de Liu Jie, China

În august 2023, eram conducătoare la o biserică. Pe data de 29, a sosit o scrisoare de la conducătorii superiori. Scrisoarea spunea că, în ultimele zile, două biserici învecinate fuseseră ținta unor arestări efectuate de PCC și că mulți frați și multe surori erau acum în arest. Conducătorii întrebau dacă am știință despre situația de acolo. Când am terminat de citit scrisoarea, eram în stare de șoc: „Cum a fost posibil să fie arestați iarăși atâția frați și atâtea surori? Conducătorii mi-au trimis probabil această scrisoare ca să vadă dacă pot să mă duc să gestionez urmările. Deși nu înțeleg situația de acolo, am o oarecare experiență anterioară privind gestionarea urmărilor. Dac-ar fi să mă duc, aș fi capabilă să mă achit de sarcină. Mai mult decât atât, de vreme ce au fost arestați atâția frați și atâtea surori de la bisericile de-acolo, va fi greu să găsim oameni care să gestioneze urmările.” Apoi, însă, mi-a venit un alt gând: „E prea periculos să gestionez urmările. Sunt căutată de poliție. Dacă mă duc, aș putea să fiu și eu arestată. În orice caz, nu înțeleg prea bine ce se întâmplă la acele biserici; în plus, conducătorii n-au rânduit să mă duc acolo. Mai bine să nu mă ofer voluntară pentru sarcina asta.” Ca atare, am scris în răspuns că nu fusesem niciodată acolo și că nu înțeleg situația. Nu mă așteptam ca, de cum am trimis acea scrisoare, să vină o altă scrisoare de la conducătorii superiori. Aceasta spunea că ar trebui să mă duc la acele două biserici ca să mă ocup de urmări. Conducătorii transmiteau și o listă de șaptesprezece persoane care fuseseră arestate. Conducătorii de biserică și oamenii care se ocupau de alte câteva îndatoriri importante fuseseră cu toții arestați. De asemenea, în scrisoare, conducătorii superiori aveau părtășie cu mine despre unele căi de gestionare a urmărilor, îmi cereau s-o caut acolo pe sora Zhou Na și să lucrez cu ea și mă îndemnau să mă rog mult lui Dumnezeu și să fiu foarte atentă la siguranța mea. Am simțit o mare apăsare pe inimă când am citit asta. M-am gândit cum foarte mulți frați și foarte multe surori din aceste biserici fuseseră arestați, așadar erau prea puțini oameni capabili să gestioneze urmările. Eu aveam o oarecare experiență în privința asta și eram potrivită să fac această datorie, însă alesesem să mă țin deoparte fiindcă mi-era teamă să nu fiu arestată, mă gândeam la propria siguranță și nu eram dispusă să fac lucrarea decât dacă mi se cerea în mod expres asta. Pusă în fața acestei situații, n-am luat în considerare decât propriile interese – n-am luat în considerare câtuși de puțin interesele bisericii. Eram prea egoistă! Prin urmare, le-am scris conducătorilor că sunt dispusă să gestionez urmările. Dar apoi m-am gândit: „Cei mai mulți dintre conducătorii și lucrătorii de la aceste două biserici au fost arestați. Dacă unii dintre ei nu pot îndura tortura și devin iude, iar eu mă duc acolo, n-ar fi ca și cum aș păși direct în celulă? Și pe mine mă caută PCC, așa că, dac-aș fi arestată, aș fi cu siguranță supusă unor torturi și mai rele decât ceilalți. O să mă schilodească, asta dacă nu mă omoară în bătaie!” Când m-am gândit la asta, inima mi-a fost cuprinsă de o mare teamă. Totuși, auzisem chemarea datoriei; nu puteam să fiu egoistă și detestabilă și să țin cont doar de mine însămi. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu, implorându-L să mă conducă. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „În datoria ta și în ceea ce ai de făcut și, mai presus de asta, în însărcinarea dată de Dumnezeu și obligația ta, precum și în lucrarea importantă care e în afara datoriei tale, dar pe care e nevoie să o faci, lucrarea care este rânduită pentru tine și pe care ești chemat pe nume să o faci, ar trebui să plătești prețul, oricât de dificil ar fi. Chiar dacă e nevoie să te dedici pe deplin, chiar dacă persecuția s-ar ivi amenințător și chiar dacă ar fi să-ți pună viața în pericol, nu trebuie să-ți reproșezi costul, ci să-ți oferi loialitatea și să te supui până la moarte. Așa se manifestă în realitate urmărirea adevărului, cheltuiala ei reală și practica ei reală” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „De ce trebuie omul să urmărească adevărul?”