de Yixin, China

În 2021, am devenit supraveghetoare a lucrării de evanghelizare. Deoarece aveam dinainte ceva experiență în predicarea Evangheliei și obținusem unele rezultate în acest sens, am crezut că aș fi destul de potrivită pentru această datorie. Am văzut câțiva frați și câteva surori care abia începeau să se instruiască în predicarea Evangheliei, așa că i-am îndrumat și i-am ajutat. Spre surprinderea mea, după ce am avut părtășie despre câteva adevăruri relevante cu privire la unele noțiuni religioase, frații și surorile au început să mă laude, spunând că am vorbit inteligibil și clar. M-am gândit în sinea mea: „N-am spus mare lucru și deja simțiți că ați avut foarte mult de câștigat. Dacă voi continua să împărtășesc mai multe cu voi, o să vă impresionez și mai mult.” Mai târziu, conducătoarea m-a rugat și să vorbesc despre experiențele mele privind modul de predicare a Evangheliei și chiar le-a dat fraților și surorilor predici pe care le scrisesem, ca referință. Acest lucru m-a făcut să mă simt excepțională și, până să-mi dau seama, egoul îmi scăpase de sub control și am început să cred că eu chiar sunt mai bună decât ceilalți frați și celelalte surori. Uneori, pentru a le arăta fraților și surorilor că știu mai multe, mă străduiam să pun întrebări dificile, iar când ei nu puteau răspunde, aveam și mai multă părtășie și, în acest fel, au ajuns să mă admire și mai mult.

Odată, în timpul unei adunări, Zhang Jie a spus: „Oamenii din unele confesiuni au o mulțime de noțiuni, iar eu nu știu cum să am părtășie despre ele.” Un alt frate a spus: „Unii oameni religioși cred orbește în zvonuri nefondate și, deși putem respinge unele dintre ele, tot nu putem să avem părtășie despre lucruri în mod clar.” Văzându-i pe frați și pe surori în dificultate, m-am gândit în sinea mea: „Voi chiar nu înțelegeți nimic. Dacă sunt noțiuni, pur și simplu aveți părtășie despre ele, iar dacă sunt zvonuri nefondate, doar respingeți-le! Ce este atât de greu în asta? Se pare că trebuie să am părtășie cu voi despre experiențele mele de predicare a Evangheliei ca să vă arăt cum stă treaba.” Așa că le-am spus: „Confruntarea cu dificultăți în predicarea Evangheliei este exact ceea ce ne formează. Nu numai că ne obligă să ne echipăm cu adevărul, ci ne ajută și să învățăm să folosim adevărul pentru a soluționa diverse noțiuni religioase. Mai mult, predicarea Evangheliei ne cere să vrem să suferim; cum putem vedea binecuvântările lui Dumnezeu dacă nu suferim? Cum s-a întâmplat odată, când predicam Evanghelia și am aflat dinainte ce noțiuni aveau potențialii destinatari ai Evangheliei, apoi am căutat și am cugetat la cuvintele relevante ale lui Dumnezeu și, suferind și plătind un preț, în puțin peste o lună, am convertit sute de oameni. Am văzut cu adevărat că aceasta a fost binecuvântarea lui Dumnezeu și m-am simțit cu adevărat fericită. Chiar și în ziua de Anul Nou ne-am adunat și am avut părtășie cu potențiali destinatari ai Evangheliei. Mai târziu, când acei conducători confesionali au creat tulburări peste tot, noi am avut părtășie despre adevăr și i-am udat și sprijinit pe potențialii destinatari ai Evangheliei. Când ne-am întâlnit cu acești conducători confesionali, nu ne-a fost teamă și am dezbătut cu ei, până la punctul în care, în cele din urmă, au plecat cu coada între picioare, iar potențialii destinatari ai Evangheliei au devenit și mai siguri de lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă.” Am văzut că toți frații și toate surorile ascultau cu atenție, cu ochii mari, unii chiar mă lăudau, spunând: „E incredibil să convertești atât de mulți oameni într-o singură lună!” Pentru a-i face pe frați și pe surori să aibă o părere și mai bună despre mine și să mă considere cu adevărat excepțională, am început din nou să mă dau mare, spunând: „Odată, l-am convertit chiar și pe secretarul unui primar. La început, m-am gândit că are un statut destul de înalt; oare mă va asculta măcar? Dar, când i-am predicat, am aflat că, deși avea un statut înalt, îi lipsea adevărul și admira toate lucrurile despre care vorbisem. Mai târziu, el și zeci de colegi de-ai săi de la biserică au acceptat Evanghelia!” Toți frații și toate surorile m-au privit cu aprobare în ochi, iar unii au spus: „Ești o figură! Ai reușit să-l convertești chiar și pe secretarul unui primar! Noi nu am putea face asta niciodată; suntem cu mult în urma ta!” Unii au spus și următoarele: „Când vom putea și noi să predicăm Evanghelia la fel de bine ca tine?” După un timp, am observat că unii frați și unele surori nu se mai temeau să predice Evanghelia și că aveau chiar curajul să le predice potențialilor destinatari ai Evangheliei din diferite confesiuni. M-am simțit foarte fericită și am avut un mare sentiment de împlinire.

