de Li Lan, China

În acești ani de când sunt credincioasă, am știut mereu, teoretic, că soarta noastră, nașterea și moartea noastră sunt toate în mâinile lui Dumnezeu, dar, în realitate, nu am avut o înțelegere adevărată a lui Dumnezeu. Când Dumnezeu a orchestrat o situație care nu era în acord cu noțiunile mele, când fiul meu a murit brusc într-un accident de motocicletă, m-am plâns, am înțeles totul pe dos și am protestat, am fost dezvăluită complet. Abia atunci am devenit conștientă de statura mea concretă. În plus, am dobândit o anumită înțelegere a părerilor mele greșite despre obținerea binecuvântărilor prin credință.

Era în iulie 2017, iar despre mine și soțul meu se știa relativ bine pe plan local că suntem credincioși – atât de bine, încât poliția a venit de mai multe ori la noi acasă pentru a ne investiga. Am fost nevoiți să ne lăsăm fiul în urmă și să ne îndeplinim îndatoririle departe de casă. Mai târziu, poliția a continuat să întrebe despre noi, iar astfel, eu și soțul meu nu ne-am mai putut întoarce niciodată acasă în ultimii șapte ani. Uneori, când auzeam alți copii strigând „mami”, mă cuprindea brusc tristețea. Speram doar că, într-o zi, voi putea să merg acasă și să-mi văd fiul, dar din cauza situației noastre, nu îndrăzneam să ne întoarcem acasă și mai primeam vești despre fiul nostru doar de la frații și surorile din satul meu. De fiecare dată când auzeam că fiul meu era sănătos și în siguranță, îi mulțumeam lui Dumnezeu pentru grija și ocrotirea Lui și puteam să-mi fac datoria cu liniște sufletească.

Într-o după-amiază din august 2023, am primit un mesaj de la supraveghetorul meu, informându-mă că fiul lui Wang Kai murise într-un accident de motocicletă. Wang Kai este soțul meu. Îmi scriau că fiul meu murise. Nu părea posibil și m-am gândit că poate supraveghetorul a făcut o greșeală. Pur și simplu nu-mi venea să cred că fiul meu murise. M-am frecat la ochi și am recitit cu atenție mesajul, dar era scris cât se poate de clar. M-am prăbușit pe podea și n-am putut să nu jelesc. Cum putea să se întâmple așa ceva familiei mele? Îmi doream să-mi crească aripi ca să pot zbura înapoi acasă și să-mi văd fiul pentru ultima oară, dar atât eu, cât și soțul meu eram vizați de poliție și nu ne puteam întoarce în siguranță acasă. Când mă gândeam că nu puteam merge acasă să ne vedem fiul decedat, simțeam o durere ca un pumnal în piept. Am început să înțeleg greșit și să dau vina pe Dumnezeu: „O, Dumnezeule! De ce nu mi-ai ocrotit fiul? De când am intrat în credință, eu și soțul meu am îndeplinit mereu îndatoriri. Amenințați cu persecuția și vizați de marele balaur roșu, am plecat de acasă și ne-am abandonat propriul fiu pentru a ne face datoria până în ziua de azi. Indiferent ce datorie ne-a alocat biserica, nu am refuzat niciodată. Fiul nostru avea doar 30 de ani; era în floarea vârstei. Trebuie să-mi îngrop propriul fiu! Fiul meu era singura mea speranță ca mamă, iar acum nu mai am nimic și nici măcar nu am apucat să îl văd înainte să moară. Mai bine am fi murit împreună și aș fi putut fi cu el în viața de apoi.” Mi-am dat seama că mă rătăcisem în gândirea mea, că Îl învinovățeam și Îl înțelegeam greșit pe Dumnezeu, așa că am început degrabă să mă rog în tăcere lui Dumnezeu, „O, Dumnezeule! Când am auzit că fiul meu a murit într-un accident de motocicletă, nu am putut accepta imediat, dar nu ar fi trebuit să Te învinovățesc și să Te înțeleg greșit. O, Dumnezeule! Te rog, ocrotește-mi inima și permite-mi să mă stăpânesc în fața Ta.” M-am rugat mereu lui Dumnezeu să mă ajute și, încet-încet, am început să mă liniștesc. Dar, când mă gândeam că fiul meu murise și că nu aveam să-l mai văd niciodată, tot mă simțeam foarte chinuită și slabă. Stăteam întinsă în pat, refuzând să mănânc și să beau, și nu dormeam deloc noaptea. Vizualizam chipul fiului meu în minte și îi strigam numele în inima mea, în timp ce lacrimile îmi împăienjeneau ochii.