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să înțeleg că această chemare a datoriei era felul lui Dumnezeu de a mă testa. Dumnezeu voia să vadă ce atitudine am cu privire la datoria mea și dacă am credință și supunere față de El. Deși gestionarea urmărilor era ceva primejdios, eram chemată nominal să fac această datorie. Trebuia să fac bine această datorie, indiferent de prețul pe care l-aș fi avut de plătit. Lucrul cel mai important era să protejez de pierderi jertfele aduse lui Dumnezeu. M-am gândit cum fusesem udată și cultivată de casa lui Dumnezeu de-a lungul acestor ani. Acum, în acest punct de cotitură critic, trebuia să protejez lucrarea bisericii. Nu puteam continua să țin cont de mine însămi și să mă retrag în propria carapace, ca o țestoasă. Așadar, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule drag, sunt o ființă creată, și este un lucru absolut firesc și justificat să mă supun Ție. N-ar trebui să am alegeri și cerințe proprii. Deși dovedesc slăbiciune, sunt dispusă să arăt considerație față de intenția Ta și să-mi fac datoria fără a lăsa în urmă niciun regret. Fie ca Tu să mă conduci și să mă îndrumi!”

Pe data de 31 august, am ajuns la una dintre bisericile învecinate și am cunoscut-o pe Zhou Na. Am auzit-o pe Zhou Na spunând că, de data asta, PCC trimisese mulți polițiști să aresteze frați și surori. Cei doi conducători, diaconul de evanghelizare și gazdele fuseseră toți arestați. Nu mai rămăsese nici măcar o casă sigură. M-am gândit: „Au fost arestați foarte mulți oameni. Se pare că poliția îi urmărește și îi supraveghează de multă vreme. Chiar e mult prea periculos să îndeplinești îndatoriri aici!” Când m-am gândit la asta, am fost cuprinsă de o mare teamă. M-am rugat lui Dumnezeu în inima mea. Mi-am amintit cuvintele Lui: „Indiferent de cât de «puternic» este Satana, indiferent de cât de insolent și ambițios este, indiferent de cât de mare îi este abilitatea de a provoca pagube, indiferent de cât de cuprinzătoare sunt tehnicile cu care strică și ademenește omul, indiferent de cât de istețe sunt păcălelile și uneltirile cu care îl sperie pe om, indiferent de cât de schimbătoare este forma în care există, nu a fost niciodată capabil să creeze o singură ființă vie, nu a fost niciodată capabil să stabilească legi sau reguli pentru existența tuturor lucrurilor și nu a fost niciodată capabil să conducă sau să controleze vreun obiect, fie el însuflețit sau neînsuflețit. În cosmos și pe bolta cerească, nu există o singură persoană sau obiect care să fie născut din el sau să existe datorită lui; nu există o singură persoană sau obiect condus de el ori controlat de el. Dimpotrivă, nu doar că trebuie să trăiască sub stăpânirea lui Dumnezeu dar, mai mult decât atât, trebuie să se supună tuturor ordinelor și poruncilor lui Dumnezeu. Fără permisiunea lui Dumnezeu, este dificil pentru Satana să atingă fie și un strop de apă sau un grăunte de nisip de pe pământ; fără permisiunea lui Dumnezeu, Satana nu este liber să miște furnicile de pe pământ, ca să nu mai vorbim de omenire, care a fost creată de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul I”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință. Dumnezeu cârmuiește și este suveran asupra tuturor lucrurilor. Satana este și el în mâinile lui Dumnezeu. Deci, oricât de nestăpânit ar fi Satana, nu mi se poate întâmpla nimic fără îngăduirea lui Dumnezeu. Faptul de a fi sau nu arestată se află în mâinile lui Dumnezeu. A doua zi, am mers cu Zhou Na să-i găsim pe oamenii care aveau în grijă jertfele și bunurile bisericii. La unison, ne-am rugat lui Dumnezeu și am discutat cum să lucrăm împreună. În câteva zile, reușiserăm să mutăm în siguranță de acolo bunurile și jertfele bisericii. Am văzut ocrotirea și conducerea lui Dumnezeu și I-am fost foarte recunoscătoare în inima mea.