După aceea, ori de câte ori frații și surorile întâmpinau probleme sau dificultăți în predicarea Evangheliei, veneau la mine, iar eu le răspundeam pe rând. Cu timpul, au devenit foarte dependenți de mine. Îmi aduc aminte că, odată, s-au întâlnit cu un predicator dintr-o confesiune, dar, pentru că le era teamă că nu vor fi în stare să rezolve în mod adecvat numeroasele noțiuni ale predicatorului, și-au pierdut curajul. Câțiva dintre ei chiar au venit cu mașina să mă caute și m-au rugat să-i însoțesc. M-am gândit în sinea mea: „Au venit până aici doar ca să mă găsească; se pare că statutul meu în inimile lor este destul de extraordinar. Este acesta un lucru bun sau un lucru rău?” M-am simțit un pic neliniștită, gândindu-mă: „Mă venerează și mă admiră? Dacă acest lucru continuă, nu-i voi aduce pe toți frații și pe toate surorile înaintea mea? Dacă este într-adevăr așa, atunci asta ar ofensa firea lui Dumnezeu!” Dar apoi m-am gândit: „Dacă nu îi conduc pe frați și pe surori în predicarea Evangheliei, ei nu vor fi capabili să o facă singuri. Așadar, nu este acest lucru benefic pentru lucrarea de evanghelizare?” Când am gândit astfel, neliniștea din inima mea a dispărut rapid, așa că am mers cu frații și cu surorile ca să-i predic Evanghelia acestui predicator. Dar, spre surprinderea noastră, după ce am condus și ne-am agitat toată ziua, nu l-am găsit deloc pe predicator. Investiserăm atât de multă forță de muncă și atât de multe resurse și nu am avut nimic de câștigat. În acea perioadă, lucrarea de evanghelizare nu a dat niciun rezultat clar, iar eu m-am simțit destul de negativă, îngrijorată de ce ar crede frații și surorile despre mine dacă acest lucru ar continua. Aveau să spună că am doar rang de supraveghetor, dar nu și substanță? Dar nu știam care era originea problemei, așa că am vrut să găsesc pe cineva cu care să vorbesc, însă apoi m-am gândit: „Sunt supraveghetoare; ce vor crede frații și surorile despre mine dacă voi avea părtășie despre starea mea cu ei? Nu ar spune că nu am statură? Dacă și eu devin negativă, cum pot să le monitorizez lucrarea? Lasă, mai bine nu spun nimic. Mă voi ruga lui Dumnezeu și voi rezolva singură problema.” Așa că am înăbușit reprimarea din inima mea și m-am dat curajoasă în fața fraților și surorilor, continuând să spun cuvinte mari în prezența lor.