În următoarele câteva zile, am trăit amintindu-mi cu durere de fiul meu și nu îmi venea să fac nimic. Nu am avut motivația de a verifica lucrarea de evanghelizare, iar aceasta a fost întârziată. Știam că nu puteam să mă afund în starea aceea, pentru că eram responsabilă de lucrarea de evanghelizare. Fiul meu murise, dar eu trebuia să-mi continui viața și să-mi fac datoria cum se cuvine! Mi-am șters lacrimile și am îngenuncheat în fața lui Dumnezeu pentru a mă ruga: „O, Dumnezeule! Nu vreau să rămân în această stare de deznădejde. Te rog, îndrumă-mă să învăț din această situație și să mă eliberez de această tristețe.” După rugăciune, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu pe care mi-l trimisese conducătorul meu: „Unii părinți ignoranți nu pot înțelege viața sau destinul, nu recunosc suveranitatea lui Dumnezeu și au tendința de a face lucruri ignorante în privința copiilor lor. De exemplu, după ce copiii lor devin independenți, pot întâmpina anumite situații speciale, greutăți sau incidente majore; unii se confruntă cu boli, unii sunt implicați în procese, unii divorțează, unii sunt păcăliți și escrocați și alții sunt răpiți, vătămați, bătuți crunt sau riscă să moară. Unii chiar ajung să ia droguri și așa mai departe. Ce ar trebui să facă părinții în aceste situații speciale și importante? Care este reacția tipică a celor mai mulți părinți? Oare fac ce ar trebui să facă în calitate de ființe create și de părinți? Foarte rar se întâmplă ca părinții să audă astfel de vești și să reacționeze la fel ca în cazul unui străin. Cei mai mulți părinți stau treji toată noaptea până albesc, nu au somn noapte după noapte, își pierd pofta de mâncare în timpul zilei, își storc creierii gândindu-se și unii chiar plâng amarnic, până li se înroșesc ochii și le seacă lacrimile. Se roagă fierbinte lui Dumnezeu, pentru ca El să le ia în considerare credința și să le protejeze copiii, să-i favorizeze și binecuvânteze, să le arate milă și să le cruțe viețile. Ca părinți aflați într-o astfel de situație, toate slăbiciunile, vulnerabilitățile și sentimentele lor omenești față de copiii lor sunt date în vileag. Ce mai este dat în vileag? Răzvrătirea lor împotriva lui Dumnezeu. Îl imploră pe Dumnezeu și se roagă Lui, insistând să le protejeze copiii de calamitate. Chiar dacă are loc un dezastru, se roagă să nu le moară copiii, să poată scăpa de pericol, să nu fie vătămați de oameni răi, să nu li se agraveze boala, ci să se amelioreze și așa mai departe. Pentru ce se roagă ei, de fapt? (Dumnezeule, prin aceste rugăciuni, Îi cer lucruri lui Dumnezeu, plângându-se subtil.) Într-o privință, sunt extrem de nemulțumiți de nenorocirea copiilor lor, plângându-se că Dumnezeu n-ar fi trebuit să permită ca astfel de lucruri să li se întâmple. Nemulțumirea lor se amestecă cu plângeri și ei Îi cer lui Dumnezeu să Se răzgândească, să nu acționeze așa, să le salveze copiii din pericol, să-i țină în siguranță, să le vindece boala, să-i ajute să scape de procese, să evite calamitatea când are loc și așa mai departe – pe scurt, să îndepărteze toate obstacolele. Rugându-se astfel, într-o privință, se plâng lui Dumnezeu și, în