Imediat după aceea, m-am dus cu Zhou Na la altă biserică. Aproape toți conducătorii și diaconii acestei biserici fuseseră arestați. Scăpase de arestare numai diaconul de evanghelizare și nu exista nici măcar o locuință unde să ne putem odihni picioarele. N-am avut de ales și am stabilit să ne întâlnim cu diaconul de evanghelizare într-un lan de porumb sau pe dealuri, pentru a vorbi despre lucrare. Lucrarea întâmpina multe greutăți la momentul respectiv, iar noi nu le puteam rezolva pe toate deodată. Îmi simțeam inima cuprinsă de slăbiciune și eram asaltată de dificultăți. M-am rugat lui Dumnezeu, implorându-L să mă lumineze și să mă îndrume. După ce m-am rugat, mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu: „Cea mai mare înțelepciune este să privești spre Dumnezeu și să te bazezi pe El în toate lucrurile” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Credința în Dumnezeu trebuie să înceapă cu deslușirea tendințelor rele ale lumii”). Dintr-o dată, inima mi s-a luminat: „Da, ar trebui să mă bizui pe Dumnezeu! Dumnezeu are autoritatea și puterea de a controla cerul, pământul și toate lucrurile. Dacă mă bizui pe El, nimic nu-i greu de înfăptuit!” Cuvintele lui Dumnezeu au fost pentru mine ca un colac de salvare, dându-mi credință și putere. Am început să cuget ce era de făcut în lipsa unei case de găzduire sigure. Apoi, mi-am dat seama că, dacă aș fi pus o soră să închirieze o casă, am fi avut un loc unde să stăm și să discutăm despre lucrare. M-am grăbit să-i împărtășesc ideea asta lui Zhou Na. Am ajuns la un consens și ne-am dus chiar în ziua aceea să găsim o soră cu care să avem părtășie despre asta. Totuși, în momentul acela aveam încă niște rețineri. Mediul era foarte periculos – oare avea să fie de acord sora respectivă? Nu mă așteptam ca ea să spună că tocmai făcea demersuri pentru închirierea unei case în care să ne găzduiască. În mod uluitor, ne venise aceeași idee. Am fost nespus de mișcată. Pline de recunoștință, strângeam amândouă mâna surorii, neputându-ne stăpâni lacrimile. Am înțeles în mod profund că toate acestea reprezintă conducerea lui Dumnezeu. În clipele în care m-am confruntat cu cea mai mare slăbiciune, cu cea mai redutabilă dificultate și cu cel mai intens chin, m-am bizuit pe Dumnezeu și am văzut mâna Lui; Am văzut cum Dumnezeu Își ocrotește lucrarea pregătind dinainte o persoană care să ne găzduiască, croind pentru noi o cale de urmat. Îi mulțumeam fără încetare lui Dumnezeu în inima mea. Ulterior, am aflat că, după arestarea lui Lin Xi, care era diacon pentru chestiuni generale, fiul ei a cheltuit niște bani și a apelat la o relație pentru a o elibera pe cauțiune. Lin Xi a spus că polițiștii o torturaseră. O loviseră cu pumnii și cu picioarele, o pălmuiseră și o electrocutaseră cu un baston cu electroșocuri. De asemenea, îi turnaseră pe gât ulei de muștar, o udaseră cu apă rece, iar apoi o opăriseră cu apă clocotită. Fusese bătută atât de rău, încât avea fața vânătă, iar cătușele îi intraseră atât de adânc în carne, încât nu mai puteau fi scoase. Am auzit și că sora Li Shuang, conducătoarea de biserică, fusese desfigurată în bătaie. Când am auzit toate astea, inima mi-a fost copleșită de teamă. Eram moale cu totul, iar inima mă durea atât de tare, de parcă fusese înjunghiată. M-am gândit: „Mă ocup de gestionarea urmărilor, așa că uneori trebuie să mut chiar eu jertfele și cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu. Să-mi fac datoria aici e ca și cum aș înhăța jertfele chiar de sub nasul polițiștilor. La ora actuală, sunt camere și sisteme de supraveghere peste tot, iar eu sunt căutată. Aș putea fi arestată în orice clipă. Dacă sunt arestată în timp ce mut cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu, cum o să mă tortureze? Lin Xi are 78 de ani și tot au bătut-o cu sălbăticie până aproape s-o omoare. Dacă mă arestează, nu știu la ce torturi mă vor supune polițiștii. Oare nu mă vor omorî în bătaie? Nici măcar nu știu dacă voi ieși vie din închisoare. Dacă nu voi putea îndura tortura și voi deveni o iudă, atunci viața mea de credință în Dumnezeu se va încheia și nu voi mai avea nicio șansă de mântuire.” Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă înfricoșam mai tare. Trupul îmi era complet stors de vlagă, și aveam chiar și unele regrete: „Acum chiar sunt în mijlocul furtunii! De ce n-am chibzuit mai bine înainte să mă reped să accept această datorie? Cum de-am putut fi așa de nesăbuită?” Mi-am dat seama că starea mea era incorectă și m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule drag, am auzit că marele balaur roșu a arestat mulți conducători și lucrători, că a desfigurat în bătaie câteva surori și că le-a torturat în fel și chip. Inima mea e slabă și temătoare, iar eu trăiesc într-o stare de timorare. Dumnezeule drag, Te implor să mă conduci și să mă îndrumi, să-mi dai credință și putere ca nu mă las intimidată de influența întunecată a PCC!”

