partea lui Dumnezeu și să învețe să se supună și să aibă răbdare, nu va exista nicio dispută. Totuși, este inevitabil ca o persoană să poată să nu fie sfidătoare când îi aude pe alții având părtășie despre problemele ei și expunându-le. Își spune în sinea ei: „De ce, după ce citești cuvintele lui Dumnezeu, nu-ți împărtășești înțelegerea acestora bazată pe experiență sau nu vorbești despre cunoașterea de sine, ci doar mă ataci și mă vizezi pe mine în mod exclusiv? Nu îți place de mine? Cuvintele lui Dumnezeu au clarificat deja că am o fire coruptă – chiar trebui să o spui? Poate că am o fire coruptă, dar nu ai și tu una? Mereu țintești spre mine, numindu-mă viclean, dar nici tu nu ești lipsit de viclenie!” Plină de resentimente și sfidare, ar putea avea răbdare o dată sau de două ori, dar, după ce trece timpul și i se acumulează nemulțumirile, aceasta izbucnește. Și, odată ce izbucnește, este dezastruos. Ea spune: „Când acționează și vorbesc, unii oameni pretind să fie foarte onești, la suprafață, dar în realitate sunt plini de tot soiul de șiretlicuri și uneltesc tot timpul unul împotriva celuilalt. Nimeni nu le poate pricepe gândurile sau intențiile când vorbește cu ei; sunt oameni vicleni. Când întâlnim astfel de indivizi, nu putem să vorbim sau să interacționăm cu ei; sunt prea înspăimântători. Dacă nu ai grijă, vei cădea în capcana lor și vei fi înșelat și folosit de ei. Asemenea oameni sun cei mai răi, genul pe care Dumnezeu îl detestă cel mai mult și de care este cel mai dezgustat. Ar trebui aruncați în Adânc, în iazul de foc și pucioasă!” După ce aude asta, cealaltă persoană se gândește: „Ai firi corupte, dar nu vrei să-i lași pe alți oameni să te expună? Ești atât de arogant și neprihănit de sine, așa că voi găsi alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu ca să te expun și vom vedea ce ai de spus atunci!” Cealaltă persoană devine şi mai furioasă după ce este expusă şi se gândește: „Așadar, nu vrei s-o lași baltă, nu-i așa? Tot nu vrei să renunți la asta, nu? Pur și simplu nu-ți place de mine și crezi că am o fire coruptă, nu-i așa? Bine, am să te expun și eu pe tine!” Și, astfel, spune: „Unii oameni sunt pur și simplu antihriști; iubesc statutul și lauda celorlalți, le place să le facă altora morală, folosind cuvintele lui Dumnezeu pentru a-i expune și condamna pe alții, făcându-i pe ceilalți oameni să creadă că ei înșiși nu au nicio fire coruptă. Toți sunt mari și tari și cred că au devenit sfinți, dar oare nu sunt decât niște demoni spurcați? Nu sunt doar satane și spirite rele? Ce sunt antihriștii? Antihriștii sunt satane!” Câte runde s-au luptat? Există vreun câștigător? (Nu.) Au spus ceva ce ar putea să-i edifice pe ceilalți? (Nu.) Așadar, ce sunt aceste cuvinte? (Judecăți, condamnări.) Sunt judecăți. Înseamnă a vorbi nechibzuit, fără a ține cont de situația sau faptele curente, judecându-i și condamnându-i pe ceilalți în mod arbitrar, chiar blestemându-i. Au vreun fundament real pentru a o numi antihrist pe cealaltă persoană? Ce fapte rele și manifestări ale unui antihrist a afișat acea persoană? Atinge firea sa coruptă nivelul esenței unui antihrist? Când aleșii lui Dumnezeu îi vor auzi expunând-o pe cealaltă persoană, vor crede aceștia că este ceva obiectiv și de încredere? Există vreo bunătate sau intenții bune în cuvintele rostite de acești doi oameni? (Nu.) Oare scopul lor este să se ajute să se cunoască reciproc, să-și permită să se elibereze de firea lor coruptă și să intre în adevărul-realitate cât de repede posibil? (Nu.) Atunci, de ce fac asta? Ca să-și verse propria ură, ca să îl lovească și să se răzbune pe celălalt individ, așa că îl acuză în mod arbitrar de ceva ce nu se potrivește deloc cu faptele. Nu se evaluează și nu se caracterizează corect, pe baza cuvintelor lui Dumnezeu și a dezvăluirilor și esenței celeilalte persoane, în schimb, folosesc cuvintele lui Dumnezeu ca să se lovească reciproc, să se răzbune și să-și verse propria ură; nu au deloc părtășie despre adevăr. Aceasta este o problemă gravă. Mereu se leagă de lucruri în legătură cu cealaltă persoană, ca să o atace și să o condamne pentru că are o fire arogantă – această atitudine este sinistră și malițioasă și, categoric, nu este o expunere bine intenționată. În consecință, nu face decât să ducă la ostilitate și ură reciprocă. Dacă expunerea este făcută cu o atitudine de întrajutorare a celorlalți din iubire, oamenii pot să simtă acest lucru și îl pot trata corect. Dar, dacă cineva se leagă de firea arogantă a unei alte persoane, ca să o condamne și să o atace, este doar pentru a o lovi și a o chinui pe acea persoană. Toți au o fire arogantă, așadar, de ce să luăm în vizor o singură persoană? De ce să ne axăm mereu pe o singură persoană, fără să o lăsăm în pace? A expune constant firea arogantă a acelei singure persoane – chiar are acest lucru scopul de a o ajuta să se elibereze de firea ei? (Nu.) Atunci, care este motivul? Este din cauza faptului că nu le place de cealaltă persoană, așadar, caută ocazii să o lovească și să se răfuiască, vrând mereu să o chinuie. Prin urmare, când ei spun că cealaltă persoană este un antihrist, o satană, un diavol, o persoană vicleană și sinistră, este adevărat acest lucru? Poate că e puțin adevărat, dar scopul lor când spun aceste lucruri nu este să o ajute pe cealaltă persoană sau să aibă părtășie despre adevăr, ci să-și verse propria ură și să se răzbune. Au fost chinuiți și, astfel, vor să se răzbune. Cum se răzbună? Expunând-o pe cealaltă persoană, condamnând-o, numind-o un diavol, o satană, un spirit rău, un antihrist – atribuindu-i cel mai sfruntat calificativ și aducându-i cea mai gravă acuzație. Nu sunt acestea judecată și condamnare arbitrare? Intenția, scopul și motivația ambelor părți când spun aceste lucru nu este de a o ajuta pe cealaltă persoană să se cunoască și să-și înlăture firile corupte, cu atât mai puțin să o ajute să intre în realitatea cuvântului lui Dumnezeu sau să înțeleagă adevărurile-principii. În schimb, încearcă să o atace și să o lovească pe cealaltă persoană, să o expună ca să-și poate atinge scopul de a-și vărsa propria ură și a se răzbuna. Asta înseamnă a se implica în atacuri reciproce și dispute verbale. Deși această metodă de a-i ataca pe alții ar putea să pară ca având mai mult fundament decât expunerea reciprocă a neajunsurilor și face legătura dintre cuvintele lui Dumnezeu și cealaltă persoană, pentru a spune că aceasta are o fire coruptă, că este un diavol și o satană și pare, în mod superficial, destul de spirituală, natura acestor metode este aceeași. În niciuna dintre ele nu este vorba de cuvântul lui Dumnezeu și de adevărul din cadrul umanității normale, în schimb este vorba despre a judeca în mod iresponsabil și arbitrar, a condamna și a blestema cealaltă persoană pe baza preferințelor personale și implicându-se în atacuri. Și dialogurile de această natură provoacă perturbări și tulburări în viața bisericească, interferează cu intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu și îi dăunează.

Ce ar trebui să faceți când întâlniți doi oameni care se implică în atacuri reciproce, expunându-și reciproc firile corupte? Este necesar să dăm cu pumnul în masă și să le ținem morală? Este necesar să-i udăm cu o găleată de apă rece ca să-i calmăm și să-i facem să-și dea seama că greșesc și să-i ceară scuze celuilalt? Pot aceste metode să rezolve problema? (Nu.) Acești doi indivizi se ceartă mereu la fiecare adunare și, după ce se termină fiecare dintre acestea, ei se pregătesc pentru următoarea ceartă. Acasă, caută cuvintele lui Dumnezeu pe care să le folosească în atacurile lor, ba chiar scriu ciorne și se gândesc cum să îl atace pe celălalt, care aspecte legate de el să le atace, cum să-l judece și să-l condamne, ce ton să folosească și pe care cuvinte ale lui Dumnezeu să le folosească pentru a lansa atacul și condamnarea cea mai convingătoare. Caută, de asemenea, diverși termeni spirituali și folosesc diferite metode de exprimare pentru a o condamna și a o lovi pe cealaltă persoană, împiedicând-o să întoarcă situația în favoarea ei, și se luptă să o doboare în următoarea confruntare și fac să-i fie imposibil să se mai ridice. Toate aceste comportamente aparțin implicării în atacuri reciproce și dispute verbale. Sunt ușor de rezolvat asemenea problemele? Dacă, după ce primesc sfaturi, ajutor și părtășie de la majoritatea oamenilor, ei tot nu se căiesc sau nu-și schimbă direcția – adică, se ceartă și se blestemă unul pe celălalt când se întâlnesc, nu ascultă de sfatul nimănui și nu acceptă când cineva are părtășie despre adevăr sau îi emondează – ce ar trebui să se facă? Este un lucru ușor de gestionat: ar trebui să fie înlăturați. Nu ar rezolva asta problema? Nu este ușor? Este necesar să se continue părtășia cu ei? Este necesar să mai fie ajutați cu iubire? Spuneți-Mi, este adecvat să dăm dovadă de toleranță și răbdare iubitoare față de asemenea oameni? (Nu este adecvat.) De ce nu este adecvat? (Ei nu acceptă adevărul – nu are rost să avem părtășie cu ei.) Corect, nu acceptă adevărul. Ei doar participă la adunări pentru a se implica în dispute verbale. Ei nu cred în Dumnezeu pentru a urmări adevărul și doar le place să se implice în dispute verbale. Sunt acestea o dezvăluire și o manifestare a umanității normale? Au ei raționalitatea pe care ar trebui să o aibă umanitatea normală? (Nu.) Le lipsește raționalitatea umanității normale. În timpul adunărilor, asemenea oameni nu citesc cuvintele lui Dumnezeu într-un mod concentrat și adecvat, astfel încât să poată să înțeleagă și să obțină adevărul din cuvintele lui Dumnezeu și să-și înlăture prin asta firile corupte și să-și rezolve problemele. În schimb, vor întotdeauna să rezolve problemele altor oameni. Sunt mereu concentrați asupra celorlalți, căutându-le de vină; țintesc mereu să găsească problemele altor oameni în cuvintele lui Dumnezeu. Se folosesc de ocazia de a citi cuvintele lui Dumnezeu și de a avea părtășie despre ele pentru a-i expune și a-i ataca pe alții și folosesc cuvintele lui Dumnezeu pentru a-i judeca, a-i înjosi și a-i condamna pe alții. Cu toate acestea, ei se plasează separat față de cuvintele lui Dumnezeu. Ce fel de persoane sunt ei? Sunt aceștia oameni care acceptă adevărul? (Nu.) Sunt deosebit de buni și de pasionați în ceea ce privește un lucru: după ce citesc cuvintele lui Dumnezeu, ei identifică frecvent în alții diversele stări și manifestări pe care Dumnezeu le expune. Cu cât identifică mai mult aceste probleme, cu atât mai mult simt că își asumă o responsabilitate semnificativă și cred că pot să facă multe lucruri, considerând că ar trebui să expună aceste probleme. Nu vor scuti nicio persoană care are aceste probleme. Ce fel de persoane sunt ei? Au asemenea oameni rațiune? Au ei abilitatea de a înțelege adevărul? (Nu.) În biserică, dacă asemenea oameni nu își exprimă părerea sau nu provoacă tulburări, nu este nevoie să vă ocupați de ei. Totuși, dacă întotdeauna acționează în acest mod, atacându-i, judecându-i și condamnându-i mereu pe alții, atunci biserica ar trebui să ia măsuri corespunzătoare pentru a se ocupa de ei, înlăturându-i. În ceea ce-i privește pe cei care au fost expuși de oameni și apoi îi atacă, îi judecă și îi condamnă folosind aceleași metode și mijloace, dacă circumstanțele sunt grave și au perturbat și tulburat viața bisericească, și aceștia ar trebui să fie înlăturați și izolați de aleșii lui Dumnezeu – nu li se poate arăta nicio indulgență.