alta, au cerințe de la El. Nu este aceasta o manifestare a răzvrătirii? (Ba da.) În mod implicit, spun că faptele lui Dumnezeu nu sunt corecte sau bune, că El n-ar trebui să Se poarte așa. Fiindcă este vorba de copiii lor și fiindcă sunt credincioși, consideră că Dumnezeu n-ar trebui să permită ca astfel de lucruri să li se întâmple copiilor lor. Copiii lor sunt diferiți de alții; ar trebui să primească binecuvântări preferențiale de la Dumnezeu. Datorită credinței lor în Dumnezeu, El ar trebui să le binecuvânteze copiii și, în caz contrar, se supără, plâng, fac crize de nervi și nu mai vor să-L urmeze pe Dumnezeu. Dacă le moare copilul, simt că nici ei nu mai pot continua să trăiască. Este acesta sentimentul pe care îl nutresc? (Da.) Nu este aceasta o formă de protest împotriva lui Dumnezeu? (Ba da.) E un protest față de Dumnezeu” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. Cuvintele lui Dumnezeu expuneau întru totul starea în care mă aflam. După ce am auzit despre moartea fiului meu în accidentul de motocicletă, nu am mai mâncat și nu am mai băut, ba chiar m-am certat în mod nerezonabil cu Dumnezeu, I-am opus rezistență, L-am învinovățit și L-am înțeles greșit. Am făcut asta pentru că aveam o viziune greșită în credința mea. Eu și soțul meu ne părăsisem familia și serviciul pentru a ne îndeplini îndatoririle fără să ne plângem de greutăți și chiar am continuat să le îndeplinim în timp ce rudele și vecinii noștri ne luau în râs, iar poliția ne urmărea și ne persecuta. Crezusem că atât timp cât mă lepădam de lucruri, mă consumam, sufeream mai mult și plăteam un preț mai mare pentru datoria mea, Dumnezeu avea să-mi ocrotească negreșit fiul de boli și accidente și avea să-l țină în viață și sănătos. Când am aflat că fiul meu murise într-un accident de motocicletă, am început să mă cert cu Dumnezeu și să mă împotrivesc Lui, folosind ceea ce părăsisem și tot consumul meu drept capital pentru a mă certa cu El și învinuindu-L pe Dumnezeu pentru că nu îmi protejase fiul. În plus, mă gândeam că, din moment ce fiul meu murise, nu mai avea niciun rost să mai să trăiesc și mi-ar fi mult mai bine să fiu cu fiul meu în viața de apoi! Reflectând asupra comportamentului meu, am văzut că mă împotriveam lui Dumnezeu și eram nemulțumită de situația pe care o orchestrase El. Mă răzvrăteam și protestam împotriva lui Dumnezeu; asta însemna că mă opuneam Lui! Moartea fiului meu a dezvăluit adevărata mea statură. Am văzut clar că practica mea îndelungată în credință, faptul că mi-am părăsit familia și cariera, că am suferit și am plătit un preț erau doar un târg pe care voiam să-l fac cu Dumnezeu în schimbul harului și al binecuvântărilor. M-am gândit la încercarea incredibilă prin care a trecut Iov, care și-a pierdut toată averea și copiii și s-a umplut de bube, dar s-a supus necondiționat lui Dumnezeu, chiar a lăudat numele Lui și a rămas neclintit în mărturia sa față de Dumnezeu. După ce mi-am comparat propriul comportament cu cel al lui Iov, m-a cuprins rușinea. Trebuia să încetez să mai dau vina pe Dumnezeu. Trebuia să mă bazez pe El ca să rămân neclintită în mărturia mea și să-l umilesc pe Satana!