După ce m-am rugat, mi-am amintit un rând din cuvintele lui Dumnezeu: „Chiar propria viață – dar însărcinările date de Dumnezeu trebuie duse la bun sfârșit.” Am căutat fragmentul respectiv și l-am citit. Dumnezeu Atotputernic spune: „Felul în care ar trebui să tratezi însărcinările date de Dumnezeu este extrem de important. Este o chestiune foarte serioasă. Dacă nu poți duce la bun sfârșit ceea ce ți-a încredințat Dumnezeu, atunci nu ești vrednic de a trăi în prezența lui Dumnezeu și ar trebui să-ți accepți pedeapsa. Este perfect natural și justificat ca oamenii să ducă la bun sfârșit însărcinările pe care le încredințează Dumnezeu. Aceasta este responsabilitatea supremă a omului și este la fel de importantă ca propria viață. Dacă tratezi însărcinările de la Dumnezeu cu ușurință, aceasta este cea mai gravă trădare. Făcând asta, ești mai deplorabil decât Iuda și ar trebui să fii blestemat. Oamenii trebuie să dobândească o înțelegere temeinică despre cum să trateze însărcinările date de Dumnezeu și, cel puțin, ei trebuie să înțeleagă următoarele: faptul că Dumnezeu îi încredințează însărcinări omului este înălțarea omului de către Dumnezeu, faptul special de a-Și arăta harul către om, sunt cele mai glorioase dintre lucruri și orice altceva poate fi abandonat – chiar propria viață – dar însărcinările date de Dumnezeu trebuie duse la bun sfârșit” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să cunoști natura omului”). Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că datoria este o însărcinare dată de Dumnezeu oamenilor și o responsabilitate pe care aceștia au obligația de onoare să o accepte. Dacă n-o poți duce la bun sfârșit, nu meriți să trăiești. M-am gândit la sfinții din vremurile trecute. Ca să ducă la bun sfârșit însărcinarea dată de Dumnezeu, au predicat Evanghelia Lui în toate colțurile lumii. Chiar dacă și-au vărsat sângele și și-au dat viața, nu au capitulat niciodată în fața forțelor Satanei. Au continuat să răspândească Evanghelia lui Dumnezeu fără ezitare sau reținere. Totuși, pusă față-n față cu datoria mea, n-am văzut în ea un lucru onorabil. În schimb, trăiam într-o stare de timorare fiindcă mi-era teamă să nu fiu arestată. Nu țineam cont decât de propriile interese, câștiguri și pierderi. Când s-a abătut asupra mea primejdia, am vrut să fug de ea. Chiar dacă nu fusesem efectiv arestată și torturată, începusem deja să regret că acceptasem această datorie și Îl trădasem deja pe Dumnezeu în inima mea. Pe lângă sfinții din vechime, eram cu-adevărat vrednică de ocară! Ei au fost în stare să aducă o asemenea mărturie chiar și fără să fi citit atât de multe din cuvintele lui Dumnezeu, în timp ce eu, deși credeam în Dumnezeu de mulți ani și mâncasem și băusem atât de multe din cuvintele Lui, la momentul critic, nu eram în stare să arăt considerație față de intențiile lui Dumnezeu și nu dovedeam pic de loialitate în îndeplinirea datoriei mele. Eram prea lipsită de conștiință și de umanitate!