Ce alte manifestări ale implicării în atacuri reciproce și dispute verbale se califică drept având natura de a perturba şi tulbura viața bisericească? Expunerea reciprocă a neajunsurilor și a firilor corupte pentru a-și vărsa propria ură și a se răzbuna unul pe celălalt sunt manifestări evidente ale perturbării și tulburării vieții bisericești. Pe lângă aceste două manifestări, mai este prefacerea de a vorbi deschis, a se dezvălui și a se diseca, pentru a-i diseca și expune pe alții în mod deliberat – și acest tip de atac este o manifestare a perturbării și tulburării vieții bisericești. Așadar, este un atac ceea ce spune o persoană atât timp cât nu este vorba despre propriile sale probleme, ci despre ale altora, indiferent dacă o spune într-un mod țintit sau indirect, în trecere, într-un mod diplomatic? (Nu.) Atunci, ce situații constituie atacuri? Depinde de intenția și scopul din spatele a ceea ce se spune. Dacă ceva este spus ca să-i lovească pe oameni și să se răzbune pe ei sau pentru a-și vărsa propria ură, atunci este un atac. Aceasta este o situație. În plus, a exagera aspectele superficiale ale unei probleme pentru a-i judeca și condamna pe oameni în contradicție cu faptele și cu ceea ce este adevărat, trăgând concluzii în mod iresponsabil, fără a cerceta deloc care este esența problemei – și asta înseamnă a-și vărsa propria ură și a se răzbuna, a judeca și a condamna, iar acest fel de situație constituie și el un atac. Ce altceva? (A lansa zvonuri nefondate despre oameni, să fie aceasta?) A lansa zvonuri nefondate despre oameni cu siguranță se numără cu atât mai mult printre acestea. Câte situații constituie atacuri? (Trei.) Rezumați aceste situații. (Prima este a-i lovi pe alții cu un scop specific. A doua este a-i judeca și a-i condamna pe alții într-un mod care este în contradicție cu faptele și cu ceea ce este adevărat, acest lucru însemnând a-i caracteriza pe alții arbitrar, într-un mod iresponsabil. A treia este a lansa zvonuri nefondate despre oameni.) Natura fiecăreia dintre aceste trei situații le califică drept atacuri personale. Cum distingem care situații se califică drept atacuri personale și care nu? Când vine vorba de cei care lansează atacurile, ce acțiuni sau cuvinte constituie un atac? Să presupunem că vorbele unei persoane au un pic de natură conducătoare și sunt capabile să-i inducă în eroare pe alții, având și o calitate de a plăsmui zvonuri. Acea persoană creează ceva din nimic și inventează zvonuri și minciuni pentru a-i induce în eroare și a-i îndruma greșit pe oameni. Intenția și țelul ei sunt să determine și mai mulți oameni să recunoască și să creadă că ceea ce spune ea este corect și să fie de acord că spusele ei se aliniază la adevăr. În același timp, vrea și să se răzbune pe altcineva, pentru a-l face să fie negativ și slab. Se gândește: „Ai un caracter atât de abject – trebuie să expun situația ta concretă și să-ți înăbuș acea aroganță a ta, iar apoi vom vedea cu ce vei mai avea să te lauzi și să te dai în spectacol! În ce mod pot să mă disting față de tine? Ura mea nu se va potoli până când nu te fac să cazi în negativitate și nu te dobor. Le voi arăta tuturor că poți să fii negativ și că și tu ai slăbiciuni!” Dacă aceasta este țelul său, atunci cuvintele sale constituie un atac. Dar să presupunem că intenția sa este pur și simplu să clarifice faptele și ce este adevărat în privința unui lucru – după ce dobândește o perspectivă corectă asupra lui și descoperă esența problemei de-a lungul unei perioade de experiență, simte că ar trebui să se aibă părtășie despre asta, astfel încât majoritatea să poată înțelege și să știe ce fel de înțelegere a acestei chestiuni este pură, adică, scopul său este să corecteze perspectivele denaturate sau părtinitoare ale mai multor oameni asupra acestei chestiuni – este acesta un atac? (Nu.) Persoana respectivă nu forțează pe nimeni să-i accepte opinia personală, cu atât mai puțin nu nutrește nicio intenție de răzbunare personală. În schimb, vrea doar să clarifice adevărul faptelor; folosește iubirea pentru a o ajuta pe cealaltă persoană să înțeleagă și a o împiedica, prin această înțelegere, să se rătăcească. Indiferent dacă cealaltă persoană acceptă acest lucru, ea este capabilă să-și îndeplinească responsabilitatea. Și, astfel, acest comportament, această abordare nu sunt un atac. Prin limbajul, alegerea cuvintelor, maniera, tonul și atitudinea vorbirii din cadrul acestor două manifestări se poate ști care sunt intenția și țelul acelei persoane. Dacă o persoană vrea să o atace pe cealaltă, limbajul ei va fi cu siguranță tăios, iar intenția și țelul ei vor fi evidente din tonul pe care vorbește, intonația, alegerea cuvintelor și atitudinea ei. Dacă nu o forțează pe cealaltă persoană să accepte ceea ce spune și cu siguranță nu o atacă, atunci, vorbirea ei se va conforma categoric manifestărilor conștiinței și rațiunii umanității normale. În plus, atitudinea cu care vorbește, tonul și alegerea cuvintelor cu siguranță vor fi raționale, făcând parte din tărâmul umanității umane.

După ce ați avut părtășie despre principiile de distingere a ceea ce constituie atac personal și ce nu, sunteți capabili să discerneți acest lucru acum? Dacă tot nu puteți să-l discerneți, atunci nu veți fi capabili să deslușiți esența chestiunii. Oricât de plăcut sună părtășia unei persoane, dacă aceasta nu practică în conformitate cu principiile, dacă nu intenționează să-i ajute pe oameni să înțeleagă adevărul și să-și îndeplinească bine îndatoririle, ci găsește, în schimb, lucruri pe care să le folosească împotriva lor, pentru a-i sâcâi tot timpul, făcând tot ce îi stă în putință ca să îi judece și să-i condamne și, chiar dacă la prima vedere pare că îi discerne pe oameni, de fapt, intenția și țelul ei sunt să-i condamne și să-i atace pe alții, atunci, această situație implică un atac personal. Lucrurile minore care au loc între oameni sunt foarte simple și evidente; dacă s-ar avea părtășie despre adevăr în privința acestor probleme, ar fi nevoie de mai puțin de o adunare. Este necesar, atunci, să consumăm timpul fraților și al surorilor, vorbind mult despre aceste lucruri la fiecare adunare? Nu este necesar. Dacă oamenii îi sâcâie mereu pe alții, acest lucru înseamnă a-i ataca pe oameni și a provoca tulburări. Care este motivul pentru care oamenii se agață de o chestiune și vorbesc la nesfârșit despre ea? Pentru că nimeni nu este dispus să renunțe la propriile intenții și țeluri, nimeni nu încearcă să se cunoască și nimeni nu acceptă adevărul sau faptele și ceea ce este adevărat, sâcâindu-i astfel pe alții tot timpul. Care este natura sâcâirii neîncetate a altora? Este un atac. Înseamnă a găsi lucruri pe care să le folosească împotriva lor, a găsi un cusur în alegerea cuvintelor celorlalți oameni și a folosi neajunsurile acestora împotriva lor, stăruind la nesfârșit asupra unui singur lucru și certându-se până când se înroșesc la față. Dacă oamenii au părtășie în cadrul umanității normale, sprijinindu-se și ajutându-se unii pe alții – adică, îndeplinindu-și bine responsabilitățile – atunci relația dintre ei va fi tot mai bună. Dar dacă există implicări în atacuri reciproce și argumentări, ademenindu-se unii pe alții pentru a-și expune clar propriile justificări, vrând mereu să domine, refuzând să accepte înfrângerea și fără să facă niciun compromis, fără să renunțe la nemulțumirile personale, atunci relația dintre cei doi va deveni în cele din urmă tot mai tensionată și mai proastă; nu va fi o relație interpersonală normală și poate chiar să ajungă până în punctul în care ochii lor se înroșesc ori de câte ori se vor întâlni. Gândiți-vă la asta, când câinii se bat, ochii celui feroce se înroșesc. Din ce cauză i se înroșesc ochii? Nu îi sunt plini de ură? Nu e la fel și în cazul oamenilor care se atacă reciproc? Dacă, atunci când au părtășie despre adevăr, oamenii nu se atacă reciproc, ci pot, în schimb, să-și compenseze unii altora neajunsurile, bazându-se pe atuurile fiecăruia, și se sprijină unii pe alții, ar fi posibil ca relația dintre ei să fie proastă? Categoric, relația lor ar deveni tot mai normală. Când doi oameni vorbesc, discută, au părtășie sau chiar dezbat în cadrul conștiinței și rațiunii umanității normale, relația lor va fi normală, iar ei nu se vor înfuria sau nu vor începe să se certe imediat ce se întâlnesc. Dacă apar în oameni ură și o răbufnire inexplicabilă de furie atunci când nici măcar nu s-au văzut, doar fiindcă este menționată cealaltă persoană, atunci aceasta nu este o manifestare a deținerii rațiunii și conștiinței umanității normale. Oamenii se atacă unii pe alții pentru că au firi corupte; nu are absolut nicio legătură cu mediul lor. Totul e din cauza faptului că oamenii nu iubesc adevărul, nu pot să îl accepte și nu îl practică sau nu se ocupă de probleme pe baza principiilor atunci când au loc dispute și, astfel, este un lucru obișnuit să apară în viața bisericească anumite cazuri de expunere reciprocă a neajunsurilor, judecăți și chiar și atacuri reciproce și condamnare. Fiindcă oamenii au firi corupte și sunt deseori într-o stare în care le lipsește rațiunea, fiindcă trăiesc conform firilor lor corupte și, chiar dacă înțeleg o parte din adevăr, le este dificil să-l practice, apar ușor între ei dispute și diverse feluri de atacuri. Dacă aceste atacuri au loc ocazional, acestea au doar un impact temporar asupra vieții bisericești, dar cei care sunt predispuși la atacuri reciproce provoacă tulburări și perturbări grave vieții bisericești și, de asemenea, afectează și interferează grav cu intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu.