După aceea, am continuat să citesc cuvintele lui Dumnezeu și am început să înțeleg perspectiva mea greșită asupra credinței. Dumnezeu Atotputernic spune: „Nu a trecut de mult timp epoca în care «Credința unei persoane în Domnul aduce binecuvântări întregii familii»? (Ba da.) Atunci, de ce mai țin post și se roagă oamenii astfel, pledând fără rușine ca Dumnezeu să le protejeze și să le binecuvânteze copiii? De ce mai îndrăznesc să protesteze și să rivalizeze cu Dumnezeu, spunând: «Dacă nu procedezi așa, o să mă rog în continuare; o să țin post!» Ce înseamnă postul? Înseamnă că faci greva foamei, care, pe de altă parte, înseamnă că te porți cu nerușinare și ai o criză de nervi. Când oamenii se poartă cu nerușinare față de alții, ar putea să bată din picioare, spunând: «Copilul meu s-a dus; nu mai vreau să trăiesc, nu pot continua!» Nu fac asta când sunt înaintea lui Dumnezeu; vorbesc destul de elegant, spunând: «Dumnezeule, Te implor să-mi protejezi copilul și să-i vindeci boala. Dumnezeule, Tu ești marele doctor care salvează oameni – poți face orice. Te implor să veghezi asupra lui și să-l protejezi. Duhul Tău este peste tot, Tu ești drept, ești un Dumnezeu care le arată oamenilor milă. Ai grijă de ei și îi prețuiești.» Ce înseamnă asta? Nimic din ceea ce spun nu este greșit, doar că nu e momentul potrivit să spună astfel de lucruri. Implicația este că, dacă Dumnezeu nu-ți salvează și nu-ți protejează copilul, dacă nu-ți împlinește dorințele, nu este un Dumnezeu iubitor, este lipsit de iubire, nu este un Dumnezeu milos și nu este Dumnezeu. Nu așa stau lucrurile? Nu este nerușinat acest comportament? (Ba da.) Îl onorează pe Dumnezeu ca măreț oamenii care se poartă nerușinat? Au inimi cu frică de Dumnezeu? (Nu.) Cei care se poartă nerușinat sunt exact ca niște canalii – nu au inimi cu frică de Dumnezeu” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. „Relația omului cu Dumnezeu este doar una de pur interes personal. Este o relație dintre o persoană care primește și una care dă binecuvântarea. Pentru a spune lucrurilor pe nume, este relația dintre un angajat și un angajator. Angajatul lucrează din greu numai pentru a primi recompensele acordate de angajator. Într-o astfel de relație bazată pe interese, nu există nicio afecțiune, ci doar o tranzacție. Nu există a iubi sau a fi iubit, numai caritate și milă. Nu există înțelegere, doar o neputincioasă indignare reprimată și înșelătorie. Nu există intimitate, numai o prăpastie de netraversat” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Anexă 3: Omul poate fi salvat numai în mijlocul gestionării lui Dumnezeu”). Gândindu-mă la cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că El a spus că era „Credința unei persoane în Domnul aduce binecuvântări întregii familii” trecuse de mult. Cu toate acestea, eu continuam să susțin acest punct de vedere în credința mea. Reflectând asupra mulților mei ani de credință, la suprafață, ar fi putut părea că îmi părăsisem familia și cariera pentru a-mi face datoria, dar, de fapt, am vrut doar să primesc har de la Dumnezeu. Când auzeam că fiului meu îi mergea bine și că era sănătos și în siguranță, indiferent ce datorie mi se aloca, o îndeplineam cu conștiinciozitate. Când am aflat vestea groaznică a morții fiului meu, am început să mă cert cu Dumnezeu, să mă împotrivesc Lui și nu am mai avut nicio motivație să-mi fac datoria. M-am gândit chiar să mă sinucid ca să fiu cu fiul meu și am fost plină de neînțelegeri și de proteste în legătură cu Dumnezeu. Comparând cuvintele lui Dumnezeu cu situația mea, am înțeles că eram o persoană lipsită de rușine, care făcuse o criză de furie. Credeam de ani de zile în Dumnezeu, mâncasem și băusem atât de multe din cuvintele Lui, dar nu aveam nici cea mai mică urmă de supunere sau frică de El în inima mea. Îmi petrecusem acei ani suferind și consumându-mă pentru a obține binecuvântări, făceam doar o tranzacție cu Dumnezeu și nu-mi îndeplineam deloc datoria de a-L mulțumi pe Dumnezeu. Când nu am primit harul și binecuvântările lui Dumnezeu, am început imediat să protestez împotriva Lui și să mă cert cu El. Nu aveam nici cea mai mică urmă de umanitate sau de rațiune!