Am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „Antihriștii sunt extrem de egoiști și josnici. Nu au credință adevărată în Dumnezeu, cu atât mai puțin loialitate față de El; când întâmpină o problemă, se protejează și se apără doar pe ei înșiși. Pentru ei, nimic nu este mai important decât propria siguranță. Atât timp cât pot să trăiască și nu vor fi arestați, nu le pasă cât rău este făcut lucrării bisericii. Acești oameni sunt extrem de egoiști, nu se gândesc deloc la frați și la surori sau la lucrarea bisericii, se gândesc doar la propria siguranță. Sunt antihriști. Așadar, când astfel de lucruri li se întâmplă celor care sunt loiali lui Dumnezeu și au credință adevărată în El, cum le gestionează? Care este diferența între ceea ce fac ei și ceea ce fac antihriștii? (Când astfel de lucruri li se întâmplă celor care Îi sunt loiali lui Dumnezeu, ei se vor gândi la o modalitate de a păzi interesele casei lui Dumnezeu, de a împiedica pierderile aduse jertfelor lui Dumnezeu și vor face rânduielile necesare pentru conducători și lucrători, precum și pentru frați și surori, pentru a reduce la minimum pierderile. Între timp, antihriștii se asigură că ei sunt mai întâi protejați. Nu sunt preocupați de lucrarea bisericii sau de siguranța aleșilor lui Dumnezeu, iar atunci când biserica se confruntă cu arestări, asta rezultă într-o pierdere pentru lucrarea bisericii.) Antihriștii abandonează lucrarea bisericii și jertfele lui Dumnezeu și nu rânduiesc ca oamenii să se ocupe de consecințe. E ca și cum i-ar permite marelui balaur roșu să confiște jertfele lui Dumnezeu și să-i captureze pe aleșii Lui. Nu este aceasta o trădare ascunsă a jertfelor lui Dumnezeu și a aleșilor Lui? Când aceia care sunt loiali lui Dumnezeu știu clar că un mediu este periculos, ei tot înfruntă riscul de a face lucrarea de gestionare a consecințelor și reduc la minimum pierderile casei lui Dumnezeu, înainte de a se retrage ei înșiși. Ei nu dau prioritate propriei siguranțe. Spune-Mi, în această țară ticăloasă a marelui balaur roșu, cine s-ar putea asigura că nu există niciun pericol în a crede în Dumnezeu și a face o datorie? Indiferent de datoria pe care și-o asumă o persoană, aceasta implică un oarecare risc – totuși, îndeplinirea datoriei reprezintă însărcinarea dată de Dumnezeu și, în timp ce Îl urmează pe Dumnezeu, o persoană trebuie să-și asume riscul de a-și face datoria. Ar trebui să dea dovadă de înțelepciune și este nevoie să ia măsuri pentru a-și asigura securitatea, dar nu ar trebui să pună siguranța personală pe primul loc. Ar trebui să țină cont de intențiile lui Dumnezeu, punând pe primul loc lucrarea casei Sale și răspândirea Evangheliei. Ceea ce contează cel mai mult este să îndeplinească însărcinarea dată de Dumnezeu, iar acesta este primul lucru pe care ar trebui să-l facă. Antihriștii pun pe primul loc propria lor siguranță; ei cred că nimic altceva nu are legătură cu ei. Nu le pasă când altcineva pățește ceva, indiferent cine ar putea fi. Atât timp cât nu li se întâmplă nimic rău antihriștilor înșiși, ei se simt împăcați. Sunt lipsiți de orice loialitate, fapt care e determinat de natura-esență a antihriștilor” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a doua)”]. Cuvintele lui Dumnezeu expuneau natura egoistă și detestabilă a antihriștilor. Mi-am dat seama că, atunci când se confruntă cu mediul primejdios al arestărilor făcute de marele balaur roșu, antihriștii caută la fiecare pas să se pună la adăpost. Ei pun pe primul loc propria siguranță și nu țin niciodată cont de interesele casei lui Dumnezeu. Ba chiar, ca să-și protejeze propria siguranță, lasă de izbeliște jertfele aduse lui Dumnezeu. Plecând de la cuvintele lui Dumnezeu, am făcut o comparație cu ceea ce dezvăluisem eu și am constatat că eram asemenea unui antihrist. Când am auzit că poliția mobilizase o mulțime de agenți în acest val de arestări, că frații și surorile