3. Dispute Verbale

În biserică, mai există un alt tip de persoană – acestui tip de persoană îi place în mod special să se justifice. De exemplu, dacă a făcut sau dacă a spus ceva greșit, se teme că alții ar putea avea o părere proastă despre ea și că acest lucru îi va afecta imaginea în ochii majorității, astfel încât ea se justifică și explică acest lucru în timpul adunărilor. Scopul său când explică este de a-i împiedica pe oameni să-și facă o părere proastă despre ea, așa că depune mult efort în acest sens, chibzuind toată ziua: „Cum pot să clarific acest lucru? Cum pot să i-l explic limpede acelei persoane? Cum pot să dezmint părerile proaste pe care și le-a făcut despre mine? Părtășia de azi este o oportunitate bună să discutăm despre acest lucru.” La adunare spune: „Nu am vrut să supăr sau să expun pe nimeni prin ceea ce am făcut data trecută; intenția mea a fost bună, să-i ajut pe oameni. Totuși, unii mă înțeleg mereu greșit, mă iau în vizor tot timpul și cred mereu că sunt lacom și ambițios și că umanitatea mea este rea. Dar, de fapt, nu sunt deloc așa, nu? Nu am făcut sau nu am spus astfel de lucruri. Când am vorbit despre cineva care nu era prezent, nu a fost de parcă îi cream probleme intenționat. Când oamenii au făcut lucruri rele, cum pot să nu le permită altor oameni să vorbească despre asta?” Spune multe, justificându-se și apărându-se deopotrivă, în vreme ce și expune destul de multe dintre problemele celeilalte persoane, cu scopul de a se disocia de situație, ca să-i facă pe toți să creadă că lucrul pe care l-a dezvăluit nu a fost o fire coruptă și că ea nu are umanitate rea sau antipatie față de adevăr, cu atât mai puțin intenții răutăcioase, și să creadă, în schimb, că bunele sale intenții sunt deseori înțelese greșit și că ea este deseori condamnată din cauza înțelegerilor greșite ale celorlalți. În mod explicit și implicit deopotrivă, cuvintele sale îi fac pe cei care o ascultă să simtă că este inocentă și că oamenii care au crezut că greșește și că e rea sunt cei răi și cei care nu iubesc adevărul. După ce aude asta, cealaltă persoană înțelege: „Oare cuvintele tale nu vor să spună că tu nu ai o fire coruptă? Nu sunt doar ca să te facă să arăți bine? Nu înseamnă asta pur și simplu că nu te cunoști, nu accepți adevărul, nu accepți faptele? Dacă nu accepți aceste lucruri, nicio problemă, dar de ce mă iei în vizor pe mine? Nu am avut intenția să te iau în vizor, nici nu am vrut să te lovesc. Poți să crezi orice vrei să crezi; ce legătură are asta cu mine?” Și, astfel, nu se poate abține și spune: „Când întâmpină o problemă minoră, suferind un pic de tratament sau de durere nedreaptă, unii oameni nu mai sunt dispuși să accepte și vor să se justifice și să dea explicații; încearcă mereu să se disocieze de problemă, vor tot timpul să ajungă să arate bine, să-și placheze cu aur imaginea. Ei nu sunt acel tip de persoane, așadar, de ce încearcă să ajungă să arate bine, să pretindă că sunt desăvârșiți? În plus, eu am părtășie despre adevăr, nu iau pe nimeni în vizor, nici nu mă gândesc să lovesc sau să mă răzbun pe nimeni. Lasă-i pe oameni să creadă ce vor!” Au acești doi oameni părtășie despre adevăr? (Nu.) Așadar, ce fac ei? Unul spune: „Am făcut acele lucruri pentru lucrarea bisericii. Nu-mi pasă ce crezi tu.” Celălalt spune: „Când un om acționează, Cerurile privesc. Dumnezeu cunoaște gândurile oamenilor. Să nu crezi că nu faci lucruri rele, că Dumnezeu nu te scrutează, doar fiindcă ai o oarecare bunăvoință, abilitate și elocvență; să nu crezi că Dumnezeu nu-ți poate vedea gândurile dacă le ții adânc ascunse. Toți frații și surorile pot să le vadă – cu atât mai mult Dumnezeu! Nu știi că Dumnezeu scrutează adâncul inimilor oamenilor?” Din ce cauză se ceartă cei doi? Unul face mari eforturi ca să se justifice, să se exonereze, nevrând ca alții să aibă o impresie proastă despre el, în vreme ce celălalt insistă să nu renunțe, nepermițându-i persoanei respective să arate bine și, în același timp, țintește să o expună și să o condamne prin mustrări. La prima vedere, cei doi nu se insultă sau nu se expun reciproc, dar discursul lor are un scop: unul dintre ei încearcă să o împiedice pe cealaltă persoană să-l înțeleagă greșit și îi cere să-i reabiliteze numele, în vreme ce celălalt refuză să facă acest lucru și, în schimb, insistă să îl eticheteze și să-l condamne, cerând confirmarea celorlalți. Este această conversație o părtășie normală despre adevăr? (Nu.) Este o conversație bazată pe conștiință și rațiune? (Nu.) Atunci, care este natura acestui tip de conversație? Este acest tip de conversație implicare în atacuri reciproce? (Da.) Are cel care se justifică părtășie despre modul în care poate să accepte lucrurile din partea lui Dumnezeu, să se cunoască pe sine și să găsească principiile care ar trebui practicate? Nu, el se justifică în fața celorlalți oameni. Vrea să-și clarifice gândurile, punctele de vedere, intențiile şi scopurile în fața celorlalți, să-i aducă explicații celeilalte persoane și să o facă să-i reabiliteze numele. În plus, vrea să nege expunerea și condamnarea sa de către cealaltă persoană și, indiferent dacă lucrurile spuse de aceasta se aliniază la fapte sau la adevăr, atât timp cât nu recunoaște sau nu este dispus să accepte, el consideră că este greșit ceea ce spune cealaltă persoană și vrea să rectifice acest lucru. Pe de altă parte, cealaltă persoană nu vrea să-i reabiliteze numele, ci, în schimb, îl expune, forțându-l să-i accepte condamnarea. Unul nu este dispus să accepte, iar celălalt insistă să-l determine să accepte, ducând la atacuri între ei. Natura acestui tip de dialog este implicare în atacuri reciproce. Așadar, care este natura acestui tip de atac? Este această conversație caracterizată de negare reciprocă, de plângeri reciproce și de condamnare reciprocă? (Da.) Are loc această formă de dialog în viața bisericească? (Da.) Toate aceste tipuri de conversații sunt dispute verbale.

De ce sunt numite dispute verbale aceste tipuri de dialoguri? (Fiindcă oamenii implicați dezbat ce e bine și ce e greșit, nimeni nu încearcă să se cunoască pe sine și nimeni nu câștigă nimic; ei doar stăruie cu persistență asupra chestiunii, iar dialogurile sunt nesemnificative.) Doar vorbesc mult şi își răcesc gura degeaba, dezbătând cine este corect sau nu, cine este superior sau inferior. Se ceartă neîncetat, fără să existe niciodată niciun câștigător, și tot continuă să se certe. Ce câștigă din asta în cele din urmă? Să fie o înțelegere a adevărului, o înțelegere a intențiilor lui Dumnezeu? Să fie abilitatea de a se căi și de a accepta scrutarea lui Dumnezeu? Să fie abilitatea de a accepta lucrurile din partea lui Dumnezeu și de a se cunoaște pe sine mai bine? Nu câștigă niciunul dintre aceste lucruri. Aceste certuri nesemnificative și aceste dialoguri despre ce e bine și ce e greșit sunt dispute verbale. În termeni simpli, disputele verbale sunt conversații cu totul nesemnificative, în care tot ce se spune este absurd, nici măcar un singur cuvânt nu este edificator sau benefic celorlalți, ci mai degrabă toate cuvintele rostite sunt jignitoare și provin din voința, impulsivitatea umană, mințile oamenilor și, desigur, și mai mult din firile corupte ale oamenilor. Fiecare cuvânt rostit este de dragul propriilor interese, a propriei imagini și reputații, nu este pentru edificarea sau sprijinirea altora, nici pentru propria înțelegere a vreunui aspect al adevărului sau pentru înțelegerea intențiilor lui Dumnezeu și, desigur, nu este pentru a discuta care dintre firile corupte ale unei persoane sunt expuse în cuvintele lui Dumnezeu, dacă firile sale corupte se potrivesc cu ale lui Dumnezeu cuvinte sau dacă înțelegerea sa este corectă. Indiferent cât de plăcute, sincere sau devotate sună aceste auto-justificări și explicații nesemnificative, toate sunt dispute verbale, atacuri reciproce și judecăți, care nu sunt de folos nici celorlalți, nici propriei persoane. Nu doar că le fac rău celorlalți și afectează relațiile interpersonale normale ale unei persoane, ci și îngreunează propria creștere în viață. Pe scurt, indiferent de scuzele, intențiile, atitudinile, tonurile folosite sau de mijloacele și tehnicile utilizate, atât timp cât sunt implicate judecarea și condamnarea arbitrară a celorlalți, toate aceste cuvinte, metode și așa mai departe se încadrează în categoria atacului asupra altora, toate sunt dispute verbale. Este o sferă extinsă? (Este destul de extinsă.) Așadar, când vă confruntați cu atacurile, judecățile și condamnările oamenilor, vă puteți abține să nu adoptați comportamente prin care să-i atacați și să-i condamnați pe alții? Cum ar trebui să practicați când vă confruntați cu aceste tipuri de situații? (Trebuie să ajungem să ne liniștim înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune; apoi, nu va mai exista ură în inimile noastre.) Atât timp cât este înțelegătoare și rezonabilă, atât timp cât poate să se liniștească înaintea lui Dumnezeu, să I se roage şi să accepte adevărul, o persoană poate să-și controleze intențiile și dorințele, iar apoi poate să ajungă în punctul în care nici nu-i judecă, nici nu-i atacă pe alții. Atât timp cât intenția și scopul cuiva nu sunt să-și verse propria ură sau să caute răzbunare și, cu siguranță, nu sunt să o atace pe cealaltă persoană, ci, în schimb, o rănește neintenționat, pentru că nu înțelege adevărul sau îl înțelege prea superficial și pentru că este oarecum nesăbuit și ignorant sau îndărătnic, atunci, prin ajutor, sprijin și părtășie din partea celorlalți, după ce înțelege adevărul, discursul său va deveni mai precis, la fel și evaluările și perspectivele sale asupra celorlalți și va fi capabil să trateze corect firile corupte pe care le dezvăluie alți oameni și acțiunile lor incorecte, reducându-și astfel treptat atacurile și judecățile față de ceilalți. Totuși, dacă cineva trăiește mereu conform firilor sale corupte, căutând oportunități de a se răzbuna pe oricine i se pare antipatic, ori care l-a jignit sau i-a făcut rău înainte, dacă nutrește mereu astfel de intenții și nu caută adevărul, nu se roagă sau nu se bazează pe Dumnezeu deloc, atunci este capabil să-i atace pe alții oricând și oriunde, iar acest lucru este dificil de rezolvat. Este ușor de rezolvat atacul neintenționat asupra altora, dar nu și atacul deliberat și intenționat. Dacă o persoană îi atacă și îi judecă pe alții ocazional și neintenționat, prin părtășia altor oameni despre adevăr pentru a o sprijini și ajuta, ea va fi capabilă să-și schimbe direcția odată ce înțelege adevărul. Totuși, dacă cineva caută constant să se răzbune și să-și verse propria ură, dacă vrea mereu să-i chinuie sau să-i doboare pe alții și îi atacă cu astfel de intenții, care pot fi simțite și văzute de toți oamenii, atunci un astfel de comportament devine o perturbare și o tulburare pentru viața bisericească; constituie în întregime o perturbare și o tulburare deliberată. Prin urmare, este greu de schimbat faptul de a avea această fire de a-i ataca pe alții.

Acum, înțelegeți cum ar trebui rezolvată problema atacării și condamnării altora? Există un singur mod – o persoană trebuie să se roage și să se bazeze pe Dumnezeu, iar apoi ura sa va dispărea treptat. În principal, există două tipuri de oameni care îi pot ataca pe alții. Unul este al celor care vorbesc fără să gândească, care sunt vehemenți și neciopliți și care pot să spună câteva lucruri jignitoare oricând li se pare că oamenii sunt antipatici. De cele mai multe ori, însă, ei nu-i atacă pe oameni intenționat sau deliberat – doar că nu se pot înfrâna, aceasta este pur și simplu firea lor și lansează în mod necugetat atacuri asupra altor oameni. Dacă sunt emondați, pot să accepte și, astfel, aceștia nu sunt oameni răi și nu sunt vizați pentru a fi înlăturați. Dar oamenii răi nu acceptă să fie emondați și, deseori, provoacă perturbări și tulburări vieții bisericești, îi atacă, îi judecă, îi lovesc și se răzbună frecvent pe alții și nu acceptă câtuși de puțin adevărul. Sunt oameni răi și sunt cei pe care biserica trebuie să-i abordeze și să-i înlăture. De ce trebuie să fie abordați și înlăturați? Judecând după natura-esență pe care o au, comportamentul lor de a-i ataca pe alții nu este neintenționat, ci deliberat. Acest lucru este din cauza faptului că acești oameni au umanitate răutăcioasă – nimeni nu-i poate jigni sau critica și, dacă cineva spune ceva care întâmplător îi rănește puțin, se vor gândi să găsească oportunități de răzbunare – și, astfel, asemenea oameni sunt capabili să lanseze atacuri împotriva altora. Acesta este un tip de persoană pe care biserica trebuie să o abordeze și să o înlăture. Oricine se implică în atacuri reciproce și dispute verbale – indiferent de ce parte este, fie că atacă în mod activ, fie pasiv – atât timp cât ia parte la acest fel atacuri, este o persoană rea cu intenții sinistre, care îi va chinui pe alții la cea mai mică neplăcere. Asemenea oameni provoacă perturbări și tulburări grave vieții bisericești. Sunt un tip de persoane rele din cadrul bisericii. Cazurile mai puțin grave pot fi gestionate prin izolarea persoanei în cauză pentru reflecție; în cazurile mai grave, persoana în cauză trebuie îndepărtată sau exclusă. Acesta este principiul pe care conducătorii și lucrătorii trebuie să-l înțeleagă când vine vorba de a se ocupa de această chestiune.

