1

De ce mai ești așa după ce ai crezut în Dumnezeu atâția ani?

Cum stai în fața tronului judecății al lui Hristos, pare a nu-ți păsa deloc;

fața-ți decadentă ți-arată nepăsarea,

ca și cum ai suferit o mare nedreptate și nu mai ai inima să-L urmezi pe Dumnezeu.

Tu, fiu risipitor cel decăzut, încotro te îndrepți cu atâta încăpățânare?

Pare că te supui orchestrațiilor lui Dumnezeu și nu faci propriile alegeri.

Te codești la răscruce și ți-ai pierdut „credința” pe care-o aveai la început.

Privești cu hotărâre moartea-n față și mergi înainte spre-un viitor neclar.

2

Prin ceață, pari să posezi „mare credință” -

Dumnezeu nu te va părăsi, așa că tu continui cum ai chef.

Dorințe extravagante iau locul eforturilor tale subiective.

Ești prea împovărat de negativism și tot nu ai scăpat de el.

Unde ți-au dispărut conștiința și rațiunea? Nici măcar acum nu te-ai trezit.

Chiar ești atât de inutil și de incompetent.

Crezi că al tău nobil caracter e sacru și inviolabil.

Chiar și Dumnezeu întrupat e smerit, un om stricat nu are demnitate.

3

Tragedia este că nu te cunoști deloc pe tine însuți.

Dincolo de exterioru-ți impozant stă-n umbră un ticălos mârșav.

Te simți jenat pentru că Dumnezeu ți-a greșit sau pentru că nu ai adevărul?

Cum poți vorbi de a-ți face datoria când firea-ți cea stricată nu s-a schimbat deloc?

Ce efect are judecata lui Dumnezeu asupra ta?

Mai devreme sau mai târziu, vântul va risipi toată pleava,

iar, când se întâmplă asta, regretul tău va veni prea târziu, vei plânge și vei scrâșni din dinți.

Așa că-acum, adună-te și urmărește adevărul. Acest fapt te face înțelept.