care fuseseră arestați suferiseră tot soiul de torturi, că Li Shuang fusese desfigurată în bătaie și că nici măcar Lin Xi, care avea 78 de ani, nu fusese cruțată, m-am temut că aveam să cad în mâinile polițiștilor în timp ce gestionam urmările și că aveam să fiu schilodită, dacă nu cumva chiar omorâtă în bătaie. Dacă n-aș fi putut îndura tortura și aș fi devenit o iudă, n-aș mai fi putut să fiu mântuită. Trăiam cuprinsă de timorare și de teamă și chiar regretam că acceptasem această datorie. Când mă confruntam cu pericolul, nu voiam decât să mă pun la adăpost. Nu luam în considerare siguranța fraților și surorilor, și nici faptul că jertfele pentru Dumnezeu ar fi putut cădea în mâinile marelui balaur roșu. Parcă nici nu-mi păsa cine era arestat, atâta vreme cât nu era vorba despre mine. Nu protejam deloc lucrarea bisericii. Eram, pur și simplu, prea egoistă și detestabilă! M-am gândit cum, dacă noi credem în Dumnezeu sau îndeplinim orice îndatoriri în țara marelui balaur roșu, riscăm să fim arestați, însă Dumnezeu folosește acest mediu pentru a ne testa și pentru a ne desăvârși credința. Cei care sunt în stare să nu se preocupe de propria siguranță în medii primejdioase, care protejează jertfele aduse lui Dumnezeu și își păzesc frații și surorile sunt de fapt cei care ocrotesc lucrarea bisericii și Îi sunt loiali lui Dumnezeu. Când am înțeles asta, n-am mai fost la fel de speriată ca înainte și am avut credința de a gestiona bine urmările, mutând jertfele și cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu cât mai repede posibil, pentru a reduce pierderile la minimum.

Am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Cum au murit discipolii Domnului Isus? Printre discipoli, s-au numărat cei care au fost lapidați, târâți în urma unui cal, răstigniți cu capul în jos, dezmembrați de cinci cai – diverse feluri de a muri s-au abătut asupra lor. Care a fost motivul pentru moartea lor? Au fost executați pentru crimele lor conform legii? Nu. Ei răspândesc Evanghelia Domnului, dar oamenii lumii nu au acceptat-o, ci, în schimb, i-au condamnat, i-au bătut și i-au certat și chiar i-au ucis – astfel au fost martirizați. Să nu vorbim de finalul acestor martiri sau de definiția lui Dumnezeu pentru comportamentul lor, ci să întrebăm asta: când au ajuns la final, modurile în care și-au întâlnit sfârșitul vieții au fost conform noțiunilor umane? (Nu, nu au fost.) Din perspectiva noțiunilor omenești, au plătit un preț atât de mare pentru a răspândi lucrarea lui Dumnezeu, dar au fost uciși de Satana, în ultimă instanță. Acest lucru nu este conform noțiunilor omenești, dar tocmai asta e ceea ce li s-a întâmplat. E ceea ce Dumnezeu a îngăduit. Ce adevăr poate fi căutat în acest lucru? Faptul că Dumnezeu i-a lăsat să moară în felul acesta a fost blestemul și condamnarea Lui sau planul și binecuvântarea Sa? Nici una, nici cealaltă. Atunci ce a fost? Acum oamenii reflectează asupra morții lor cu multă amărăciune, dar așa erau lucrurile pe atunci. Cei care credeau în Dumnezeu mureau în felul acela, cum se explică acest lucru? Când menționăm acest subiect, vă puneți în locul lor, deci sunt inimile voastre triste și simțiți o durere ascunsă? Vă gândiți: «Acești oameni și-au făcut datoria de a răspândi Evanghelia lui Dumnezeu și ar trebui considerați oameni buni, deci cum au putut avea un astfel de sfârșit și un astfel de final?» De fapt, acesta este felul în care trupurile lor au murit și au mers pe lumea cealaltă; acesta a fost modul în care au părăsit lumea omenească, dar asta nu înseamnă că finalul lor a fost același. Indiferent cum au murit, ori cum au plecat, sau cum s-a întâmplat asta, acesta nu este felul în care Dumnezeu a definit finalurile acelor vieți, acelor ființe create. Acesta este un lucru pe care trebuie să-l vezi clar. Din contră, ei au folosit întocmai acele mijloace pentru a condamna această lume și a aduce mărturie despre