Prin această părtășie, înțelegeți acum ce înseamnă să-i atacați pe alții? Puteți să discerneți acest lucru? După ce definesc ce este un atac, unii oameni se gândesc: „Cu o definiție atât de amplă a atacului asupra altora, cine ar îndrăzni să vorbească în viitor? Niciunul dintre noi, oamenii, nu înțelege adevărul, așadar, doar deschizându-ne gurile și ajungem să-i atacăm pe alții, ceea ce este groaznic! În viitor, ar trebui doar să mâncăm hrană și să bem apă și să tăcem, închizându-ne gurile, fără să vorbim nechibzuit din clipa în care ne trezim dimineața, pentru a evita să-i atacăm pe alții. Ar fi un lucru minunat, iar zilele noastre ar fi mult mai liniștite.” Este corect acest mod de gândire? A-și închide gura nu rezolvă problema; esența chestiunii de a-i ataca pe alții este o problemă cu inima unei persoane, este provocată de firile corupte ale unei persoane și nu este o problemă cu gura ei. Ceea ce oamenii spun cu gurile lor este determinat de firile lor corupte și de gândurile lor. Dacă firile corupte ale unei persoane sunt înlăturate, iar ea chiar înțelege adevărul și discursul său devine și el oarecum principial și cumpătat, atunci problema ei de a-i ataca pe alții va fi parțial rezolvată. Desigur, în cadrul vieții bisericești, pentru a avea relații interpersonale normale și a nu se implica în atacuri reciproce sau dispute verbale, este necesar ca oamenii să vină deseori înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, cerându-I îndrumarea, și să fie liniștiți înaintea lui Dumnezeu, cu inimi pioase care sunt înfometate și însetate de dreptate. În acest mod, când cineva spune ceva în mod necugetat care te rănește, inima ta poate să fie liniștită înaintea lui Dumnezeu, nu îi vei purta pică și nu vei vrea să te cerți cu cealaltă persoană, cu atât mai puțin să te aperi și să te justifici. În schimb, vei accepta acest lucru din partea lui Dumnezeu, Îi vei mulțumi lui Dumnezeu pentru că ți-a dat o oportunitate bună să te cunoști și pentru că ți-a permis să devii conștient prin intermediul cuvintelor altora că încă ai cutate și cutare problemă. Aceasta este o oportunitate bună de a te cunoaște, este harul lui Dumnezeu și ar trebui să-l accepți din partea Lui. Nu ar trebui să nutrești resentimente față de persoana care te-a rănit, nici să simți repulsie și ură față de persoana care a menționat în mod necugetat greșelile tale sau ți-a expus neajunsurile, evitând-o intenționat sau neintenționat sau folosind tot felul de moduri de a te răzbuna pe ea. Niciuna dintre aceste abordări nu sunt pe placul lui Dumnezeu. Vino înaintea lui Dumnezeu ca să te rogi deseori și, după ce inima ta s-a calmat, vei fi capabil să tratezi corect faptul că alți oameni îți fac rău neintenționat, vei fi capabil să le dai dovadă de toleranță și răbdare. Dacă cineva îți face rău intenționat, ce ar trebui să faci? Cum ai aborda acest lucru – te-ai certa cu el din impulsivitate sau te-ai liniști înaintea lui Dumnezeu și ai căuta adevărul? Desigur, fără să trebuiască să o spun Eu, știți cu toții clar care mod de pătrundere este alegerea cea corectă.

Este foarte dificil să eviți atacurile reciproce și disputele verbale în viața bisericească bazându-te pe puterea umană, pe auto-controlul uman și pe răbdarea umană. Oricât de bună este umanitatea ta, oricât de blând și amabil ești sau oricât de mărinimos, este inevitabil să nu întâlnești unii oameni sau lucruri care îți lezează demnitatea, integritatea și așa mai departe. Ar trebui să ai în minte un principiu despre modul în care să gestionezi și să tratezi aceste tipuri de probleme. Dacă abordezi aceste probleme cu impulsivitate, este foarte simplu: ei te insultă, iar tu îi insulţi pe ei, ei te atacă, iar tu îi ataci pe ei, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, întorcându-le tot ce îți fac ei, folosind aceleași metode, și îți protejezi demnitatea, integritatea și reputația. Este foarte ușor de obținut acest lucru. Totuși, ar trebui să chibzuiești în inima ta dacă această metodă este de dorit, dacă îți este de folos atât ție, cât și altora și dacă este pe placul lui Dumnezeu. Deseori, când oamenii nu și-au dat seama de esența acestei probleme, gândurile lor iminente sunt: „El nu manifestă milă față de mine, așadar, de ce aș manifesta eu vreo milă față de el? Nu-mi arată iubire, așadar, de ce ar trebui să-l tratez eu cu iubire? Nu are răbdare cu mine și nu mă ajută, așadar, de ce aș fi eu răbdător cu el sau l-aș ajuta? Este nepoliticos cu mine, așa că îi voi face rău. De ce nu pot să plătesc ochi pentru ochi, dinte pentru dinte?” Acestea sunt primele gânduri care le vin în minte oamenilor. Dar, atunci când chiar acționezi în acest mod, te simți împăcat în sinea ta, ori neliniștit și îndurerat? Când într-adevăr alegi asta, ce câștigi? Ce obții? Mulți oameni au experimentat că se simt neliniștiți în sinea lor atunci când chiar acționează în acest mod. Desigur, pentru cei mai mulți oameni, nu este o chestiune de conștiință încărcată, cu atât mai puțin nu este neliniște cauzată de sentimentul că Îi sunt îndatorați lui Dumnezeu; oamenii nu au acel timp de statură. Ce provoacă această neliniște în ei? Ea izvorăște din ura oamenilor, din contestarea demnității și a integrității lor când sunt insultați, precum și din durerea pe care o simt și izbucnirile de furie, ură, sfidare și indignare care apar în inimile lor după ce sunt provocați verbal, toate acestea făcându-i să se simtă neliniștiți. Care sunt consecințele acestei neliniști? Imediat după ce o simți, vei începe să contempli cum să folosești limbajul pentru a te ocupa de acea persoană, cum să folosești mijloace legale și raționale pentru a o doborî, pentru a-i arăta că ai demnitate și integritate și că nu ești ușor de intimidat. Când te simți neliniștit, când dai naștere urii, nu te gândești să-i dai dovadă acelei persoane de răbdare și toleranță, să o tratezi corect sau la oricare alt lucru pozitiv, ci mai degrabă te gândești numai la lucruri negative, precum invidia, repulsia, disprețul, animozitatea, ura și condamnarea, într-o asemenea măsură încât o insulţi de nenumărate ori în inima ta și, indiferent de moment – chiar și în timp ce mănânci sau dormi – te gândești cum să te răzbuni pe ea și îți imaginezi cum o vei trata şi cum te vei ocupa de asemenea situații, dacă te atacă sau te condamnă şi așa mai departe. Îți petreci toată ziua chibzuind cum să o dobori pe cealaltă persoană, cum să-ți verși resentimentele și ura și să o faci pe cealaltă persoană să cedeze în fața ta, să-i fie frică de tine și să nu mai îndrăznească să te provoace. De asemenea, te gândești deseori cum să îi dai o lecție celeilalte persoane, ca să îi arăți cât de puternic ești. Când apar astfel de gânduri și când îți trec prin minte în mod repetat scenarii închipuite, tulburarea și consecințele pe care ți le provoacă sunt incomensurabile. Odată ce cazi pradă stării de a te implica în dispute verbale și atacuri reciproce, care sunt consecințele? Este ușor să te liniștești atunci înaintea lui Dumnezeu? Nu îți întârzie intrarea în viață? (Ba da.) Acesta este impactul pe care îl are asupra unei persoane faptul de a alege calea greșită de a gestiona problemele. Dacă alegi calea cea dreaptă, când cineva vorbește într-un mod care îți afectează imaginea sau mândria sau îți insultă integritatea și demnitatea, poți alege să fii tolerant. Nu te vei certa cu el și nu vei folosi niciun fel de limbaj, nu te vei justifica intenționat și nu vei contrazice și ataca cealaltă parte, provocând ură în tine. Care este esența și semnificația toleranței? Spui: „Unele dintre lucrurile pe care le-a spus nu sunt conform faptelor, dar așa sunt toți înainte să înțeleagă adevărul și să obțină mântuirea și așa am fost și eu cândva. Acum că înțeleg adevărul, nu merg pe calea non-credincioșilor, aceea de a mă certa în legătură cu ce este corect și ce este greșit, sau implicându-mă în filosofia certurilor – aleg toleranța și tratarea celorlalți cu iubire. Unele dintre lucrurile pe care le-a spus nu sunt conform faptelor, dar eu nu le dau atenție. Accept lucrurile pe care pot să le recunosc și să le pricep. Accept asta de la Dumnezeu și o aduc înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, cerându-I să creeze circumstanțe care să îmi dezvăluie firile corupte, permițându-mi să cunosc esența acestor firi corupte, să am ocazia să încep să abordez aceste probleme, depășindu-le treptat, și să pătrund în adevărul-realitate. Cât despre cel care mă rănește cu vorbele sale și indiferent dacă lucrurile pe care le spune sunt corecte sau nu sau indiferent de intențiile lui, pe de o parte, practic discernământul în această privință și, pe de altă parte, îl tolerez.” Dacă această persoană este cineva care acceptă adevărul, poți să stai jos și să ai părtășie cu ea liniștit. Dacă nu este, dacă este o persoană rea, atunci nu-i da atenție. Așteaptă până când și-a desfășurat activitatea într-o măsură suficientă și toți frații și surorile o discern temeinic și tu faci la fel, iar conducătorii și lucrătorii sunt pe cale să o îndepărteze și să se ocupe de ea – atunci vine timpul ca Dumnezeu să o abordeze și, desigur, și tu vei fi încântat. Cu toate acestea, calea pe care ar trebui să o alegi nu este deloc aceea de a te implica în dispute verbale cu oameni răi sau să te cerți cu ei și să încerci să te justifici. În schimb, este de a practica potrivit adevărurilor-principii, oricând se întâmplă ceva. Indiferent dacă este vorba de a interacționa cu oameni care te-au rănit sau cu aceia care nu au făcut-o și care îți sunt de folos, principiile de practică ar trebui să fie aceleași. Când alegi această cale, va fi vreo ură în inima ta? S-ar putea să fie puțin disconfort. Cine nu s-ar simți prost când îi este lezată demnitatea? Dacă cineva ar afirma că nu s-a simțit prost, ar fi o minciună, ar fi un lucru înșelător, dar poți să înduri și să suferi această greutate de dragul practicării adevărului. Când alegi această cale, vei avea o conștiință curată când vei veni din nou înaintea lui Dumnezeu. De ce va fi curată conștiința ta? Fiindcă vei ști clar că vorbele tale n-au izvorât din impulsivitate, că nu te implici în dispute cu alții până când te roșești la față, de dragul propriilor tale dorințe egoiste, și că, pe baza unei temelii a înțelegerii adevărului, ai urmat în schimb calea lui Dumnezeu și ai mers pe drumul tău propriu. Îți va fi limpede în inima ta că drumul pe care l-ai ales este cârmuit de Dumnezeu, cerut de Dumnezeu și, astfel, te vei simți deosebit de liniștit în sinea ta. Când simți o astfel de pace, te vor tulbura ura și dușmănia personală dintre tine și alții? (Nu.) Când renunți cu adevărat și alegi de bunăvoie calea pozitivă, inima ta va fi liniștită și împăcată. Nu vei mai fi tulburat de resentimente, ură și mentalitatea și uneltirile răzbunătoare generate de acea ură, printre alte lucruri care aparțin impulsivității. Calea pe care ai ales-o îți va aduce pace și o inimă liniștită, iar acele lucruri care aparțin impulsivității nu vor mai putea să te tulbure. Când nu te vor mai putea tulbura, te vei mai gândi la moduri de a-i ataca pe cei care te-au rănit cu vorbele lor sau de a te implica în dispute verbale cu ei? Nu te vei gândi. Desigur, ocazional, impulsivitatea, impetuozitatea și resentimentele tale vor fi evocate din cauza staturii tale mici sau a unor contexte speciale. Totuși, determinarea, hotărârea și voința ta de a practica adevărul vor împiedica aceste lucruri să-ți perturbe inima. Adică, aceste lucruri nu te pot tulbura. Poți să mai ai izbucniri de impulsivitate, cum ar fi să te gândești: „Îmi îngreunează mereu situația. Ar trebui să îi spun câteva într-o zi și să îl întreb de ce mă ia mereu în vizor și îmi dă tot timpul bătăi de cap. Ar trebui să-l întreb de ce mă disprețuiește și mă insultă mereu.” Uneori, poți să ai astfel de gânduri. Totuși, după ce te gândești mai mult, îți vei da seama că sunt greșite și că a acționa în acel mod I-ar displăcea lui Dumnezeu. Când apar asemenea gânduri, te vei întoarce repede înaintea lui Dumnezeu pentru a schimba această stare, astfel încât aceste gânduri eronate să nu te mai domine. În consecință, vor începe să apară în tine unele lucruri pozitive – precum cunoașterea de sine, cât și o oarecare luminare și iluminare pe care ți le dă Dumnezeu, care îți vor permite să-i discerni pe oameni și să deslușești lucrurile – și, fără să-ți dai seama, aceste lucruri pozitive te vor face să înțelegi și să pătrunzi în mai mult adevăr-realitate. În acest punct, împotrivirea ta, adică „anticorpii” care parează ura, dorințele egoiste și impulsivitatea, va deveni tot mai puternică și statura ta va fi tot mai mare. Acele lucruri care aparțin impulsivității nu vor mai putea să te controleze. Chiar dacă ocazional s-ar putea să ai unele gânduri, idei sau impulsuri incorecte, aceste lucruri vor dispărea rapid, vor fi eliminate și eradicate de împotrivirea și statura ta. În acest moment, lucrurile pozitive, realitatea adevărului și cuvintele lui Dumnezeu te vor domina. Când domină aceste lucruri pozitive, nu vei mai fi influențat de oameni, evenimente și lucruri din exterior. Statura ta va crește, starea ta va deveni tot mai normală, iar tu nu vei mai trăi după firile tale corupte și nu vei mai evolua în direcția unui ciclu vicios și, astfel, statura ta va crește încontinuu.