Mai târziu, am citit un alt fragment care m-a ajutat să înțeleg mai bine de ce perspectiva conform căreia „Credința unei persoane în Domnul aduce binecuvântări întregii familii” este greșită. Dumnezeu spune: „Toată lumea are o destinație potrivită determinată conform esenței fiecărui individ și nu are absolut nicio legătură cu alți oameni. Comportamentul rău al unui copil nu poate fi transferat părinților lui și nici dreptatea unui copil nu poate fi împărtășită cu părinții lui. Comportamentul rău al unui părinte nu poate fi transferat copiilor lui și nici dreptatea unui părinte nu poate fi împărtășită cu copiii lui. Fiecare își poartă păcatele și fiecare se bucură de binecuvântările proprii. Nimeni nu poate fi un înlocuitor pentru o altă persoană; aceasta este dreptatea” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). Prin cuvintele lui Dumnezeu am ajuns să înțeleg că Dumnezeu definește finalurile oamenilor în funcție de esența și comportamentul lor general. În calitate de credincioasă, datoria mea era responsabilitatea mea, iar asta nu avea nicio legătură cu soarta și destinația fiului meu. Soarta fiului meu nu avea să se schimbe doar pentru că eu credeam în Dumnezeu. Dumnezeu hotărăște soarta tuturor, credincioși și non-credincioși deopotrivă. Rânduielile lui Dumnezeu sunt întotdeauna drepte, așadar, ar trebui să mă supun lor. Așa ar fi rezonabil să fac. Cu toate acestea, eu am urmat perspectiva greșită conform căreia „Credința unei persoane în Domnul aduce binecuvântări întregii familii”, gândindu-mă că, deoarece mă lepădam la de lucruri, mă consumam și îmi făceam datoria, Dumnezeu ar trebui să-mi protejeze fiul. Acest punct de vedere provenea din propriile mele noțiuni și imaginații și nu se corespundea deloc adevărului.

Mâncând și bând cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că punctul meu de vedere despre dobândirea binecuvântărilor prin credință era greșit. Am crezut că trecusem, în sfârșit, peste moartea fiului meu, dar, când Dumnezeu a orchestrat o altă situație pentru mine și am aflat motivul morții fiului meu, am început să mă plâng din nou. În 14 august, m-am întâlnit cu cumnata mea, care era și ea credincioasă, iar ea mi-a spus că, la momentul accidentului, părea că fiul meu nu fusese rănit grav. A fost dus la spital pentru investigații imagistice și apoi externat pentru a se odihni acasă. După ce a ajuns acasă, a început să respire greu și s-a internat din nou în spital, dar nu numai că nu s-a simțit mai bine, ci chiar i s-a făcut mai rău, așa că a cerut să fie transferat la un alt spital, dar medicul curant a refuzat. Abia mai târziu, după ce fiul meu a ajuns să respire din ce în ce mai greu, medicul a fost în cele din urmă de acord să-l transfere, dar, în drum spre spital, respirația i s-a oprit cu totul. În urma autopsiei s-a constatat că o coastă fracturată îi lezase plămânii și îi provocase o infecție. Dacă ar fi fost operat la timp, poate că nu ar fi murit. Diagnosticul greșit al spitalului a fost ceea ce i-a cauzat moartea. Când am auzit aceste detalii, am fost absolut șocată și aproape că am leșinat. Simțeam durerea emoțională ca pe un pumnal în piept. Mi-am îmbrățișat cumnata și am izbucnit în lacrimi. M-am gândit în sinea mea: „Dacă eu și soțul meu am fi fost acolo ca să insistăm să fie transferat la timp, nu ar fi murit.” Cumnata mea a încercat să mă consoleze și mi-a spus: „Intenția lui Dumnezeu este în această experiență; încearcă să accepți asta din partea Dumnezeu.” Remarcile cumnatei mele m-au ajutat să îmi dau seama brusc că mă plângeam din nou. M-am rugat la Dumnezeu în inima mea, rugându-L să-mi ocrotească inima și să mă ajute să mă supun suveranității și rânduielilor Lui. Mi-am amintit apoi un fragment din cuvintele lui Dumnezeu pe care îl citisem cu câteva zile în urmă: „Suveranitatea lui Dumnezeu este poruncită și planificată de El. Este în regulă faptul că vrei să o schimbi? (Nu.) Nu este în regulă. Așadar, oamenii nu trebuie să facă lucruri nesăbuite sau irezonabile” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. Gândindu-mă la cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că viața și moartea omului sunt rânduite de Dumnezeu. Chiar dacă am fi fost acasă și am fi insistat ca medicul să facă operația mai repede, dacă îi sunase ceasul, tot ar fi murit și nu am fi putut face nimic în privința asta. Era atât de nerezonabil din partea mea să mă plâng lui Dumnezeu. Înțelegând acest lucru, m-am simțit mult mai ușurată. Am fost dispusă să mă supun suveranității lui Dumnezeu și să-mi îndeplinesc datoria în pace.