faptele lui Dumnezeu. Aceste ființe create și-au folosit viețile lor foarte prețioase – au folosit ultima clipă a vieții lor ca să aducă mărturie despre faptele și marea putere a lui Dumnezeu și să-i declare Satanei și lumii că faptele lui Dumnezeu sunt corecte, că Domnul Isus este Dumnezeu, că El este Domnul și Dumnezeu întrupat. Până și în ultima clipă a vieții lor, ei nu au negat niciodată numele Domnului Isus. Nu a fost aceasta un fel de judecată asupra acestei lumi? Și-au folosit viețile ca să proclame lumii, ca să le confirme ființelor umane că Domnul Isus este Domnul, că Domnul Isus este Hristos, că El este Dumnezeu întrupat, că lucrarea de răscumpărare a întregii omeniri pe care a făcut-o îi permite acesteia să trăiască mai departe – acest fapt nu se va schimba niciodată. În ce măsură și-au îndeplinit datoria cei care au fost martirizați pentru răspândirea Evangheliei Domnului Isus? Până la extrem? Cum s-a manifestat extrema? (Și-au oferit viețile.) Așa este, ei au plătit cu viețile lor. Familia, averea și lucrurile materiale ale acestei vieți sunt toate lucruri exterioare; singurul lucru care are legătură cu sinele este viața. Pentru fiecare om viu, viața este lucrul cel mai demn de a fi prețuit, cel mai de preț lucru și, întâmplător, acești oameni au fost capabili să ofere cea mai de preț avere a lor – viața – drept confirmare și ca mărturie a iubirii lui Dumnezeu pentru omenire. Până în ziua morții lor, ei nu au negat numele lui Dumnezeu și nici lucrarea lui Dumnezeu și și-au folosit ultimele clipe din viață pentru a aduce mărturie despre existența acestui fapt – nu este aceasta cea mai înaltă formă de mărturie? Acesta este cel mai bun mod de a-ți face datoria; asta înseamnă să-ți îndeplinești responsabilitatea. Când Satana i-a amenințat și i-a terorizat și, în cele din urmă, chiar și când i-a făcut să plătească cu prețul vieții, ei nu și-au abandonat responsabilitatea lor. Asta înseamnă să-ți îndeplinești datoria în cea mai mare măsură. Ce vreau să spun prin asta? Vreau să spun că vă oblig să folosiți aceeași metodă ca să mărturisiți pentru Dumnezeu și să răspândiți Evanghelia Sa? Nu e necesar să faci asta, dar trebuie să înțelegi că asta este responsabilitatea ta, că dacă Dumnezeu are nevoie de tine, ar trebui să accepți acest lucru ca pe ceva ce este datoria ta să faci” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Predicarea Evangheliei este datoria pe care toți credincioșii sunt obligați să o îndeplinească”). După ce-am cugetat la cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că, de fapt, credința în Dumnezeu presupune să simți în inima ta o dorință arzătoare pentru El. M-am gândit la sfinții din epocile trecute, care și-au dat viața pentru a răspândi Evanghelia Domnului Isus. Unii au fost târâți în urma cailor, alții au fost aruncați în ulei încins, iar Petru a fost răstignit cu capul în jos pentru Dumnezeu, supunându-se până la moarte; ei au adus mărturii răsunătoare pentru Dumnezeu. Moartea lor a fost plină de înțeles și de valoare; moartea lor a fost ținută minte de Dumnezeu. Deși trupurile le-au fost rănite și ucise de Satana, sufletele lor n-au murit nicicând. Dacă, de teamă să nu fiu arestată și omorâtă în bătaie, mi-aș abandona datoria sau aș deveni o iudă și L-aș trăda pe Dumnezeu, aș trăi asemenea unui cadavru umblător. În cele din urmă, sufletul mi-ar fi aruncat în iad pentru a îndura o pedeapsă veșnică. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule drag, Tu ai ultimul cuvânt în ceea ce privește viața și moartea mea. Sunt dispusă să mă supun orchestrării și rânduielilor Tale. Dacă voi fi într-adevăr arestată, se va face cu îngăduința Ta. Sunt dispusă să rămân fermă în mărturia mea pentru Tine. Chiar de-ar fi ca poliția să mă tortureze până la moarte, eu niciodată nu voi deveni o iudă și nu voi vinde interesele bisericii.” După ce m-am rugat, credința a crescut în inima mea.