Când ești într-o biserică sau în mijlocul unui grup de oameni, este benefic dacă poți să alegi să fii tolerant și răbdător și să optezi pentru calea cea dreaptă de practică atunci când te confrunți cu atacuri personale care îți lezează demnitatea și integritatea. S-ar putea să nu vezi acest beneficiu, dar, când vei experimenta acest tip de eveniment, vei descoperi în mod inconștient că toate cerințele lui Dumnezeu pentru oameni și calea pe care le-o furnizează sunt un drum luminos și o cale adevărată și vie, că le permit oamenilor să dobândească adevărul și le sunt benefice acestora și că sunt cea mai semnificativă cale. Când ești în mijlocul unui grup de oameni, mai ales când ești în viața bisericească, poți să învingi diverse ispite și tentații. Când cineva te atacă și te rănește cu răutate sau caută intenționat să se răzbune pe tine și să-și verse ura pe tine, este crucial să fii capabil să abordezi acest lucru și să practici conform adevărurilor-principii. Fiindcă Dumnezeu urăște firile corupte ale oamenilor, El le spune să nu abordeze lucrurile cu care se confruntă cu impulsivitate, ci să fie liniștiți înaintea lui Dumnezeu și să caute adevărul și intențiile lui Dumnezeu și, apoi, să ajungă să înțeleagă care sunt cu adevărat cerințele lui Dumnezeu pentru oameni. Răbdarea umană este limitată, dar, odată ce o persoană înțelege adevărul, vor exista principii în practica ei și aceasta se poate transforma într-o forță motrică și într-un ajutor pentru acea persoană ca să practice adevărul. Totuși, dacă o persoană nu iubește adevărul, îi place să dezbată ce e bine și ce e greșit, îi atacă pe alții și tinde să trăiască mânată de impulsivitate, atunci, când este atacată, va fi predispusă să se implice în dispute verbale și atacuri reciproce. Acest lucru le face rău tuturor celor implicați, fără să ofere nimănui nicio edificare și niciun ajutor. Oricând se implică în atacuri reciproce și dispute verbale, o persoană este epuizată după aceea, extrem de obosită, și ambele părți sunt rănite; nu sunt capabile să obțină niciun adevăr și, în final, nu câștigă nimic. Nu rămân decât ura și intenția de a se răzbuna când au ocazia. Acesta este rezultatul negativ pe care atacurile reciproce și disputele verbale îl aduc în cele din urmă asupra oamenilor.

În privința subiectului atacurilor reciproce și al disputelor verbale despre care tocmai am avut părtășie, înțelegeți acum principiile de discernământ? Puteți să distingeți care situații constituie atacuri reciproce și dispute verbale? Atacurile reciproce și disputele verbale au loc frecvent în mijlocul grupurilor de oameni și pot fi deseori observate. Atacurile reciproce implică în principal evidențierea problemelor unei persoane pentru a o ataca, judeca și condamna personal, ba chiar pentru a o insulta, cu scopul de a se răzbuna, a contraataca, a-și vărsa propria ură și așa mai departe. În orice caz, atacurile reciproce și disputele verbale nu au legătură cu părtășia despre adevăr, nici cu practicarea acestuia și, cu siguranță, nu sunt o manifestare a cooperării armonioase. În schimb, sunt o manifestare a răzbunării și loviturilor împotriva oamenilor, din cauza impulsivității și a firii corupte a Satanei. Categoric, scopul atacurilor reciproce și al disputelor verbale nu este acela de a avea în mod clar părtășie despre adevăr, cu atât mai puțin de a dezbate pentru a înțelege adevărul. Mai degrabă, scopul este acela de a-și satisface propriile firi corupte, ambițiile, dorințele egoiste şi preferințele trupești. Evident, atacurile reciproce nu au legătură cu părtășia despre adevăr și, cu siguranță, nu au legătură cu ajutorarea și tratarea oamenilor cu iubire; în schimb, sunt una dintre strategiile și metodele Satanei de a-i chinui, a-i juca pe degete și a-i păcăli pe oameni. Oamenii trăiesc conduși de firi corupte și nu înțeleg adevărul. Dacă nu aleg să practice adevărul, le este foarte ușor să cadă în capcana unor astfel de curse și ispite și a luptelor din atacurile reciproce și disputele verbale. Se ceartă până când li se înroșesc fețele și chiar continuă la nesfârșit, totul din cauza unui singur cuvânt, a unei singure fraze sau priviri, luptându-se ani de zile să se întreacă, până în punctul unei situații fără câștig, din cauza unui singur lucru. De îndată ce se întâlnesc, se ceartă la nesfârșit, iar unii chiar se atacă, se insultă și se condamnă unii pe alții pe grupurile de chat de pe calculator. Cât de gravă a devenit această ură! Nu s-au insultat destul în timpul adunărilor, încă nu și-au potolit ura, încă nu și-au atins scopurile și, după ce merg acasă, cu cât se gândesc mai mult la asta, cu atât mai furioși devin și continuă să se insulte de acolo. Ce fel de spirit este acesta? Merită să fie promovat, merită să fie susținut? (Nu.) Ce fel de „spirit neînfricat” este acesta? Acesta este spiritul de-a nu-ți fi teamă de nimic, este un spirit al nelegiuirii, este o consecință a coruperii omului de către Satana. Desigur, asemenea comportamente și acțiuni aduc tulburări și pierderi semnificative intrării în viață a acestor indivizi și provoacă, de asemenea, tulburări și perturbări vieții bisericești. Prin urmare, când se confruntă cu aceste situații, dacă li se pare că doi oameni se atacă reciproc și se implică în dispute verbale și jură să lupte până la capăt, atunci conducătorii și lucrătorii trebuie să-i înlăture rapid, nu trebuie să-i tolereze și, cu siguranță, nu trebuie să fie indulgenți cu ei. Trebuie să-i protejeze pe ceilalți frați și surori și să mențină viața bisericească normală, asigurându-se că fiecare adunare obține rezultate, și să nu permită unor asemenea indivizi să consume timpul fraților și surorilor alocat citirii cuvintelor lui Dumnezeu și părtășiei despre adevăr, tulburând viața bisericească normală. Dacă se descoperă în timpul adunărilor că se atacă unii pe alții și se implică în dispute verbale, acest lucru trebuie oprit și rezolvat prompt. Dacă nu poate fi restricționat, acești oameni trebuie să fie expuși și disecați imediat la o adunare și ar trebui să fie înlăturați. Biserica este un loc pentru mâncatul și băutul cuvintelor lui Dumnezeu, pentru închinarea la Dumnezeu; nu este un loc pentru a se ataca unii pe alții sau a se implica în dispute verbale, pentru a-și vărsa propria ură. Oricine tulbură frecvent viața bisericească, afectând intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu, trebuie să fie înlăturat. Biserica nu primește astfel de oameni, nu permite tulburări din partea diavolilor sau prezența oamenilor răi – înlăturați-i pe acești oameni și problema va fi rezolvată.

În biserică, dacă se descoperă că unii oameni se implică în atacuri reciproce și dispute verbale, atunci, indiferent care sunt scuzele și motivele lor și indiferent de punctul central al discuției lor – fie că este un lucru de care le pasă tuturor, fie că nu este – atât timp cât sunt provocate perturbări și tulburări vieții bisericești, această problemă trebuie rezolvată prompt și fără rețineri. Dacă nu este posibil să fie opriți sau restricționați cei care sunt implicați, aceștia ar trebui să fie înlăturați. Aceasta este lucrarea pe care conducătorii și lucrătorii ar trebui să o facă atunci când se confruntă cu asemenea situații. Principiul esențial nu este ca tu să instigi comportamentul rău al acestor oameni, tolerându-i și fiind indulgent cu ei, nici nu este ca tu să acționezi ca „un oficial integru”, adjudecând ce este bine și greșit pentru acești oameni, văzând cine este corect și cine nu este, cine are dreptate și cine nu are, distingând clar între cine are dreptate și cine nu are și, apoi, stabilind o pedeapsă echitabilă pentru ambele părți sau pedepsindu-l pe cel pe care îl consideri vinovat și recompensându-l pe celălalt – nu așa se rezolvă problema. Ocupându-te de acest lucru, nu trebuie să-l evaluezi prin prisma legii, cu atât mai puțin să-l evaluezi și să-l judeci prin prisma standardelor morale, ci mai degrabă trebuie să îl evaluezi și să te ocupi de el conform principiilor lucrării bisericii. În privința ambelor părți implicate în atacuri reciproce, atât timp cât acestea provoacă perturbări și tulburări vieții bisericești, conducătorii și lucrătorii ar trebui să o ia ca pe datoria lor morală să-i oprească și să-i restricționeze, să-i izoleze sau să-i îndepărteze, mai degrabă decât să le asculte cu atenție pe ambele părți relatând ce s-a întâmplat și vorbind despre fiecare dintre motivele și scuzele lor și despre intenția, scopul și cauza principală din spatele atacului asupra celeilalte persoane și a intrării în disputa verbală – ei nu trebuie să înțeleagă toată povestea, în schimb, trebuie să rezolve problema, eliminând aceste perturbări și tulburări ale vieții bisericești și ocupându-se de cei care le-au provocat. Să presupunem că lucrătorii și conducătorii aplanează lucrurile și au o abordare „de mijloc”, adoptând o politică de conciliere față de ambii oameni care s-au implicat în atacuri reciproce, permițându-le să provoace fără motiv perturbări și tulburări vieții bisericești, fără să intervină sau să se ocupe de acest lucru – ei continuă să fie indulgenți cu acești oameni. Doar îi susțin și îi sfătuiesc de fiecare dată și nu sunt capabili să rezolve pe deplin problema. Asemenea conducători și lucrători își neglijează responsabilități. Dacă apare în biserică problema oamenilor care se implică în atacuri reciproce și dispute verbale, provocând tulburări grave și daune vieții bisericești, dând astfel naștere la resentimente și repulsie în majoritatea oamenilor, conducătorii și lucrătorii trebuie să acționeze repede, izolându-le sau îndepărtându-le pe ambele părți, conform rânduielilor de lucru și principiilor casei lui Dumnezeu pentru curățirea bisericii. Nu ar trebui să acționeze ca niște „oficiali integri”, adjudecând cazul celor implicați și emițând judecăți în privința acestor certuri personale, nu ar trebui să-i asculte cu atenție pe acești oameni care debitează absurdități infecte și plictisitoare, pentru a vedea cine are dreptate și cine greșește, cine e corect și cine nu e și, după ce judecă aceste lucruri, să determine și mai mulți oameni să poarte discuții și să aibă părtășie despre aceste lucruri, făcând și mai mulți oameni să nutrească repulsie și dispreț în inimile lor. Acesta lucru va irosi timpul pe care oamenii ar trebui să-l folosească pentru a mânca, a bea și a avea părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu. Aceasta este cu atât mai mult o neglijare a responsabilității din partea conducătorilor și lucrătorilor, iar acest principiu de practică este incorect. Dacă părțile care au fost restricționate se căiesc la un moment dat și nu mai irosesc timpul adunării cu atacurile lor reciproce și cu dispute verbale, atunci izolarea care le-a fost impusă poate să fie ridicată. Dacă au fost îndepărtați ca oameni răi și cineva afirmă că s-au schimbat în bine, este necesar să se verifice dacă dau dovadă de manifestări concrete ale căinței și să se afle, de asemenea, care este opinia majorității despre această chestiune. Chiar dacă sunt primiți înapoi, trebuie să fie monitorizați îndeaproape, iar timpul alocat vorbirii lor trebuie să fie drastic restricționat, iar ulterior ar trebui să fie tratați corespunzător, în funcție de manifestările lor. Acestea sunt principii pe care conducătorii de biserică și lucrătorii ar trebui să le înțeleagă și cărora ar trebui să le acorde atenție. Desigur, gestionarea acestei probleme nu se poate baza pe supoziții subiective; atacurile reciproce ale ambelor părți trebuie să aibă natura de a provoca perturbări și tulburări. Nu ar trebui să li se interzică oamenilor să vorbească și nu ar trebui să fie izolați doar pentru că unul dintre ei a spus pe moment un lucru care a rănit pe altcineva, iar acea persoană a ripostat apoi cu propriul ei comentariu. Chiar nu este în conformitate cu principiile să se ocupe de oameni în acest fel! Conducătorii și lucrătorii trebuie să priceapă cum se cuvine principiile, asigurându-se că majoritatea este de acord că acțiunilor lor sunt în conformitate cu principiile, în loc să o ia razna făcând lucruri rele sau exagerând gravitatea problemei pe cât de mult posibil. Când vine vorba despre acest aspect al lucrării, pe de o parte, majoritatea trebuie să învețe să discearnă ceea ce constituie un atac și, pe de altă parte, conducătorii de biserică și lucrătorii trebuie, de asemenea, să cunoască principiile care ar trebui pricepute și responsabilitățile care ar trebui îndeplinite bine în timp ce fac această lucrare.