Într-o zi, o soră a spus că întâlnise un potențial beneficiar al Evangheliei și mi-a cerut să mă duc să-i predic Evanghelia. O altă soră a mai spus că potențialul destinatar al Evangheliei pe care îl cunoștea era dispus să cerceteze lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă și m-a întrebat când aș putea merge să-i predic. Am fost foarte fericită să aud asta, gândindu-mă că, dacă aș putea converti toți acești potențiali destinatari ai Evangheliei, lucrarea de evanghelizare ar indica o oarecare îmbunătățire. Dar, chiar când eram pe cale să fac marele pas, sora care mă găzduia a fost arestată de poliție pe neașteptate și aproape că am fost prinsă și eu. În acel moment, singura mea opțiune a fost să mă ascund acasă și să nu ies să predic Evanghelia. Noaptea, stăteam în pat și mă zvârcoleam, fără să pot adormi, gândindu-mă în sinea mea: „Această situație s-a ivit cu permisiunea lui Dumnezeu; I-am ofensat în vreun fel firea? Acum că toți frații și toate surorile mă stimează și mă admiră, oare chiar i-am adus înaintea mea?” Dar înainte de a avea timp să reflectez, am fost transferată la datoria bazată pe texte. Abia într-o zi când am citit două documente despre excluderea antihriștilor și am văzut că multe dintre comportamentele lor erau foarte asemănătoare cu ale mele, mi-am dat seama de gravitatea problemei. Am venit repede înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune: „Dumnezeule, excluderea acestor antihriști este un avertisment pentru mine; trebuie să reflectez asupra mea așa cum trebuie. Te rog să mă luminezi și să mă călăuzești, astfel încât să mă pot cunoaște cu adevărat și să mă îndrept la timp.” După ce m-am rugat, am căutat cuvintele lui Dumnezeu care dezvăluie modul în care oamenii se preamăresc și aduc mărturie pentru ei înșiși.

Dumnezeu Atotputernic spune: „Cum se preamăresc oamenii de obicei și mărturisesc despre ei înșiși? Cum ating obiectivul de a-i determina pe ceilalți să aibă o părere bună despre ei și să li se închine? Ei mărturisesc cât de multă lucrare au făcut, cât de mult au suferit, cât de mult s-au sacrificat și ce preț au plătit. Ei se înalță vorbind despre capitalul lor, ceea ce le conferă un loc mai înalt, mai ferm, mai sigur în mintea oamenilor, astfel încât mai mulți oameni să-i aprecieze, să aibă o părere bună despre ei, să-i admire, chiar să-i venereze, să-i trateze cu respect și să-i urmeze. Pentru a atinge acest țel, oamenii fac multe lucruri care sunt mărturie de fațadă pentru Dumnezeu, dar în esență, se preamăresc și mărturisesc despre ei înșiși. Este rezonabil acest mod de a acționa? Aceste lucruri depășesc sfera raționalității și nu au nicio rușine, adică, ei mărturisesc nestingheriți ce au făcut pentru Dumnezeu și cât au suferit pentru El. Ba chiar își etalează darurile, talentele, experiența, abilitățile speciale, tehnicile lor inteligente pentru interacțiuni lumești, mijloacele pe care le folosesc pentru a se juca cu oamenii și altele. Metoda lor de a se preamări și a mărturisi despre ei înșiși este de a se da în spectacol și a-i desconsidera pe alții. De asemenea, se camuflează și se înfrumusețează, ascunzându-și punctele slabe, neajunsurile și lacunele în fața oamenilor, astfel încât ei să le vadă doar strălucirea. Nici nu îndrăznesc să le spună altor oameni când se simt negativi; le lipsește curajul să se deschidă și să aibă părtășie cu ei și, atunci când greșesc ceva, fac tot posibilul să ascundă și să țină secret acel lucru. Nu menționează niciodată răul pe care l-au făcut lucrării bisericii în cursul îndeplinirii datoriei lor. Cu toate acestea, atunci când au avut o contribuție minoră sau au obținut un mic succes, se grăbesc să se fălească. Abia așteaptă să anunțe întreaga lume cât de capabili sunt, cât de înalt este calibrul lor, cât de excepționali sunt și cât de mult mai buni sunt decât oamenii normali. Nu este acesta un mod de a se preamări și a mărturisi despre ei înșiși?” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul patru: Ei se preamăresc și mărturisesc despre ei înșiși”). „O altă metodă pe care o folosește un antihrist pentru a-i induce în eroare și a-i controla pe oameni este să se dea mare în mod constant și ca toți să afle despre el și ca mai mulți să afle despre contribuțiile lui în casa lui Dumnezeu. De exemplu, ar putea spune: «Mai înainte, am venit cu unele metode de răspândire a evangheliei și asta i-a îmbunătățit eficiența răspândirii. În zilele noastre, și alte biserici adoptă aceste metode.» În realitate, diverse biserici au acumulat destul de multă experiență în răspândirea Evangheliei, dar antihristul se laudă continuu cu deciziile și realizările sale corecte, informându-i pe oameni despre ele, subliniindu-le și repetându-le oriunde se duce, până când toată lumea le știe. Care este scopul său? Să își consolideze imaginea și prestigiul propriu, să obțină laude, sprijin și admirație din partea mai multor oameni și să își determine semenii să apeleze la el pentru orice. Nu realizează acest lucru obiectivul antihristului de a-i induce în eroare pe oameni și de a-i controla? Majoritatea antihriștilor acționează în acest fel, asumându-și rolul de a-i induce în eroare pe oameni, de a-i atrage în capcană și de a-i controla. Indiferent de biserică, grup social sau mediu de lucru, ori de câte ori apare un antihrist, majoritatea oamenilor încep în mod inconștient să îl venereze și să îl admire. Ori de câte ori întâmpină dificultăți în care se simt confuzi și au nevoie de cineva care să le ofere îndrumare, mai ales în situații critice când trebuie luată o decizie, se vor gândi la antihristul înzestrat. Ei cred în inimile lor: «Măcar dacă ar fi el aici, totul ar fi bine. Doar el poate oferi sfaturile și sugestiile care să ne ajute să depășim această dificultate; el are cele mai multe idei și soluții, experiențele lui sunt cele mai bogate și mintea lui este cea mai agilă.» Oare faptul că acești oameni îl pot venera pe antihrist într-o asemenea măsură nu este direct legat de modul acestuia obișnuit de a se da mare, de a se da în spectacol și de a defila? […] În orice caz, antihriștii au un set de metode pentru a-i controla pe oameni și nu ezită să investească timp și energie în gestionarea statutului și a imaginii lor în inimile oamenilor, totul cu scopul final de a obține controlul asupra lor. Ce face un antihrist înainte de a-și îndeplini acest obiectiv? Care este atitudinea sa față de statut? Nu este doar o simpatie sau o invidie obișnuită; este un plan pe termen lung, o intenție deliberată de a-l obține. El acordă o importanță deosebită puterii și statutului și consideră statutul drept o condiție prealabilă pentru atingerea obiectivului său de a-i induce în eroare și de a-i controla pe oameni. Odată ce obțin statutul, este o chestiune firească să se bucure de toate beneficiile acestuia. Prin urmare, capacitatea unui antihrist de a-i induce în eroare și de a-i controla pe oameni este rezultatul unei gestionări atente. Categoric nu e vorba că el ia această cale din întâmplare; tot ceea ce face este intenționat, premeditat și atent calculat. Pentru antihriști, obținerea puterii și îndeplinirea obiectivului lor de a-i controla pe oameni este premiul – este rezultatul pe care și-l doresc cel mai mult. Urmărirea puterii și a statutului de către ei este motivată, are un scop, este intenționată și gestionată laborios; cu alte cuvinte, atunci când vorbesc sau acționează, o fac cu un puternic simț al obiectivului și al intenției, iar scopul lor este definit în mod special” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul cinci: Ei îi induc în eroare, îi atrag de partea lor, îi amenință și îi controlează pe oameni”). Dumnezeu expune faptul că antihriștii folosesc diferite metode pentru a se preamări și a depune mărturie despre ei înșiși, pentru a-i face pe oameni să-i venereze și să îi admire și pentru a-și atinge scopurile de a-i induce în eroare și de a-i controla pe oameni. Când am comparat acest lucru cu propriul comportament, am văzut că era același ca al unui antihrist. Pentru a-mi stabili prestigiul și buna imagine printre frați și surori și pentru a-i face să mă stimeze și să mă admire, am căutat și orice ocazie de a-mi etala meritele și capitalul în predicarea Evangheliei. Am vrut ca frații și surorile să vadă cât de mult suferisem în predicarea Evangheliei, cât de experimentată și de capabilă eram și cât de mult contribuisem la lucrarea bisericii. Când mă adunam cu frații și cu surorile, pentru