Mai târziu, am descoperit într-un videoclip un fragment din cuvintele lui Dumnezeu care mi-a oferit o perspectivă asupra viziunii greșite de a căuta binecuvântări în credință. Dumnezeu Atotputernic spune: „Nu există o corelare între datoria omului și dacă primește binecuvântări sau îndură nenorociri. Datoria este ceea ce omul se cuvine să îndeplinească; reprezintă vocația sa de la ceruri și nu ar trebui să depindă de recompensă, condiții sau motive. Doar atunci el își face datoria. A primi binecuvântări se referă la binecuvântările de care se bucură când este desăvârșit după ce a experimentat judecata. A îndura nenorociri se referă la pedeapsa pe care o primește cineva atunci când nu-și schimbă firea după ce trece prin mustrare și judecată, adică atunci când nu experimentează desăvârșirea. Dar, indiferent dacă primesc binecuvântări sau îndură nenorociri, ființele create ar trebui să-și facă datoria, să facă ceea ce se cuvine să facă și ceea ce sunt capabile să facă; acesta este minimul pe care o persoană, o persoană care-L caută pe Dumnezeu, ar trebui să-l facă. Nu ar trebui să-ți faci datoria doar pentru a primi binecuvântări și nu ar trebui să refuzi să acționezi din teama de a îndura nenorociri. Permiteți-Mi să vă spun acest lucru: îndeplinirea datoriei proprii este ceea ce omul se cuvine să facă, iar dacă nu este capabil să-și facă datoria, atunci asta este răzvrătirea lui” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Diferența dintre lucrarea de slujire a lui Dumnezeu întrupat și datoria omului”). Cugetând asupra cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am dat seama că nu există nicio legătură între a-ți face datoria și a fi binecuvântat sau blestemat. Îndatoririle sunt însărcinările date de Dumnezeu oamenilor, sunt responsabilitățile noastre de la care nu ne putem eschiva și pe care toți trebuie să le îndeplinim în mod natural și justificat. Eu sunt o ființă creată, iar Dumnezeu mi-a dat viață, așa că ar trebui să-mi îndeplinesc datoria, nu să folosesc faptul că mă lepăd de lucruri și că mă consum ca pe un capital pe care să-l dau la schimb lui Dumnezeu pentru har și binecuvântări. Fie că sunt credincioase sau non-credincioase, soarta tuturor persoanelor este rânduită și guvernată de Dumnezeu. Nașterea, îmbătrânirea, boala și moartea sunt toate fenomene naturale, iar eu ar trebui să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu.

Am citit apoi un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Îți iubești și îți protejezi copiii, ai afecțiune față de ei, nu poți renunța la ei și, astfel, nu-I permiți lui Dumnezeu să facă nimic. Are sens acest lucru? Este conform cu adevărul, cu moralitatea sau cu umanitatea? Nu este conform cu nimic, nici măcar cu moralitatea, nu-i așa? Nu îți prețuiești copiii, îi ocrotești – te afli sub influența afecțiunii tale. Spui chiar că nu-ți vei mai continua viața dacă îți moare copilul. Întrucât ești atât de iresponsabil față de propria viață și nu prețuiești viața pe care ți-a dăruit-o Dumnezeu, dacă vrei să trăiești pentru copiii tăi, atunci n-ai decât să mori împreună cu ei. Nu e ușor să faci asta? După ce vei muri și vei ajunge pe tărâmul spiritual, vei putea verifica să vezi: oare mai sunt spiritele tale și ale copiilor tăi de același fel? Mai aveți aceeași relație fizică? Mai aveți afecțiune unii față de ceilalți? Când te vei întoarce pe lumea cealaltă, te vei schimba. Nu-i adevărat? (Ba da.) […] Unde vor merge după ce vor muri? Odată ce mor, trupul lor își dă ultima suflare, sufletul lor pleacă și ei își iau rămas-bun de la tine. Nu te vor mai recunoaște, nici măcar nu vor rămâne o secundă, pur și simplu se vor întoarce pe lumea cealaltă. Când se întorc pe lumea cealaltă, tu plângi, îți este dor de ei și te simți nefericit și îndurerat, spunând: «Copilul meu s-a dus și n-o să-l mai pot vedea