4. Condamnări arbitrare ale oamenilor

Mai există o manifestare a atacurilor reciproce. Unii oameni cunosc câțiva termeni spirituali și folosesc o parte dintre aceștia în discursul lor, precum „diavol”, „Satana”, „a nu practica adevărul”, „a nu iubi adevărul”, „fariseu” și așa mai departe – folosesc aceste cuvinte ca să-i judece în mod arbitrar pe anumiți oameni. Oare acest lucru nu are puțin natura unui atac? Înainte, a existat o persoană care, atunci când interacționa cu frații și surorile, voia să insulte pe oricine care nu acționa conform dorințelor sale. Dar s-a gândit în sinea ei: „Acum că am credință în dumnezeu, pare indecent să-i insult pe oameni. Asta mă face să par că nu respect buna-cuviință sfântă. Nu pot să insult sau să folosesc limbaj urât, dar, dacă nu insult, mă voi simți tulburată, nu voi putea să-mi potolesc ura – mereu voi vrea să-i insult pe oameni. Atunci, cum ar trebui să-i insult?” Așadar, a inventat un nou termen. Oricine a jignit-o, oricine a rănit-o prin acțiunile sale sau nu a ascultat-o va fi insultat de ea în felul următor: „Diavol rău!” „Ești un diavol rău!” „Cutare este un diavol rău!” A adăugat „rău” la cuvântul „diavol” – chiar nu auzisem pe nimeni folosind această expresie înainte. Nu e destul de inedită? Frații și surorile au fost ocazional insultate de ea drept „diavoli răi” – cine s-ar simți liniștit auzind asta? De exemplu, dacă i-ar cere unui frate sau unei surori să-i umple o cană de apă, iar acea persoană ar fi prea ocupată și i-ar spune să o facă singur, ea ar insulta-o: „Diavol rău ce ești!” Dacă s-ar întoarce de la o adunare și ar vedea că nu i s-a pregătit încă masa, s-ar înfuria: „Diavoli răi, cu toții sunteți atât de leneși! Eu merg să-mi fac datoria și, când mă întorc, nici măcar nu am masa pregătită!” Oricine a interacționat cu ea ar putea să fie insultat drept „diavol rău”. Ce fel de persoană este aceasta? (O persoană rea.) În ce fel este rea? În ochii săi, oricine o jignește sau nu se conformează dorințelor sale este un diavol rău – ea însăși nu este, dar toți ceilalți sunt. Are vreo bază ca să spună asta? Absolut niciuna; doar a alea un cuvânt în mod arbitrar, cu care să-i insulte pe oameni și care îi va permite să-și potolească ura și să-și verse emoțiile. Crede că ceilalți vor spune că nu seamănă cu un credincios în Dumnezeu dacă într-adevăr insultă pe cineva, dar crede că nu se consideră insultă dacă numește pe cineva diavol și ar trebui să le pară rezonabil celorlalți, satisfăcându-și propriile dorințe, în vreme ce nu le lasă altora oportunitatea de a-i găsi ei de vină. Acest tip este destul de viclean și destul de rău, folosește cel mai hain limbaj, un fel de limbaj care nu le lasă oamenilor niciun mijloc de împotrivire, cu scopul de a se răzbuna pe ei și de a-i condamna, dar, cu toate acestea, oamenii nu o pot acuza că insultă sau vorbește irațional. Confruntați cu o astfel de persoană, oare majoritatea oamenilor ar evita-o sau s-ar apropria de ea? (Ar evita-o.) De ce? Nu-și pot permite să o provoace, așa că nu pot decât să se îndepărteze de ea; asta ar face oamenii deștepți.

Fenomenul ca o persoană să fie condamnată, etichetată și chinuită în mod arbitrar apare adesea în fiecare biserică. De exemplu, unii oameni nutresc prejudecăți împotriva unui anumit conducător sau lucrător și, pentru a se răzbuna, comentează despre acesta pe la spatele său, dându-i în vileag și disecându-i sub pretextul părtășiei despre adevăr. Intenția și scopurile de la baza unor astfel de acțiuni sunt greșite. Dacă o persoană chiar are părtășie despre adevăr pentru a da mărturie pentru Dumnezeu și pentru a aduce beneficii altora, ar trebui să aibă părtășie despre propriile experiențe adevărate și să le aducă beneficii altora disecându-se și cunoscându-se pe sine. O astfel de practică dă rezultate mai bune și aleșii lui Dumnezeu vor fi de acord cu ea. Dacă părtășia cuiva dă în vileag, atacă și înjosește o altă persoană în încercarea de a o lovi sau de a se răzbuna pe ea, atunci intenția părtășiei este greșită, este nejustificată, detestată de Dumnezeu și nu este edificatoare pentru frați și surori. Dacă intenția cuiva este să-i condamne pe ceilalți sau să-i chinuie, atunci este o persoană rea și face rău. Toți aleșii lui Dumnezeu ar trebui să aibă discernământ când vine vorba de oameni răi. Dacă o persoană lovește, dă în vileag sau înjosește oamenii voit, atunci aceasta ar trebui ajutată cu iubire, ar trebui să se aibă părtășie cu ea și ar trebui disecată sau emondată. Dacă este incapabilă să accepte adevărul și refuză cu încăpățânare să-și ajusteze metodele, atunci aceasta este o chestiune complet diferită. Când vine vorba de oameni răi care-i condamnă, îi etichetează și îi chinuie adesea în mod arbitrar pe ceilalți, aceștia ar trebui să fie dați întru totul în vileag, pentru ca toată lumea să învețe să-i deslușească și apoi ar trebui să le fie restricționat accesul în biserică sau să fie excluși. Acest lucru este esențial, întrucât astfel de oameni perturbă viața bisericească și lucrarea bisericii și este posibil să-i inducă în eroare pe oameni și să provoace haos în biserică. În mod deosebit, unii oameni răi îi atacă și îi condamnă adesea pe ceilalți doar pentru a-și atinge scopul de a se da în spectacol și de a-i determina pe ceilalți să-i aprecieze. Acești oameni răi folosesc frecvent oportunitatea de a avea părtășie despre adevăr la adunări pentru a-i da în vileag, a-i diseca și a-i suprima în mod indirect pe alții. Ba chiar justifică acest lucru spunând că o fac pentru a ajuta oamenii și pentru a rezolva problemele prezente în biserică și folosesc aceste pretexte drept o acoperire prin care să-și atingă scopurile. Sunt genul de oameni care îi atacă și îi chinuie pe alții și sunt cu toții, în mod clar, oameni răi. Toți cei care atacă și condamnă oamenii care urmăresc adevărul sunt extrem de răutăcioși și numai cei care-i dau în vileag și-i disecă pe oamenii răi pentru a salva lucrarea casei lui Dumnezeu au simțul dreptății și sunt aprobați de Dumnezeu. Oamenii răi sunt adesea foarte vicleni în faptele lor rele; sunt cu toții pricepuți în a folosi doctrina pentru a-și găsi justificări și pentru a-și atinge scopul de a-i induce în eroare pe ceilalți. Dacă aleșii lui Dumnezeu nu au discernământ în privința lor și nu-i pot restricționa pe acești oameni răi, viața bisericească și lucrarea bisericii vor deveni complet dezordonate – sau chiar un pandemoniu. Când oamenii răi au părtășie despre probleme și le disecă, au întotdeauna o intenție și un scop și acest lucru este întotdeauna îndreptat către cineva. Ei nu se disecă, nu se cunosc, nici nu se destăinuie și nu-și dezvăluie profunzimile pentru a-și rezolva propriile probleme, ci, mai degrabă, profită de ocazie pentru a-i da în vileag, a-i diseca și a-i ataca pe ceilalți. Profită adesea de părtășia despre cunoașterea lor de sine pentru a-i diseca și a-i condamna pe alții și, prin părtășia despre cuvintele lui Dumnezeu și despre adevăr, îi dau în vileag pe oameni, îi înjosesc și îi defăimează. În special, simt repulsie și ură față de cei care urmăresc adevărul, duc o povară pentru lucrarea bisericii și își îndeplinesc deseori îndatoririle. Oamenii răi vor folosi tot felul de justificări și scuze pentru a lovi în motivația acestor oameni și pentru a-i împiedica să efectueze lucrarea bisericii. O parte din ceea ce simt față de aceștia reprezintă invidie și ură; o altă parte este teama că acești oameni, ridicându-se pentru a face lucrare, reprezintă o amenințare la adresa faimei, câștigului și statutului lor. Prin urmare, sunt nerăbdători să încerce toate modalitățile posibile de a-i avertiza, de a-i suprima și de a-i restricționa, mergând chiar până într-acolo încât să adune muniție cu care să le însceneze unele lucruri și să denatureze faptele pentru a-i condamna. Acest lucru dezvăluie întru totul faptul că firea acestor oameni răi este una care urăște adevărul și lucrurile pozitive. Ei îi urăsc în mod deosebit pe cei care urmăresc adevărul și iubesc lucrurile pozitive și pe cei care sunt mai degrabă candizi, cumsecade și verticali. Poate că nu spun asta, dar acesta este tipul de mentalitate pe care îl au. Prin urmare, de ce îi vizează îndeosebi pe urmăritorii adevărului şi pe oamenii cumsecade și verticali, pentru a-i da în vileag, a-i înjosi, a-i suprima și a-i exclude? Aceasta este, în mod clar, o încercare din partea lor de a-i doborî și de a-i lovi pe oamenii buni și pe cei care urmăresc adevărul, pentru a-i călca în picioare, astfel încât să poată controla biserica. Unii oameni nu cred că este așa. Le adresez acestora o întrebare: de ce acești oameni răi, atunci când au părtășie despre adevăr, nu se dau în vileag sau nu se disecă pe ei înșiși ci, în schimb, îi vizează și îi dau mereu în vileag pe alții? Oare chiar este posibil ca ei să nu dezvăluie corupție sau să nu aibă firi corupte? Cu siguranță, nu. Atunci, de ce insistă să îi vizeze pe alții pentru expunere și disecare? Ce încearcă să obțină, mai exact? Această întrebare necesită o gândire profundă. O persoană procedează cum ar trebui dacă dă în vileag faptele rele ale oamenilor răi care tulbură biserica. Dar, în schimb, acești oameni îi dau în vileag și îi chinuie pe oamenii buni, sub pretextul părtășiei despre adevăr. Care sunt intenția și scopul lor? Oare sunt furioși pentru că văd că Dumnezeu îi mântuiește pe oamenii buni? Asta este, de fapt. Dumnezeu nu-i mântuiește pe oamenii răi, așa că aceștia Îl urăsc pe Dumnezeu și pe oamenii buni – este un lucru destul de firesc. Oamenii răi nu acceptă sau nu urmăresc adevărul; nu pot fi ei înșiși mântuiți și, totuși, îi chinuie pe acei oameni buni care urmăresc adevărul și care pot fi mântuiți. Care este problema aici? Dacă acești oameni ar avea cunoaștere de sine și despre adevăr, ar putea să se destăinuie și să aibă părtășie, însă ei îi vizează și îi provoacă mereu pe alții – întotdeauna au tendința de a-i ataca pe alții – și îi stabilesc pe cei care urmăresc adevărul drept dușmanii lor închipuiți. Acestea sunt semnele distinctive ale oamenilor răi. Cei capabili de un asemenea rău îi reprezintă pe veritabilii diavoli și satane, antihriști prin excelență care ar trebui să fie restricționați și, dacă fac mult rău, trebuie să fie tratați prompt – excludeți-i din biserică. Toți cei care îi lovesc și îi exclud pe oamenii buni sunt mere putrede. De ce îi numesc mere putrede? Pentru că sunt pasibili să provoace dispute și conflicte inutile în biserică, făcând ca situația de acolo să devină din ce în ce mai gravă. Ei vizează o persoană într-o zi și altă persoană în altă zi și îi vizează mereu pe ceilalți, pe cei care iubesc și urmăresc adevărul. Acest lucru este pasibil să tulbure viața bisericească și să aibă repercusiuni asupra mâncatului și băutului cuvintelor lui Dumnezeu în mod normal de către aleșii Lui, precum și asupra părtășiei lor normale despre adevăr. Acești oameni răi profită adesea de faptul că trăiesc viața bisericească pentru a-i ataca pe alții în numele părtășiei despre adevăr. Există ostilitate în tot ceea ce spun; fac remarci provocatoare pentru a-i ataca și a-i condamna pe cei care urmăresc adevărul și pe cei care se consumă pentru Dumnezeu. Care vor fi consecințele acestui lucru? Va perturba și tulbura viața bisericească și îi va face pe oameni să fie tulburați în inimile lor și să nu poată fi liniștiți înaintea lui Dumnezeu. În special, lucrurile fără scrupule pe care le spun acești oameni răi pentru a-i condamna, a-i lovi și a-i răni pe ceilalți pot să provoace împotrivire. Acest lucru nu este propice pentru rezolvarea problemelor; dimpotrivă, stimulează frica și anxietatea în biserică și încordează relațiile dintre oameni, conducând la apariția tensiunilor între aceștia și făcându-i să intre în conflicte. Comportamentul acestor oameni nu numai că are un impact asupra vieții bisericești, ci dă naștere și la conflicte în biserică. Poate chiar să aibă un impact asupra lucrării bisericii în ansamblu și asupra răspândirii Evangheliei. Prin urmare, conducătorii și lucrătorii trebuie să avertizeze acest tip de oameni și trebuie, de asemenea, să îi restricționeze și să se ocupe de ei. Pe de o parte, frații și surorile trebuie să le impună restricții severe acestor oameni răi care adesea îi atacă și îi condamnă pe alții. Pe de altă parte, conducătorii de biserică ar trebui să-i dea în vileag și să-i oprească prompt pe cei care îi lovesc și îi condamnă în mod arbitrar pe ceilalți și, dacă rămân incorijibili, să-i îndepărteze din biserică. Oamenii răi trebuie împiedicați să tulbure viața bisericească în adunări și, în același timp, persoanelor zăpăcite ar trebui să li se interzică să vorbească într-un mod care să afecteze viața bisericească. Dacă se găsește o persoană rea care face rău, aceasta trebuie să fie dată în vileag. Nu trebuie, în niciun caz, să i se permită să acționeze conform propriei voințe, făcând rău după bunul plac. Acest lucru este necesar pentru a menține viața normală a bisericii și de a ne asigura că aleșii lui Dumnezeu se pot aduna, pot mânca și bea din cuvintele lui Dumnezeu și pot avea părtășie despre adevăr în mod normal, permițându-le să-și îndeplinească datoria în mod firesc. Numai atunci se poate împlini voia lui Dumnezeu în biserică și numai astfel pot aleșii Săi să înțeleagă adevărul, să pătrundă în realitate și să dobândească binecuvântările lui Dumnezeu. Ați descoperit acest timp de oameni răi în biserică? Aceștia nutresc întotdeauna o ură plină de invidie față de oamenii buni și îi vizează mereu. Astăzi nu le place de o persoană bună, mâine de alta; sunt capabili să critice pe oricine și să le găsească o multitudine de defecte, ba mai mult, ceea ce spun pare foarte bine fondat și rațional, dar în cele din urmă stârnesc un mare scandal, fiind o năpastă pentru grup. Ei perturbă biserica în așa măsură încât seamănă confuzie în inimile oamenilor, mulți dintre aceștia devin negativi și slabi, nu se câștigă niciun beneficiu sau edificare de la adunări, iar unii chiar își pierd dorința de a participa la ele. Oare asemenea oameni răi nu sunt mere putrede? Dacă nu au atins nivelul la care ar trebui să fie îndepărtați, ar trebui să fie izolați și restricționați. De exemplu, în timpul adunărilor, atribuiți-le un loc retras, pentru a-i împiedica să-i influențeze pe ceilalți. Dacă insistă să caute oportunități de a lua cuvântul și de a ataca oameni, ar trebui să fie restricționați – să li se interzică să spună lucruri inutile. Dacă devine imposibil să fie restricționați, iar ei sunt pe punctul de a izbucni sau de a se împotrivi, ar trebui să fie îndepărtați prompt. Adică, atunci când nu mai sunt dispuși să fie restricționați și spun: „Pe ce bază îmi restricționezi discursul? De ce toată lumea poate să vorbească cinci minute, iar eu primesc doar un minut?” – când pun constant aceste întrebări, asta înseamnă că urmează să se împotrivească. Când sunt pe cale să se împotrivească, nu sunt sfidători? Nu încearcă să cauzeze probleme, să provoace neliniște? Nu sunt pe cale să tulbure viața bisericească? Sunt pe punctul de a dezvălui cine sunt; a sosit vremea să vă ocupați de ei – trebuie să fie repede înlăturați. Este rațional acest lucru? Da, este. A se asigura că toată lumea poate trăi o viață bisericească normală chiar nu este ușor, cu toate soiurile de oameni răi, spirite rele, demoni spurcați și „talente speciale” care caută să strice lucrurile. Ne putem permite să nu îi restricționăm? Unele „talente speciale” încep să-i înjosească și să-i atace pe alții de îndată ce își deschid gura – dacă porți ochelari sau dacă nu ai mult păr, te atacă; dacă îți împărtășești în timpul adunărilor mărturia bazată pe experiență sau dacă ai spirit de inițiativă și ești responsabil când îți îndeplinești îndatoririle, te atacă și te judecă; dacă ai credință în Dumnezeu în timpul încercărilor, dacă ești slab sau dacă depășești dificultăți familiale folosindu-ți credința, fără să te plângi de Dumnezeu, te atacă. Ce înseamnă atac aici? Înseamnă că, indiferent ce fac alții, nu e niciodată pe placul acestor oameni; le displace mereu, se uită mereu după defecte care nu există, caută mereu să-i acuze pe alți oameni de anumite lucruri și nimic din ceea ce fac ceilalți oameni nu este niciodată bun în ochii lor. Chiar dacă ai părtășie despre adevăr și abordezi problemele conform rânduielilor de lucru ale Casei lui Dumnezeu, ei vor căuta nod în papură și vor critica, găsind vină în tot ce faci. Cauzează probleme în mod deliberat și toată lumea e supusă atacurilor lor. De fiecare dată când apare în biserică o astfel de persoană, trebuie să te ocupi de ea; dacă apar două, atunci ar trebui să te ocupi de amândouă. Asta deoarece răul pe care îl fac vieții bisericești este semnificativ, provoacă perturbări și tulburări lucrării bisericii, iar consecințele acestui lucru sunt cumplite.