a le face cunoscut cât de mult înțelegeam, puneam întrebări dificile ca să-i testez și, când nu puteau răspunde, aveam părtășie cu ei pentru a-mi evidenția înțelegerea adevărului și pentru a-i face să mă admire. Când frații și surorile întâmpinau dificultăți, mă dădeam mare cu faptul că am suferit și am plătit un preț, cu câți oameni am convertit în predicarea Evangheliei, cum am dezbătut cu liderii diferitelor confesiuni și chiar mă lăudam cu oamenii importanți pe care îi convertisem. Prin asta, am vrut ca frații și surorile să simtă că am avut contribuții semnificative la lucrarea de evanghelizare, astfel încât să mă venereze și mai mult. Mi-am folosit experiența pentru a-i învăța pe frați și pe surori cum să procedeze, ceea ce a făcut ca ei să vină la mine ori de câte ori aveau o problemă sau o dificultate. Chiar parcurgeau distanțe lungi pentru a mă căuta ca să predic Evanghelia, insistând să merg cu ei, ca și cum, fără mine, nimeni nu ar putea predica Evanghelia. Dacă acest lucru continua, nu însemna că-i aduc pe oameni înaintea mea? Nu exact asta făceau antihriștii? Nu e de mirare că lucrarea de evanghelizare nu dădea niciun rezultat. Eram de mult pe o cale greșită și mă împotriveam lui Dumnezeu. De ce să mă binecuvânteze sau să mă călăuzească? Dumnezeu ajunsese deja să mă deteste! Totuși, chiar și în această stare, tot nu mă gândeam să reflectez asupra mea și, chiar și atunci când mă simțeam negativă și ținută în frâu, nu aveam curajul să mă deschid față de frați și de surori, de teamă că le voi strica imaginea bună pe care o aveau despre mine. M-am forțat să mă prefac în continuare, arătându-mi doar partea bună și ascunzându-mi partea rea. Eram atât de ipocrită! Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât eram mai speriată. Cum ajunsesem să merg pe calea unui antihrist fără să-mi dau seama? Ce fel de fire dusese la asta? Așa că am venit în fața lui Dumnezeu în rugăciune, cerându-I să mă lumineze și să mă îndrume pentru a-mi înțelege natura-esență.

Mai târziu, am urmărit un videoclip cu o mărturie bazată pe experiență și un fragment din cuvintele lui Dumnezeu citate în el m-a făcut să-mi înțeleg întrucâtva natura coruptă. Dumnezeu Atotputernic spune: „De la corupția omenirii de către Satana, natura oamenilor a început să se deterioreze și, treptat, ei și-au pierdut rațiunea pe care o au oamenii normali. Acum, ei nu mai acționează ca ființe umane în poziția omului, ci, sunt plini de aspirații neînfrânate; au depășit statutul omului – cu toate acestea, încă tânjesc să ajungă și mai sus. La ce se referă acest «mai sus»? Ei doresc să-L depășească pe Dumnezeu, să depășească cerurile și să depășească toate celelalte. Care este sursa motivului pentru care oamenii dezvăluie astfel de firi? Pe scurt, natura omului este excesiv de arogantă. […] Odată ce oamenii au devenit aroganți în natura și esența lor, pot adeseori să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu și să I se împotrivească, să nu ia aminte la cuvintele Lui, să genereze noțiuni despre El, să facă lucruri care-L trădează și care mărturisesc pentru ei înșiși și îi înalță pe ei. Spui că nu ești arogant, dar să presupunem că ți s-a dat o biserică și ți s-a permis să o conduci; să presupunem că Eu nu te-am emondat și că nimeni din familia lui Dumnezeu nu te-a criticat sau nu te-a ajutat: după ce ai condus-o o vreme, i-ai aduce pe oameni la picioarele tale și i-ai face să asculte de tine, chiar până în punctul în care te-ar admira și venera. Și de ce ai face asta? Acest lucru ar fi determinat de natura ta; nu ar fi altceva decât o dezvăluire naturală. Nu trebuie să afli asta de la ceilalți, și nici ca ei să te învețe acest lucru. Nu e nevoie ca ceilalți să te instruiască sau să te constrângă să faci asta; acest tip de situație se produce în mod firesc. Tot ceea ce faci are legătură cu a-i determina pe oameni să te înalțe, să te slăvească, să te venereze, să asculte de tine și să te asculte în toate lucrurile. A-ți permite să fii un lider în mod natural dă naștere acestei situații și nu poate fi schimbată. Și cum ia naștere această situație? Este determinată de natura arogantă a omului” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „O natură arogantă stă la originea