niciodată!» Oare un mort este conștient de ceva? Nu este conștient de tine, nu-i este câtuși de puțin dor de tine. Odată ce-și părăsește trupul, devine imediat o terță parte și nu mai are nicio relație cu tine. Cum te privește? Spune: «Bătrâna aceea, bătrânul acela – pe cine plâng ei? Ah, plâng pentru un trup. Simt că tocmai am fost separat de acel trup: nu sunt la fel de greu acum și nu mai sufăr de durerea bolii – sunt liber.» Așa se simte. După ce moare și își părăsește corpul, continuă să existe în lumea cealaltă, apărând într-o formă diferită, și nu mai are nicio relație cu tine. Tu plângi și tânjești după el aici, suferind din cauza lui, dar el nu simte nimic, nu știe nimic. După mulți ani, din cauza sorții sau a unei coincidențe, îți poate deveni coleg ori conațional sau poate trăi la mare distanță de tine. Deși trăiți în aceeași lume, veți fi două persoane diferite, fără nicio legătură între voi. Deși unii oameni pot recunoaște că au fost cutare sau cutare în viața anterioară din cauza unor circumstanțe speciale sau fiindcă s-a spus ceva special, totuși nu simt nimic când te văd și tu nu simți nimic când îi vezi. Chiar dacă a fost copilul tău în viața anterioară, nu simți nimic pentru el acum – te gândești doar la copilul tău mort. Nici el nu simte nimic pentru tine: are proprii părinți, propria familie și alt nume – nu are nicio relație cu tine. Dar tu ești tot acolo, fiindu-ți dor de el – de ce anume îți este dor? Îți este dor numai de corpul fizic și de numele care a fost cândva legat de tine prin sânge; este doar o imagine, o umbră care dăinuie în gândurile sau mintea ta – nu are nicio valoare reală. S-a reîncarnat, s-a transformat într-un om sau în orice altă ființă vie – nu are nicio relație cu tine. Prin urmare, când unii părinți spun: «Dacă îmi moare copilul, nici eu n-o să mai trăiesc!» este pur și simplu ignoranță! Firul vieții sale a ajuns la sfârșit, dar tu de ce să nu mai trăiești? De ce vorbești atât de iresponsabil? Firul vieții sale a ajuns la sfârșit, Dumnezeu l-a tăiat, iar el are altă sarcină – ce te privește pe tine? Dacă vei avea o altă sarcină, Dumnezeu îți va tăia și ție firul, dar tu nu ai încă, așa că trebuie să trăiești în continuare. Dacă Dumnezeu vrea să trăiești, nu poți muri. Indiferent dacă este vorba de părinți, de copii sau de orice alte rude sau persoane legate prin sânge în viața lor, în ceea ce privește afecțiunea, oamenii ar trebui să aibă următoarea opinie și înțelegere: referitor la afecțiunea care există între oameni, dacă aceasta este între rude de sânge, e suficient să-și îndeplinească responsabilitatea. În afară de a-și îndeplini responsabilitățile, oamenii nu au nici obligația și nici capacitatea de a schimba ceva. Prin urmare, este iresponsabil din partea părinților să spună: «Dacă ai noștri copii s-au dus, dacă noi, ca părinți, trebuie să ne îngropăm copiii, atunci nu vom continua să trăim.» Dacă într-adevăr copiii sunt îngropați de părinții lor, se poate spune doar că timpul lor pe această lume a fost doar atât de lung și că au trebuit să plece. Dar părinții lor sunt încă aici, așa că ar trebui să continue să trăiască bine. Desigur, în funcție de umanitatea lor, este normal ca oamenii să se gândească la copiii lor, dar n-ar trebui să irosească timpul care le-a rămas fiindu-le dor de copiii lor decedați. Este nesăbuit. Așadar, când abordează această chestiune, într-o anumită privință, oamenii ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru propria viață și, în alta, se cuvine să înțeleagă pe deplin relațiile familiale. Relația care există cu adevărat între oameni nu se bazează pe legăturile trupului și ale sângelui, ci este o relație între o ființă vie și o alta creată de Dumnezeu. Acest tip de relație nu cunoaște legături ale trupului și sângelui; este doar între două ființe vii independente. Dacă privești