B. Caracteristicile umanității oamenilor care îi atacă deseori pe alții

Astăzi, am avut părtășie despre mai multe aspecte legate de problema atacurilor reciproce și a disputelor verbale. Ați priceput natura manifestărilor afișate de diferite tipuri de indivizi în cadrul fiecăruia dintre aceste aspecte? Să începem cu cei care au tendința de a-i ataca pe alții – au oare rațiunea umanității normale? (Nu.) Cum se manifestă lipsa lor de rațiune? Care sunt atitudinile și principiile lor față de oameni, evenimente și lucruri? Ce metode și atitudini aleg pentru a trata o varietate de oameni, evenimente și lucruri? De exemplu, nu este oare faptul că le place să certe despre ce e bine și ce e rău una dintre atitudinile pe care le au față de oameni, evenimente și lucruri? (Ba da.) Să îți placă să te cerți despre ce e bine și ce e rău înseamnă să încerci să clarifici ce este bine sau rău în fiecare problemă, să nu te oprești până când problema nu a fost clarificată și s-a înțeles cine a avut dreptate și cine a greșit și să te fixezi cu încăpățânare pe lucruri fără rost. Dar, ce rost are să acționezi așa? Este, în cele din urmă, corect să te cerți despre bine și rău? (Nu.) Care este greșeala? Există vreo legătură între acest lucru și practicarea adevărului? (Nu există nicio legătură.) De ce spui că nu există nicio legătură? A te certa despre bine și rău nu înseamnă respectarea adevărurilor-principii, nu înseamnă a discuta sau a avea părtășie despre adevărurile-principii; în schimb, oamenii vorbesc întotdeauna despre cine are dreptate și cine nu, cine procedează corect și cine greșește, cine este rațional și cine nu, cine are motive întemeiate și cine nu, cine exprimă o doctrină mai înaltă; asta este ceea ce sondează. Când Dumnezeu îi supune pe oameni la încercări, ei încearcă întotdeauna să Îi aducă argumente, vin întotdeauna cu un motiv sau altul. Oare discută Dumnezeu astfel de lucruri cu tine? Întreabă Dumnezeu care este contextul? Întreabă Dumnezeu care sunt motivele și cauzele tale? Nu o face. Dumnezeu te întreabă dacă ai o atitudine de ascultare sau de împotrivire atunci când te-a încercat. Dumnezeu te întreabă dacă înțelegi adevărul sau nu, dacă ești supus sau nu. Asta este tot ceea ce te întreabă Dumnezeu, nimic altceva. Dumnezeu nu te întreabă care este motivul lipsei tale de supunere, El nu se uită dacă ai un motiv întemeiat – El nu ține deloc cont de astfel de lucruri. Dumnezeu Se uită doar la măsura în care ești supus sau nu. Indiferent de mediul tău de viață și care este contextul, Dumnezeu scrutează doar dacă există supunere în inima ta, dacă ai o atitudine de supunere. Dumnezeu nu dezbate binele și răul cu tine; lui Dumnezeu nu-I pasă care sunt motivele tale, lui Dumnezeu Îi pasă doar dacă ești cu adevărat supus, asta este tot ceea ce te întreabă Dumnezeu. Nu este acesta un adevăr-principiu? Există adevăruri-principii în inimile genului de oameni care adoră să se certe despre bine și rău, cărora le place să aibă dispute verbale? (Nu.) De ce nu? Au acordat ei vreodată atenție adevărurilor-principii? Le-au urmărit vreodată? Le-au căutat vreodată? Nu le-au acordat niciodată atenție, nici nu le-au urmărit sau căutat și sunt complet absente din inimile lor. Drept urmare, ei pot trăi doar în cadrul noțiunilor umane, tot ceea ce este în inimile lor reprezintă bine și rău, corect și incorect, pretexte, motive, sofisme și argumente, după care imediat atacă, se judecă și se condamnă reciproc. Firea oamenilor de acest fel este că le place să dezbată binele și răul, să judece și să condamne oamenii. Astfel de oameni nu au iubire sau acceptare față de adevăr, sunt predispuși să încerce și să-I aducă argumente lui Dumnezeu, chiar să Îl judece pe Dumnezeu și să Îl sfideze. În cele din urmă, vor ajunge să fie pedepsiți.