împotrivirii omului față de Dumnezeu”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că oamenii sunt capabili să se preamărească și să aducă mărturie despre ei înșiși, făcând lucruri care se împotrivesc lui Dumnezeu, și că acest lucru este determinat de o natură arogantă. Reflectând asupra acțiunilor și comportamentului meu, am văzut că, bazându-mă pe puțina experiență pe care o aveam din predicarea Evangheliei în trecut și știind un pic mai multe despre Biblie decât unii frați și unele surori, dobândisem o percepție exagerată a abilităților mele și ajunsesem să cred că eram specială, acest lucru făcându-mă să-mi doresc să mă etalez și să mă dau mare. După ce am obținut unele rezultate în predicarea Evangheliei și am câștigat câțiva oameni, devenisem atât de arogantă încât îmi pierdusem orice rațiune, lăudându-mă tuturor celor din jurul meu, dorindu-mi ca toată lumea să afle despre realizările mele. Cum am putut fi atât de arogantă și de irezonabilă? Adevărul este exprimat de Dumnezeu și, deși poate că am avut parte de ceva lumină atunci când am adunat frați și surori și am avut părtășie cu ei despre cuvintele lui Dumnezeu, acea lumină se datorase luminării lui Dumnezeu. Chiar dacă aveam ceva experiență în predicarea Evangheliei, Dumnezeu a fost Cel care rânduise circumstanțele pentru ca eu să mă instruiesc și să acumulez acea experiență în prealabil. Nu pentru că aș fi avut abilități sau aptitudini speciale. Mai mult decât atât, intelectul și elocvența mea nu fuseseră și ele dăruite de Dumnezeu? Dar am luat rezultatele obținute prin lucrarea lui Dumnezeu drept propriile mele realizări și m-am lăudat peste tot cu ele, făcându-i pe oameni să mă venereze și să mă admire. Am fost cu adevărat nerușinată și complet lipsită de conștiință de sine! M-am gândit la felul în care harul lui Dumnezeu îmi permisese să devin supraveghetoare, iar asta a fost ca să-i pot ajuta pe frați și pe surori să învețe să aibă părtășie despre adevăr pentru a rezolva noțiunile religioase și să învețe să aducă mărturie despre lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă și să aducă mai mulți oameni care iubesc adevărul înaintea lui Dumnezeu. Dar eu îmi folosisem datoria ca să mă preamăresc și ca să mă dau mare, făcându-i pe oameni să mă venereze și să mă admire, ceea ce a perturbat și a tulburat serios lucrarea de evanghelizare. Acțiunile și comportamentul meu meritau cu adevărat să fie blestemate și pedepsite de Dumnezeu! Acei antihriști au fost excluși pentru că în mod constant s-au preamărit, au depus mărturie despre ei înșiși, au încercat să își construiască propriile împărății și au ofensat grav firea lui Dumnezeu, ceea ce a dus la excluderea lor din biserică. Dacă nu mă pocăiam, aș fi avut același sfârșit ca acei antihriști, pentru că acesta era un drum fără întoarcere, un drum condamnat și blestemat de Dumnezeu. Dându-mi seama de asta, am devenit tot mai dezgustată de mine însămi și am ajuns să mă urăsc.

Mai târziu, am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Identitatea, esența și firea lui Dumnezeu sunt înalte și onorabile, dar El nu Se grozăvește niciodată. Dumnezeu este smerit și tainic, așa că oamenii nu văd ce a făcut, dar în timp ce lucrează într-o astfel de obscuritate, omenirea este constant aprovizionată, hrănită și îndrumată – și toate acestea sunt rânduite de Dumnezeu. Oare nu din cauza ascunderii și a smereniei nu declară Dumnezeu niciodată aceste lucruri, nu le menționează niciodată? Dumnezeu este smerit tocmai pentru că El este capabil să facă aceste lucruri, dar niciodată nu le menționează și nu le declară și nu discută despre acestea cu oamenii. Ce drept ai să vorbești despre smerenie, când ești incapabil de astfel de lucruri? Nu ai făcut niciunul dintre aceste lucruri, dar insiști să îți asumi meritul pentru ele – asta se numește a fi nerușinat. Călăuzind omenirea, Dumnezeu săvârșește o lucrare atât de măreață și guvernează întregul univers. Autoritatea și puterea Lui sunt atât de vaste, dar El nu a spus niciodată: «Puterea Mea este extraordinară.» El rămâne ascuns printre toate lucrurile, guvernând peste toate, hrănind și aprovizionând omenirea, permițând întregii omeniri să dăinuie generație după generație. Luați aerul și