lucrurile din această perspectivă, ca părinte, când ai tăi copii au neșansa de a se îmbolnăvi sau dacă viețile lor sunt în pericol, se cuvine să înfrunți corect aceste probleme. N-ar trebui să renunți la timpul care ți-a rămas, la calea pe care se cuvine să mergi sau la responsabilitățile și obligațiile pe care ar trebui să le îndeplinești din cauza nenorocirilor sau a decesului copiilor tăi – ar trebui să înfrunți corect această situație. Dacă ai gândurile și punctele de vedere corecte și îți poți da seama de aceste lucruri, vei fi în stare să depășești rapid disperarea, mâhnirea și dorul, dar dacă nu-ți poți da seama de ele? Atunci te-ar putea bântui tot restul vieții, până în ziua în care vei muri” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles lucrurile mult mai limpede. Cât timp fiul meu a fost în viață, am fost mamă și fiu și am avut o legătură de sânge. După ce l-am născut și l-am crescut până la vârsta adultă, responsabilitatea mea era deja îndeplinită. Cât despre soarta sa, când și cum avea să moară și care avea să fie finalul și destinația sa, toate acestea erau guvernate și rânduite de Dumnezeu. Zilele lui se terminaseră, iar Dumnezeu i-a luat suflarea vieții. De îndată ce a murit, sufletul său i-a părăsit trupul iar eu nu mai aveam nici cea mai mică legătură cu el și nu ne mai cunoșteam. Credeam de mulți ani în Dumnezeu, citisem multe dintre cuvintele Lui și îndeplinisem multe îndatoriri, iar Dumnezeu m-a călăuzit pe calea cea bună în viață și mi-a dat șansa de a ajunge la adevăr și de a fi mântuită. Totuși, când m-am confruntat cu moartea fiului meu, am vrut doar să mor împreună cu el și să-mi abandonez datoria și șansa la mântuire. Am înțeles că nu aveam nici cea mai mică urmă de conștiință și rațiune. Știam că trebuia să ies din durerea morții fiului meu, să mă adun și să-mi folosesc restul zilelor pentru a-mi face datoria cum se cuvine, să propovăduiesc Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și să aduc mai mulți credincioși adevărați în fața lui Dumnezeu.

Mai târziu, când încă mă mai gândeam uneori la fiul meu, mă rugam la Dumnezeu și cântam imnul cuvintelor lui Dumnezeu „Cum să fii făcut desăvârșit”: „Când te confrunți cu suferința, trebuie să poți fi capabil să lași deoparte grija pentru trup și să nu te plângi de Dumnezeu. Când Dumnezeu Se ascunde de tine, trebuie să poți să ai credința de a-L urma, de a-ți păstra iubirea de dinainte fără să o lași să șovăie sau să se risipească. Indiferent ce face Dumnezeu, trebuie să Îl lași să orchestreze după cum dorește și să fii dispus să-ți blestemi trupul, mai degrabă decât să te plângi de El. Când te confrunți cu încercări, trebuie să fii dispus să înduri durerea de a renunța la ce iubești și să fii dispus să plângi amarnic pentru a-L satisface pe Dumnezeu. Doar aceasta este adevărata iubire și credință” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”). Cântarea acelui imn al cuvintelor lui Dumnezeu m-a impresionat profund. Intenția lui Dumnezeu a fost să-mi întărească stăruința prin încercări, pentru ca eu să mă supun suveranității și rânduielilor Lui și să-mi îndeplinesc datoria. După ce am înțeles intenția lui Dumnezeu, am vărsat lacrimi de vinovăție și de recunoștință și nu am mai vrut să mă adâncesc în jalea morții fiului meu. Chiar dacă îmi pierdusem fiul, încă Îl aveam pe Dumnezeu, cel mai mare sprijin al meu.

În timpul acestei experiențe de neuitat, am suferit până la un punct, dar am dobândit o mai bună înțelegere a suveranității lui Dumnezeu și am ajuns să conștientizez perspectiva greșită cu privire la credință. Dacă nu aș fi fost dezvăluită prin această experiență, nu mi-aș fi conștientizat niciodată adevărata statură, corupția și impuritățile. Am obținut toate acestea prin cuvintele lui Dumnezeu, care m-au călăuzit. Îi mulțumesc lui Dumnezeu din adâncul inimii!