Caută adevărul cei cărora le place să dezbată ce e bine și ce e greșit? Caută ei intențiile lui Dumnezeu, cerințele lui Dumnezeu sau adevărurile-principii care ar trebui practicate în aceste situații prin intermediul oamenilor, evenimentelor și lucrurilor pe care le întâlnesc în cadrul acestora? Nu caută. Când sunt confruntați cu anumite situații, au tendința să studieze „cum a fost acel eveniment” sau „cum este acea persoană”. Ce este acest comportament? Nu este ceea ce oameni numesc a face necontenit o fixație pentru oameni și lucruri? Se ceartă din cauza justificărilor oamenilor și a cursului evenimentelor, insistă să clarifice aceste lucruri, dar nu menționează în care parte de pe parcursul acestor situații complexe au căutat adevărul, l-au înțeles sau au fost luminați. Le lipsesc aceste experiențe și metode de practică. Ei doar spun încontinuu: „În mod clar, mă vizai pe mine cu acea chestiune, mă insultai. Crezi că sunt atât de prost încât să nu-mi dau seama? De ce vrei să mă insulți? Nu te-am jignit; de ce vrei să mă vizezi pe mine? De vreme ce mă iei în vizor, nu mă voi abține! Am răbdare cu tine de mult timp, dar răbdarea mea are limitele ei. Să nu crezi că sunt ușor de comandat; nu mi-e frică de tine!” Agățându-se de aceste chestiuni, își prezintă fără încetare justificările, stăruind asupra aspectului bun sau greșit, corect sau incorect al chestiunii, dar așa-zisele lor justificări nu se aliniază deloc la adevăr și niciun cuvânt dintre acestea nu se conformează cerințelor lui Dumnezeu. Stăruie asupra oamenilor, evenimentelor și lucrurilor în așa măsură încât ceilalți devin de-a dreptul sătui și nimeni nu e dispus să-i asculte, însă, cu toate acestea, ei nu obosesc niciodată să vorbească despre aceste lucruri, vorbesc despre ele oriunde se duc, de parcă ar fi posedați. Asta se numește a face necontenit o fixație pentru oameni și lucruri și a refuza, pur și simplu, să cauți adevărul. A doua caracteristică a oamenilor care se implică în atacuri reciproce și dispute verbale este afecțiunea lor aparte pentru a face necontenit o fixație pentru oameni și lucruri. Iubesc adevărul cei care fac necontenit o fixație pentru oameni și lucruri? (Nu.) Ei nu iubesc adevărul, este evident. Atunci, înțeleg acești indivizi adevărul? Știu ei ce este efectiv adevărul despre care vorbește Dumnezeu? Judecând după comportamentul lor exterior de a face necontenit o fixație pentru oameni și lucruri, știu ce este efectiv adevărul? E limpede că nu știu. Care este ideea pe care o venerează? Aceea că are dreptate cel ale cărui cuvinte sunt cele mai justificate, are dreptate cel ale cărui acțiuni sunt sincere și pot fi arătate în văzul tuturor și are dreptate cel care acționează în acord cu moralitatea, etica și cultura tradițională, câștigând aprobarea majorității. În opinia lor, această „dreptate” reprezintă adevărul, așa că pot să facă necontenit o fixație pentru oameni și lucruri cu multă nerușinare și nu încetează niciodată să stăruie asupra acestor chestiuni. Ei cred că a fi justificați echivalează cu a deține adevărul – nu este foarte problematic acest lucru? Unii oameni spun: „Nu am perturbat sau nu am tulburat lucrarea bisericii, nu profit de alții, nu-mi place să fur de la ații și nu sunt un om certăreț; Nu sunt o persoană rea.” Implică asta că ești o persoană care practică adevărul, cineva care deține adevărul? O mare parte dintre cei care fac necontenit o fixație pentru oameni și lucruri se cred integri care, prin urmare, nu trebuie să fie îngrijorați de zvonuri și se consideră oameni verticali, onorabili, care nu i-ar flata niciodată pe alții. Astfel, când se confruntă cu anumite situații, ei tind să se certe și să dezbată și insistă să dovedească prin aceste mijloace că justificarea lor este corectă. Cred că, dacă justificarea lor este solidă și poate fi prezentată în mod deschis și majoritatea este de acord cu ea, atunci sunt persoane care dețin adevărul. Ce este „adevărul” lor? După ce standard este evaluat? Credeți că astfel de oameni pot să înțeleagă adevărul? (Nu.) Prin urmare, ei fac întotdeauna și necontenit o fixație pentru oameni și lucruri și stăruie cu încăpățânare asupra ei. Acești oameni nu înțeleg adevărul, așa că spun, de asemenea: „Nu te-am jignit. De ce mă iei tot timpul în vizor? E greșit din partea ta să mă vizezi!” Ei cred: „Dacă eu nu te-am jignit, nu ar trebui să mă tratezi așa. De vreme ce mă tratezi în felul acesta, îți voi plăti cu vârf și îndesat, mă voi răzbuna, iar răzbunarea mea este autoapărare legitimă, este legală. Acesta este adevărul-principiu. Prin urmare, ceea ce faci tu nu se aliniază la adevărurile-principii, însă se aliniază ceea ce fac eu. Așadar, voi face o fixație pentru această chestiune, voi aduce mereu în discuție această problemă și te voi menționa mereu!” Ei cred că a face necontenit o fixație pentru oameni și lucruri se aliniază la adevărurile-principii, dar nu este aceasta o greșeală imensă? Într-adevăr este o greșeală imensă, iar ei sunt dezorientați. A face necontenit o fixație pentru oameni și lucruri este un lucru total diferit de practicarea adevărului. Aceasta este cea de-a doua problemă a umanității acestor oameni – fac necontenit o fixație pentru oameni și lucruri. Cu ce au legătură problemele umanității? Nu au legătură cu natura unei persoane? Acești oameni cred în Dumnezeu de mulți ani, dar nu înțeleg adevărul și cred că termenii pe care îi cunosc, precum a fi deschis și sincer, integru și onest, candid și direct, simplu și vertical și așa mai departe sunt fundamente pentru modul de a se purta și consideră aceste lucruri ca fiind adevărurile-principii. Acesta este un punct de vedere extrem de greșit.

Oamenii care se implică în atacuri reciproce și care tind să ia parte la dispute verbale au umanitate anormală. Primul aspect al acestui lucru este plăcerea de a dezbate ce e bine și ce e greșit; al doilea este a face necontenit o fixație pentru oameni și lucruri. Care este al treilea aspect? Nu este refuzul lor total de a accepta adevărul? Ei nu pot să accepte nici măcar o singură afirmație corectă. Se gândesc: „Chiar dacă este corect ceea ce spui, tot trebuie să mă ajuți să-mi salvez reputația, trebuie să vorbești cu tact și să nu mă rănești. Dacă vorbele tale sunt tăioase și m-ar putea face să-mi pierd reputația, trebuie să mi le spui în privat. Nu trebuie să mă rănești în fața multor oameni, fără să ții cont de mândria mea și fără să-mi lași o cale de ieșire din această situație dificilă stânjenitoare. În plus, ceea ce spui este greșit, așa că trebuie să mă răzbun!” În cazuri mai grave, aceste tipuri de oameni se împotrivesc: „Indiferent cât de corecte sunt cuvintele tale, nu le voi accepta! E în ordine dacă vorbești despre oricine altcineva, dar nu este bine să mă vizezi pe mine, chiar dacă ai dreptate!” Chiar și când citesc cuvintele lui Dumnezeu, dacă simt că acestea îi vizează sau îi expun, se simt scârbiți de acele cuvinte și nu sunt dispuși să le asculte – doar că, de vreme ce sunt doar în fața cuvintelor lui Dumnezeu, nu se pot certa cu El. Dacă cineva le subliniază în față problemele sau stările, ori le menționează neintenționat, fără să vrea să-i vizeze, ei sunt capabili să se răzbune și să înceapă dispute verbale. Nu înseamnă asta că astfel de indivizi refuză cu desăvârșire să accepte adevărul? (Ba da.) Aceasta este umanitatea-esență pe care o au – un refuz absolut de a accepta adevărul. Astfel, indiferent de conținutul disputelor lor verbale sau de locul acestor dispute, umanitatea unor astfel de oameni este clară. Ei nu înțeleg adevărul și, chiar dacă înțeleg ce se spune în timpul predicilor, ei nu acceptă adevărul; tot se implică în atacuri reciproce și iau parte încontinuu la dispute verbale sau tind deseori să-i atace pe alții. Judecând după aceste manifestări ale lor, ce fel de oameni sunt ei? Mai întâi, sunt ei iubitori de adevăr? Sunt ei indivizi care pot să practice adevărul când îl înțeleg? (Nu.) Când descoperă probleme, pot să caute adevărul pentru a le rezolva? (Nu.) Când nutresc noțiuni și prejudecăți sau opinii personale în privința altor oameni, pot să ia inițiativa de a le lăsa deoparte pentru a căuta adevărul? (Nu.) Nu pot să facă niciunul dintre aceste lucruri. Văzând toate aceste lucruri de care sunt incapabili, este evident că nu este bun niciunul dintre indivizii care sunt predispuși să-i atace pe alții și să se implice în dispute verbale. Judecând după diversele lor manifestări, ei nu iubesc adevărul și nu sunt dispuși să-l caute. În chestiuni care implică adevărul, indiferent ce opinii părtinitoare sau eronate își însușesc, ei rămân neprihăniți de sine și nu caută deloc adevărul și, chiar și atunci când se are cu ei în mod clar părtășie despre adevăr, ei refuză să-l accepte și sunt cu atât mai puțin dispuși să-l accepte. În același timp, acești indivizi prezintă o manifestare și mai detestabilă: după ce dobândesc o înțelegere a câtorva cuvinte și doctrine, ei folosesc aceste doctrine grandioase pe care le înțeleg pentru a-i ataca, a-i judeca și a-i condamna pe alții în mod arbitrar și chiar pentru a-i constrânge și a-i controla pe alții. Dacă nu reușesc să te subjuge cu judecățile și condamnările lor, se vor gândi la orice mod de a te constrânge cu teorii deșarte. Dacă tot nu cedezi, vor apela la metode și mai detestabile și groaznice prin care să te atace, până când cedezi în fața lor, devii slab și negativ sau începi să-i admiri și să fii manipulat de ei – atunci se vor simți mulțumiți. Așadar, pe baza comportamentelor, manifestărilor și a atitudinii acestor indivizi față de adevăr, ce fel de oameni sunt ei? Ei refuză cu desăvârșire să accepte adevărul – aceasta este atitudinea lor față de adevăr. Dar cum rămâne cu umanitatea lor? Majoritatea acestor indivizi sunt oameni răi; estimativ vorbind, peste 90% dintre ei sunt răi. Oamenilor răi le place să clarifice ce e bine și ce e greșit în orice chestiune, altfel nu vor renunța și au întotdeauna acest fel de tendință. În plus, confruntați cu anumite situații, indivizii răi stăruie asupra oamenilor și lucrurilor și fac necontenit o fixație pentru ele, prezentându-și mereu justificările, încercând tot timpul să-i facă pe toți să fie de acord cu ei și să-i susțină, să spună că au dreptate și nepermițând nimănui să spună nimic rău despre ei. În plus, când se confruntă cu anumite situații, oamenii răi caută mereu oportunități de a-i îngrădi și controla pe oameni. Ce metodă folosesc pentru a-i controla pe oameni? Condamnă pe toată lumea, făcându-i pe toți ceilalți să creadă că sunt nepotriviți, că au probleme și defecte și că sunt inferiori acestor oameni răi, după care oamenii răi se simt mulțumiți și fericiți. Odată ce i-au doborât pe toți, rămânând doar ei în picioare, nu i-au adus pe toți sub controlul lor? Scopul pe care îl ating controlându-i pe oameni este să-i condamne și să-i dărâme pe toți, făcându-l pe fiecare dintre ei să creadă că este incapabil, să devină negativ și slab, să-și piardă credința în cuvintele lui Dumnezeu și în adevăr, să-și piardă credința în Dumnezeu și să nu aibă o cale de urmat – după aceea, acești oameni răi se simt fericiți și mulțumiți. Privind aceste aspecte, nu este clar că oamenii răi sunt cei care alcătuiesc majoritatea acestor tipuri de indivizi? Uitați-vă la tipurile de oameni care tind mereu să-i atace pe alții atunci când sunt într-un grup, fie față în față sau pe la spatele oamenilor, folosind diverse metode de a-i ataca pe alții – astfel de oameni sunt cei răi. Acești indivizi nu acceptă deloc adevărul, nici nu au părtășie despre adevăr și, deseori, profită de o situație pentru a se lăuda că sunt oameni buni, că orice fac este justificat și bine fondat și că se poartă într-un mod integru și cinstit – se laudă mereu că sunt oameni decenți și onorabili și indivizi direcție și juști. Acești oameni nu aduc niciodată mărturie pentru adevăr, nici pentru cuvintele lui Dumnezeu, doar le place să facă necontenit o fixație pentru oameni și lucruri și să-și prezinte justificările. Intenția și scopul lor sunt să-i facă pe oameni să creadă că sunt oameni buni și că înțeleg totul. În privința acelora care, în biserică, se implică adesea în atacuri reciproce și dispute verbale, indiferent dacă sunt cei care inițiază atacurile sau cei care sunt atacați, dacă viața bisericească este perturbată și tulburată, majoritatea oamenilor ar trebui să se ridice pentru a-i avertiza și restricționa. Acestor oameni nu ar trebui să li se ofere timp pentru a o lua razna făcând lucruri rele, nici nu ar trebui să li se permită să-i afecteze pe alții vărsându-și propria ură și căutând răzbunare din cauza dușmăniilor personale și a furiei de moment. Desigur, conducătorii de biserică ar trebui, de asemenea, să-și îndeplinească responsabilitățile în mod conștiincios, restricționându-i cu eficiență pe acești oameni să perturbe și să tulbure viața bisericească și protejând majoritatea oamenilor să nu fie tulburați. Când oamenii se implică în atacuri reciproce și dispute verbale, conducătorii de biserică ar trebui să fie capabili să-i oprească și să-i restricționează în timp util. Dacă problema nu se rezolvă oprindu-i și restricționându-i, iar ei continuă să se atace unii pe alții și să se angajeze în dispute verbale, tulburându-i pe ații, și continuă să facă rău vieții bisericești, atunci, asemenea indivizi ar trebui îndepărtați sau excluși. Aceasta este responsabilitatea conducătorilor de biserică.

Am avut destul de mult părtășie despre comportamentele și manifestările celor care se implică în atacuri reciproce și dispute verbale. De asemenea, tocmai am disecat și am avut părtășie pe scurt despre umanitatea lor, ceea ce vă va permite să dobândiți mai mult discernământ despre ei și vă va permite celor mai mulți dintre voi să vă dați seama ce se întâmplă și să-i discerneți în timp util, atunci când vorbesc și acționează. Cu cât înțelegeți și cunoașteți mai temeinic esența acestor oameni, cu atât mai repede îi puteți discerne și, în consecință, veți fi tot mai puțin tulburați de ei. Majorității voastre ar trebui să vă fie clar răul pe care îl provoacă vieții bisericești și aleșilor lui Dumnezeu cei care se implică în atacuri reciproce și dispute verbale. Categoric, aceste tipuri de oameni nu vor reflecta asupra lor și nu vor înceta să se certe. Dacă nu sunt tratați și îndepărtați prompt, vor provoca perturbări și tulburări continue vieții bisericești. Prin urmare, a se ocupa de asemenea oameni și a-i îndepărta sunt un obiect de lucru foarte important pentru conducătorii de biserică și nu ar trebui să fie trecut cu vederea.

5 iunie 2021