soarele, de exemplu, sau toate lucrurile materiale necesare existenței umane pe pământ – toate curg fără încetare. Faptul că Dumnezeu îl aprovizionează pe om este incontestabil. Dacă Satana ar face un lucru bun, l-ar ține sub tăcere și ar rămâne un erou nelăudat? Niciodată. Este ca în cazul unor antihriști din biserică care anterior au întreprins lucrări periculoase, care s-au lepădat de lucruri și au îndurat suferințe, care poate chiar au ajuns la închisoare; sunt și câțiva care au contribuit cândva la un aspect al lucrării casei lui Dumnezeu. Ei nu uită niciodată aceste lucruri, cred că pentru ele merită laude tot restul vieții, cred că acestea sunt capitalul vieții lor – ceea ce arată cât de mici sunt oamenii! Oamenii sunt cu adevărat mărunți, iar Satana e nerușinat” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul șapte: Ei sunt ticăloși, perfizi și înșelători (Partea a doua)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit profund rușinată. Dumnezeu întrupat Se ascunde cu smerenie printre oameni corupți, îndeplinind în tăcere lucrarea de mântuire a umanității, udându-ne și furnizându-ne toate adevărurile de care avem nevoie, dar Dumnezeu nu declară niciodată acest lucru omenirii și nu Își asumă niciodată meritele pentru lucrurile pe care le face. Dar, în ceea ce mă privește, sunt un nimeni. Însă, după ce am convertit câțiva oameni prin predicarea Evangheliei, am dobândit puțină experiență în lucrarea de evanghelizare și, devenind capabilă să repet câteva cuvinte și doctrine, am crezut că sunt importantă și am vrut să tratez aceste lucruri ca pe capitalul și realizările vieții, lăudându-mă cu ele oriunde mergeam, voind ca toată lumea să știe despre ele. Am fost cu adevărat irezonabilă și nerușinată!

Mai târziu, m-am întrebat: „Cum pot evita să mă preamăresc și să aduc mărturie despre mine?” În timpul devoționalelor mele, am citit două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu: „Așadar, ce mod de comportament nu înseamnă să te preamărești și să mărturisești despre tine însuți? Dacă te dai în spectacol și mărturisești despre tine însuți într-o anumită chestiune, vei obține rezultatul de a-i face pe unii oameni să aibă o părere bună despre tine și să ți se închine. Dar, dacă te dezvălui și îți împărtășești autocunoașterea în privința aceleiași chestiuni, natura acestui lucru este diferită. Nu este adevărat? A se dezvălui pentru a vorbi despre propria autocunoaștere este un lucru pe care umanitatea normală ar trebui să-l aibă. Este un lucru pozitiv. Dacă te cunoști cu adevărat și vorbești despre starea ta corect, drept și precis, dacă vorbești despre o cunoaștere care este întru totul bazată pe cuvintele lui Dumnezeu, dacă aceia care te ascultă sunt lămuriți și trag foloase din asta și dacă mărturisești pentru lucrarea lui Dumnezeu și Îl slăvești, asta înseamnă să mărturisești despre Dumnezeu. Dacă, dezvăluindu-te, vorbești mult despre atuurile tale, despre cum ai suferit și ai plătit un preț și ai rămas ferm în mărturia ta și, drept rezultat, oamenii au o părere bună despre tine și ți se închină, atunci asta înseamnă să mărturisești despre tine însuți. Trebuie să fii capabil să faci diferența între aceste două comportamente. De exemplu, să explici cât de slab și negativ ai fost când te-ai confruntat cu încercări și cum, după ce te-ai rugat și ai căutat adevărul, ai înțeles intenția lui Dumnezeu în cele din urmă, ai dobândit credință și ai rămas ferm în mărturia ta înseamnă să Îl preamărești pe Dumnezeu și să mărturisești despre El. Nu înseamnă deloc să te dai în spectacol și să mărturisești despre tine. Prin urmare, dacă te dai în spectacol și mărturisești despre tine sau nu depinde în principal de măsura în care vorbești despre experiențele tale adevărate sau de măsura în care obții efectul mărturiei despre Dumnezeu; este de asemenea necesar, să analizezi care îți sunt intențiile și obiectivele atunci când vorbești despre mărturia ta bazată pe experiență. Făcând asta, îți va fi ușor să discerni ce fel de comportament adopți” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul patru: Ei se preamăresc și mărturisesc despre ei înșiși”). „Când aduceți mărturie pentru Dumnezeu, ar trebui să vorbiți în special despre modul