Întrucât toți conducătorii de biserică fuseseră arestați, nu știam, pur și simplu, câte locuințe folosea biserica pentru a păstra cărțile. Ulterior, am întrebat în stânga și-n dreapta și-am aflat că trebuiau mutate cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu păstrate la sora Hao Yi și la o altă soră. Am mai auzit de la o soră care fusese eliberată că poliția se pregătea să desfășoare un al doilea val de arestări. Dacă nu transferam cărțile la timp, acestea ar fi încăput pe mâna marelui balaur roșu. Am găsit un loc izolat unde să ne întâlnim cu Hao Yi, dar ea ne-a spus că la ușa casei unde erau păstrate cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu existau două camere de supraveghere. Îi era teamă că tentativa noastră de a le muta s-ar fi putut sfârși rău, așa că nu voia cu niciun chip să ne lase să încercăm. M-am gândit: „Polițiștii au o fotografie a lui Hao Yi și le-au cerut fraților și surorilor din arest să o identifice. Dacă nu mutăm cărțile, iar ei i se întâmplă ceva, toate cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu vor încăpea pe mâna marelui balaur roșu, iar interesele bisericii vor fi prejudiciate grav. Dar dacă sunt arestată în timp ce mut cărțile, oare nu mă vor omorî în bătaie polițiștii?” În inima mea, mă simțeam oarecum îngrijorată și speriată, așa că m-am rugat lui Dumnezeu. M-am gândit la ce spusese Domnul Isus: „Nu vă temeți de cei ce omoară trupul, dar care nu pot omorî sufletul! Ci temeți-vă mai degrabă de Cel Ce poate să distrugă și sufletul, și trupul, în Gheenă” (Matei 10:28). Da. Satana poate răni trupul, însă nu poate ucide sufletul. Dacă aș fi fost arestată în timp ce mutam cărțile, asta s-ar fi întâmplat cu îngăduința lui Dumnezeu. Venise vremea să aduc și eu mărturie pentru Dumnezeu. Nu puteam permite ca acele cărți conținând cuvintele lui Dumnezeu să încapă pe mâna marelui balaur roșu. I-am spus lui Hao Yi: „Nu e nevoie să te implici în mutarea cărților conținând cuvintele lui Dumnezeu. O să le mutăm noi.” Hao Yi a fost de acord. Am discutat cu Zhou Na și am căzut de acord asupra felului cum aveam să mutăm cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu. Zhou Na a spus: „Mutatul ăsta e prea periculos. Tu ești căutată – n-ar trebui să fii văzută. O să mă duc singură; așa, dacă sunt arestată, voi fi singura.” Am fost profund mișcată la auzul cuvintelor lui Zhou Na și voiam s-o las să se ocupe singură de asta. Dar apoi mi-am amintit că stătea prost cu sănătatea și ar fi fost în pericol, întrucât i-ar fi luat mult timp să mute singură toate cărțile. Nu puteam continua să fiu egoistă și detestabilă și să mă pun la adăpost pe mine însămi. Am spus: „E mai bine să mergem amândouă. În felul ăsta, terminăm mai repede. Cu cât durează mai puțin, cu atât e mai sigur.” Ca atare, ne-am deghizat și am mutat cu precauție de-acolo cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu. Câteva zile mai târziu, am terminat de mutat cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu și din celălalt loc. Am văzut grija și ocrotirea lui Dumnezeu și I-am fost nespus de recunoscătoare în inima mea!

M-am simțit profund mișcată cât am gestionat aceste urmări. Cuvintele lui Dumnezeu au fost cele care m-au ajutat să-mi depășesc, pas cu pas, timorarea și teama. În clipele mele de chin cumplit și neputință, Dumnezeu a fost Cel care mi-a deschis o cale și mi-a oferit o înțelegere și o experiență reale privind atotputernicia și suveranitatea Sa. În același timp, am căpătat o oarecare înțelegere și asupra propriei naturi satanice egoiste și abjecte. Mi-am dat seama că a-mi face datoria în acest mediu periculos era ceva care mă dezvăluia și desăvârșea. N-am dat înapoi de la a-mi face datoria într-un mediu primejdios. Toate aceste rezultate le-am obținut fiind condusă de cuvintele lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!