în care Dumnezeu judecă și mustră oamenii și despre ce încercări folosește El pentru a rafina oamenii și a le schimba firea. Ar trebui să vorbiți și despre cât de multă corupție a fost dezvăluită în experiența voastră, cât de mult ați suferit, cât de multe lucruri ați făcut pentru a vă împotrivi lui Dumnezeu și cum ați fost cuceriți în cele din urmă de Dumnezeu. Să vorbiți despre cât de multă cunoaștere adevărată aveți cu privire la lucrarea lui Dumnezeu și cum ar trebui să aduceți mărturie pentru Dumnezeu și să Îi răsplătiți dragostea. Ar trebui să dați substanță unui astfel de limbaj și, în același timp, să spuneți lucrurile în manieră simplă. Nu vorbiți despre teorii goale. Vorbiți mai pragmatic; vorbiți din inimă. Așa ar trebui să experimentați lucrurile. Nu vă echipați cu teorii aparent profunde, dar goale, în efortul de a vă da în spectacol; făcând astfel, ajungeți să păreți aroganți și lipsiți de rațiune. Ar trebui să vorbiți mai mult despre lucruri reale din experiența voastră concretă și să vorbiți mai mult din inimă; asta este cel mai benefic pentru ceilalți și lucrul pe care se cuvine cel mai mult să-l vadă” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar urmărind adevărul poate cineva să obțină o schimbare a firii”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că, pentru a evita preamărirea și mărturisirea pentru sine, o persoană trebuie să se deschidă mai mult, să-și dezvăluie adevăratul sine în fața tuturor și să aibă părtășie cu sinceritate despre corupția și slăbiciunile pe care le dezvăluie, despre înțelegerea de sine și, în cele din urmă, despre modul în care practică adevărul pentru a rezolva problemele. Trebuie să aibă părtășie despre toate aceste lucruri în mod deschis și să nu ascundă absolut nimic. Înțelegând asta, m-am deschis către frați și către surori, spunând: „Când ne îndeplineam îndatoririle împreună, întotdeauna mă preamăream și mă dădeam mare, vorbind despre câți oameni câștigasem prin predicarea Evangheliei și despre ce contribuții adusesem la lucrarea de evanghelizare, în speranța că voi toți aveați să mă venerați și să mă admirați. Acum văd că, de fapt, nu-mi făceam deloc datoria; făceam rău! Adevărul este exprimat de Dumnezeu. Eu nu făceam decât să am puțină părtășie despre înțelegerea și priceperea mea. Cu ce să mă laud? Dar totuși îi făceam pe oameni să mă stimeze și să mă admire. Am fost obsedată de statut și cu adevărat arogantă!” Auzind asta, o soră a spus: „Da, noi chiar te-am admirat.” Un frate care lucrase cu mine înainte a spus, de asemenea: „Mulți oameni te admirau în acea perioadă, iar eu simțeam că sunt un nimeni.” M-am simțit un pic supărată și am spus: „Am fost foarte ipocrită, arătându-mi doar partea bună, dar, de fapt, când lucrarea nu aducea niciun rezultat, am devenit destul de negativă, însă nu am îndrăznit să spun nimic pentru că mi-era teamă că mă veți privi cu dispreț.” Am discutat mult timp și, după ce am vorbit, am avut un sentiment de eliberare în inima mea. De atunci, ori de câte ori interacționam cu frații și cu surorile, începeam prin a mă concentra asupra examinării intențiilor mele și a ceea ce dezvăluiam și, ori de câte ori am vrut să mă dau mare, m-am răzvrătit rapid și m-am corectat, preamărindu-L conștient pe Dumnezeu și aducând mărturie pentru El. Când am avut părtășie la adunări, nu am mai ascuns lucruri și mi-am dezvăluit adevăratul sine pentru ca toată lumea să-l vadă. Când frații și surorile întâmpinau probleme, mă concentram să găsesc cuvintele lui Dumnezeu ca să am părtășie, încurajându-i să se roage mai mult la Dumnezeu și să se bazeze pe El. Când am practicat în acest fel, frații și surorile au avut de câștigat și au fost lămuriți, iar eu am simțit pace și certitudine în inima mea.

Privind în urmă acum, dacă nu aș fi citit materialul despre excluderea antihriștilor, nu aș fi știut să reflectez și să mă cunosc. Aceste circumstanțe rânduite de Dumnezeu au fost cele care mi-au oprit la timp pașii spre rău. În viitor, voi practica faptul de a-L preamări pe Dumnezeu și de-a aduce mărturie pentru El în toate lucrurile, mă voi concentra să urmăresc adevărul și să reflectez asupra mea și voi sta conștiincioasă în postura unei ființe create, făcându-mi bine datoria.